„Periscop” (ROȘCA 1991)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1991, septembrie

*

Apariția unei cărți purtând semnătura lui Umberto Eco constituie un eveniment notabil pentru oricare editură din lume. Bucuria noastră este cu atât mai mare, astăzi, când avem prilejul de a consemna un al doilea pas făcut de editura constănțeană „Pontica” pe drumul afirmării: lansarea romanului „Pendulul lui Foucault” al celebrului scriitor italian, din opera căruia exista, tradus în limba română, doar „Numele trandafirului”.

*

Organizatorii ediției 1991 a Festivalului mondial de marionete de la Charles Ville Messier (Franța) au adresat Teatrului de Păpuși din Constanța o invitație specială de participare, ceea ce reprezintă, indiscutabil, o recunoașterea a valorii păpușarilor constănțeni. În regia Monei Chiriță, ei vor prezenta publicului francez spectacolul „Făt Frumos din lacrimă”, după basmul lui Mihai Eminescu.

*

Muzeul de Artă din Constanța a găzduit o nouă expoziție de grafică satirică a cunoscutului artist plastic Mihai Stănescu. Problemele grave ale existenței noastre cotidiene au fost și de această dată  principala sursă de inspirație a acestui excepțional artist, care, așa cum au putut aprecia numeroșii vizitatori, cu umorul său debordant ne face să uităm, pentru câteva clipe, toate necazurile acestei „democrații originale”.

*

Nici că se putea găsi un loc mai inspirat pentru amplasarea bustului marelui filosof și arheolog Vasile Pârvan decât în inima orașului, dinaintea uneia din porțile principale ale cetății Tomis. Prin aceasta s e înfăptuiește. în sfârșit, un necesar și îndelung așteptat act reparatoriu față de memoria aceluia care și-a închinat întreaga viață istoriei milenare a neamului. Felicitări edililor constănțeni, tuturor celor care au contribuit la materializarea acestei generoase inițiative!

*

A luat ființă Colegiul „Hyperion”, filiala Constanța, prima instituție particulară de învățământ superior din localitate, care își va deschide porțile în această toamnă pentru 250 de studenți ce vor putea opta pentru secțiile: Exploatarea și întreținerea aparaturii electrice și electrotehnice, Prelucrarea electronică a informației economice, Management, Tehnică dentară, Economia și tehnologia fermelor agricole, Consultanță juridico-legislativă și Tehnologia financiar-contabilă a economiei de piață, finanțe, bănci.

*

Dacă nu se vor ivi din nou alte necazuri (și, slavă Domnului, au fost suficiente!), există toate condițiile  ca până în 1994 să intre în funcțiune primul grup energetic de 700 MW al Centralei nuclear electrice de la Cernavodă. Vizita la fața locului a lui Arthur Jack Epp, ministrul industriei, petrolului și energiei din Canada, precum și a unor specialiști de la „Atomic Energy of Canada” și „Anasaldo” (Italia), anunțarea 
deschiderii primei linii de credit în valoare de 400 milioane de dolari, dintr-un total de un miliard, sunt argumente convingătoare chiar și pentru acei sceptici constructori români care afirmau, nu demult, că omenirea va folosi o altă energie până să producă electricitate centrala dobrogeană!

* 

Vestea înființării la Constanța a unui club al „Leilor” a fost primită cu explicabilă rezervă de locuitorii orașului, care ar fi fost mai curând interesați de un club al „Dolarilor”, mai ales în aceste zile când făloasa noastră monedă națională scheaună jalnic, gata să-și dea duhul. Puțin știu însă că acest gen de cluburi, existente în peste 160 de țări, propun stimularea interesului pentru moralitate și cultură, pentru prietenie și solidaritate umană, pentru spirit civic, pace și înțelegere reciprocă.

