Ilario Țiu, Generalii reacţionari, în vizorul comuniştilor

”Jurnalul National”, București, 29 ianuarie 2008

Despre un mare patriot român, avrigeanul Vasile Stoica (BUZATU 2008)

Gheorghe Buzatu, Despre un mare patriot român, avrigeanul Vasile Stoica, 

în

Vasile Stoica, Suferințele din Ardeal, ed. IV, Vicovia, Bacău, 2008, 446 p.

                          

Vasile Stoica, îndeobşte neglijat ori uitat, victimă a holocaustului roşu, aparţine generaţiei de aur a diplomaţiei române din perioada delimitată de cele două Congrese Mondiale ale Păcii din 1919-1920 şi 1946 şi de Tratatele de Pace aferente din 1919-1923 şi 1947. A fost, şi mai mult decât atât, unul dintre reprezentanţii ei străluciţi, un model. Cunoscutul Anuar diplomatic şi consular din 1942 l-a inclus, la rangul miniştrilor plenipotenţiari clasa I în funcţie, în tabloul corpului diplomatic al Ministerului Regal al Afacerilor Străine din Bucureşti alături de Victor Cădere, Vasile Grigorcea, Raoul Bossy, Ion Christu, Gh. Davidescu sau Frederic C. Nanu, cu toţii lansaţi sau activând sub ministeriatele străluciţilor Take Ionescu, I. G. Duca, N. Titulescu, Grigore Gafencu sau Mihai Antonescu¹, dintre care, desigur, nici unul nu are nevoie de vreo recomandare. în acelaşi breviar, aflăm şi o notiţă biografică privind activitatea diplomatului Vasile Stoica în care se marcau, cu exactitate, etapele carierei sale printre primii 20 în cadrele Ministerului Regal al Afacerilor Străine al României².

