„Periscop” (ROȘCA 1993)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1993, decembrie

*

La New Delhi, India, a avut loc recent un prestigios congres internațional la care au participat nume de rezonanță din domeniul biochimiei farmaceutice, științelor farmaceutice și medicinei. Alături de cercetători din SUA, Canada, Japonia, China, India etc, a participat și conf. univ. dr. Natalia Roșoiu, creatoarea medicamentului „Alflutop”, care a prezentat lucrarea „Medicamentul Alflutop - compoziție chimică și efect terapeutic - explicarea mecanismului in vivo”. Intervenția cercetătoarei din Constanța sa- bucurat de un succes deosebit, lucrarea sa fiind solicitată pentru a vedea lumina tiparului, autoarea fiind invitată de pe acum la congresul următor, care va avea loc la Toronto, Canada.

*

Sala „Project” din Constanța a găzduit expoziția de tehnică de calcul a grupului de firme UNI DATA. Au fost prezentate publicului constănțean ultimele noutăți în materie, între care platforma hardware și software, rețele, soluții de interconectare, comunicații de date, multimedia, UNIX, CAD etc.

*

Inițiativa Biroului Permanent al PNL Constanța de a acorda bursa „I. C. Brătianu” unui student constănțean în 1994 este demnă de a fi semnalată, deși modesta sumă de 15.000 lei nu va putea acoperi  nici măcar contravaloarea ciorbei zilnice pe timp de o lună.

*

Legendarul „revoluționar” constănțean Lazăr Cercel continuă să-și dea în petic: încălcând cu voioșie statutul asociației și toate legile în vigoare. Ultima sa năzbâtie a fost deosebit de spectaculoasă: însoțit de numeroși „simpatizanți” din Mangalia și comuna 23 August, a reușit să schimbe comitetul director și să se autoinstaleze președinte al Asociației Revoluționarilor din Constanța. În episodul următor vom asista probabil la o nouă „detronare” a sa din funcție. Circul continuă...

*

Un eveniment important în viața etniei turco-tătare musulmane: Conferința Națională a Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România a analizat nu demult activitatea desfășurată în ultimii doi ani, fiind reținute numeroase propuneri care vizează atât perspectiva imediată, cât și viitorul Uniunii. În funcția de președinte al UDTTMR a fost ales ing. Mambet Unal, iar în cele de vicepreședinți Memedemin Iașar, Ecrem Gafar și Șucuri Baubec.

*

O delegația a filialei Constanța a UDTTMR a efectuat o vizită în Republica Karaceai Cercheză la invitația domnilor Kazakov Ilias, Sanglibai Abutalip și Kereit Ramazan, membri de frunte ai Uniunii Tătare din republică. În cadrul schimburilor de vedere și contactelor avute în raionul Adighe Habi au fost consolidate relațiile de prietenie între reprezentanții celor două Uniuni, deschizându-se largi perspective de colaborare.

*

Postul local de televiziune „SOTI” a împlinit doi ani de activitate. Din păcate, primul post de televiziune din Constanța emite la ore târzii din noapte, după încheierea programului II al TVR și sâmbăta dimineața. Tuturor colegilor de la „SOTI” un „La mulți ani!”.

*

Florica Stanciu debutează editorial cu romanul istoric „Umbre la fereastra cetății”, o interesantă radiografie a ținutului dintre Dunăre și Mare în preajma războiului din 1877. Volumul a văzut lumina tiparului la Editura Europolis din Constanța, lansarea sa fiind găzduită de librăria „Mihai Eminescu”.

*

Au apărut numerele 5, 6 și 7 ale suplimentului literar artistic „Albatrosul” al cotidianului „Cuget liber”. Sumarul acestuia este o mărturie a faptului că minusculul nucleu redacțional își ține promisiunea făcută cititorilor în numărul de debut: promovarea valorilor autentice ale acestui spațiu, popularizarea valorilor universale ale literaturii și artei.

*

În condiții grafice excepționale a văzut lumina tiparului în Belgia un cuprinzător volum de haiku, în care, alături de maeștri ai genului din întreaga lume, figurează și câțiva membri ai Societății de Haiku din Constanța. Felicitări profesorului Ion Codrescu și tinerilor autori! 

„Eroul de la Steffen Sftrait” („TOMIS”)

 ?, Din istoria bătăliilor pe mare. Eroul de la Steffen Strait, traducere Aura Dumitrache, „Tomis”, Constanța, 199?

În timpul celui de-al doilea război mondial, deși serviciul american de submarine reprezenta numai 1,6% din toată flota navală, suferise pierderi mai mari decât orice altă ramură a marinei. Din 374 de ofițeri și 3131 membri de echipaj care și-a pierdut viața în Pacific, nici unul n-a murit mai eroic decât Howard Gilmore.

Activitatea lui Gilmore a fost relativ scurtă - mai puțin de opt luni - dar a cuprins atâta acțiune câtă poate exista de-a lungul vieții unui om. El a primit botezul, nu în apele calde și însorite ale Pacificului de Sud, ci în apele ce mărgineau insulele Aleutine, la vest de Alaska. 

Growler era încă în construcție când Gilmore a fost numit comandant în 1941, urmărind cu un ochi de părinte copilul ce se năștea pe docul de la Groton, Connecticut.

Pe 2 noi. 1941, cu o lună înaintea atacului de la Pearl Harbour, Growler a fost lansat la apă cu toată ceremonia tradițională.

În acest timp, serviciul de informații al marinei americane aflase un secret de ultimă oră, cu privire la detaliile operațiunii MI a amiralului Yamamoto, o schemă ce cuprindea strategia navală din Orientul Apropiat, care urma să anihileze forța americană. Aflându-se informația de neprețuit a intenției de acțiune a dușmanului, amiralul Chester Nimitz a alcătuit planul ce se baza pe alcătuirea unei linii de apărare formată din submarine dispuse într-un cerc larg de 300 mile la nord de Oahu. Astfel, a trimis Growler și alte șapte submarine în portul olandez [?] Unalaska, pentru a sprijini celelalte nave aflate acolo.

