Crina Cosoveanu, Cum a întors România armele?

''REVISTA 22''; Bucureşti, 23 decembrie 2008

Cătălin Oprișan, Cel mai fericit Crăciun 

''Blogsport'', București, 20 decembrie 2008

„Relațiile internaționale în perioada 1925-1933” (GHIORGHIȚĂ)

 Claudia Ghiorghiță (prof. Lic. Teor. Amărăștii de Jos), Relațiile internaționale în perioada 1925-1933

La sugestia ambasadorului Marii Britanii la Berlin, Gustav Stresseman, ministrul de externe al Germaniei a propus guvernului englez încheierea unui pact de garanție vest-european (ianuarie 1925). La 9 februarie 1925 a fost trimis guvernului francez un proiect al acestui pact. Tratativele diplomatice dintre Anglia, Franța, Italia, Belgia, Cehoslovacia și Polonia s-au desfășurat la Locarno (5-16 octombrie 1925).

Tratatele de la Locarno completau planul Dawes. Cel mai important dintre documentele semnate la conferința a fost Pactul de garanție renan, parafat la 16 noiembrie și semnat la Londra, în      1 decembrie 1925. Părțile contractante garantau fiecare pentru sine și toate împreună menținerea status-quo – ului teritorial, inviolabilitatea frontierelor dintre Germania și Belgia, și între Germania și Franța. Germania și Franța se obligau ca, în raporturile dintre ele, să nu recurgă la agresiune, cotropire, război, una împotriva celeilalte. Alte articole priveau problemă acordării de ajutor acelei părți care ar cădea victimă unei agresiuni. Garanții pactului erau Anglia și Italia.

Prin garantarea numai a frontierelor vest-europene, conferința lăsa neasigurate frontierele estice ale Germaniei, cele cu Polonia și Cehoslovacia. Tratatele de garanție încheiate de Franța cu Polonia și Cehoslovacia nu le puneau la adăpost pe acestea de o posibilă agresiune germană și dezvăluiau încercările diplomației franceze de a mai atenua din prevederile Pactului renan, care a creat o neliniște în România, legată prin obligații ferme atât de Cehoslovacia, cât și de Polonia. Aceste tratate au consemnat reintrarea Germaniei pe scenă politică ca mare putere, dar și împărțirea Europei în țări cu granițe garantate și țări cu granițe negarantate. Franța depindea acum de Anglia, care, în calitate de putere garanta a pactului renan, decidea cine se făcea vinovată de agresiune.

Pactul Briand-Kellogg

Pactul Briand – Kellogg (iunie 1928): a condamnat recurgerea la război pentru reglementarea diferendelor internaționale și a cerut renunțarea la război că instrument de politică națională și în relațiile mutuale. Aderarea majorității statelor la acest pact (inclusiv a României) s-a făcut cu rezervă păstrării dreptului la legitimă  apărare. Guvernul francez a încercat ca, printr-o victorie diplomatică, să redreseze situația Franței în lume. Că urmare, Aristide Briand, ministrul de externe al Franței, a propus în aprilie 1927, în acest scop, guvernului american încheierea unui pact de „prietenie vesnica”, interzicând „recurgerea la razboi” în relațiile dintre cele două țări. La 28 decembrie 1927, Frank Kellogg, șeful Departamentului de Stat, adresă guvernului francez o notă în care menționa că ideea este acceptată de Washington, dar că ar fi util dacă acest pact ar fi multilateral, la care să participe toate statele lumii, ceea ce guvernul francez n-a putut refuză. Astfel, la 28 august 1928, alături de Franța și SUA, a fost semnat de Germania, Japonia, Italia, Polonia și Cehoslovacia. Germania, Japonia și Italia au manifestat rezerve. Mică Înțelegere a aderat în iunie 1928, sub rezervă menținerii tratatelor încheiate. URSS n-a fost invitată, dar și-a exprimat acordul.  La 9 februarie 1929, la Moscova s-a încheiat protocolul prin care România, URSS, Polonia, Estonia, Letonia se înțelegeau cu privire la punerea în vigoare cu anticipație a pactului.

Pactul Briand-Kellogg are meritul de a fi decis, printr-un act juridic internațional, interzicerea războiului de agresiune. El a pornit din intenția Franței de a-și găsi un aliat puternic și a devenit un tratat general. Din păcate, pactul nu prevedea măsuri concrete pentru a evita conflictele.