*

Bulevardul Mamaia începe să concureze arterele comerciale cu tradiție ale Constanței, mai ales datorită inițiativei particulare. Câteva firme rețin în mod deosebit atenția. „Elmo” SRL, situată pe bd. Mamaia, nr. 136, tel. 1.79.84, este un mic restaurant, pentru intimizarea cărui patronul, Eliza Mocanu, a investit o sumă considerabilă. Aici se pot servi zilnic specialități culinare dobrogene, bere, vinuri din podgorii renumite, dulciuri și cafea, toate la prețuri rezonabile. Surpriza noastră este însă alta: la etaj am putut vizita prima unitate hotelieră privată din oraș, adică 7 camere cu câte două paturi, având un confort deosebit. Prețul: 350 lei/cameră/zi, adică cel mai scăzut din Constanța la ora actuală!

Pe același bulevard, la numărul 144 B, și-a început activitatea firma „Flores” SRL, specializată în comercializarea bunurilor de larg consum, a produselor alimentare și a unor delicioase produse de patiserie și cofetărie, după rețete proprii. Familia și Florea Dana, patronii societății, ne-a asigurat că programul unității, la cerere, poate fi non-stop, clienții având la dispoziție o cochetă grădină terasă cu 30 de locuri, unde se pot organiza mese festive. Prețurile practicate sunt sub nivelul altor unități similare din oraș, calitatea serviciilor fiind principalul atu al tinerei și ambițioasei firme „Flores”.

*

Imperturbabilii slujbași ai puterii din Constanța au toate motivele să condamne cu vehemență declarațiile lui Mircea Țeican, comisarul șef  al Gărzii Financiare din județ, care a avut tupeul să critice puterea locală în ziarul „Cuget liber”, pe motiv că deși Garda a fost înființată la 10 iulie 1991, încă nu i-a fost repartizat un sediu! Păi bine, domnule Țeican, dumneata nu știi că Societatea Handicapaților „Caritatea”, spre exemplu, așteaptă același lucru de un an și jumătate? Chiar dumneavoastră, care urmăriți să faceți numai rău sărmanilor mafioți din oraș, vă băgați în față?

*

Săritori ca întotdeauna, prinzând de veste că țăranii români au deocamdată alte treburi cu mult mai importante prin arhive și birouri, pe la Primării și Comisii de judecată, prin grajdurile fostelor CAP-uri, americanii s-au gândit că n-ar strica să le dea o mână de ajutor, concretizată în 200 000 de tone de cereale. În portul Constanța, au și sosit navele „Inger”, cu 21.000 tone de porumb, „Omi Sacramento” cu 40.000 tone de porumb, și  „Miss Marietta”, cu 35.500 tone de porumb. Fraților de peste Ocean, dar cu grâul și cartofii cum stați?

„Italia - pe urmele primului mare reporter român internațional” (TOMOZEI 1991)

 Gheorghe Tomozei, Italia - pe urmele primului mare reporter român internațional, „Tomis”, Constanța, 1991, septembrie

Credincios ideii de a nu călători singur, iată-mă însoțindu-l într-un voiaj italic pe Timotei Cipariu, tipărit în chip de serial („Gazeta Transilvaniei”, 1852), dar... neiscălit, fapt care a dat multă bătaie de cap cercetătorilor literari. Decupându-le dintr-o mai veche ”stea” clujeană, am păstrat paginile lui Cipariu printre hârtiile mele cu convingerea că marele și pateticul cărturar transilvan e și savuros epistolar (textele sunt scrisori adresate unui văr necunoscut) și scriitor de... turism. pentru deliciul cititorului cu viața curgând spre A. D. 2000, transcriu câteva frânturi de epistole ale celui numit în conștiința poporului, ba chiar și a cântecelor populare, Timotei Țipar...