Triton a deschis lupta atacând distrugătorul Nenohi și scufundându-l. Rândul lui Growler a venit în dimineața următoare, când au fost depistate 3 distrugătoare. La începutul războiului distrugătoarele dușmane nu erau privite ca o țintă potrivită pentru atacul submarinelor, din cauza riscurilor implicate. Și sigur că o încercare de a ataca trei distrugătoare simultan era o sinucidere, mai ales că dușmanul era deja în alertă în urma scufundării lui Nenohi.  

Cercetările de după război au confirmat că Gilmore a scufundat Arare - un distrugător modern de 1961 tone și a produs grave avarii altuia, trimis în șantier la Tokyo, pentru reparații.

Timp de 13 zile, cât Growler a patrulat zona, a scufundat patru nave. Gilmore era încântat atât de echipaj, cât și de submarinul său. În două misiuni de patrulare a înregistrat succese remarcabile la care nici n-ar fi îndrăznit să viseze.

La sfârșitul anului 1942 a fost trimis în Australia. Zona ce trebuia patrulată se afla între insulele Gilbert la est și Palau la vest. Centrul atenției trebuia să fie însă Strâmtoarea Steffen.

În noaptea de 16 ianuarie, Gilmore a interceptat un convoi japonez și a scufundat o navă. Acestui succes i-a urmat un altul, prin torpilarea altei nave, trei nopți mai târziu. Lupta pentru Guadalcanal atingând culmea vărsării de sânge, convoaiele care traversau insulele Solomon la nord erau foarte bine apărate de escorte de antisubmarine, astfel că atacul devenea din ce în ce mai dificil.

Growler a continuat să patruleze zona cu insistența vulpii care-și urmărește prada. S-a încercat atacarea a încă șapte convoaie, dar nici o navă nu a putut fi distrusă. Aceasta a constituit o mare dezamăgire pentru echipaj, care se obișnuise numai cu succese. Mulți comandanți s-ar fi întors acasă. Dar Gilmore a strâns din dinți și a continuat. Cei de la puntea lui Growler susțineau că nava era urmărită de blestem, dar Gilmore a ignorat asemenea superstiții. Parcă sporindu-i îngrijorarea, apele erau total lipsite de ținte și astfel că el s-a întors la Strâmtoarea Steffen. Era de fapt liniștea dinaintea furtunii, deoarece flota japoneză era pe punctul de a lansa operațiunea de evacuare Guadalcanal. Gilmore, nu cunoștea nimic din această hotărâre dramatică, ca de altfel nici flota americană. Cunoscând intențiile dușmanului, e puțin probabil că Growler sau oricare alt submarin din zonă s-ar fi repezit către The Slot să atace distrugătoarele care se duceau sau veneau dinspre Guadalcanal.

În noaptea de 30 ianuarie, a localizat un alt convoi și a reușit să avarieze o fregată. Dar i s-a răspuns printr-un contraatac. Mulțumită priceperii și răbdării lui Gilmore, însă, s-a putut părăsi zona.

În următoarea seară, căpitanul lui Growler stând în cabina sa într-o stare de depresie provocată de insuccesele repetate din ultima vreme, a fost chemat în camera de comandă. Ofițerul l-a informat că a detectat o țintă la 18 mile distanță. Cu mirosul dușmanului în nări, el nu și-a irosit timpul, pregătindu-se pentru un atac de suprafață. Ținta era acum destul de vizibilă - o canonieră de 3000 tone la 8000 iarzi. Growler a încercat să se apropie. Canoniera a detectat însă silueta submarinului și câteva momente mai târziu bătaia unui tun de 5 inci a spart întunericul explodând chiar lângă submarin. La puțin timp. Growler a lansat două torpile. Zâmbetul răutăcios schițat de Gilmore arăta satisfacția reușitei. Dar orice urmă de satisfacție a dispărut când torpilele și-au schimbat direcția îndreptându-se spre submarin. Dându-și seama de situație, tot ce a putut face în următorul moment a fost să iasă din raza de acțiune a acestora. Și a reușit. Torpilele au trecut pe lângă Growler pierzându-se în întuneric.

Growler a fost extraordinar de norocos că nu a împărtășit soarta altor submarine care au căzut victime propriilor torpile. Tullibee, de exemplu, s-a scufundat la nord de Palau, pe 26 martie 1944. Tang s-a scufundat în condiții similare la nord-vest de Formosa, pe 24 octombrie în același an. Asemenea accidente nu reprezentau o noutate. O altă întâmplare a fost pe 27 aug. 1879, când o torpilă s-a întors asupra navei care a lansat-o. Este vorba de corveta peruviană Abtao. Datorită curajului locotenentului Diez Carusco, care, cu mâinile goale, a deturnat traiectoria acesteia, s-a prevenit o tragedie.

Gilmore nu a împărtășit credința echipajului său superstițios care credea că-i urmărește blestemul, dar era mult mai nefericit de această situație.

Submarinul a fost de două ori norocos: în primul rând că putut evita torpilele ricoșate, iar în al doilea rând că a scăpat de urmărirea canonierei care lansa bombe de adâncime, la o mică distanță de locul unde era Growler.

Pe data de 4 februarie, submarinul a interceptat un mic convoi la câteva mile sud de Strâmtoarea Steffen, cuprinzând două nave de marfă de 1000 tone, escortat de o patrulă ce se îndrepta spre Canalul Gazelle. În ciuda condițiilor atmosferice, Growler s-a decis să întreprindă un atac de suprafață. El a schimbat direcția sud, a mărit viteza pentru a se putea posta înaintea convoiului. Deodată și fără nici un avertisment, Growler a lansat primul foc. La aproximativ 5000 iarzi, escorta japoneză a detectat submarinul. Semnalele luminoase au descoperit periscopul lui Growler. În câteva secunde japonezii au deschis focul și numaidecât bucăți din corpul navei au început să sară în aer. În același moment a apărut și un submarin japonez intenționând să-l urmărească. Dar Gilmore dăduse ordinul de scufundare în adâncime.

Bombele de adâncime lansate de submarinul japonez i-au produs lui Growler avarii la valvele hidrostatice, determinând infiltrații de apă.

În această situație, pentru a nu fi detectați, navigau un timp cu motoarele racordate la viteza de urgență, ca apoi să încetinească. Din cauza naturii primitive a sonarului ambarcațiunii dușmane, submarinul n-a putut fi văzut și, în final, Growler a putut naviga liniștit însoțit de zgomotul bombelor dușmane.