Vasile Stoica s-a născut la Avrig (Sibiu), la 1 ianuarie 1889. A făcut temeinice studii liceale la Sibiu şi Braşov, iar cele superioare la Budapesta, Paris şi Bucureşti, devenind licenţiat în Litere. A funcţionat iniţial ca profesor la Sibiu, în 1913-1914, apoi ca redactor la cotidianul „Românul” din Arad. Când a izbucnit Primul Război Mondial, tânărul sublocotenent a fost mobilizat în armata austro-ungară, dar, foarte curând după aceea, el a trecut în România, militând, alături de Take Ionescu şi N. Filipescu, în campania filo-antantistă. Om de vastă cultură, poliglot desăvârşit, cunoscând fluent nu mai puţin de 14 limbi străine, Vasile Stoica s-a impus şi ca luptător prin faptă şi scris în acţiunea pentru fondarea şi, după aceea, pentru recunoaşterea internaţională şi consacrarea României Mari³. Aşa după cum ulterior avea să menţioneze, într-o declaraţie păstrată la dosarul său din 1947, el a fost acela care a redactat proclamaţiile către Ţară şi Armată lansate de regele Ferdinand I cu prilejul intrării României, în august 1916, în gloriosul Război al Unităţii Naţionale din 1916-1919⁴. S-a înrolat voluntar în armată, distingându-se în lupte, fapt pentru care a fost decorat cu „Virtutea Militară”. A fost rănit şi operat în mai multe rânduri, la Iaşi, capitala vremelnică a României în 1916-1918. Dar, deja la 5/18 aprilie 1917, potrivit deciziei Guvernului Ionel I. C. Brătianu şi a Marelui Cartier General Român, Vasile Stoica a fost trimis, împreună cu Vasile Lucaciu, preşedintele Ligii Culturale, şi preotul Ion Moţa, în SUA, pentru a prezenta opiniei publice nord-americane adevărul despre acţiunea României în Războiul Mondial⁵, iar în continuare pentru propagandă în folosul cauzei naţionale şi acţiune pentru reunirea voluntarilor transilvăneni din Lumea Nouă dispuşi să lupte, în cadrul unei legiuni aflate sub drapel american (peste 15.000 de oameni), pe frontul din Franţa. în 1917 şi mai târziu, Vasile Stoica avea să coopereze strâns cu toţi ceilalţi membri ai emigraţiei române, în primul rând Epaminonda Lucaciu, dr. Nicolae Lupu şi Ludovic Mrazec, iar, asupra faptelor petrecute, el avea să stăruie în volumele sale de conferinţe ori de amintiri ca să nu mai vorbim de intensa activitate desfăşurată în calitate de colaborator al unor celebre cotidiane nord-americane („The New York Times”, „The Washington Post”, „The New York Herald Tribune”, „The New Republic”, „The Litteratury Digest” ş.a.). La începutul lunii iulie 1917, Vasile Stoica a fost primit de Robert Lansing, liderul Departamentului de Stat al SUA, şi de N. Baker, titularul Apărării, pentru ca la confluenţa anilor 1917-1918 să efectueze un amplu turneu de conferinţe, un prilej fericit de a angaja discuţii cu fostul preşedinte Theodore Roosevelt⁶ ori cu unii dintre „monştrii sacri” ai presei nord-americane de la „The Washington Post” şi „The New York Times”. În context, activitatea lui Vasile Stoica a câştigat impuls la începutul anului 1918, atât pentru timpul scurt cât a beneficiat şi de susţinerea Legaţiei României înfiinţate la Washington⁷, sub conducerea dr. Constantin Angelescu⁸, dar şi după aceea, stabilind strânse raporturi cu viitori lideri ai Cehoslovaciei, Poloniei sau Serbiei (Thomas G. Masaryk, Ignacyjan Paderewski, H. Hinkovici). Finalmente, contactele au ajuns să fie extinse până la cel mai înalt nivel, inclusiv la Casa Albă, la 20 septembrie 1918, Vasile Stoica fiind primit, o dată cu Masaryk, Paderewski şi Hinkovici, de către şeful executivului de la Washington, nimeni altul decât preşedintele Woodrow Wilson⁹ , celebrul autor al „Celor 14 puncte” prezentate Congresului la 26 decembrie 1917/8 ianuarie 1918. De altfel, 1918 avea să fie anul marilor împliniri peste Ocean, mai ales în momentul când, în urma străduinţelor sale sistematice şi necontenite, la 22 iunie/5 iulie, s-a fondat Liga Naţională a Românilor din America, al cărei preşedinte a fost ales. Peste puţin timp, la 13 septembrie 1918, Liga avea să fuzioneze cu Comitetul Naţional Român din Transilvania şi Bucovina, fondat deja la Paris, în 17/30 aprilie 1918, sub preşedinţia lui Traian Vuia, transferată apoi dr. Ion Cantacuzino¹⁰. După 20 septembrie/3 octombrie 1918, o dată cu formarea la Paris a Consiliului Naţional al Unităţii Române¹¹, diriguit de Take Ionescu şi numeroşi ardeleni (Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Traian Vuia ş.a.), liderii emigraţiei române din America s-au integrat armonios bătăliei generale declanşate pentru triumful României Mari¹². De asemenea, alături de dr. N. Lupu, Vasile Stoica n-a încetat demersurile la Casa Albă, pentru a obţine – vizavi de o proiectată Legiune slavă – constituirea unei Legiuni distincte a voluntarilor români din SUA¹³ şi care, dat fiind finalul ostilităţilor generale dintre 1914 şi 1918, n-a mai ajuns pe frontul din Europa¹⁴.

Având în seamă bogata sa experienţă şi rezultatele deosebite obţinute, din momentul în care la 18 ianuarie 1919 s-a deschis Areopagul Păcii, Vasile Stoica a fost convocat, în februarie 1919, la Paris ca membru al Delegaţiei României la Versailles. Invitaţia venea din partea premierului Ionel I. C. Brătianu în persoană, iar acesta l-a numit ofiţerul său de legătură cu delegaţiile britanică şi americană din capitala Franţei. în acest fel, Vasile Stoica a debutat propriu-zis în activitatea diplomatică, care, cu scurte dar motivate întreruperi, avea a se prelungi până în noiembrie 1947, când la Bucureşti, prin impunerea de către comunişti a Anei Pauker la conducerea Ministerului Afacerilor Străine, Centrala a fost dezafectată de… „elementele burghezo-moşiereşti” şi copleşită peste noapte de infuzia de „noi cadre diplomatice”- comunişti români şi minoritari, cu toţii agenţi şi unelte la dispoziţia URSS, puterea ocupantă a momentului în România ca şi în restul Europei Est-Centrale.