*

Relatarea primelor momente ale „descălecării” venete: „Io dejunai a doua oară și în urma urmelor când încetă furtuna, ieșind din căiută văzum înaintea ochilor Veneția ca o Venera ieșită din spumele mării; sociul meu îmi spune că ea începu a se vedea de o jumătate de oră, pre când noi ceilalți eram ținuți dedesupt de frica furtunei. El îmi explica din punct în punct după cum ne apropiarăm tot ce vedeam desvoltându-se înainte, până ce, făcând mai multe încongiururi, stetem între Dogana cea mare și palatiul regale. El îmi fu într-ajutoriu în desbarcarea și în cercarea cartelului. Io trași în ospetăria franțuzească din vechile Procurație în plateea S-tului Marcu, iar el, luându-și viza pașaportului, numaidecât plecă în patria lui.

După ce descălecai, numaidecât intrai în biserica S-tului Marcu. Capitulul era în cor, cântând - într-adevăr cântând, nu recitând numai - vesperele, măcar că nu era sărbătoare. Impresia de întâi ce face vederea Veneției și a biserecei acestei, nu vreu să v-o descriu, ci aștept până mi se vor deda ochii mai bine cu forma și amănuntele ei. Întâiele impresiuni adeseori sunt înșelătoare, pentru că întotdeauna sunt superficiali și Veneția e un ce care nu sufere nicicum superficialitatea, altminterea ești supus a-ți schimba de o mie de ori judecata.

După prânz cercetai de aproape toate plateea St. Marcu, însă tot pe dinafară, deci mă luai pe Râpa Schiaililor, preumblându-mă pre picioare pân la Ordinile publice, de aici pe strada nouă și în urmă pre a Arsenalului pân la Arsenal, când întunecând, mă întorc iarăși în plateea St. Marcu, ce strălucea toată ca o beserecă, de o mie de lampe de gaz, atât afară cât și supt Arcade și înlăuntru, în cafenele și boltele de negoț. Ea gemea de mulțimea adunată ce curgea în sus și în gios. Apoi începură muzicanții, câte trei-patru inși, unii cu vioara, alții cu clarinetul, alții cu fisarmanonica, toți însă cu câte un ghitar și mai toți încă cu câte o altă vioară, muzicând și cântând, bărbați și femei.”

Și iată pe Țipar asemuind Veneția cu Bucureștii, cu 130 de ani înaintea lui Eugen Barbu: „ Alte cetăți, în cât mi-aduc aminte, îmi faceră o impresiune mai familiarie mai curând decât Veneția, poate pentru că aici aflai tot, au și mai mult decât așteptam, numai decât, când aici, după așteptare mare, la întâia vedere, văzând atâta decadență, mă înfiorai. Veneția a (...) cândva a fi fost nu numai măreață, ci și frumoasă, cum sunt zilele unei tinere frumoase fetioare, ci acum fața ei e veștedă ca a unei matroane pre a cărei față au rămas urmele pristinei frumuseți, ci au pierit toate grațiele tinerețelor. În deșert colorează pictorii în prospectele lor fața panoramelor venețiene, căci în realitate tot ce e din afară e decolorat și ce e, mai mult, înnegrit, mucezit etc. În urmă mai adaug asemănarea ce o are în câtva cu Bucureștii. Boltele cu lucrătorii în vederea publică, larma și strigarea vânzătorilor, pre căi, chiar în tonul celor din București, fețele oamenilor și a mulierilor mai asemenea, și dacă e iertat a a asemăna ce e mare cu ce e mic, ruinarea edificielor, pompa palatielor, pre lângă ticăloșia vecinătăților și alte mai multe arată apropierea amândurora de Oriente, de unde astă asemănare.”

*

La Milano, peregrinul nostru e bineînțeles impresionat de Dom, dar nici el nu răspunde cu totul ideii pe care și-o făcuse înainte de a-l vedea, găsindu-l, e drept, „colosale”, cu dimensii ce desfid proporțiile bazilicii cu care se mândrește Viena și anume Sf. Ștefan ce-i pare „ca o besearică de sat.” Goticul nu-i priitor lui Țipar și el nu se sfiește să afirme: „... care de-mi va fi iertat da părerea, poate să placă nemților ca oarece naționale, ci anevoie altora, de altă națiune... Din turnul Domului, care de gros nu se vede decât din depărtare, se zice a fi un prospect frumos, ci io încă de neputința picioarelor nu m-am încumetat încă a mă sui. În Veneția mă suii în turnul numit campanile, din plateea Sf. Marcu ci gradele acolo sunt așa bine făcute, cât și calul se poate sui pre ușor. Numai din așa înălțime puteam percepe pusețiunea Veneției cu punctele circum vecine, mai ales la care, pentru depărtare, precum e Malamocul, Chiggia etc, nu m-am dus, căci gondolierii și pentru mică depărtare, cu toate că taxa e de fiptă, știu trage bine și mai ales pre un forestiere.”