Growler a rămas scufundat în următoarele zile, exceptând o perioadă de timp când, fiind la suprafață, au putut efectua reparațiile necesare. Apoi submarinul și-a continuat drumul spre vest cu viteză mică în căutare de noi ținte.

În noaptea de 7 februarie, pe ecranul radar, cu mare greutate, din cauza ceții ce învăluia Strâmtoarea Steffen, a fost interceptată o navă de patrulare de 2500 tone.

Panica i-a cuprins imediat ce au constatat că nava dușmană avea aceeași traiectorie cu a submarinului. Chiar cu câteva minute înaintea impactului, ofițerul japonez alarmat a reacționat imediat virând la dreapta cu viteză maximă. Radarul lui Growler a urmărit schimbarea direcției. Dar înainte ca orice măsură să fie luată, conturul navei a apărut reliefat în ceață. Sirena a început să urle, impactul a fost inevitabil. Prova lui Growler a lovit nava dușmană aflată încă în mișcare.

Apoi, aceasta din urmă a deschis focul asupra periscopului lui Growler. Dezastrul produs pe puntea de comandă a fost de nedescris. Cei doi observatori rămași în viață au fost răniți de așchii sărite din corpul navei, iar brațul stâng al lui Gilmore atârna sfâșiat de gloanțe. Ofițerii de punte ajutau la transportarea răniților, întorcându-se să-l ajute pe Gilmore. Acesta era tuturor gloanțelor și sângera abundent. El a ordonat ofițerilor să coboare. Cei doi au ezitat o clipă dacă să respecte ordinul sau nu. Dar a învins disciplina. Gilmore a fost lăsat singur pe covertă.

Cea mai mare parte din echipaj nu era conștientă de drama ce avea loc pe punte. Închiși în compartimentele lor înguste, cu nici o șansă de evadare, își îndeplineau îndatoririle cu stoicism. Apa pătrundea în camera de comandă, iar sala pompelor a fost parțial inundată. În interiorul periscopului, locotenentul de pe Growler aștepta la capătul scării, în speranța că Gilmore va încerca să coboare.

Acesta n-avea de parcurs decât 8 picioare până la scară. Dar nefiind în stare să se miște și cu tunurile care măturau totul în cale, el știa că avea puține șanse să supraviețuiască. Mai mult, submarinul aflându-se încă sub raza tirurilor tunurilor, orice întârziere ar fi dus la totala distrugere a navei. Gloanțele lăsau urme serioase în partea de sus a periscopului și era numai o chestiune de timp ca dușmanul să reușească să scufunde Growler. Gilmore s-a hotărât. Adunându-și puterile a dat ordinul decisiv: „Intrați în imersiune!” Răvășit de emoție, Schade s-a supus. El a realizat că acum nu mai era căpitanul navei, respectând ordinul comandantului. Gilmore nu mai era, el preluând comanda navei. Viața fiecărui membru al echipajului devenise acum propria responsabilitate. Respirând adânc și rugându-se ca emoțiile interioare, a rostit ultima comandă: „Intrați în imersiune! Să părăsim imediat locul acesta.”

Printr-un miracol Growler a supraviețuit. Cu toate avariile suferite, Schade a reușit să aducă submarinul înapoi la Brisbane, o distanță de mai mult de 1000 de mile. Dacă Gilmore ar fi supraviețuit, ar fi fost mândru de căpitanul său.

Eroismul lui Gilmore a fost recunoscut postum, fiind decorat cu medalia de onoare. Prin sacrificiul său, el a devenit o legendă și un exemplu pentru toți comandanții din lume. Dup efectuarea reparațiilor, Growler a intrat din nou în luptă, reușind să scufunde un total de 32.607 tone nave japoneze. Pe 8 noiembrie, după mai puțin de două luni, a plătit și el ultimul tribut, fiind bombardat la adâncime de un escortor japonez, la sud-vest de Skezon. Deși și-a găsit sfârșitul pe fundul Mării Chinei de Sud, Growler nu va fi uitat, iar numele lui va fi legat întotdeauna de Howard Gilmore, care și-a sacrificat viața în beneficiul supraviețurii celorlalți.

”Harry Tavitian: „Publicul constănțean a fost singurul meu sprijin în momente grele”” (TUFIȘ 1993)

Anca Tufiș,  Harry Tavitian: „Publicul constănțean a fost singurul meu sprijin în momente grele”, „Tomis”, 1993, decembrie

A. T. - Harry Tavitian, să vorbim despre singurătatea și, de ce nu, despre singularitatea jazzman-ului „de cursă lungă”. Mă exprim astfel pentru că, în virtutea unei posibile comparații cu alpinismul, sunt mulți care pornesc ascensiunea legați de aceeași sfoară, dar, fatalmente, puțin au șansa de fi primii care au atins vârful

H. T. - Da, în privința asta eu recunosc că duc o cursă oarecum singulară sau solitară. Aceasta nu se întâmplă din lipsă de parteneri, ci prin faptul că pe undeva, cred că jazzman-ul are nevoie să creeze oarecum în singurătatea lui. Doar într-un astfel de cadru el poate să-și elaboreze tot acest aliaj al său, materialul și concepția sa. Că după aceea el iese în lume și se adresează publicului, asta este altceva, dar în acele prime faze ale concepției consider chiar necesar ca singurătatea să existe.

Eu, pe undeva, sunt și o astfel de fire: deși îmi place foarte mult și compania prietenilor, îmi de multe ori problema limitelor între care îmi pot găsi echilibrul.

A. T. - Cu toate acestea, mulți oameni trăiesc cu impresia că jazz-ul este un sport de echipă. Să înțelegem atunci că realitatea este alta?

