„Orientări estetice în muzica secolului XX...” (DOXAN & GRIGOROV 2000)

 Adrian Doxan & Maria Grigorov, Orientări estetice în muzica secolului XX și impactul ei asupra conștiinței artistice a ascultătorului. Fenomenul muzicii ușoare, Metafora, Constanța, 2000, 120 p.

5 Cuvânt înainte

Orientări estetice contemporane
9 Anticipația auditivă sau cum trebuie ascultată muzica nouă
12 Premise ale muzicii noi
15 Muzica concrectă
17 Futurism
18 Impresionism
19 Atonalitatea
21 Dodecacofonia
25 Expresionism
25 Muzica electronică și computerizată
29 Serialismul muzical
30 Aleatorismul
32 Entropia (S)
35 Fenomenul muzical din perspectiva criteriul ubicuității și izotropiei
37 Conceptul de metamuzică
38 Muzica conceptuală
43 Conceptualismul formal
44 Conceptualismul schematic
45 Muzica minimal repetativă
50 Muzica non-evolutivă
51 Muzica stochastică. Metode matematice de organizare a materialului sonor
55 Postmodernismul
57 Înnoirea necesară
60 Educația publicului
63 Un punct de vedere

69 Fenomenul muzicii ușoare în secolul XX
73 Muzica Folk
74 Muzica Country and Western
76 Blues-ul
78 Jazz-ul
83 Rock-ul
88 Muzica la zi
90 Teatrul muzical de divertisment
94 Muzica ușoară în România
96 Muzica ușoară și muzica cultă

99 Dicționar

101 Bibliografie

Coperta IV: 

Maria Grigorov - Absolventă a Institutului de Muzică Târgu Mureș. Profesoară la Școala nr. 3 Constanța.

Adrian Doxan - Absolvent al Conservatorului de Artă „George Enescu” Iași. Profesor la Liceul de Artă Constanța. Compozitor: autor de lucrări corale, instrumentale, romanțe, cântece pentru copii, muzică ușoară. Scriitor: autor al cărților Geniu împărat, Zoo cu tâlc, Cântec pentru Romanița, Bucurii pentru portativ, Iubire și speranță (povestiri), Vise de Fum (poeme și versuri).

Comentariu la antologia Provocări imergente a poe(PERȘA 2000)

 Dan Perșa, ?, „Tomis”, Constanța, 2000

Volumul Provocări imergente (Ex Ponto, Constanța, 2000) al poetului Nicolae Motoc conține trei secțiuni distincte. Una este o antologie, ca să-i spunem așa, din volumele de poeme publicate de poet, o alta se alcătuiește din traduceri în engleză (versiuni de Corina Apostoleanu și Radu Șuiu) și franceză (Ion Roșioru), iar cea de a treia adună opinii critice și note bio-bibliografice. În comentariile ce urmează ne vom referi la prima secțiune. O numesc antologie, deși ea este și nu este antologie. Este antologie, întrucât se află aici poeme ce au apărut în volumele anterioare ale poetului, dar majoritatea acestor poezii a suferit o metamorfoză și astfel s-ar putea spune că ele sunt cele sunt cele ce au fost și totuși sunt cu totul altceva. Poetul N. M. s-a aplecat asupra lor nu pentru a le copia, ci pentru a le rescrie și ceea ce rezultă este un volum aproape nou, reprezentativ pentru sensibilitatea artistică, arta poetului și forța reflexivă de astăzi a poetului. Cred că reușita acestui volum stă în aceea că N. M., reluând vechile sale texte lirice, a căutat să pătrundă înțelesul profund, a încercat și a izbutit să ajungă la esența propriei lui poezii.