*

Într-o scrisoare tot din articolul Mediolanum (9/21, 1852) învățatul nostru mărturisește extaziat că, mergând la Como, a fost fericit să sărute țărâna călcată de picioarele „Pliniilor”, dar și a altor mari bărbați cu ale căror efigii ochii i s-au întâlnit cercetând „basorelevii” de pe „faciata” unui dom. „Ferice patrie! Ferice fiu! Adevărat, italii își știu prețul oamenii tăi. Câte monumente văzui puse bărbaților meritați, numai în Mediolan, în Ambrosiana și în palatul Brera! În acest din urmă, numai în vestibul, mai mult de 50 buste a oamenilor învățați și artiști și, cu toate dreptatea, căci după înfrumusețară și de la sine frumoasa Italia, ca grecii Grecia, așa cât numărul capetelor de operă în Italia e într-adevăr infinit. Oriunde calci și încătrău cauți, nu vezi alta decât monumente de arte și industrie. Și cu toate acestea, după opiniunea unuia dintre cei mai învățați bărbați ai Italiei, cu care călătorii de la Brescia până la Bergamo, numai trei cetăți sunt monumentali: Roma, Florența și Veneția, iar Milanul, după a aceluiași părere, cea mai splendidă și regina tuturor cetăților Italiei, măcar (că) nu are atâtea monumente ca acelea (trei). În urmă, ca să încheiem de Como, după ce în timp de trei ore îmblai cruciș și curmeziș, mă întorși purtând în sinu-mi cea mai delicioasă aducere aminte. Ea nu e nici mare, nici mult frumoasă, ci e bine edificată, curată, regulată, iar munții ei dimprejur nu numai frumoși, ci și cea mai mare parte ornați cu grădini, vile și vinei cum nu am mai văzut decât în Italia. Plecând, scriși în pugilarium în limba clasică, ca un rămas bun etern îndreptat către acel pământ: „Vale sacra terra, vale adhuc semel et pro sempre!” Aste sunt poate lineele cele mai din urmă din Italia, că în scurt voi să plec și necurmat să-mi continuez călătoria înapoi pre altă cale, care deși are frumusețile ei, dar n-are interesul clasic al acestui pământ”.

După ce admiră monumentele și caută emoționat mai ales urmele învățaților cu opera cărora e familiarizat de acasă. Țipar face comentarii asupra felului cum vorbesc italii, cântărește varietățile dialectale, „răpezimea” rostirii, convins că poate „trage folos” din fiecare observație, el nu vrea să piardă nimica din „discurs” atunci când e în compania unor localnici ce-l uimesc prin „pronunția desfigurată” ori „coruptă”. Studiază categoriile fizionomice; se rostește răspicat asupra tipului „longobardic” mai ales (ochi vineți la bărbați, păr negru, ochi negri la femei) și realizează în tot ce scrie o icoană a Italiei, pe care, mulți după el, zeci și zeci autori de tonuri exclamative și totuși fatal-somnolente n-au izbutit-o.

*

Când se va alcătui (în replică la strădaniile lui Iorga de a compune o istorie a țărilor române văzută de călători străini) o carte cu posibilul titlu „Lumea - ori baremi Europa - văzută de călători români”, scrierile lui Timotei se vor continua în capitole de mare frumusețe. Paginile lui italice îl desemnează ca pe întâiul mare reporter „internațional”. Un Tican-Rumano, să zicem, persoană (nu personalitate) cu totul atrăgătoare, nu izbutește în mii de pagini ceea ce Cipariu, cu licărul doar al câtorva cuvinte, ajunge să împlinească: eseuri de expresie sublimată, semn că monstruoasa-i erudiție nu i-a tulburat candorile și sensibilitățile.