O schiţă biografică nepretenţioasă îl reţine pe Vasile Stoica ca fondator al Agenţiei „Rador”, apoi ca director al secţiei din Paris a instituţiei, dar îndeosebi ca secretar de legaţie, cu începere de la 16 iulie 1921, când a pătruns în Ministerul Afacerilor Străine din Bucureşti, iar, în continuare ca ministru al României, succesiv în Albania (1930-1932), în Bulgaria (1932-1936) şi în Ţările Baltice (1937-1939), cel dintâi ambasador român în Turcia (1939-1940), subsecretar de stat la Ministerul Propagandei Naţionale (4 martie-14 septembrie 1940)¹⁵, trecut în administraţia Ministerului Afacerilor Străine (după 15 septembrie 1940)¹⁶ , pentru ca în perioada martie 1945 – iulie 1946 să fie desemnat Secretar General al Centralei, apoi ambasador la Haga (1946-1947) şi, concomitent, delegat la Conferinţa Păcii de la Paris (iulie-octombrie 1946). Rechemat în ţară la 1 mai 1947, Vasile Stoica nu avea să mai fie trimis în vreo misiune, iar din Centrală, aşa cum am menţionat deja, avea să fie eliminat, o dată cu comunizarea forţată a instituţiei¹⁷.

Şi, toate acesta, în ciuda experienţei sale diplomatice enorme, a meritelor sale netăgăduite şi a calităţilor de excepţie probate pe parcursul deceniilor în serviciul ţării. în declaraţia sa la dosar, la care ne-am referit, Vasile Stoica scria astfel despre idealurile fundamentale ale sale şi ale generaţiei sale strălucite:

„Am trăit modest, dar demn, sunt om de caracter şi de linie dreaptă. Mi-am făcut cariera de la coarnele plugului ţărănescpână la celmai înalt grad diplomatic prin muncă, talent şi hărnicie; îmi ador ţara şi poporul meu românesc căruia i-am servit cu devotament neclintit toată viaţa mea. Am fost un pasionat al carierei mele convins că numai cu pasiune poţi realiza o operă atât de importantă”¹⁸.

În fapt, alungarea diplomatului din Ministerul Afacerilor Străine, căruia îi dăduse peste un sfert de veac strălucire nu reprezenta altceva decât începutul infernului, pentru el şi pentru atâţia dintre iluştrii săi contemporani, iar în mod concret pentru întreg poporul său. întrucât pentru Vasile Stoica au urmat şase ani de închisoare (1948-1954), trei ani de vremelnică „libertate”, succedată de o nouă condamnare la zece ani temniţă grea (1957). A murit la Jilava, la 27 iulie 1959¹⁹.

În afară de rezultatele sale remarcabile pe tărâmul activităţii diplomatice, în afară de contribuţiile sale în presă ori de paginile memorialistice tratând epoca primului război mondial, Vasile Stoica a lăsat în urmă-i un bogat şi apreciat fond documentar²⁰, adăpostit în Arhivele Naţionale ale României, Arhiva Istorică Centrală din Bucureşti, unde poate fi investigat cu maximum de folos ştiinţific şi practic²¹.

