Mădălin Roșioru, Un paparazzo al literaturii dobrogene, „Tomis”, 2002
Pe holurile Universității „Ovidius” din Constanța poate fi văzut, întotdeauna împovărat de un teanc de cărți sau reviste și cu o eleganță vestimentară neapărat vetustă, un omuleț cu sprâncenele în permanență ridicate, ca o perpetuă uimire existențială, scuturat periodic de un tic nervos al umerilor și al gâtului, semn sigur că, pradă numeroaselor și ambițioaselor sale proiecte, se află în chinurile unei combustii intelectuale ieșite din comun. Oltean până în măduva oaselor, în ciuda aparenței sale sfieli, gata să se bată ca un leu paraleu pentru un cuvânt sau un semn tipografic purtător al unei înalte spiritualități, justițiar incurabil cu propensiuni de supererou cultural și cu un orgoliu pe măsura acestora, conferențiarul Ștefan Cucu, tandru poet, cultivator de sonuri clasice, caligrafiate atent, cărturărește, tocmai a publicat la editura constănțeană Ex Ponto, o carte de Portete Literare, validată mai cu seamă în latura imagistic-evocatoare a unor personalități culturale dobrogene.
Universitarul pe care cu ușurință ni-l putem închipui retras printre tomuri prăfuite, în înălțimile inaccesibile ale unui turn de ivoriu, se dovedește în egală măsură un om al cetății, prin privirea neiertătoare, hiperlucidă, pe care o proiectează asupra spectacolului lumii literare. Portretist remarcabil, de o aciditate neașteptată, subtilă, pasiv insinuată în chiar inima de lână a panegiricului celui mai nesăbuit, autorul nostru semnează o mapă de texte colcăitoare de „șopârle”, alegând un procedeu extrem de spectaculos, de toreador, dublat de o candoare tarantiniană, în genul Pulp Fiction: cu o mână te mângâie duios pe creștet și cu cealaltă te înjunghie pe la spate, cu o mișcare sigură, de killer profesionist, zâmbind subțire, oarecum stângaci, nevenindu-i parcă să creadă ce se întâmplă și caracterizând pedant situația, în sine amuzantă, poate chiar grotescă, prin imposibilitatea unei apoftegme formulate demult în limba strămoșilor noștri latini: vae victis...
Cartea se citește cu sentimentul participării la un spectacol sau al colindării printr-un muzeu al figur(anț)ilor de ceară. Personalități și nu tocmai, în devălmășie, cei surprinși în acest volum articulează un tablou (aproape) coerent și complet al vieții culturale dobrogene, realizat în tușe repezi, nervoase, în care privitorul poate ghici zâmbetul amuzat al portretistului, adesea dezvelitor al unui rânjet. Aceste portrete sunt cu adevărat literare în sensul că reușesc să comunice lectorului o nedezmințită plăcere a scriiturii, convertibilă în deliciul lectural comparabil cu acela încercat la parcurgerea unei opere de ficțiune: în acest sens, obiecțiile referitoare la selecția operată de autor își pierde brusc pertinența, în condițiile în care nu poți reproșa unui prozator personajele pe care le introduce de pildă într-un roman, mai la vedere sau mai în fundal, dar fiecare din ele clamându-și cu mai multă sau mai puțină convingere dreptul la existență.
Ni-l putem închipui pe autor ca pe un fotograf de scandal, pândind pe la recepții. Îl vedem la masa de scris, anticipând reacția cutărui portretizat, de stupoare, bucurie, recunoștință, admirație, blocaj neuronal, amuzament ranchiună, sau chiar neputincioasă ură.
Nu vom insista asupra celor care apar în acest album de familie, lăsând intactă bucuria cititorului de a-și redescoperi contemporanii literați. Vom trece, de asemenea, cu vederea comentariile critice, necesarmente discutabile: altul este atuul acestei cărți. Între bârfă subțire și istorie literară, Ștefan Cucu reușește performanța de a da o carte care, înainte de toate, nu te lasă nicidecum indiferent, răscolind pasiuni ierarhice sau de high life caragialesc, dezgropând războinice securi îngropate vremelnic la vreun chiolhan sau parastas literar, arătând inimiciții vechi sau noi și înflăcărând orgolii - dislocând în fond inerții de percepție și dând semnalul reconsiderărilor axiologice de care periodic avem cu toții nevoie.