Pe un astfel de călător, care se implică în viața tărâmurilor pe care calcă, ți-e greu să-l vezi „privitor ca la teatru”. Ispitit mai ales de spectacolele oferite de teatrul lumii, iată-l totuși la... teatru: „Pentru mine era un ce interesante, căci până aici nu văzusem reprezentațiune în limba italiană, afară de opere, decât o dată în Buda! Caracterul înfocat al italianului, preciziunea și volubilitatea declamațiunii și, între toate sonoritatea elegante a limbei, dialog după a mea părere pre actorul italian de către cei de viță germană cu multe părți. În Veneția îmi era peste mână a merge la teatru, în acel labirint de căli strâmte și tortuoase, unde un câne pre ușor poate sări pre o fereastră în alta, preste cale. Apoi teatrul mai celebre, Fenice, era închis, așa că am mers să-l văz, numai școlari jucau, cu învățătorul maestru. În cel numit Malibran încă nu se reprezenta în toate zilele. Apoi, fiind cele două teatre renumite mai ales operă, nici mă simțeam tras a le cerceta la drame. La cest din urmă mergând spre vedere, aflai societatea de probă.”

„Președinții Franței” (VIANU & MUREȘAN & PĂIUȘAN & NISTOR 1991)

Alexandru Vianu & Camil Mureșan & Robert Păiușan & Simona Nistor, Președinții Franței, Universalia & Dialog, Craiova, 1991, 231 p.

Cuprins 

3 Evoluția instituției prezidențiale franceze

17 Președinte la Palatul Elysee

22 Reședințe prezidențiale

28 Louis Eugene Cavaignac
32 Ludovic Napoleon Bonaparte

46 Louis Jules Trochu
49 Adolphe Thiers
60 Patrice Mac Mahon
65 Jules Grevy
70 Sadi Carnot
74 Jean Casimir Perier
77 Francois Felix Faure
81 Emile Loubet
86 Armand Fallieres
91 Raymond Poincare
101 Paul Deschanel
107 Alexandre Millerand
116 Gaston Doumergue
126 Paul Doumer
133 Albert Lebrun

145 Philippe Petain

154 Felix Gouin
156 Georges Bidault
159 Leon Blum

163 Charles de Gaulle

174 Vincent Auriol

179 Rene Coty
184 Alain Poher
189 Georges Pompidou
200 Valery Giscard d Estaing
214 Francois Mitterand

225 Președinți și alegeri prezindențiale

coperta 4: Prin PREȘEDINȚII FRANȚEI se umple un gol al literaturii istoriografice românești. Pe lîngă prezentarea evoluției instituției prezidențiale franceze, a condițiilor cumulative necesare pentru a candida la președinție, a reședințelor prezidențiale, a biografiei președinților, cartea este o lectură utilă pentru cititorul aflat într-o țară care își definitivează o constituție, o instituție prezidențială, o democrație. După citirea acestei cărți vom putea privi, cu ochii unei experiențe de 200 de ani, scena politică românească și viitorul ei. (Cristian Becheru)

„Oglinzi” („TOMIS” 1991)