Activitatea publicistică a lui Vasile Stoica a fost, fără inutile exagerări, extrem de bogată şi variată. Nefiind posibil, în acest cadru, să detaliem, ne mulţumim a reţine în principal: lucrările consacrate de Vasile Stoica problemei naţionale esenţiale pentru românii de pretutindeni în epoca Primului Război Mondial (vezi, îndeosebi, Habsburgii şi România, Bucureşti, 1915, în colaborare; Suferinţele din Ardeal, Bucureşti, 1916 şi 1917; Bessarabia, Dobrodja, New York, 1919; The Roumanian Question, Pittsburgh, 1919; The Roumanian Nation a Sentry of Western Latin Civilization in Eastern Europe, Pittsburgh, 1919); paginile memorialistice (în America pentru cauza Românilor, Bucureşti, Editura Universul, 1926; O lămurire în legătură cu propaganda noastră în America. Scrisoare scrisă către D-l Anton Bibescu, Ministrul României la Washington, Bucureşti, 1924; Un episod de acum 25 de ani, în „Magazin Istoric”, nr. 12/1992, p. 5-8) şi amplele rapoarte diplomatice (în cea mai mare parte nepublicate) ; sinteza menţionată din 1937 privind Problema propagandei²² şi materialele pregătite la nivelul Ministerului Afacerilor Străine din Bucureşti pentru participarea României la Conferinţa Păcii de la Paris (1946) şi, în sfârşit, dar nu în cele din urmă, articolele diseminate cu maximă dărnicie în paginile presei nord-americane în cursul misiunii din 1917-1918 (Roumanian Question; The Roumanian Nation and the Roumanian Kingdom etc.). Dintre toate acestea, netăgăduit, cea mai distinctă carieră a fost rezervată Suferinţelor din Ardeal, care a înregistrat deja trei ediţii (Bucureşti, 1916-1917 şi Cluj-Napoca, 1994), iar, de data aceasta, graţie iniţiativei mai presus de orice laudă, a Editurii Vicovia din Bacău, sporeşte la cea de a patra. Specificăm că, deja în Prefaţa ediţiei secunde (scrisă pe când autorul se afla în America şi, deci, localizată şi datată precis – Washington, DC, 1 noiembrie 1917), Vasile Stoica a motivat necesitatea cărţii şi i-a explicitat structura, după cum i-a delimitat bibliografia, iar finalmente – descoperind că „faptele grăiesc ele destul de lămurit” – a anexat o amplă cronologie, sub titlul Un mănunchi de isprăvi ale autorităţilor ungureşti. Iunie 1897 – aprilie 1913. în rest, drept concluzie generală, Vasile Stoica observa, cu deplină îndreptăţire pentru acel moment că: „Stăpânirea ungurească şi nemţească pentru noi e moarte sigură. Datoria noastră a tuturora în aceste zile fără seamăn în istoria omenirii este să punem la îndemâna celor ce se luptă pentru dezrobirea noastră toate puterile de care dispunem. Din jertfele avutului şi sângelui nostru va răsări un neam românesc liber, o România puternică, ale cărei hotare, de la apele Nistrului până în pustele Tisei, vor cuprinde pe toţi cei ce vorbesc dulcea noastră limbă românească”.

Erau consideraţii care, în baza unei expuneri sintetice şi atrăgătoare a Suferinţelor din Ardeal ale românilor, sistematizate pe parcursul celor şapte capitole, aveau să se întregească magistral cu aceste premoniţii adeverite integral chiar în cursul anului 1918, marcat de întreitele clipe astrale de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia:

„Un lucru de acum încolo e sigur: Ardealul cu toate pământurile româneşti de sub stăpânirea ungurească şi austriacă, cu Banatul, cu Biharia, cu Sălagiul, Sătmarul, Maramureşul şi Bucovina vor fi eliberate şi împreunate cu România de azi, alcătuind astfel laolaltă un mare şi puternic Stat Românesc independent şi democratic. Tratatul, pe care la intrarea sa în război l-a încheiat România cu Aliaţii, înainte de toate cu Franţa, Anglia, Italia şi apoi cu Rusia, şi pe care l-a aprobat în declaraţia sa de război şi marea republică a Statelor Unite din America, garantează Regatului Român stăpânirea tuturor acestor ţinuturi româneşti, iar biruinţa Aliaţilor, ale căror izvoare de muniţii şi de arme, de bani şi de oameni sunt nesecate, e aşa de sigură, precum e sigur că râurile niciodată nu curg în deal spre vârfurile munţilor”!

În concluzie, prin forţa realităţilor surprinse şi semnificaţia mesajului transmis, Suferinţele românilor din Ardeal s-au dovedit şi au rămas o carte mereu actuală, iar, în consecinţă, absolut necesară.