Problemă dezarmării

Contradicțiile dintre marile puteri au dus la o politică de înarmare, ceea ce a stârnit o vie neliniște în sânul opiniei publice. În acest context, Societatea Națiunilor a considerat necesară discutarea acestei probleme, scop în care s-a creat o comisie de pregătire a Conferinței de dezarmare care și-a început lucrările la Geneva, în anul 1926. La 30 noiembrie 1927, Maksim Litvinov a expus Comisiei propunerile sovietice privind dezarmarea generală și completă, care au fost prezentate la următoarele sesiuni ale comisiei de pregătire a Conferinței de dezarmare, în anii 1927-1928, dar ele au fost respinse. În această situație, guvernul sovietic a venit cu un nou proiect, care avea în vedere măsuri de reducere parțială a înarmărilor, dar a fost respins de reprezentanții celorlalte state. Sovieticii au revenit cu un nou proiect, care  viza aceeași chestiune, însă și acesta a împărtășit soarta celor precedente.

Problema reparațiilor și a datoriilor de război

Problemă reparațiilor din 1929 a revenit în atenția opiniei publice internaționale. Sprijinite substanțial de oameni politici din SUA, cercurile conducătoare din Germania se pronunțau împotriva Tratatului de la Versailles și pentru revizuirea prevederilor referitoare la plata reparațiilor.  Îngrijorate de posibilitățile apropierii americano-germane, Londra și Parisul s-au declarat de acord cu reexaminarea problemei reparațiilor, ajungându-se, în cele din urmă, la un nou plan Young (după numele președintelui Comisiei financiare, Owen Young). Diplomația occidentală se preocupa numai de reparațiile germane, lăsându-le nerezolvate pe cele orientale, în care erau implicate țările mici și mijlocii, ca și țara noastră. Și reprezentanții micilor state au fost total nesatisfăcuți de conferința, ei determinând ținerea unei a două conferințe. Planul Young a facilitat refacerea potențialului militar al Germaniei fiind, în același timp, un mijloc de pătrundere a capitalului american pe piață germană. Prin acest plan, reparațiile datorate de Germania erau reduse la 38 de miliarde mărci-aur, plătibile în 59 de ani, față de 132 de miliarde mărci-aur, sumă stabilită de Comisia reparațiilor în aprilie 1921. O prevedere importantă a fost desființarea Comisiei Reparațiilor și a controlului străin asupra căilor ferate și a unor întreprinderi germane.

Datorită crizei economice, existența planului a fost extrem de scurtă, președintele Hindenburg cerând ajutorul băncilor americane. Președintele american Herbert Hoover a anunțat, în 1931, suspendarea pe un an a plătii tuturor reparațiilor de război, fapt care a stârnit indispoziția unor țări (Franța, Belgia, Iugoslavia).

În  2 februarie 1932, la Geneva şi-a început lucrările Conferinţa pentru dezarmare. La aceasta au participat 61 de state, printre care SUA şi URSS. În 8 februarie 1932, delegaţia sovietică (condusă de Litvinov) a propus un proiect  de rezoluţie privind dezarmarea generală şi totală. Proiectul a fost respins de majoritatea delegaţilor, situaţie în care delegaţia sovietică a venit cu alte propuneri, de reducere treptată şi progresivă a înarmării, marile puteri având obligaţia să-şi reducă înarmările mai mult decât celelalte. Şi această propunere a fost respinsă.

 În cadrul conferinţei s-au cristalizat câteva opinii care au adâncit contradicţiile existente ducând la încordarea relaţiilor interstatale.

a)  Propunerea franceză (planul Tardieu) – să se constituie forţe armate internaţionale, puse la dispoziţia Societăţii Naţiunilor. Aceste forţe de „poliţie internaţională” trebuiau să ocupe teritoriile unde ar fi fost posibilă izbucnirea unui conflict armat. Numai după aceea se putea trece la limitarea înarmărilor. Delegaţiile României, Poloniei, Cehoslovaciei şi Bulgariei au susţinut, cu unele rezerve, planul francez.

b) Propunerea britanică – interzicerea submarinelor şi necesitatea limitării radicale a forţelor de uscat - a fost respinsă.

c)  Delegaţia Germaniei  a cerut egalitatea deplină a Germaniei cu celelalte ţări în materie de armament.

Prima sesiune s-a încheiat la 23 iulie 1932, pronunţându-se pentru reducerea armamentelor mondiale, împotriva armelor de distrugere în masă şi pentru interzicerea bombardamentelor aeriene. Înainte de închiderea lucrărilor sesiunii, reprezentaţii germani au condiţionat participarea în continuare la conferinţă de recunoaşterea egalităţii Germaniei cu celelalte state. În urma sprijinului primit din partea Italiei şi Angliei, sub presiunea guvernelor acestor ţări, guvernul francez a fost nevoit să cedeze. La 10 decembrie 1932, la Conferinţa de la Geneva, convocată din iniţiativa guvernului britanic, Anglia, SUA, Franţa, Italia şi Germania au adoptat o rezoluţie prin care se recunoştea egalitatea în drepturi a Germaniei, ceea ce a constituit un demers extrem de grav pentru viitorul păcii.