 ?, Oglinzi, „Tomis”, Constanța, 1991

„Mirrors - in the spirit of haiku” este o bijuterie de revistă care apare de patru ori pe an în America Statelor Unite (editor Jane Reichhold). De la faptul că aici nu publică decât poetul/artistul care subscrie modica sumă de „$20 per year”, ceea ce reprezintă contravaloarea a patru pagini care-i stau la dispoziție (câte una la trei luni sau toate într-un număr) și până la precizarea că fiecare contribuabil este „responsable for choice, taste, and quality of their poetry”, dar și de difuzarea revistei - totul este extrem de incitant, de original. Firește, poeții care vor, cu timpul, să-și alcătuiască o carte în mai mult exemplare, sunt avertizați că pentru fiecare copie după paginile lor din revistă trebuie să mai plătească suma de șase dolari. În acest fel, în 20 de ani, ei pot avea 80 pagini (20 x 4) și o carte într-un singur exemplar care ar costa 800 de dolari. La un tiraj de 1.000 de exemplare, se înțelege, cartea de haiku-uri ar costa ceva mai mult: până în 500.000 de dolari.

Lăsând gluma la o parte, ultimul număr al revistei „Oglinzi” dedicat Toamnei anului 1991, se oferă cititorului ca o surpriză extrem de plăcută, prilejuind, prin grafică și texte de un rafinament indiscutabil, o sărbătoare de neuitat. Printre zeci de artiști din toată lumea, am descoperit, cu uimire și bucurie, și numele românului Ion Codrescu (...).

„Salonul de Artă Tânără 1991” (TUDORA 1991)

 C. Tudora, Salonul de Artă Tânără 1991, „Tomis”, Constanța, septembrie 1991, pagina 11

E știut, artistul captează cel dintâi mesajele devenirii, cu mult înainte ca acestea să sensibilizeze spiritul întregii colectivități. El deschide drumul viitorului, îi pregătește startul asemenea pilotului de încercare. Iar încurajarea, stimularea talentului tinerilor devine o datorie a societății care își redimensionează structurile și proiectele. Fiindcă „pentru a ne elibera de trecut trebuie să ne contăm pe dezvoltarea unui nou gen de comunicare, cu care cei care sunt profund afectați de viitor: tinerii.”

Iată de ce începe să ne preocupe, deopotrivă cu argumentul teoretic, modalitățile de descoperire și valorificare efectivă a „vocilor” tinere, a universurilor lor creatoare, în nădejdea că, cine știe, contribuim astfel la consacrarea lor cu un ceas mai devreme. Așa se explică, deci, organizarea de secția de artă a revistei „Tomis” a primului Salon de Artă Tânără, pe simeza căruia să-și găsească locul lucrări emblematice pentru căutările, obsesiile, interogațiile și prospecțiile creatorilor aflați fie (încă!) pe băncile școlilor, în amfiteatrele și atelierele academiilor de artă, fie după absolvire sau în pragul consacrării.

O fericită întâmplare a făcut ca ediția 1991 a Salonului tomitan să aparțină unora dintre cei mai înzestrați studenți ai Academiei de Artă din București, care și-au circumscris demersul ideatic și expresiv unei teme pe cât de percutante azi, pe atât de ambițioasă și dificilă: lumea ca reeditare ciclică a miticului Turn Babel, criza comunicării interumane, războiul limbilor, labirintul - ca semn neliniștitor, sfidarea tiparelor constituite și teribila îndrăzneală de a dibui prin neliniștea și confuzia momentului calea propriei purificări. Încât, nu prin teribilism formal, cât prin serioasa și îndrăzneața exploatare a ideii și metaforei, ei propun un tip de artă protest. Un protest  care să fie aidoma reacției de tip ionescian, adică avangardist: împotriva realismului, când realismul este expresia cea mai obișnuită și abuzivă a cotidianului, împotriva unui anume tip livresc de simbolism rupt de realitate, o tăgadă a tradiționalismului spre a găsi tradiția, temeritatea descifrării unei sinteze a cunoașterii și invenției, a realului și închipuirii fiindcă „avangarda înseamnă libertate” creatoare.