Prof. univ. dr. Gh. Buzatu

Iaşi, 5 ianuarie 2008

1 Vezi Ministerul Regal al Afacerilor Străine al României, Anuar diplomatic şi consular, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1942, p. 78-79.
2 Ibidem, p. 153.
3 ŞerbanN. Ionescu, Who Was Who in Twentieth Century Romania, Boulder-NewYork, Columbia University Press, 1994, p. 275. Este interesant că, în ediţia română a volumului, numele lui Vasile Stoica nu a mai fost reţinut (cf. Şerban N. Ionescu, Dicţionarul panoramic al personalităţilor din România. Secolul XX, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 2006).
4 Cicerone Ioniţoiu, Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, I, Bucureşti, Tip. „Hrisovul”, 1995, p. 153.
5 Dinu C. Giurescu, coordonator, Istoria României în date, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 337.
6 Cf. Ion Stanciu, Theodore Roosevelt, Vasile Stoica şi cauza unităţii româneşti, în „Revista de Istorie”, Bucureşti, nr. 12/1988, p. 1 199-1209.
Dumitru Preda, Vasile Stoica, în „Magazin Istoric”, Bucureşti, nr. 12/1992, p. 4-, Traian Rus, Vasile Stoica, în „Transilvania”, Sibiu, nr. 11/1978, p. 32.
7 In perioada respectivă, Vasile Stoica a fost ataşat personalului Legaţiei.
8 Gh. Platon, coordonator, Istoria Românilor, voi. VII/2, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 474. Activitatea Legaţiei a fost de scurtă durată, fiind încheiată în condiţiile intervenţiei negocierilor de pace separată între România şi Puterile Centrale.
9 Gh. Platon, coordonator, Istoria Românilor, voi. VII/2, p. 478; Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, Craiova, Editura Mica Valahie, 2004, p. 213. Mai apoi, Vasile Stoica avea să relateze personal întrevederea cu Wilson (cf. 20 septembrie 1918. Cu Prof. Masaryk la Preşedintele Wilson, în „Magazin Istoric”, nr. 12/1995).
10 Dinu C. Giurescu, coordonator, Istoria României în date, p. 347.
11 Fapt remarcabil, Consiliul Naţional, în condiţiile în care România fusese izolată în urma Păcii de la Bucureşti cu Puterile Centrale, avea să fie recunoscut de Puterile Aliate învingătoare în conflagraţia din 1914-1918 – Franţa (12 octombrie 1918), SUA (5 noiembrie 1918), Marea Britanie (12 noiembrie 1918) şi Italia (19 noiembrie 1918).
12 Gh. Platon, coordonator, Istoria Românilor, voi. VII/2, p. 479.
13 Pentru epoca respectivă şi acţiunile desfăşurate a se vedea lucrările memorialistice ale lui Vasile Stoica, George Moroianu, jurnalul dr. N. Lupu, studiile recente şi istoriografia raporturilor româno-americane în timpul Războiului Mondial din 1914-1918 (apud Gh. I. Florescu, editor, Relaţii româno-americane în timpurile moderne. Iaşi, Editura Universităţi „Al. I. Cuza”, 1993, passim).
14 Cf. Gelu Neamţu, Legiunea românilor americani, 1917-1918, în voi. Relaţii româno-americane în timpurile moderne, p. 143-160.
15 De remarcat că, la 15 ianuarie 1937, Vasile Stoica redactase excelenta sinteză Problema propagandei, nu demult valorificată de noi (Gh. Buzatu, Elena Istrăţescu, Diplomaţie şi propagandă, în Diplomaţie şi diplomaţi români, II, Focşani, 2002, p. 329-345) Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, p. 212-226). Reţinem că autorul, în baza experienţei personale şi a analizei fenomenului la nivel global după 1919, releva: „… Necesitatea unei acţiuni pozitive pentru combaterea propagandei duşmănoase în străinătate, pentru răspândirea ştirilor bune despre viaţa şi progresul ţării şi pentru afirmarea şi apărarea drepturilor noastre, pe de o parte, pe de altă parte, necesitatea de a se da opiniei publice a