În contextul creşterii tensiunii internaţionale şi-a început lucrările cea de-a doua sesiune a conferinţei pentru dezarmare, în martie 1933. Pe ordinea de zi se afla proiectul britanic, care prevedea reducerea armamentelor până la limita care făcea imposibilă declanşarea războiului de agresiune. Planul britanicilor a căzut. Germania hitleristă, pornită pe calea lichidării tratatelor de pace  şi a status-quo- ului, a părăsit conferinţa în 14 octombrie 1933, situaţie în care reprezentanţii URSS au propus transformarea Conferinţei într-un organ permanent pentru apărarea păcii, idee care a fost respinsă. La începutul anului 1934, Conferinţa de la Geneva pentru dezarmare şi-a încetat lucrările.

 

BIBLIOGRAFIE

 

E. Bold, I. Ciupercă, Europa în derivă (1918- 1940). Din istoria relaţiilor internaţionale Iaşi: Casa Editorială Demiurg, 2001

Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Volumul I. 1900-1945 Sfârşitul „lumii europene”, Bucureşti, Editura All, 1998

 

Armenii din Dobrogea (STAN 2008)

 dr. Florin Stan, Armeni, „Tomis”, Constanța, 458, mai 2008, p. 86.

(...)

În timpul Războiului pentru Reîntregire (1916-1918), armenii şi-au slujit Patria adoptivă cu acelaşi elan care i-a caracterizat pe români, unii căzând chiar la datorie pe câmpul de luptă. Unanian Ardaşes, căpitan în Regimentul 74 Tulcea a fost rănit pe frontul dobrogean de un obuz inamic la 7 octombrie 1916 şi a fost distins cu Ordinul ,,Steaua României” în grad de Cavaler pentru bravura dovedită. Alţi eroi armeni din Dobrogea au fost: Garabet Aznavorian, Ştefan Garabet, Artimov Agop, Silvian Miram, Zoropopel Tigran ş. a. De aceeaşi abnegaţie au dat dovadă armenii şi în timpul celui de-al doilea Război Mondial.
Prezenţi intens şi lăudabil în viaţa economică a oraşului, armenii au dovedit o prezenţă activă şi în viaţa culturală a urbei, fiind evidenţiaţi la manifestările cercului literar-ştiinţific ,,Ovidiu”, la şezătorile literare organizate la iniţiativa unor societăţi culturale, precum Salonul literar din capitală condus de Elena Văcărescu sau ,,Astra Dobrogeană”. S-au remarcat în acest sens M. P. Parseghean, Krikor Zambaccian, Hurmuz Aznavorian, K. Pambuccian, Garabet Avachian, Ruben Mamulian, Sahaghian Aram-Salpy şi mulţi alţii.
În urma recensământului din anul 1928, în municipiul Constanţa au fost înregistraţi 3.751 de armeni, totalul populaţiei oraşului fiind atunci de 72.462 de locuitori (D. J. A. N. Constanţa, Fond Primăria Constanţa, dosar nr. 10/1928, f. 43). Subliniem că printre aceşti armeni s-au aflat şi dintre cei care s-au stabilit aici alegând refugiul din calea măsurilor genocidare iniţiate împotriva lor în anul 1915 de regimul ultranaţionalist din Turcia otomană şi continuate cu elan represiv şi discreţionar în timpul războiului greco-turc (1919-1923) şi în primul deceniu al Turciei kemaliste (Dan Stoenescu, Genocidul armean din perspectivă românească, în ,,Dosare ultrsasecrete”, Ziua, nr. 3607, 22 aprilie 2006). În iunie 1948 când circa 1.000 de armeni părăseau România reîntorcându-se în propria patrie aceştia au transmis românilor ,,cele mai sincere gânduri de mulţumire şi recunoştinţă pentru ospitalitatea acordată”, subliniind: ,,Noi, supravieţuitorii armeni ai groaznicelor masacre turceşti, nu vom uita niciodată înţelegerea poporului român pentru durerile noastre” (Simion Tavitian, Armenii dobrogeni în istoria şi civilizaţia românilor, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2003, p. 29).
Într-o concluzie sumară, amintim că marele nostru istoric Nicolae Iorga a susţinut, pe bună dreptate că ,,la noi, armenii au jucat în toate ramurile vieţii publice un rol însemnat”. Printre armenii stabiliţi în România, cei din Dobrogea au dovedit cu prisosinţă acest fapt.

Ilario Țiu, Generalii reacţionari, în vizorul comuniştilor

”Jurnalul National”, București, 29 ianuarie 2008

Despre un mare patriot român, avrigeanul Vasile Stoica (BUZATU 2008)

Gheorghe Buzatu, Despre un mare patriot român, avrigeanul Vasile Stoica, 

în

Vasile Stoica, Suferințele din Ardeal, ed. IV, Vicovia, Bacău, 2008, 446 p.