H. T. - Sigur că este un sport de echipă, dar în clipa aceasta fiecare trebuie să fie foarte stăpân pe el, să-și cunoască foarte bine meseria, în jazz este mare nevoie de acest lucru. De aceea, formulele care m-au atras și în care am cântat în ultima vreme au fost cele reduse. În primul rând începând cu formula de solo, când tu însuți ești primul om căruia trebuie să te adresezi, continuând cu formula de duo pe care am adaptat-o mai frecvent în ultimii ani, alături de bateristul Corneliu Stroe sau saxofonistul rus Anatoli Vapirov. Am subliniat că primul meu partener a fost percuționist, iar cel de-al doilea saxofonist fiindcă deși esența mea, fondul meu rămân aceleași, trebuie totuși să mă adaptez gândirii și concepției diferite a fiecăruia. Deci, cu cât este mai restrânsă formula în care cânți, cu atât mai bine trebuie să stăpânești instrumentul, cu atât gândirea ta trebuie să funcționeze mai prompt, mai ales că în jazz deciziile sunt luate aproape pe moment, jazz-ul fiind o muzică spontană. Asta îl și deosebește de fapt de muzica clasică, simfonică, de cameră.

A. T. - Pe lângă faptul că sunteți cunoscut ca un maestru al improvizației, se poate vorbi totuși de o strategie anume, de o „premeditare” a recitalului?

H. T. - Desigur că există, chiar într-o măsură mai mare decât își imaginează oricine. Ați folosit cuvântul „improvizație” și, în fond, nu este greșit. Dar acest cuvânt are și oarecare neajunsuri pentru jazz, deoarece pentru un meloman mai puțin avizat improvizația reprezintă ceva conjunctural, care nu îi inspiră prea mare încredere, astfel că prefer termenul de „spontaneitate”, efectul fiind același. Deci noi improvizăm, noi cântăm spontan, însă punctul de plecare este o temă dată, un nucleu, un motiv tematic, un ritm, cât de puțin, există așadar motivul tematic pe care începem apoi să-l dezvoltăm. Această dezvoltare este cea care are loc improvizatoric, spontan. Ea nu este pusă pe note, noi nu cântăm după o partitură, dar în timp ce improvizăm, prelucrăm de fapt materialul inițial al temei respective, iar prelucrarea se poate face în nenumărate feluri, există atâtea posibilități, atâtea procedee, mai ales că jazz-ul are deja o evoluție de o sută de ani și stilurile s-au diversificat atât de mult. Jazz-ul a intrat în combinație cu folcloruri ale diferitelor popoare, cu muzica de cameră, cu muzica veche, cu atâtea alte elemente, încât a ajuns un fenomen, aș putea spune, foarte-foarte pestriț. Deși improvizăm, nu poate fi vorba de haos. Jazz-ul are nevoie și beneficiază de o doză extraordinar de mare libertate. Sigur că orice artă nu poate exista decât în libertate. Mie mi se pare însă că jazz-ul face o excepție poate și fiindcă este și cea mai tânără dintre arte, născută la începutul secolului nostru, spre deosebire de celelalte arte care au împlinit câteva secole de existență.

Desigur că libertatea este un lucru foarte frumos, dar și foarte „periculos”, ca să spun așa. În sensul că, sunt convins că pe măsură ce ești mai liber, cu atât este nevoie să fii mai ordonat. Libertatea te face pe undeva pasibil și de multe greșeli care sunt pândite din toate părțile. De aceea improvizația în jazz înseamnă mult mai multă ordine decât în alte genuri. Atunci când un pianist o piesă de Prokofiev, Șostakovici sau Bartok, el știe că are de cântat foarte clar acea partitură. Sigur că și munca lui este imensă, el interpretează, dă sensuri noi, dar știe, repet, că are de făcut un lucru pe care nu are cum să-l modifice.

În cazul nostru, însă, creația și interpretarea au loc în aceeași clipă. Se nasc, se consumă și mor în aceeași secundă.

A. T. - Urmărind concertul-spectacol susținut în această vară alături de saxofonistul rus Anatoli Vapirov, s-a putut observa totuși cu ușurință existența unui scenariu. Acolo nu era numai muzică, ci era vorba și de o idee foarte clar urmărită, care se regăsea nu numai în muzică, era o mișcare ordonată, la granița cu coregrafia, plus alte mijloace de exprimare care aparțin teatrului.

H. T. - Este adevărat și poate că aceste lucruri au rămas, în privința mea, doar ca niște reminiscențe sau niște amintiri ale unor lucrări pe care cu ani în urmă le făceam într-o doză mult mai mare. Este vorba  de preocuparea mea pentru mișcare, costum, scenografie în muzică, deci împletirea muzicii cu toate aceste elemente sau, mai pe scurt, teatru instrumental.

A. T. - Ceea ce spuneți acum ne reamintește  spectacolul „Furtuna” de W. Shakespeare, o montare inedită, a cărei scenică a fost, din păcate, scurtă și la care ați participat „plenar”.

H. T. - Acolo a fost însă o piesă pusă în scenă de o regizoare profesionistă (Mona Chiriță - n. n.), cu actori, cu păpuși, unde eu și Corneliu Stroe am făcut muzica.

Numai că muzica nu era pe bandă, ci eu și cu Stroe am apărut direct spectacol, cu toate instrumentele noastre, cu costumație, într-un cuvânt, eram distribuiți în spectacol. Dar ceea ce vă spuneam eu despre teatru instrumental este altceva. Mă gândesc la încercările mele, suitele pe care le-am scris în 1985, 1986, 1987, de exemplu „Music for Double Trio” sau „Cum a salvat Anton Pann Occidentul”. Apoi au fost suitele de Crăciun pe care le prezentam în anii 1987-1989 și aici și la Brașov sau în alte locuri. Am studiat mult obiceiurile legate de această sărbătoare. Apăream cu texte, colinde, costumație, instrumentație adecvată, tot ce trebuie pentru a crea atmosferă de ritual.

A. T. - Referitor la aceasta, ce părere aveți despre faptul că ni se impută tot mai des balcanismul și orientalismul, acest complex de inferioritate care ni se impune și ne trimite pe banca acuzaților din vină de est sau de sud-est? Pur și simplu ostracizați și exilați din Europa. Cu toate acestea, se pare că ceea ce „Europa” acuză, arta „achită”.

H. T. - Este acum o modă în Occident, o modă a Europei de est, cu toate balcanismele și orientalismele ei. Dar, ca în orice modă, se bravează în cea mai mare parte. Foarte puțini dintre cei care vin să ne asculte sunt într-adevăr atenți la esența acestui balcanism și orientalism al nostru și ce înseamnă el de fapt. În general, se fac simple speculații, toate lumea este „înnebunită” de aceste „exotisme”, fără a merge însă în profunzime.