Rescrierea nu a însemnat un act facil, ci un efort făcut cu un exemplar angajament, un efort al sincerității care mărturisește despre sine, un efort al sincerității care să justifice o menire. De aici, o altă izbândă a lui N. M., aceea de a fi reușit să treacă de pragul autoamăgirii, înainte de care literatura este minciună și iluzie a vanității. E motivul pentru care cred că volumul Provocări imergente înseamnă enorm de mult pentru poet. Și-a pus în el întreaga știință despre poezie, s-a dăruit cu totul lui, nu și-a făcut nici o concesie sieși, nici o concesie facilității, s-a străduit și a reușit să fie el însuși - iar ceea ce a rezultat este poezia, poezia adevărată, nu acea formă pe care cunoscând-o din moși-strămoși în versuri, o numim poezie, chiar și când ea este părăsită de spiritul ei. Sensul prefacerii vechilor poezii pe care poetul îl operează e aproape întotdeauna același. Senzitivitatea și senzualitatea a creat inițial poezia sa și în această poezie se află intuiția vieții ce există în orișicât de mărunt lucru, de la bobul de nisip ori de la planta anonimă, la mare și aștri. Prefacerea stă în aceea că intuiția vieții se clarifică acum într-o sigură percepție a ei, iar expresia poetică servește pentru a o releva. Poezia lui N. M. din Provocări imergente este una a vieții, a bucuriei de a trăi, încât, privind retrospectiv, se poate spune că N. M. a fost întotdeauna un fel de mistic al vieții, al cărei sens profund a căutat să și-l apropie și să participe la el, dar mijloacele ce i-au stat la îndemână, senzitivitatea și senzualitatea, mult prea lirice, deci înșelătoare, l-au oprit să-și apropie universul râvnit. Iată că o face acum, ca poet matur. Astăzi, N. M. mărturisește, pentru noi toți, despre drumul anevoios al poeziei. Luată pieptiș la vârste fragede, ea își apropie desăvârșirea la maturitate.

Mijloacele ce îi stau astăzi la îndemână poetului N. M., dincolo de forța sa reflexivă dobândită, se pot mai mult intui prin compararea versiunilor poeziilor sale și prin arhitectura volumului său. Dar nu numai senzitivitatea și senzualitatea funcționează acum, odată cu rescrierea, ci și o înțelepciune capabilă să pătrundă intimitatea lucrurilor, profunzimea lor, să vadă și să releveze comicul întrupat în lucruri dincolo de fragilitatea ce le e proprie, înțelepciune ce e dublată de o știință secretă a formei poeziei, a artei poetice. Privitor la aceasta din urmă, frazarea este cea care a schimbat, promovând o artă a sincopei, care punctează esențialul, îl face să devină vizibil pentru ochiul și mintea cititorului. Lirismul, înțeles ca avânt poetic cerut de unii teoreticieni ai poeziei, ar părea că e trădat, iar dacă e așa, e o trădare de ordin superior, pentru echilibrul obținut și adâncimea dobândită procură lectorului o emoție estetică stând mult deasupra celei care, eu cel puțin, o resimțeam la citirea acestor poezii, așa  cum au fost ele scrise prima dată și care beneficiau din  plin de lirism. Se pare că poezia (cel puțin în ceea ce-l privește pe N. M. așa stau lucrurile), pentru a fi cu adevărat poezie, are nevoie să treacă de la izvorâre (venită prin lirism), prin decantare, proces laborios de autoînțelegere, travaliu al poetului, care să se descopere pe sine descoperind imaginea profundă spre care a tins doar intuitiv și să găsească forța de a o releva cititorului. Dacă nu aș fi știut că poeții scriu și rescriu așa cum simt, urmând un univers lăuntric organic, aș spune că, în volumul de față, poetul N. M. propune un program poetic și un program estetic. El îl propune, dar ca rezultat al practicii artistice și e rostul criticilor și teoreticienilor poeziei să-l observe.

Arhitectura volumului merită și ea să fie discutată - iar autorul o amintește într-o „Notă” finală -: „...structura  volumului de față, una inedită și - s-ar putea altfel? - provocatoare, poziția finală este ocupată de textele cu care am debutat, unde lirismul se află la apex. Firește că, ținând seama de acest reper, celelalte texte se înșiruie într-o ordine inversă, dă curs unei coerențe interne naturale, nerespectând cronologia apariției în reviste sau volume, refuzând de multe ori să se adune în cuminți sub titlurile lor inițiale. Ca și respectarea poemelor ce apar într-o antologie (care astfel nu mai e doar o antologie, ci un nou volum, volum despre care însuși poetul vorbește: „un poet scrie cu gândul la o singură carte”), arhitectura aceasta răsturnată, sugerează parcă arborele vieții - sugestie ce cred că ar putea fi cu profit. Un arbore pentru care semnificația nu e o tentație a ridicării în văzduh sau înălțării uranice, ci coborârea spre izvoarele, spre rădăcinile vieții - arhitectură simbolică a cărții și perfect consens cu noua poezie pe care poetul o propune în acest volum.