Cei opt studenți - expozanți ne-au propus cicluri de câte patru tablouri, permițându-ne astfel să le urmărim dinamica ideilor, plăcerea de a le nuanța și dezvolta, arpegierea în tonalități și cifruri diverse - a unui soi de recital expresiv, o joacă fără sațiu, dar o joacă gravă, tensionată, cu naivități trucate și stângăcii înșelătoare, în fapt,  descătușare de poncife, și tot atâtea febrile exerciții de stil înaintea marii lansări. Și, deși atât de diferiți ca viziune și mijloace, cei opt au ca numitor comun nonconformismul atitudinii, aplombul rostirii până la capăt a unui gând, dorința accederii neîntârziate la personalizarea semnelor și universului plastic.

Turnul Babel este imaginat când ca o repetare a încurcăturii babilonice a lumilor, amintind de descumpănitoarele „peisaje de vis” ale lui Monsu Desiderio, ca un hybris dublu, loc al incompatibilității, confruntării sau interferenței a două lumi ce stau față în față într-un labirint nesfârșit, când ca o aglutinare de „noduri stranii” sau enigmatice, ori pur și simplu ca sfărâmare a imaginii exterioare a realului și extragerea luminii din impenetrabilul haosului și întunericului. Astfel, Sandu Matei Ștefan (anul IV) construiește seducătoare etajări ale elementelor vitale - metal, apă, pământ și foc - trecerea ciclică de la splendoare la ruină, o babilonie colorată gurmand, pentru ca Ștefan Constantinescu (anul V) să prefere rafinarea unor gradații, filigranarea unor personaje care vorbesc în același timp - halucinantul monolog al unor singurătăți explozive, în timp ce constănțeanul Gabriel Cojoc (anul V) introduce numeroase elemente grafice, un tip de fragmentarium menit să afirme nu atât gustul pentru modernitatea non picturii, cât ilustrarea tensionată și expresivă a „nodurilor de taină” ale lumii, iar Corina Tuță (anul V) alege ca simbol al unui potențial Babel chiar spațiul unei case, căruia i-a imprimat o mișcare de rotație de 90 de grade, vrând să sugereze ideea de degenerare a știutului, a obișnuitului în altceva, prin centrifugarea dimensiunilor cotidianului și realului, pentru ca în game de albastru și verde Daniel Răgușitu (anul II) să imagineze Turnul ca o cochilie cu spiralări ciudate, într-o atmosferă de început de lume. Pericle Iulian (anul IV) e preocupat de decelarea unui subtil simbolism de sorginte de bizantină, o viziune a mișcării proteice a ființelor, în articulări și dezarticulări urmând direcții și legi secrete, cu irizări de roșu, negru și ocru, care sporesc senzația de abia temperat dramatism. Cel de al optulea expozant, Cristi Puiu, este acum student al Academiei de Artă din Geneva, el integrându-se grupului „celor 7” prin aceeași propensiune spre un avangardism explicit, cât și prin obsesia descoperirii unui ce distinct. Numai că, la el, Turnul Babel este sugerat ca începând (sau sfârșind) în și prin inserția abstractă a semnelor tehnicului în uriașul necunoscut cosmic, apăsarea masivității unui întuneric fără nume și fără chip, în inima căruia se petrece, însă, mereu și mereu, marele mister al reînvierii și renașterii vieții.

Bineînțeles că aceste sumare considerații nu pot numi și emoția specială a dialogului cu universul acestei expoziții tinerești.

Am avut, în plus, neșansa de a nu putut găzdui prim ediție a Salonului  de Artă Tânără în spațiul Muzeului de Artă (aflat în renovare) sau în cel al Marinei (a cărui simeză fusese, cu luni în urmă, programată), fiind nevoiți să improvizăm foaierul Casei de Cultură, altfel nespus de elegant, luminos și ospitalier, dar neacreditat, din păcate, ca loc major de expunere, în interesul curent al publicului. Ceea ce nu a împiedicat, însă, reușita, peste așteptări, a Salonului tomitan. Reușită care a făcut ca Doina Păuleanu - consilier general al Inspectoratului Județean de Cultură - care a și vernisat expoziția, în calitatea sa de recunoscut critic de artă, să propună tinerilor expozanți reinteresarea lucrărilor acestei primei ediții a Salonului pe simeza Muzeului de Artă.