                          

Vasile Stoica, îndeobşte neglijat ori uitat, victimă a holocaustului roşu, aparţine generaţiei de aur a diplomaţiei române din perioada delimitată de cele două Congrese Mondiale ale Păcii din 1919-1920 şi 1946 şi de Tratatele de Pace aferente din 1919-1923 şi 1947. A fost, şi mai mult decât atât, unul dintre reprezentanţii ei străluciţi, un model. Cunoscutul Anuar diplomatic şi consular din 1942 l-a inclus, la rangul miniştrilor plenipotenţiari clasa I în funcţie, în tabloul corpului diplomatic al Ministerului Regal al Afacerilor Străine din Bucureşti alături de Victor Cădere, Vasile Grigorcea, Raoul Bossy, Ion Christu, Gh. Davidescu sau Frederic C. Nanu, cu toţii lansaţi sau activând sub ministeriatele străluciţilor Take Ionescu, I. G. Duca, N. Titulescu, Grigore Gafencu sau Mihai Antonescu¹, dintre care, desigur, nici unul nu are nevoie de vreo recomandare. în acelaşi breviar, aflăm şi o notiţă biografică privind activitatea diplomatului Vasile Stoica în care se marcau, cu exactitate, etapele carierei sale printre primii 20 în cadrele Ministerului Regal al Afacerilor Străine al României².

Vasile Stoica s-a născut la Avrig (Sibiu), la 1 ianuarie 1889. A făcut temeinice studii liceale la Sibiu şi Braşov, iar cele superioare la Budapesta, Paris şi Bucureşti, devenind licenţiat în Litere. A funcţionat iniţial ca profesor la Sibiu, în 1913-1914, apoi ca redactor la cotidianul „Românul” din Arad. Când a izbucnit Primul Război Mondial, tânărul sublocotenent a fost mobilizat în armata austro-ungară, dar, foarte curând după aceea, el a trecut în România, militând, alături de Take Ionescu şi N. Filipescu, în campania filo-antantistă. Om de vastă cultură, poliglot desăvârşit, cunoscând fluent nu mai puţin de 14 limbi străine, Vasile Stoica s-a impus şi ca luptător prin faptă şi scris în acţiunea pentru fondarea şi, după aceea, pentru recunoaşterea internaţională şi consacrarea României Mari³. Aşa după cum ulterior avea să menţioneze, într-o declaraţie păstrată la dosarul său din 1947, el a fost acela care a redactat proclamaţiile către Ţară şi Armată lansate de regele Ferdinand I cu prilejul intrării României, în august 1916, în gloriosul Război al Unităţii Naţionale din 1916-1919⁴. S-a înrolat voluntar în armată, distingându-se în lupte, fapt pentru care a fost decorat cu „Virtutea Militară”. A fost rănit şi operat în mai multe rânduri, la Iaşi, capitala vremelnică a României în 1916-1918. Dar, deja la 5/18 aprilie 1917, potrivit deciziei Guvernului Ionel I. C. Brătianu şi a Marelui Cartier General Român, Vasile Stoica a fost trimis, împreună cu Vasile Lucaciu, preşedintele Ligii Culturale, şi preotul Ion Moţa, în SUA, pentru a prezenta opiniei publice nord-americane adevărul despre acţiunea României în Războiul Mondial⁵, iar în continuare pentru propagandă în folosul cauzei naţionale şi acţiune pentru reunirea voluntarilor transilvăneni din Lumea Nouă dispuşi să lupte, în cadrul unei legiuni aflate sub drapel american (peste 15.000 de oameni), pe frontul din Franţa. în 1917 şi mai târziu, Vasile Stoica avea să coopereze strâns cu toţi ceilalţi membri ai emigraţiei române, în primul rând Epaminonda Lucaciu, dr. Nicolae Lupu şi Ludovic Mrazec, iar, asupra faptelor petrecute, el avea să stăruie în volumele sale de conferinţe ori de amintiri ca să nu mai vorbim de intensa activitate desfăşurată în calitate de colaborator al unor celebre cotidiane nord-americane („The New York Times”, „The Washington Post”, „The New York Herald Tribune”, „The New Republic”, „The Litteratury Digest” ş.a.). La începutul lunii iulie 1917, Vasile Stoica a fost primit de Robert Lansing, liderul Departamentului de Stat al SUA, şi de N. Baker, titularul Apărării, pentru ca la confluenţa anilor 1917-1918 să efectueze un amplu turneu de conferinţe, un prilej fericit de a angaja discuţii cu fostul preşedinte Theodore Roosevelt⁶ ori cu unii dintre „monştrii sacri” ai presei nord-americane de la „The Washington Post” şi „The New York Times”. În context, activitatea lui Vasile Stoica a câştigat impuls la începutul anului 1918, atât pentru timpul scurt cât a beneficiat şi de susţinerea Legaţiei României înfiinţate la Washington⁷, sub conducerea dr. Constantin Angelescu⁸, dar şi după aceea, stabilind strânse raporturi cu viitori lideri ai Cehoslovaciei, Poloniei sau Serbiei (Thomas G. Masaryk, Ignacyjan Paderewski, H. Hinkovici). Finalmente, contactele au ajuns să fie extinse până la cel mai înalt nivel, inclusiv la Casa Albă, la 20 septembrie 1918, Vasile Stoica fiind primit, o dată cu Masaryk, Paderewski şi Hinkovici, de către şeful executivului de la Washington, nimeni altul decât preşedintele Woodrow Wilson⁹ , celebrul autor al „Celor 14 puncte” prezentate Congresului la 26 decembrie 1917/8 ianuarie 1918. De altfel, 1918 avea să fie anul marilor împliniri peste Ocean, mai ales în momentul când, în urma străduinţelor sale sistematice şi necontenite, la 22 iunie/5 iulie, s-a fondat Liga Naţională a Românilor din America, al cărei preşedinte a fost ales. Peste puţin timp, la 13 septembrie 1918, Liga avea să fuzioneze cu Comitetul Naţional Român din Transilvania şi Bucovina, fondat deja la Paris, în 17/30 aprilie 1918, sub preşedinţia lui Traian Vuia, transferată apoi dr. Ion Cantacuzino¹⁰. După 20 septembrie/3 octombrie 1918, o dată cu formarea la Paris a Consiliului Naţional al Unităţii Române¹¹, diriguit de Take Ionescu şi numeroşi ardeleni (Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Traian Vuia ş.a.), liderii emigraţiei române din America s-au integrat armonios bătăliei generale declanşate pentru triumful României Mari¹². De asemenea, alături de dr. N. Lupu, Vasile Stoica n-a încetat demersurile la Casa Albă, pentru a obţine – vizavi de o proiectată Legiune slavă – constituirea unei Legiuni distincte a voluntarilor români din SUA¹³ şi care, dat fiind finalul ostilităţilor generale dintre 1914 şi 1918, n-a mai ajuns pe frontul din Europa¹⁴.