ţării, în vălmăşagul de astăzi, o îndrumare sănătoasă – monarhică şi naţională, democratică şi disciplinată – impune crearea unui organism central viguros, dotat cu personal pregătit şi cu mijloace suficiente, cu menirea şi posibilitatea de a exercita influenţa cerută de interesele naţionale superioare, atât înăuntrul cât şi în afara frontierelor ţării. Nu trebuie să uităm că, dacă este necesar ca presa şi opinia publică din străinătate să fie favorabil informate despre viaţa şi sforţările noastre şi să ne susţină cu căldură, este tot aşa de necesar ca în interiorul ţării presa să fie un mijloc de consolidare şi de disciplinare a vieţii naţionale, un instrument de educaţie şi civilizaţie în serviciul Patriei” (ibidem, p. 222-223).
16 In vremea Războiului din Est (1941-1944), Vasile Stoica avea să joace un rol predominant în aşa-numita Comisie a Păcii, fondată şi dirijată de Mihai Antonescu, pentru pregătirea materialelor necesare Bucureştilor la forumul mondial ce avea să se întrunească după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial (cf. Gh. Buzatu, România sub Imperiul Haosului, 1930- 1943, Bucureşti, Editura RAO, 2007, p. 340 şi urm.).
17 Cicerone Ioniţoiu, op. cit., p. 153-154.e
18 Ibidem, p. 154.
19 Potrivit certificatului de deces Seria M, nr. 047968, comunicat de d-na Lia Stoica, fiica eminentului diplomat. Un reuşit portret al diplomatului, scris la cel dintâi semnal, fals, al decesului său, în … 1950, a publicat Pamfil Şeicaru. Materialul cuprindea şi amintiri personale. Reţinem din excelentul eseu: „[Vasile Stoica] era din ce în ce mai prins de problemele de politică externă. N. Titulescu îl avea ca un preţios colaborator; fusese însărcinat să urmărească toate publicaţiile ungureşti, cărţi, reviste, ziare, din care făcea fişe cu aceeaşi râvnă cu care odinioară îşi făcea note din lecturile lui literare. Mediul de la Externe nu-1 transformase însă, rămăsese aceeaşi fire deschisă, naturală, o inteligenţă clară, orientându-se cu siguranţă în complexul problemelor internaţionale, ajutat fiind de sârguincioasa lui lectură” (Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil, II, Portrete politice, ediţie I. Oprişan, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2002, p. 345).
20 CrisantaPodăreanu, FondulpersonalVasile Stoica, în „Revista Arhivelor”, Bucureşti, nr. 1/1993, pp. 76-82. Filofteia Rînziş, Arhivele personale şi familiale, I, Repertorii arhivistice, Bucureşti, 2001, p. 155. Reţinem numele unora dintre personalităţile cu care Vasile Stoica a corespondat: Ion şi Mihai Antonescu, Constantin Argetoianu, Lucian Blaga, Ionel I. C. Brătianu, Carol al II-lea, Aron Cotruş, PatriarhulMiron Cristea, I. Gigurtu, dr. Petru Groza, Iorgu Iordan, Vasile Lucaciu, Iuliu Maniu, Sextil Puşcariu, Savel Rădulescu, M. Sadoveanu, Gh.
Tătărescu, Viorel Virgil Tilea, N.Titulescu, Al. Vaida-Voievod, Elena Văcărescu, Traian Vuia ş.a. (ibidem).
21 Gh. Buzatu, Elena Istrăţescu, Diplomaţie şi propagandă, în Diplomaţie şi diplomaţi români, II, p. 329-345; Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, p. 212-226; „Magazin Istoric”, nr. 12/1992; 10/1994; 11/1994; 12/1994; 1/1995; 10/1995; 10/1996; 11/1996 şi „Revista de Istorie Militară”, Bucureşti, nr. 5-6/1997, materiale valorificate de D. Preda şi, îndeosebi, I. Lăcustă. Pe acelaşi temei, al arhivei personale, istoricul Ioan Opriş pregăteşte o biografie a lui Vasile Stoica.
Pentru excepţii, vezi supra, documentele valorificate în paginile revistei „Magazin Istoric”.
22 Editori: Gh. Buzatu, Elena Istrăţescu.