A. T. - Și pentru că tot am ajuns „acasă”, să vorbim puțin despre clubul de jazz care ne găzduiește.

H. T. - Mai exact este vorba despre Fundația culturală Harry Tavitian. Acest club funcționează în cadrul ei, de două ori pe săptămână, luni și vineri de la ora 18 și își propune să-i adune pe cei puțini interesați de jazz, de arta adevărată. Asta pentru că, din păcate, concertele sunt foarte puține, iar aici putem asculta discuri, casete și chiar viziona benzi video. În curând vom extinde programul. Duminica va di dedicată audițiilor de muzică veche, preclasică, contemporană, străină și românească. Nu pot să spun exact ce vom asculta, pot să vă spun cu siguranță ce NU vom asculta. Vor fi evitate toate acele piese devenite „șlagăre”, cu cele câteva nume de compozitori care se găsesc în permanență pe afișele concertelor și la noi dar și în străinătate: Beethoven, Mozart, Schubert, Schumann, Chopin. De fapt, lor li se aduce un prejudiciu fiind cântați prea des. Istoria muzicii nu se rezumă numai la ei, iar vrem să oferim un fel de alternativă. Vom asculta ceea ce nu se ascultă de obicei în sălile de concerte sau ceea ce se ascultă prea rar. Vom viziona la video filme de artă. Sperăm să avem invitați oameni de cultură, am organizat deja niște întâlniri pe tema spiritualității ortodoxă. 

A. T. - Cu toate acestea, se vorbește tot mai mult despre absența atelierelor de improvizație, așteptate de publicul constănțean ca niște „daruri” ale fiecărui sfârșit de lună.

H. T. - Da, știu, nu sunt străin de acest lucru. Atelierele de improvizație au „mers” foarte bine, ajunseseră chiar un punct de referință pentru Constanța între anii 1987-1989, ultimul fiind în martie 1990. Însă tot sistemul anterior odată bulversat fiind, am fost și noi afectați de acest lucru. Aspecte, poate mărunte, cum ar fi cel pecuniar, ne-au făcut să nu mai putem ține aceste ateliere. Acest fenomen, cred eu, l-a resimțit și publicul, care acum pare că începe să revină. Pentru mine, în continuare, aceasta rămâne însă o problemă. Fără falsă modestie pot să vă spun că în ultimii trei ani absența de pe scenele constănțene nu mi se datorează numai mie, în exclusivitate, și aici pun punct acestui capitol.

A. T. - Să vorbim atunci numai despre anul concertistic 1993 sau despre împlinirile lui.

H. T. - A fost un an bun, chiar dacă în acest moment nu-mi amintesc cu exactitate toate realizările mele.

Chiar acum, foarte recent, mi-a apărut un compact-disc „There is Aways a Home”, scos la Varna de Anatoli Vapirov. El cuprinde două concerte pe care le-am susținut împreună cu saxofonistul rus în vara aceasta, în Italia. În urmă cu câteva luni a apărut și o casetă, tot în duet cu Anatoli Vapirov, care cuprinde o bandă înregistrată la Moscova în 1991. În vară am participat la Festivalul Internațional de Jazz de la Varna împreună cu cvintetul „Blues Community”, în a cărui componență alături de mine și de Corneliu Stroe, se mai află trei tineri foarte talentați: clujeanul Hano Hoffer la chitară și muzicuță, saxofonistul bucureștean Mihai Iordache și Cătălin Rotaru la contrabas. Apoi am participat și la proiectul „Euro-România”, fiind invitat de UNESCO, la două săptămâni de croazieră pe Dunăre, împreună cu o echipă de artiști, în ideea de a scoate cultura română în Europa. În toate porturile în care am acostat, Bratislava, Budapesta, Viena etc, au avut loc spectacole folclorice, de teatru, muzică de cameră și jazz. Eu am fost bucuros nu atât pentru că am fost invitat acolo, ci fiindcă prin mine, de fapt jazz-ul a făcut parte din echipa artistică a României, iar acum, de curând, m-am întors din Leipzig, Germania, unde am participat la alt festival.

A. T. - Pentru că ați amintit ultimele apariții discografice ale dv. în străinătate, mă gândeam totuși la succesul de casă pe care l-a înregistrat în 1992 Electrecord cu „Creațiunea”, disc realizat împreună cu Corneliu Stroe.

H. T. - Da, a fost un disc bine primit și în străinătate. Acum am în lucru, tot la Electrecord, un disc cu Eugen Gondi, care, din păcate, de trei ani nu mai este în țară. Este vorba de o bandă mai veche, pe care numai eu o am, cred că nici la Radio nu mai există, a unui concert din 1986 la festivalul de la Satu Mare. Un concert foarte reușit, la care țin foarte mult. Problema este că între timp s-a schimbat conducerea Electrecordului și nu pot să spun ce soartă va avea acest disc. Oricum, eu voi lupta ca el să apară, dacă nu aici, la altă casă de discuri.

A. T. - Nimic încurajator pentru publicul constănțean, nici măcar pentru anul viitor?

H. T. - Tot ce pot spune încurajator pentru publicul meu din Constanța, dar poate mai mult pentru mine, este că eu îl simt totdeauna foarte aproape, așa cum a fost mai bine de zece ani. A fost poate singurul meu sprijin pe care l-am avut în momente foarte grele, ceea ce nu se uită și știu că acest public este în continuare alături de mine, așa cum sunt și eu alături de el. Fără a promite nimic, pentru a nu dezamăgi, vreau să știți că îmi doresc să dăruiesc cât mai multe concerte Constanței și voi lupta pentru aceasta.

„Doina Stupcan și Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu” (RUSU 199?)

 Titus Rusu, Doina Stupcan și Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, „Tomis”, Constanța, 199?