„Cultură și sexualitate” („TOMIS” 2000)

G. M. T., Cultură și sexualitate, „Tomis”, Constanța, feb. 2000 (fragmente dintr-o carte în curs de apariție la Editura CONSTANT)

În Sfântul Imperiu Roman [de Națiune Germană]  s-au organizat bordeluri în orașe încă din secolul XII. Pesemne că cetățenii pragmatici au înțeles că, pentru virtute și bugetul comunei, este mai rentabil să stabilizezi câteva târfe decât să câștigi doar din cazarea și aprovizionarea ușuraticelor călătoare. Pentru fete, aceste stabilimente prezentau oarecare avantaje prin programul ordonat și venitul sigur. Invenția lui Solon  s-a răspândit - independent de modelele antice - și în Europa. Orașele acordau licențe sau arendau stabilimentele. Patronii aveau tot interesul să aibe relații bune cu consiliul și astfel se respectau ordinea și disciplina, deoarece între zidurile cetății știau toți ce se petrece în acest case.

Bărbaților căsătoriți, preoților și evreilor le erau interzise vizitele în anumite orașe. Bineînțeles că această interdicție nu folosea la nimic, atâta timp cât nici soții și nici preoții nu o așteptau. În special preoții se temeau că nu sunt considerați bărbați întregi pentru că iau castitatea în serios. pentru -și dovedi bărbăția se dădeau la orgii. Organizau, cu „crai”  recunoscuți, constatări profesionale, ca săs evadă cine are sexul cel mai bărbătesc, vrând să dovedească ce le-ar trebui ca să păcătuiască, dar ei optează pentru evlavie și virtute. Tocmai cu astfel de ocazii, lacare curgea vinul și existau multiple tentații carnale, ei încălcau diverse virtuți.

În fiecare oraș existau mai multe stabilimente, dar în perioadele de maximă conjunctură, nu ajungeau. În timpul Consiliilor imperiale sau Conciliilor bisericii, „fetele” erau adjudecate peste poate și fără trupe ajutătoare nu se putea face față domnilor flămânzi de sex. De acestă stare de lucruri trebuie să fi fost uneori conștienți și participanții. Când părăsi, după conciliul din 1254 Lyonul în alaiul papei Inocențiu V, un cardinal se pronunță în fața unor citadini: „Dragi prieteni, ne sunteți datori cu mare recunoștință că v-am fost folositori. Când am venit, aveați numai 2-3 bordeluri. Acum, când plecăm, lăsăm în urmă unul singur, numai că acesta se întinde de la partea estică la cea vestică a orașului”.

„Fetele” orașului aveau și obligații de reprezentare, nu tocmai ca domnișoare de onoare, dar ca decor la mari festivități în onoarea capetelor încoronate, la nunți regale sau încoronări. Când împăratul Carol V a intra în Anvers, cel mai bogat oraș de atunci al Flandrei, din alaiul festiv de întâmpinare făceau parte și câteva sute de fete nude cu  coronițe de flori, care aruncau flori în calea împăratului.

Odată cu evoluția orașelor crescu și cererea de frumoase potrivite, astfel lua naștere în Europa un comerț înfloritor cu „carne vie” între orașele-porturi și provincii. Așa de puternic era stimulentul financiar, încât mulți prelați și domni laici își țineau târfele ca investiție de capital, închiriindu-le bordelurilor. De câte ori era atacată, biserica se disculpa citând din Biblie: „Adevăr vă spun. Vameșii și târfele vor mai ajunge mai curând în împărăția cerului decât noi”.

Biserica considera util să întrețină aceste stabilimente în regie proprie, putând dirija pe drumul cel bun bărbații cu moravurile proaste și, totodată, lua târfelor „banul păcatului” pentru fi folosit pentru scopuri superioare. Biserica reușea prin întemeierea de bordeluri ca târfele să poată lucra în liniște, înainte de a-și regreta viața păcătoasă și să ajungă în împărăți a cerului, totodată prevenind un rău și mai mare: „banul păcatului ” să nu producă mai mult păcat. Cu această logică, episcopul Ioan de Strasbourg, pesemne un bărbat hotărât și întreprinzător, a organizat în 1309 un stabiliment, iar papa Sixtus IV, ctitorul Capelei Sixtine, își trăgea numai de la un bordel roman 20.000 de ducați de aur.

Prostituatele, somptuos îmbrăcate, nu erau situate în afara societății, ci erau admise de ordinea dumnezeiască medievală și, dacă respectau statutul, beneficiau de protecția comunității împotriva jignirilor și violenței.