Biologie și literatură (BUSUIOC 2008)

 Nicolae Busuioc, Biologie și literatură, Princeps Edit, Iași, 2008, 233 p.

5 O carte despre omul biologic și despre metamorfozele spiritului, prefață de Daniel Corbu

9 Introducere

13 Natura dincolo de natură
13 Metafizica resorturilor naturii
16 Un spațiu transdisciplinar?
20 Secvențe din „Saloanele naturii”
31 De la limbajul nearticulat la fundamentele gândirii 

40 De la biologie la filozofie
40 Biologia - învățătură asupra vieții
47 Filozofia - rațiune și chibzuință asupra existenței 

51 Ființa umană - intelectul și procesul de creație
53 Locul lui Gerard din Cenad
61 Buffon și istoria naturală
69 Lucian Blaga - știință și creație

75 Principii și teorii biologice în corelație cu cu evoluția culturii și literaturii
77 Gândirea lui Goethe despre natură și om
88 Viziunea de totalitate a lumii la Humboldt
90 Emil Racoviță despre deplinătatea omului
92 Ce ascunde „Muntele vrăjit” al lui Tuomas Mann?

102 De la antici la civilizația lumii contemporane
106 Cetatea antică
114 Epoca Renașterii
13 Civilizația lumii moderne

132 Incursiune în lumea cărții, a literaturii
135 Acumularea unui ocean de scrieri
139 Fascinația țesăturii de cuvinte
152 Uneori viața imită literatura?
158 De la destinul cărților la simbolul lor
165 Surprinderea realității în iluzoriul ei 

173 Scriitorii și sentimentul naturii
176 Substratul natural al literaturii
181 Determinism și literatură
185 Mihail Sadoveanu în fața naturii
197 Frumusețea inefabilă de lângă noi 

200 Omul împotriva naturii?
202 Conflictul dintre lume și nelume
207 Omul și natura
210 Omul și religia
212 Omul și literatura
215 Omul și cultura
219 Omul și transdisciplinaritatea

222 Câteva concluzii

229 Bibliografie generală  

coperta IV

I.
În natură se petrec multe „ciudățenii” care țin de realitatea ascunsă și pe care le putem semnala doar prin intuiție. Ne folosim de lăuntric, de posibilitățile metafizicii care fac o totală abstracție de reprezentări, simboluri, semnificații. Suntem acum la ora perceperii lumii din interiorul ei, prin surprinderea unor secrete, prin reflecția pusă în evidență de emoție și neliniște, de instinct și curiozitate. Acum credem că intervine un anumit tip de comunicare, un fel de dialog tăcut și adecvat unei situații aparținătoare naturii de lângă noi. Taina actului de comunicare ar putea fi efectul legăturilor covalente ale codului genetic, legături preexistente în codul primordial al vieții. Dacă plecăm de la acest dat , neverosimilul începe să se lumineze, ne explicăm puțin mecanismul instinctului în virtutea căruia se manifestă afecțiunea în forma ei cea mai simplă. 

II.
Dacă în natură se reperează cauze și efecte, se întâmplă pentru că se știe aprioric ă orice eveniment are o cauză. Scriitorul contemplă cu „ochiul sufletului” fabuloasa priveliște a muntelui și a mării, îi percep esența frumuseții, o reține prin simțul estetic, și își așterne pe hârtie impresiile ca totalitate a a elementelor derulate în lanțul (fenomenul) contemplării. Se naște o scriere în care predominant este sentimentul sublim al naturii. Într-o clipă genială a creatorului, favorizată de însăși revelația acelei clipe. apare textul literar așteptat. Omul biologic, după uriașa lui evoluție psihomatică, s-a transformat în omul creator, cu disponibilități de cunoaștere și exprimare aproape fără limite.  

„Opposing Europe?” (SZCZERBIAK & TAGGART 2008)

 ALEKS SZCZERBIAK AND PAUL TAGGART (eds.), Opposing Europe? The Comparative Party Politics of Euroscepticism, Volume 1: Case Studies and Country Surveys, Oxford University Press, 2008