În septembrie 1953, când am început cursurile anului universitar, la Facultatea de Drept din București, tensiunea întreținută de fanaticii de la organizațiile de UTM și de partid scăzuse. Din anul întâi am remarcat o fată frumoasă și blondă, Doina Stupcan, cu o alură sportivă, băiețească. Făcea parte dintr-un grup de colegi, în majoritate bucureșteni, care forma un fel de elită a promoției lor. Printre ei se remarca un băiat slăbuț, sobru, corect îmbrăcat, care urmărea atent ce se petrecea pe culoarele facultății. Era Șerban Nedelcovici, care avea să devină un scriitor important. Stabilit în Franța, în 1990, i s-a acordat titlul de Chevalier de l ordre des Artes et des Lettres, iar în 1992 Premiul Academiei Româno-Americane. În luna octombrie 1954, când eram în anul III, într-o sâmbătă după-amiază am plecat într-o excursie în Bucegi. Cred că eram vreo 80 de studenți. În tren era veselie. Tinerii își exprimau euforic evadarea din București pentru două zile. Am văzut-o și pe Doina Stupcan. Am coborât în  Bușteni când se lăsa seara. Începuse să burnițeze. La poalele muntelui, înainte de a începe ascensiunea, un student de la istorie s-a erijat în conducător al excursiei și a dat dispoziții cu privire la modul cum să escaladăm muntele, pentru a ajunge cu bine la Cabana Babele, locul de destinație. La începutul ascensiunii era veselie, se spuneau glume. Pe măsură ce oboseau, s-a instalat tăcerea. Ninsoarea se întețea. Nu bătea vântul. Prin ninsoare s-au auzit niște strigăte speriate, apoi niște comenzi ca la armată. Un student a alunecat de pe potecă și după câțiva zeci de metri s-a izbit de un brad. Câțiva studenți au coborât cu lanternele aprinse și l-au urcat pe potecă, după care mai mult pe sus l-au dus la Cabana Piatra Arsă. Studentul accidentat a rămas la Piatra Arsă în grija cabanierului și a altor turiști. Noi ne-am continuat drumul fără alte incidente până la cabana Babele. Când ne-am culcat, mai ningea lin.

A doua zi, după amiază, am plecat spre Predeal. Când am ajuns la Piatra Arsă, studentul de la Mine era în comă. Conducătorul excursiei a hotărât să-l coborâm cu o targă. S-au oferit să ajute la coborârea studentului cu targa doar vreo 5 sau 6 studenți, printre care Doina Stupcan. Rar mi-a fost dat să întâlnesc o solidaritate ca în acel grup. Cred că prezența Doinei a contribuit la sudarea grupului și comportarea cu adevărat camaraderească a tinerilor. Zăpada începuse să se topească și exista pericol de alunecare. Nu știu la câte minute ne schimbam la căratul tărgii. Băieții au încercat s-o menajeze pe Doina, dar ea a refuzat. Nici noi nu vream să rămânem mai prejos. Când am ajuns la poalele muntelui, ne aștepta o ambulanță de la Spitalul din Predeal, care a luat studentul accidentat. Mai târziu am aflat că a murit. Pe ceilalți studenți din grup care au transportat targa cu studentul accidentat nu i-am mai întâlnit. Pe Doina o întâlneam zilnic în facultate și ne salutam cu simpatie.

Istoria din Bucegi am povestit-o de multe ori, elogiind comportamentul Doinei. Când am citit romanul Somnul vameșului, în trei volume, de Șerban Nedelcovici, am întâlnit mai multe personaje cunoscute, transfigurate artistic, bineînțeles, printre care și Doina.

Recent am citit „Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat” de D. Jela. Am aflat că Doina Stupcan, la sfârșitul lui 1957 sau începutul lui 1958, a fost arestată și condamnată la șapte ani închisoare. La Jilava a fost colegă de cameră cu Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, fosta soție a lui Eugen Lovinescu și mama Monicăi Lovinescu. Doina Jela reproduce din însemnările Monicăi Lovinescu care a încercat să reconstituie calvarul mamei sale. Monica Lovinescu a fost la Tel Aviv unde a întâlnit co-deținute cu mama sa, la Malmaison și Jilava, care, printre altele, i-au dat relații și despre Doina Stupcan. Citez din însemnările Monicăi Lovinescu: „Doina Stupcan (...) s-a remarcat prin curaj și îndârjire față de anchetatori la proces; îi aducea în fiecare zi mamei de la plimbarea prin curtea închisorii câte o floare, cu toate că un asemenea gest, dacă ar fi fost prins, ar fi fost pedepsit cu izolatorul. Astfel, mama avea prinsă în tăblia superioară a patului - deasupra ei dormea Botzie - un mic buchet care se reînnoia mereu și la care putea privi.”

Din însemnările Monicăi Lovinescu rezultă că Doina era fiică de general, așa cum de altfel se discuta în facultate, iar mama sa lucra într-o cooperativă.

Am cunoscut-o doar în treacăt pe Doiua Stupcan. Dar în cele două cazuri limită, când a ajutat la coborârea cu targa a studentului accidentat, în vreme ce marea majoritate a colegilor s-au eschivat și grija, ca față de o mamă, la Penitenciarul Jilava, pentru colega sa de detenție, Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, demonstrează o mare forță de caracter.

În laboratoarele de la Facultatea de Drept care devenise ideologică aproape în totalitate, unde se încerca formarea omului nou, adevăratele caractere au rezistat. 

Este și cazul fiicei de general, Doina Stupcan.

„Anul editorial 1993” („TOMIS” 1993)

 ***, Anul editorial 1993, „Tomis”, Constanța, decembrie 1993

„Tomis” întreabă, răspund editorii: Thomas Kleininger - Humanitas, Marin Mincu - Pontica, Tiberiu Avramescu - Minerva, Denisa Comănescu - Univers
1. Cum apreciați activitatea editurii unde lucrați la sfârșitul acestui an?
2. Care au fost dificultățile întâmpinate de instituția dumneavoastră în acest interval de timp?