În orașe nu existau numai bordeluri și băi comunale, ci, ca întotdeauna, și prostituate neînregimentate, care depindeau însă de serviciile unei codoașe. Dacă ne gândim la Marthe Schwerdtlein din „Faust” de Goethe, cunoaștem tipul: guralivă și discretă, cunoscătoare a tuturor slăbiciunilor omului, avară și fără scrupule, pricepută la ghicitul în palmă și cititul în stele, nu o hoașcă bătrână, ci o femeie care ziua trăiește ca o femeie onorabilă și numai noaptea se apucă de treabă, pasând unor bărbați tineri, prelați obosiți sau voiajori, puicuțe tinere și pricepute în jocuri de amor.

Pe lângă serviciul în bordel sau vânătoarea liberă între zidurile orașului mai exista posibilitatea de a evada complet din această orânduială. Aceste fete eșuau ca un copil găsit sau răpit de la țărani sau orășeni, în alaiul mercenarilor ca fete de trupă la câte-o „Mutter Courage”, femeie severă ce conducea „regimentul” decăzutelor, ele având locul și obligațiile bine stabilite. Trebuiau să stea cu tot trupul la dispoziția soldaților, dar să le și spele rufele, să le gătească, să le care bagajele și să le fie tovarășe cumsecade, un fel de înlocuitoare de neveste ce trebuiau să facă pe câmpul de luptă ce nu puteau face soțiile rămase acasă. dar asta nu era totul: fetele trebuiau să sape tranșee și să niveleze gropile înainte de atac, trebuiau să ajute la tras artileria și să curețe latrinele. Prestau muncă grea și brută.

Magistratul D. Onica versus magistratul G. Râpeanu (RUSU 2000)