Având în seamă bogata sa experienţă şi rezultatele deosebite obţinute, din momentul în care la 18 ianuarie 1919 s-a deschis Areopagul Păcii, Vasile Stoica a fost convocat, în februarie 1919, la Paris ca membru al Delegaţiei României la Versailles. Invitaţia venea din partea premierului Ionel I. C. Brătianu în persoană, iar acesta l-a numit ofiţerul său de legătură cu delegaţiile britanică şi americană din capitala Franţei. în acest fel, Vasile Stoica a debutat propriu-zis în activitatea diplomatică, care, cu scurte dar motivate întreruperi, avea a se prelungi până în noiembrie 1947, când la Bucureşti, prin impunerea de către comunişti a Anei Pauker la conducerea Ministerului Afacerilor Străine, Centrala a fost dezafectată de… „elementele burghezo-moşiereşti” şi copleşită peste noapte de infuzia de „noi cadre diplomatice”- comunişti români şi minoritari, cu toţii agenţi şi unelte la dispoziţia URSS, puterea ocupantă a momentului în România ca şi în restul Europei Est-Centrale.

O schiţă biografică nepretenţioasă îl reţine pe Vasile Stoica ca fondator al Agenţiei „Rador”, apoi ca director al secţiei din Paris a instituţiei, dar îndeosebi ca secretar de legaţie, cu începere de la 16 iulie 1921, când a pătruns în Ministerul Afacerilor Străine din Bucureşti, iar, în continuare ca ministru al României, succesiv în Albania (1930-1932), în Bulgaria (1932-1936) şi în Ţările Baltice (1937-1939), cel dintâi ambasador român în Turcia (1939-1940), subsecretar de stat la Ministerul Propagandei Naţionale (4 martie-14 septembrie 1940)¹⁵, trecut în administraţia Ministerului Afacerilor Străine (după 15 septembrie 1940)¹⁶ , pentru ca în perioada martie 1945 – iulie 1946 să fie desemnat Secretar General al Centralei, apoi ambasador la Haga (1946-1947) şi, concomitent, delegat la Conferinţa Păcii de la Paris (iulie-octombrie 1946). Rechemat în ţară la 1 mai 1947, Vasile Stoica nu avea să mai fie trimis în vreo misiune, iar din Centrală, aşa cum am menţionat deja, avea să fie eliminat, o dată cu comunizarea forţată a instituţiei¹⁷.