*

Trebuie, cred, să începem așa: specificul oricărei edituri este acela că realizează profit foarte târziu. De aceea, fiecare pas este periculos și trebuie cântărit cu prudență. Așadar, ciclul de revenire este foarte mare, durează mult, iar la noi situația se agravează prin aceea că inflația, pe parcursul acestui ciclu lung, „mănâncă” din profit, trebuie găsite metode pentru a scurta acest ciclu, iar aceste metode dau deseori impresia unei încrâncenări și a unui suflu scurt. Apoi, se poate spune, simplificând, că o editură, nu numai la noi, ci și în occident, lucrează 11 luni fără profit și doar a douăsprezecea lună a anului este cea în care realizează profitul. Am făcut această introducere, pentru că suntem la începutul celui de-al patrulea trimestru și nu se poate judeca încă situația noastră, ci abia după  primele luni ale anului următor. Cum se spune, la noi nu toamna, ci primăvara se numără bobocii, la modul concret, chiar, atunci se dă raportul de activitate în fața adunării generale. Așa încât, dacă este să mă pronunț asupra 

anului editorial o fac incluzând și trei luni din anul precedent.

Anul trecut noi am scos 86 de titluri, iar acesta încercăm să obținem în jur de 100. Creșterea nu mai e atât de spectaculoasă în număr de titluri însă dacă vă gândiți că asta înseamnă două cărți pe săptămână, cred că am atins un nivel destul de important. Pentru a afirma asta, ne comparăm și cu celelalte edituri din țară, unde cifrele sunt în jurul a 30 de titluri la editurile de stat - și e de văzut cum stau lucrurile la cele particulare - și cu editurile din străinătate. Dar presupun că nici editurile care scot cărți „populare” nu au multe titluri, ci vin cu două-trei-cinci și au în schimb tiraje foarte mari. Deci, cât privește numărul de apariții, nimeni nu scoate mai multe decât noi, la ora actuală, în țară, iar în privința „popularității”, noi avem un public care ne este credincios, pe care-l știm, pe care-l simțim ca pe un sprijin permanent.   

Din punctul acesta de vedere, lucrurile par să se fi așezat într-o matcă liniștită, cred că și privind programul se vede o mai clară opțiune, am reușit adică să-l conturăm pe direcțiile știute: istorie, filozofie, religie, economie, memorii, documente, jurnale etc.

Din punctul acesta de vedere, lucrurile par să se fi așezat într-o matcă liniștită, cred că și privind programul se vede o mai clară opțiune, am reușit adică să-l conturăm pe direcțiile știute: istorie, filozofie, religie, economie, memorii, documente, jurnale etc.

Cum știți, marea dificultate în statele post-totalitare este, pentru producția de carte - difuzarea. Și atunci nu pot să vorbesc despre activitatea editorii fără să spun că am mărit numărul de librării și deci ajungem în mai multe locuri din țară decât până acum. Într-un fel sau altul, ajungem în toate orașele mari, deși nu avem propriile noastre librării în câteva dintre ele, cum ar fi Brașov sau Constanța. Dar căutăm să ajungem, într-un fel sau altul, peste tot. Trebuie să spun că avem și un serviciu de carte prin poștă, care încearcă să comunice cu cititorii prin intermediul presei, unde anunțăm ce titluri disponibile avem și putem expedia la cerere în orice colț al țării. 

Prin urmare, teoretic, orice om poate ajunge la cărțile noastre. Practic, bineînțeles că lucrurile nu stau întotdeauna așa. Din păcate. 

Nu putem deocamdată face tiraje care să treacă mult dincolo de un necesar imediat și problema mare este astăzi că producem cărțile în așa fel încât să se epuizeze imediat. Adică o carte pe care nu o vinzi într-un interval de timp foarte scurt aduce numai pierderi, chiar pierderi, nu pierzi doar banii investiți în ea, ci sunt pagube care provin din depozitare, manipulare, transport etc. 

În felul acesta se creează o stare anormală, o epuizare mult prea rapidă a titlurilor care ar trebui să rămână disponibile pentru cumpărători o perioadă mult mai îndelungată, să se acumuleze într-un fel de bibliotecă latentă pe care orice om s-o poată avea când și-o dorește. Din motive financiare noi nu putem să depozităm cărți și să le ținem la dispoziție pentru o perioadă ceva mai lungă. Pe de altă parte, din motive tehnice, nu se pot face suplimentări de tiraje, și aici ajung la problema principală.

Frustrarea principală ne este pricinuită anul acesta de tipografii pentru că acestea sunt insuficiente. Există încă un monopol al tipografiilor de stat, pentru că o tipografie este o investiție foarte mare pe care nu și-o poate permite decât statul și profitând de această situație, acolo se prestează o muncă foarte scumpă și proastă. Din punct de vedere al calității sunt sub orice critică.

Dar să vă spun, legat de aceasta, și reușita noastră de excepție, care iese puțin din limitele a ceea ce am făcut până acum, este vorba de cele două ediții bibliofile (în jurul cărora a început o întreagă dezbatere în mediile bucureștene) care se cumpără deja, ceea ce înseamnă că există oameni ce le apreciază ca obiecte frumoase, înțelegând în același timp că sunt o investiție foarte bună, cu totul și totul ieșită di comun.

Pentru noi a fost o provocare și un pariu să facem așa ceva, a trebuit să detașăm cu totul un editor, care s-a ocupat exclusiv, tot anul, de obținerea acestor produse, fiindcă lipsesc serviciile esențiale oferite de tipografiile din Occident, lipsește hârtia de excepție, a fost deci un efort imens.

În privința tirajului, aici sunt niște reguli foarte stricte, se scot 100 de exemplare, din care 20 se retrag rămânând să acumuleze în timp o valoare din ce în ce mai mare, toate sunt exemplare semnate de autor, numerotate, executate pe o hârtie și cu o iconografie excepționale.

În ce privește cartea lui Andrei Pleșu, Jurnalul de la Tescani, ilustrată cu 9 gravuri ale lui Horia Bernea - plastician cu cotă foarte înaltă, stranietatea ei constă în faptul că nu au fost puse împreună, cum se întâmplă de multe ori un text și niște gravuri, fie ele și de excepție, ci text și gravuri s-au născut din aceeași experiență comună, a exilului lui Andrei Pleșu la Tescani. Prețul acestei cărți este de 223 mii de lei. Cea de a doua, Oglinzile lui Petru Creția, este ilustrată cu serigrafii ale unor studenți de la Academia de arte plastice și însoțită de o mapă de lucrări ale acelorași, care n-au „încăput” între paginile cărții.