 Titus Rusu, Doi magistrați, „Tomis”, februarie 2000

În urma reformei învățământului din 1948, facultățile de drept au fost politizate, au devenit ideologice. Un avocat constănțean, absolvent în 1948, mi-a povestit cu umor, cum unii dintre colegii săi, pentru a nu fi încorporați, nu s-au prezentat la unul sau două examene. Anul următor, 1949, pe lângă materiile restante, au trebuit să mai dea examen la marxism-leninism și economie politică.
În 1952, când am devenit student, epurările erau terminate de mult. Majoritatea profesorilor proveneau din „apparatciki” și avocați fără procese. Aveam să aflu, cu stupoare, că decanul Belle nu era jurist. La data numirii ca decan era student în anul II fără frecvență. Anibal Teodorescu, fost decan și profesor, era închis fără hotărâre de condamnare. Nu i se putea reproșa nimic, în afară de faptul că a criticat regimul. Profesorii Istrate Micescu și Mihai Rarincescu au murit în închisoare.
Pe Grigore Râpeanu l-am avut profesor în anul I, la istoria general a statului și dreptului. Preda un curs obișnuit, politizat, probabil tradus din limba rusă.
În primăvara anului 1954, când eram în anul II, am fost surprins să-l văd pe Râpeanu pe culoarele facultății, în uniformă militară, cu gradul de colonel de justiție. Era de statură potrivită, slab, cu fața smeadă și riduri adânci. Parcă avea un cap de mort. Purta cizme care-i puneau în evidență picioarele subțiri și strâmbe. Studenții îl priveau curioși. S-a aflat repede că participa ca procuror în procesul grupului Pătrășcanu, la Tribunalul Suprem - Colegiul Militar. Privindu-l, ne dădeam seama că este frământat, zguduit, că trăia o dramă. După proces a fost numit procuror general adjunct militar. Coordona procuraturile militare.
În anul III ne-a predat dreptul penal - partea specială. Venea la curs în uniformă de procuror militar. Era destins, detașat. Vorbea inteligibil, coerent, cu voce tare, încât studenții puteau să ia ușor notițe. Ultima dată l-am văzut la Constanța, în septembrie 1957, după absolvirea facultății, la o ședință cu judecătorii și procurorii din regiunea Dobrogea. A fost mai dur decât ca prim secretar. Printre alții a fost criticat și Aurel Gherghe, procuror stagiar, absolvent al facultății în 1956. Aurică, respectuos, cu demnitate și calm, a respins reproșurile nedrepte care i s-au făcut. Râpeanu a reacționat brutal, neținând seama de argumentele fostului său student. Aurică avea un acut simț a demnității, onoarei, dreptății.
În 1968, într-o nouă conjunctură politică, Plenul Tribunalului Suprem a admis recursul extraordinar al procurorului general și a achitat pe toți inculpații. Pătrășcanu și Remus Koffler fuseseră executați de mult.
La puțin timp, Gherghe, care era procuror la Procuratura Generală, mi-a relatat pe larg cum s-a desfășurat procesul Pătrășcanu la care a asista din curiozitate. Procurorul general Augustin Alexa, fost lucrător la calea ferată, a citit monoton, stâlcind unele cuvinte, recursul redactat de Secția Judiciară Penală din Procuratura Generală. În sală era o căldură înăbușitoare. Alexa, gras, își ștergea cu batista transpirația abundentă de pe chelie și față. Judecătorii ascultau absenți, impasibili. Lipsea solemnitatea unui proces de asemenea anvergură. Era o indiferență totală. Sala era aproape goală.
Tot în 1968, la Constanța, asistentul Aurel Dincu de la Catedra de drept penal a Facultății de drept din București, mi-a descris ședința cu profesorii și studenții din aula facultății, la care s-a discutat despre procesul Pătrășcanu. Profesorul Râîpeanu a plâns și și-a blestemat mama care l-a făcut. Și alți profesori și studenți cu care am discutat, mi-au relatat, în esență, aceleași lucruri. prof. univ. dr. Tudor Popescu, o istorie vie a dreptului românesc, la o emisiune a TVR 1 a vorbit despre ședința din aula facultății și blestemul mamei.
Dincu mi-a relatat că Râpeanu i-ar fi confiat că în timpul procesului Pătrășcanu a fost însoțit tot timpul de un colonel de securitate, care l-a amenințat că-l împușcă dacă observă ceva suspect.Dincu, originar din Cernavodă, vărul lui Traian Poenaru, actualu procuror general al Parchetului Curții de Apel Constanța, avea să ajungă profesor de criminologie. Păcat că a plecat prematur dintre noi.
Prof. univ. dr. D. Horodișteanu mi-a spus că prin 1970, când își pregătea teza de dotorat, l-a vizitat pe Râpeanu acasă de mai multe ori. Locuia într-un apartament de nouă camere, la etajul I al unei vile de pe bd. Aviatorilor. Avea mobilă stil, obiecte de artă și o bibliotecă bogată. Locuia cu soția, casnică, și cu doi copii. Fata era translator la Ambasada Canadei. La un pahar cu vin, Râpeanu s-a confesat că avut îndoieli cu privire la vinovăția lui Pătrășcanu, însă a primit dispoziții de la persoane din conducerea partidului să susțină acuzarea. În 1968, după achitarea grupului Pătrășcanu, a fost chemat la CC, unde i s- aluat carnetul de partid, fără a fi exclus. Era în evidența organizație de partid din facultate, plătea cotizație lunară și participa la ședințe. Mergea la facultate cu autobuzul. Se plângea că nu-i ajunge leafa. A murit mai întâi soția lui Râpeanu. Prin anii 80, fiica și fiul lui au murit într-un accident de circulație pe valea Prahovei, în timp ce se întorceau cu autoturismul la București.
În 1968, i-am spus judecătorului Dimitrie Onica din București, căruia prietenii îi spuneau Mitru, cele relatate de Dincu. Mitru mi-a replicat că ar fi preferat să fie împușcat decât să fie nedrept. Cunoscându-l bine, l-am crezut. Mitru, după terminarea facultății, a urmat cursuri postuniversitare de trei ani pentru diplomație. A fost coleg cu Gh. Tinca, T. Meleșcanu, Marin Buhoară și alții. La absolvire, imputându-i-se o relație sentimentală „neprincipială”, nu a fost numit în Ministerul Afacerilor Externe. S-a întors judecător în București, unde a făcut o impresie bună. Ne întîlnim frecvent în Bucureși și Constanța. Ne știm din liceu. La 21 decembrie 1989 a fost arestat împreună cu mai mulți tineri care demonstrau pe bd. Magheru în fața sălii Dalles. La Jilava, când s-a aflat că este judecător la Tribunalul București, i s- a aplicat o corecție. A doua zi a fost pus în libertate. La început unii colegi nu l-au crezut, apoi au dat diferite explicații hilare cu privire la participarea lui la demonstrație alături de cei tineri. M-a amuzat replica unui coleg care susținea că este exclus ca Mitru să fi fost beat ziua la prânz, întrucât este știut că el „servește” doar seara. Mitru mi-a dat o explicație simplă și credibilă. Trecea pe bulevard și a văzut tinerii demonstrând în fața sălii Dalles. S-a simțit atras de ei ca de un magnet. Li s-a alăturat. Gestul putea să-i fie fatal.
Dimitrie Onica nu are brevet de revoluționar. A fost avansat judecător la Curtea Supremă de Justiție, iar la expirarea mandatului de șase ani, nu a fost reales. S-a pensionat și practică avocatura în București. Este un magistrat, un senior al dreptului.