Şi, toate acesta, în ciuda experienţei sale diplomatice enorme, a meritelor sale netăgăduite şi a calităţilor de excepţie probate pe parcursul deceniilor în serviciul ţării. în declaraţia sa la dosar, la care ne-am referit, Vasile Stoica scria astfel despre idealurile fundamentale ale sale şi ale generaţiei sale strălucite:

„Am trăit modest, dar demn, sunt om de caracter şi de linie dreaptă. Mi-am făcut cariera de la coarnele plugului ţărănescpână la celmai înalt grad diplomatic prin muncă, talent şi hărnicie; îmi ador ţara şi poporul meu românesc căruia i-am servit cu devotament neclintit toată viaţa mea. Am fost un pasionat al carierei mele convins că numai cu pasiune poţi realiza o operă atât de importantă”¹⁸.

În fapt, alungarea diplomatului din Ministerul Afacerilor Străine, căruia îi dăduse peste un sfert de veac strălucire nu reprezenta altceva decât începutul infernului, pentru el şi pentru atâţia dintre iluştrii săi contemporani, iar în mod concret pentru întreg poporul său. întrucât pentru Vasile Stoica au urmat şase ani de închisoare (1948-1954), trei ani de vremelnică „libertate”, succedată de o nouă condamnare la zece ani temniţă grea (1957). A murit la Jilava, la 27 iulie 1959¹⁹.

În afară de rezultatele sale remarcabile pe tărâmul activităţii diplomatice, în afară de contribuţiile sale în presă ori de paginile memorialistice tratând epoca primului război mondial, Vasile Stoica a lăsat în urmă-i un bogat şi apreciat fond documentar²⁰, adăpostit în Arhivele Naţionale ale României, Arhiva Istorică Centrală din Bucureşti, unde poate fi investigat cu maximum de folos ştiinţific şi practic²¹.

Activitatea publicistică a lui Vasile Stoica a fost, fără inutile exagerări, extrem de bogată şi variată. Nefiind posibil, în acest cadru, să detaliem, ne mulţumim a reţine în principal: lucrările consacrate de Vasile Stoica problemei naţionale esenţiale pentru românii de pretutindeni în epoca Primului Război Mondial (vezi, îndeosebi, Habsburgii şi România, Bucureşti, 1915, în colaborare; Suferinţele din Ardeal, Bucureşti, 1916 şi 1917; Bessarabia, Dobrodja, New York, 1919; The Roumanian Question, Pittsburgh, 1919; The Roumanian Nation a Sentry of Western Latin Civilization in Eastern Europe, Pittsburgh, 1919); paginile memorialistice (în America pentru cauza Românilor, Bucureşti, Editura Universul, 1926; O lămurire în legătură cu propaganda noastră în America. Scrisoare scrisă către D-l Anton Bibescu, Ministrul României la Washington, Bucureşti, 1924; Un episod de acum 25 de ani, în „Magazin Istoric”, nr. 12/1992, p. 5-8) şi amplele rapoarte diplomatice (în cea mai mare parte nepublicate) ; sinteza menţionată din 1937 privind Problema propagandei²² şi materialele pregătite la nivelul Ministerului Afacerilor Străine din Bucureşti pentru participarea României la Conferinţa Păcii de la Paris (1946) şi, în sfârşit, dar nu în cele din urmă, articolele diseminate cu maximă dărnicie în paginile presei nord-americane în cursul misiunii din 1917-1918 (Roumanian Question; The Roumanian Nation and the Roumanian Kingdom etc.). Dintre toate acestea, netăgăduit, cea mai distinctă carieră a fost rezervată Suferinţelor din Ardeal, care a înregistrat deja trei ediţii (Bucureşti, 1916-1917 şi Cluj-Napoca, 1994), iar, de data aceasta, graţie iniţiativei mai presus de orice laudă, a Editurii Vicovia din Bacău, sporeşte la cea de a patra. Specificăm că, deja în Prefaţa ediţiei secunde (scrisă pe când autorul se afla în America şi, deci, localizată şi datată precis – Washington, DC, 1 noiembrie 1917), Vasile Stoica a motivat necesitatea cărţii şi i-a explicitat structura, după cum i-a delimitat bibliografia, iar finalmente – descoperind că „faptele grăiesc ele destul de lămurit” – a anexat o amplă cronologie, sub titlul Un mănunchi de isprăvi ale autorităţilor ungureşti. Iunie 1897 – aprilie 1913. în rest, drept concluzie generală, Vasile Stoica observa, cu deplină îndreptăţire pentru acel moment că: „Stăpânirea ungurească şi nemţească pentru noi e moarte sigură. Datoria noastră a tuturora în aceste zile fără seamăn în istoria omenirii este să punem la îndemâna celor ce se luptă pentru dezrobirea noastră toate puterile de care dispunem. Din jertfele avutului şi sângelui nostru va răsări un neam românesc liber, o România puternică, ale cărei hotare, de la apele Nistrului până în pustele Tisei, vor cuprinde pe toţi cei ce vorbesc dulcea noastră limbă românească”.