List of Figures vii

List of Tables ix

Contributors xiii

1. Introduction: Opposing Europe? The Politics of Euroscepticism in Europe 1

Paul Taggart and Aleks Szczerbiak

2. The Limits of Party-Based Euroscepticism in Germany 16

Charles Lees

3. Euroscepticism in France, 1992–2002 38

Gérard Grunberg

4. Euroscepticism in Italy 58

Lucia Quaglia

5. Hard but Hardly Relevant: Party-Based Euroscepticism in Belgium 75

Kris Deschouwer and Martine Van Assche

6. Euroscepticism in the British Party System: ‘A Source of Fascination, Perplexity, and Sometimes Frustration’ 93

David Baker, Andrew Gamble, Nick Randall, and David Seawright

7. Shades of Green: Euroscepticism in Irish Political Parties 117

Karin Gilland

8. Euroscepticism and Political Parties in Spain 134

Marga Gómez-Reino, Iván Llamazares, and Luis Ramiro

9. Euroscepticism in Denmark 152

Ann-Christina Lauring Knudsen

10. The Difficult Task of Opposing Europe: The Finnish Party Politics of Euroscepticism 168

Tapio Raunio

11. Softer but Strong: Euroscepticism and Party Politics in Sweden 181

Nicholas Aylott

12. Euroscepticism in Austrian Political Parties: Ideologically Rooted or Strategically Motivated? 201

Franz Fallend

13. Opposing Europe or Problematizing Europe? Euroscepticism and ‘Eurorealism’ in the Polish Party System 221

Aleks Szczerbiak

14. Embracing Europe, Opposing EU-rope? Party-based euroscepticism in the Czech Republic 243

Sean Hanley

15. Euroscepticism in the Hungarian Party System: Voices from the Wilderness? 263

Agnes Batory

16. The Slovak Republic: Eurosceptics and Phoney Europhiles 277

Karen Henderson

17. Emerging Party-based Euroscepticism in Estonia 295

Evald Mikkel and Andres Kasekamp

18. Euroscepticism and Slovenian Political Parties: A Case of Weak Party-based Euroscepticism 314

Alenka Krašovec and Simona Kustec Lipicer

19. The European Question and the Norwegian Party System since 1961: The Freezing of a Modern Cleavage or Contingent Opposition? 328

Nick Sitter

20. Conclusion: Opposing Europe? Three Patterns of Party Competition over Europe 348

Paul Taggart and Aleks Szczerbiak

References 364

Index 395

„KGB-ul la putere. Sistemul Putin” (WOLTON 2008)

Thierry Wolton, KGB-ul la putere. Sistemul Putin, Humanitas/Istorie contemporană, București, 2008, 233 p.

2 T. W. (n. 1951), jurnalist de formație, este și scriitor, eseiste și istoric. A publicat cărți dedicate relațiilor internaționale și vieții politice franceze. Manifestă interes pentru istoria regimurilor comuniste, atât ca profesor la Ecole Superieure de Commerce din Paris, unde ține cursuri despre Războiul Rece, cât și ca autor: Vivre a L Est (1977), Culture et pouvoir communiste (1979, cu Natașa Diujeva), La France sous influence. Paris-Moscou, 30 ans de relation secrets (1997), Rouge-brun. Le mal du siecle (1999), Le grand bluff chinois. Comment Pekin nous vend sa „revolution” capitaliste (2007). În România este cunoscut din 1992, grație volumului KGB-ul în Franța, apărut în traducere la Humanitas, care oferă acum publicului românesc cea mai recentă lucrare a lui Wolton despre teribila poliție politică din Rusia.

5 Pentru Natașa Diujeva (1949-1990), care m-a ajutat să înțeleg

7 Din nou despre KGB

11 KGB, FSB și derivatele sale

13 Partea întâi: KGB-ul intră în joc
20 Fiii spirituali
25 Cucerirea puterii
33 Cu capul înainte
41 Scenariul ratat
46 Ultima carte

59 Partea a doua: KGB-ul pierde mâna
66 Criminalizarea economiei
78 Cancerul cecen
88 Apariția oligarhilor
98 Marele talcioc
108 Sfânta familie

123 Partea a treia: KGB-ul umflă potul
133 Strategia tensiunii
148 Verticala puterii
162 Confiscarea Casei Rusia
184 Noii oligarhi
193 Citadela asediată

203 Să ne fie frică de Rusia lui Putin?

217 Anexe

229 Indice de nume

coperta 4: În anii tulburi care au urmat destrămării imperiului sovietic, Rusia s-a trezit năpădită de o specie nouă de prădători, oligarhii, care și-au însușit imensele sale resurse naturale: petrolu, gazele, metalele și diamantele. Dar lanțul trofic nu s-a oprit aici, oligarhii au căzut pradă adevăraților stăpâni ai societății sovietice și postsovietice: membrii fostei poliții politice, cei care au avut dintotdeauna acces la control, decizie, informație și expertiză. Știind că în Rusia este mai profitabil să administrezi decât să ai în posesie, Putinii și oamenii său îi forțează pe oligarhi să restituie statului, dar nu în folosul acestuia și nici al cetățeanului, ceea ce își însușiseră în anii 90. Ultimele evenimente arată care este rațiunea de a fi a „sistemului Putin”. Sub ceea ce credeam a fi un giulgiu zace un colos militar și ideologic care visează la „splendoarea” pierdută a Uniunii Sovietice și chiar a Rusiei țariste. Nu ne rămâne decât să ne întrebăm, îngrijorați, dacă acest muribund, când se va ridica, nu va restaura și „splendoarea” poliției sale politice.