V-am spus toate acestea ca să știți că prin acest efort, noi am obținut un nou standard de calitate, el a funcționat ca un fel de provocare internă. De acum înainte, cărțile noastre ar trebui să fie, sigur, nu bibliofile, dar să aibă un nivel tehnic mai ridicat și un aspect pe măsură. Când vorbești de bibliofilie este absolut obligatoriu să fie frumos. Dar cred că toate cărțile trebuie să fie frumoase, nu pot fi estetice numai înăuntru, o carte nu e un suport  de hârtie pe care vehiculezi niște gânduri înalte și niște sentimente tulburătoare, ci trebuie să existe o concordanță între conținut și materialul propriu-zis. Eu prevăd o schimbare destul de rapidă în domeniul acesta nu numai la noi, ci se vede și pe stradă acum, sunt oameni care au început să tipărească în Occident, sunt coperți care se fac în diverse stiluri, a început o competiție pentru aspect. Ceea ce nu e rău, fiindcă astăzi, când te prezinți cu cărțile astea ale noastre la marile târguri internaționale, deși s-a investit în ele mult efort exact pentru aspect, exact pentru exterior, ele continuă să arate destul de jalnic, în comparație cu ceea ce se face peste hotare. Acolo, grație tehnicilor sofisticate de tipărire, lucrurile au luat un avânt inimaginabil. ȘI e firesc să fie așa, cum este bine să ai mașinile cele mai frumoase, florile cele mai frumoase, este bine pentru suflet să ai cărțile cele mai frumoase.    

Am mers cu cele două cărți la Frankfurt și ele au fost apreciate, dar vreau să vă spun că nu ăsta este lucrul cel mai important, ci este important ce se întâmplă aici, în țară. Atunci când aveam 10 titluri, sau 15 sau 20, ne puteam simți ca o barcă aruncată de valuri încolo și încoace, dar eu sper că acum situația editurii noastre a început să se stabilizeze, și de aceea aș spune că reușita acestui an este păstrarea unui public fidel (în condițiile în care situația economică s-a deteriorat așa de mult) și continuitatea unui efort - în România un lucru destul de neobișnuit. La noi se pornește întotdeauna cu mare entuziasm și la un moment dat se instaurează o mare oboseală.  

Aici, la Humanitas, cred că lucrurile au început să devină ușor impersonale, am devenit, cred, una din acele instituții care funcționează cumva de la sine, fără un efort personalizat.

Este o exagerare amabilă ceea ce spuneți dumneavoastră, anume că Humanitas este singurul lucru bun care s-a întâmplat de la revoluție încoace, după mine s-au întâmplat chiar în cultură, tocmai aici unde confruntarea cu rigorile economiei de piață e atât de dură, lucruri deosebite: filme interesante, experimente extraordinare în teatru, lucruri absolut minunate  

Cred, în general, că imposibilitatea statului de a mai subvenționa cultura și dificultățile care rezultă de aici, sunt o mare șansă, fiindcă se nasc energii creatoare nebănuite, izvorâte tocmai din conștiința acestei crize. 

Alături de toate lucrurile acestea care s-au întâmplat, eu spun că important la noi este că s-a acumulat deja un fel de bibliotecă și că asta nu poate - subteran, să nu schimbe ceva în România, în oamenii tineri, sau în cei mai în vârstă. Este ceva ce nu mai poate fi eludat. Este un stăvilar împotriva restaurației - HUMANITAS:.

*

Apreciez ca foarte bună activitatea editurii Pontica în acest an, ținând cont de faptul că fără un sediu - ocupat abuziv de primărie -, fără o tipografie - care este totuși a Universității și există anumite uzanțe, care trebuie respectate, fără un personal corespunzător - avem de fapt doi redactori, un administrator și un om de serviciu - și în condiții pe care nu se poate să nu le știți - a reușit să scoată, totuși, cinci cărți de poezie, respectându-și adică acel pariu cu sine, de a scoate cinci poeți pe an.

Aș putea deci spune că la o editură care nu are nici un fel de posibilități materiale, fiindcă a rămas la stadiul în care era atunci când s-a transformat din editură de stat în societate comercială, în sensul că nu e societate pe acțiuni, nu are decât posibilități de subvenționare care vin de la guvern, nici unul, dar nici unul din factorii locali nesprijinind-o, activitatea n-a mers bine, ci incredibil de bine, în condițiile date. 

Toate cărțile de până acum, pe care le știți, de altfel, au fost subvenționate de stat.

Se pare că, totuși, este așa cum spun: nimeni nu dorește editura Pontica la Constanța. Dovadă că, iată, aceste două cărți, ale lui Alexandru Mașina [Mușina] și Paul Daian, au fost date la „Cuget Liber”, de două săptămâni, domnului Ismăileanu, personal, și n-a apărut despre el nici măcar o notă, n-a apărut nimic, în ciuda promisiunilor.  

M-ați mai întrebat dacă avem în vedere la Pontica titluri care să se vândă bine și să ne acopere cheltuielile. Nu, nu avem în vedere așa ceva. Pontica nu dă rabat la calitate, nu face concesii de acest fel, este, din acest punct de vedere, elitistă. 

„Cel mai urât monument comunist” („TELEGRAF” 1993)

 Bebe Braia & Marius Dragomir, În plin centrul Constanței, sub nasul Primăriei, zace cel mai urât monument comunist”, „Telegraf”, Constanța, II, 479, 6 decembrie 1993

Pentru că nu are proprietar, iar primarul Neagoe este un „călător”, nimeni nu are de gâd să dărâme „splendoarea”

Cunoașteți, cu siguranță, monumentul postat în parcul Primăriei, de imaginația bogată a maestrului Boris Caragea. Este vorba de monumentul închinat Victoriei Socialismului. Din fericire, socialismul și-a luat de mult tălpășița. Nu același lucru s-a întâmplat și cu monumentul despre care vorbeam. Interesându-ne la persoane competente din Primărie și chiar la Inspectoratul Județean de Cultură, am constatat că nu prea se știe în custodia cui intră mizeria din centrul orașului, motiv pentru care nu-l dărâmă nimeni. Problema a fost dezbătută și în cadrul unei ședințe de consiliu din noiembrie. Pe atunci, domnul Puiu Enache se întreba cât vor mai suporta acest monument al absurdului. Ei bine, credem că se întreabă și astăzi.