Erau consideraţii care, în baza unei expuneri sintetice şi atrăgătoare a Suferinţelor din Ardeal ale românilor, sistematizate pe parcursul celor şapte capitole, aveau să se întregească magistral cu aceste premoniţii adeverite integral chiar în cursul anului 1918, marcat de întreitele clipe astrale de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia:

„Un lucru de acum încolo e sigur: Ardealul cu toate pământurile româneşti de sub stăpânirea ungurească şi austriacă, cu Banatul, cu Biharia, cu Sălagiul, Sătmarul, Maramureşul şi Bucovina vor fi eliberate şi împreunate cu România de azi, alcătuind astfel laolaltă un mare şi puternic Stat Românesc independent şi democratic. Tratatul, pe care la intrarea sa în război l-a încheiat România cu Aliaţii, înainte de toate cu Franţa, Anglia, Italia şi apoi cu Rusia, şi pe care l-a aprobat în declaraţia sa de război şi marea republică a Statelor Unite din America, garantează Regatului Român stăpânirea tuturor acestor ţinuturi româneşti, iar biruinţa Aliaţilor, ale căror izvoare de muniţii şi de arme, de bani şi de oameni sunt nesecate, e aşa de sigură, precum e sigur că râurile niciodată nu curg în deal spre vârfurile munţilor”!

În concluzie, prin forţa realităţilor surprinse şi semnificaţia mesajului transmis, Suferinţele românilor din Ardeal s-au dovedit şi au rămas o carte mereu actuală, iar, în consecinţă, absolut necesară.

Prof. univ. dr. Gh. Buzatu

Iaşi, 5 ianuarie 2008

1 Vezi Ministerul Regal al Afacerilor Străine al României, Anuar diplomatic şi consular, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1942, p. 78-79.
2 Ibidem, p. 153.
3 ŞerbanN. Ionescu, Who Was Who in Twentieth Century Romania, Boulder-NewYork, Columbia University Press, 1994, p. 275. Este interesant că, în ediţia română a volumului, numele lui Vasile Stoica nu a mai fost reţinut (cf. Şerban N. Ionescu, Dicţionarul panoramic al personalităţilor din România. Secolul XX, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 2006).
4 Cicerone Ioniţoiu, Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, I, Bucureşti, Tip. „Hrisovul”, 1995, p. 153.
5 Dinu C. Giurescu, coordonator, Istoria României în date, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 337.
6 Cf. Ion Stanciu, Theodore Roosevelt, Vasile Stoica şi cauza unităţii româneşti, în „Revista de Istorie”, Bucureşti, nr. 12/1988, p. 1 199-1209.
Dumitru Preda, Vasile Stoica, în „Magazin Istoric”, Bucureşti, nr. 12/1992, p. 4-, Traian Rus, Vasile Stoica, în „Transilvania”, Sibiu, nr. 11/1978, p. 32.
7 In perioada respectivă, Vasile Stoica a fost ataşat personalului Legaţiei.
8 Gh. Platon, coordonator, Istoria Românilor, voi. VII/2, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 474. Activitatea Legaţiei a fost de scurtă durată, fiind încheiată în condiţiile intervenţiei negocierilor de pace separată între România şi Puterile Centrale.
9 Gh. Platon, coordonator, Istoria Românilor, voi. VII/2, p. 478; Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, Craiova, Editura Mica Valahie, 2004, p. 213. Mai apoi, Vasile Stoica avea să relateze personal întrevederea cu Wilson (cf. 20 septembrie 1918. Cu Prof. Masaryk la Preşedintele Wilson, în „Magazin Istoric”, nr. 12/1995).
10 Dinu C. Giurescu, coordonator, Istoria României în date, p. 347.
11 Fapt remarcabil, Consiliul Naţional, în condiţiile în care România fusese izolată în urma Păcii de la Bucureşti cu Puterile Centrale, avea să fie recunoscut de Puterile Aliate învingătoare în conflagraţia din 1914-1918 – Franţa (12 octombrie 1918), SUA (5 noiembrie 1918), Marea Britanie (12 noiembrie 1918) şi Italia (19 noiembrie 1918).
12 Gh. Platon, coordonator, Istoria Românilor, voi. VII/2, p. 479.
13 Pentru epoca respectivă şi acţiunile desfăşurate a se vedea lucrările memorialistice ale lui Vasile Stoica, George Moroianu, jurnalul dr. N. Lupu, studiile recente şi istoriografia raporturilor româno-americane în timpul Războiului Mondial din 1914-1918 (apud Gh. I. Florescu, editor, Relaţii româno-americane în timpurile moderne. Iaşi, Editura Universităţi „Al. I. Cuza”, 1993, passim).
14 Cf. Gelu Neamţu, Legiunea românilor americani, 1917-1918, în voi. Relaţii româno-americane în timpurile moderne, p. 143-160.
15 De remarcat că, la 15 ianuarie 1937, Vasile Stoica redactase excelenta sinteză Problema propagandei, nu demult valorificată de noi (Gh. Buzatu, Elena Istrăţescu, Diplomaţie şi propagandă, în Diplomaţie şi diplomaţi români, II, Focşani, 2002, p. 329-345) Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, p. 212-226). Reţinem că autorul, în baza experienţei personale şi a analizei fenomenului la nivel global după 1919, releva: „… Necesitatea unei acţiuni pozitive pentru combaterea propagandei duşmănoase în străinătate, pentru răspândirea ştirilor bune despre viaţa şi progresul ţării şi pentru afirmarea şi apărarea drepturilor noastre, pe de o parte, pe de altă parte, necesitatea de a se da opiniei publice a ţării, în vălmăşagul de astăzi, o îndrumare sănătoasă – monarhică şi naţională, democratică şi disciplinată – impune crearea unui organism central viguros, dotat cu personal pregătit şi cu mijloace suficiente, cu menirea şi posibilitatea de a exercita influenţa cerută de interesele naţionale superioare, atât înăuntrul cât şi în afara frontierelor ţării. Nu trebuie să uităm că, dacă este necesar ca presa şi opinia publică din străinătate să fie favorabil informate despre viaţa şi sforţările noastre şi să ne susţină cu căldură, este tot aşa de necesar ca în interiorul ţării presa să fie un mijloc de consolidare şi de disciplinare a vieţii naţionale, un instrument de educaţie şi civilizaţie în serviciul Patriei” (ibidem, p. 222-223).
16 In vremea Războiului din Est (1941-1944), Vasile Stoica avea să joace un rol predominant în aşa-numita Comisie a Păcii, fondată şi dirijată de Mihai Antonescu, pentru pregătirea materialelor necesare Bucureştilor la forumul mondial ce avea să se întrunească după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial (cf. Gh. Buzatu, România sub Imperiul Haosului, 1930- 1943, Bucureşti, Editura RAO, 2007, p. 340 şi urm.).
17 Cicerone Ioniţoiu, op. cit., p. 153-154.e
18 Ibidem, p. 154.
19 Potrivit certificatului de deces Seria M, nr. 047968, comunicat de d-na Lia Stoica, fiica eminentului diplomat. Un reuşit portret al diplomatului, scris la cel dintâi semnal, fals, al decesului său, în … 1950, a publicat Pamfil Şeicaru. Materialul cuprindea şi amintiri personale. Reţinem din excelentul eseu: „[Vasile Stoica] era din ce în ce mai prins de problemele de politică externă. N. Titulescu îl avea ca un preţios colaborator; fusese însărcinat să urmărească toate publicaţiile ungureşti, cărţi, reviste, ziare, din care făcea fişe cu aceeaşi râvnă cu care odinioară îşi făcea note din lecturile lui literare. Mediul de la Externe nu-1 transformase însă, rămăsese aceeaşi fire deschisă, naturală, o inteligenţă clară, orientându-se cu siguranţă în complexul problemelor internaţionale, ajutat fiind de sârguincioasa lui lectură” (Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil, II, Portrete politice, ediţie I. Oprişan, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2002, p. 345).
20 CrisantaPodăreanu, FondulpersonalVasile Stoica, în „Revista Arhivelor”, Bucureşti, nr. 1/1993, pp. 76-82. Filofteia Rînziş, Arhivele personale şi familiale, I, Repertorii arhivistice, Bucureşti, 2001, p. 155. Reţinem numele unora dintre personalităţile cu care Vasile Stoica a corespondat: Ion şi Mihai Antonescu, Constantin Argetoianu, Lucian Blaga, Ionel I. C. Brătianu, Carol al II-lea, Aron Cotruş, PatriarhulMiron Cristea, I. Gigurtu, dr. Petru Groza, Iorgu Iordan, Vasile Lucaciu, Iuliu Maniu, Sextil Puşcariu, Savel Rădulescu, M. Sadoveanu, Gh.
Tătărescu, Viorel Virgil Tilea, N.Titulescu, Al. Vaida-Voievod, Elena Văcărescu, Traian Vuia ş.a. (ibidem).
21 Gh. Buzatu, Elena Istrăţescu, Diplomaţie şi propagandă, în Diplomaţie şi diplomaţi români, II, p. 329-345; Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, p. 212-226; „Magazin Istoric”, nr. 12/1992; 10/1994; 11/1994; 12/1994; 1/1995; 10/1995; 10/1996; 11/1996 şi „Revista de Istorie Militară”, Bucureşti, nr. 5-6/1997, materiale valorificate de D. Preda şi, îndeosebi, I. Lăcustă. Pe acelaşi temei, al arhivei personale, istoricul Ioan Opriş pregăteşte o biografie a lui Vasile Stoica.
Pentru excepţii, vezi supra, documentele valorificate în paginile revistei „Magazin Istoric”.
22 Editori: Gh. Buzatu, Elena Istrăţescu.