„Premiere la Dramatic” („TOMIS” 1995)

 ?, Premiere la Dramatic, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1995

*

„Nu știu cum arată realitatea ta paradisiacă, dar știu că Infernul exisă. L-am pipăit cu sufletul meu. Și asta nu-i o figură de stil, ți-o jur”. Replici de o atare densitate și fervoare întâlnești la tot pasul în piesa lui Lovinescu. O piesă ținută la „dospit” ani lungi până la premiera absolută din toamna lui 79 la Teatrul „Nottara” din București (regia: Dan Micu), într-o distribuție de zile mari: George Constantin, Alexandru Repan, Ștefan Sileanu și Dana Dogaru. Preluată și de Dramaticul constănțean la puțină vreme cu Lucian Iancu, Virgil Andriescu, Vasile Cojocaru și Maria Nestor. O montare de-a dreptul merituoasă semnată de maestrul Gh. Jora și răsplătită imediat cu câteva premii naționale. Horia Lovinescu, dramaturg înnăscut, cel mai important de după război, unul din puținii care, pe lângă un destin nu prea fericit, a avut șansa „căsătoriei” cu Thalia - în ultimii ani scria mai ales pentru actorii de pe Magheru, cărora le era director și bun părinte - condiție ideală pentru o trupă. Creația lui e inegală. Dar germenii performanțelor s-au întrezărit încă din piesele într-un act pentru nepotul de frate al marelui critic de la „Sburătorul”. Câteva din textele scrise și reprezentate mai ales după anii 70 (scenariul după „Karamazovii” e greu de egalat)au străluciri de diamant, sunt generoase și cu profunzimi filozofice aproape nebănuite la un trăitor în plin tărâm al gulagului ceaușist, cu verb tăios și rafinament intelectual. Au, în același timp, în ciuda staticului aparent, caractere surprinse în plină încleștare. Partituri, altfel spus. Mină de aur pentru un actor.

„Jocul...” prinde în textura sa o familie predestinată să refacă un crâmpei din mitul biblic: cenușa, omniprezentă, înseamnă deopotrivă necunoscutul, spaimele din noi, golul din noi, mizeria din noi. Din mit și parabolă cobori încet-încet în... viață. Ca spectator, ești curios să afli în ce măsură, după decenii, textul rezistă acolo unde-i locul - pe scenă. În ce măsură răspunde gustului „actual”; e ori nu la fel de proaspăt? Și e, cu asupră de măsură! Încă o dovadă a valorii incluse în scriitură, a stropului de eternitate. O scriitură, am îndrăzni s-o spunem, de valoare europeană, oricând gata a se plasa lângă una semnată de Mrozek, de exemplu.

Reluarea montării pe scena constănțeană e un act temerar, datorat aceluiași Gh. Jora. Și încă unul de înaltă responsabilitate artistică. Nu comentăm aici scăderile reprezentației, datorate mai ales lentorilor derulării și lipsei de modulații. Și nici faptul că se păstrează, cu câteva excepții, linia de ansamblu a celei anterioare. Nu intrăm în detalii în ce privește prestațiile destul de modeste ale lui V. Cojocaru (Cain), Radu Niculescu (Abel) și Mirela Klain (Ana). În ce-l privește, L. Iancu (Tatăl) creează o bijuterie: actorul domină scena, șarjează și impresionează în același timp. Aduce acel „je ne sais quoi” în plus chiar față de marele său congener George Constantin, smuls pe nedrept dintre noi, care-i uimise pe bucureșteni și prin acest rol.

Talentata scenografă Carmencita Brojboiu construiește un decor simplu, care reușește să sugereze că spaimele cresc în proporție geometrică „dincolo”, de unde, dacă te întorci, te întorci neapărat desfigurat; marile texte n-au nevoie de artificii.

**

Cu o seară înaintea premierei din 15 octombrie, Sala Studio a găzduit recitalul „Aici au ars cuvintele!” (excelent titlu!) din lirica lui Nichita Stănescu. Asupra inspiratei idei a direcției teatrului de a da undă verde recitalurilor în această intimă sală, vom (....).

„Maestrul Remus Georgescu revine la Constanța pentru a dirija Orchestra Simfonică” („TOMIS” 1995)

 ?, Maestrul Remus Georgescu revine la Constanța pentru a dirija Orchestra Simfonică, „Tomis”, Constanța, 1995, noiembrie

Proaspăt absolvent al Conservatorului din București, Remus Georgescu, elev al maeștrilor Constantin Silvestru, George Georgescu și Mihail Jora, a fost repartizat, în 1957, la Constanța, unde, într-o perioadă scurtă a devenit unul din membrii fondatori ai Teatrului Muzical. Dar zborul acestui tânăr deosebit de talentat a fost curmat cu brutalitate. Redăm câteva secvențe din interviul acordat, cu amabilitate, ziarului nostru, de către această personalitate proeminentă care a contribuit din plin la situarea școlii contemporane românești în ierarhia valorilor muzicale.

„Cred că se împlinesc 38 de ani de când nu am mai venit, ca muzician, la Constanța. Mai exact, în 1957 am fost repartizat ca dirijor al Teatrului Muzical, care tocmai se înființase, deci, pot spune că mă consider unul dintre membrii fondatori ai Teatrului Muzical. Timp de un an de zile am dirijat aici numeroase spectacole de operă și câteva concerte simfonice cu ansamblul care se înființase atunci... După terminarea unei stagiuni, am primit o hârtie prin care eram încunoștiințat că nu mi se mai poate prelungi contractul de muncă din cauza dosarului personal și considerat „dușman al poporului”, nedemn să fac educație artistică clasei muncitoare și am fost eliminat din toate funcțiile posibile pe care le-aș fi putut avea în Țara Românească. La Constanța am fost fost trimis de oficialitățile de atunci să car cu spinarea în port și la gară. Mi s-a spus după aceea că, la 25 de ani, aveam un dosar gros ca al unui criminal de război... Nu știu ce aș fi putut face până la vârsta aceea în afară de muzică: să studiez muzica, să trăiesc muzica. Deci, era perioada aceea nefericită despre care puțini își mai amintesc presupun. În 1958, au avut loc intervenții brutale în cultură, când mari personalități ca M. Jora, C. Silvestri, Rogalski, compozitori și muzicieni importanți ai momentului, au fost stigmatizați, puși la zid, dacă nu, chiar interziși... Chiar și George Enescu nu a scăpat atunci de comentariile răuvoitoare, defăimătoare ale culturii locale din perioada aceea. Theodor Rogalski a fost considerat decadent: cele trei dansuri, care sunt o bijuterie a muzicii contemporane, C. Silvestri, de asemenea... De altfel, la scurt timp după aceea el a rămas în străinătate. Enescu murise de câțiva ani și totuși a fost defăimat, M. Jora de asemenea. Eu eram un copil, în momentul acela, care a intrat în acest hățiș. Mi s-au adus tot felul de acuzații, că sunt adeptul artei pentru artă, deci asemenea invenții pe care, fără îndoială, nici cei care le debitau n-ar fi fost în stare să le explice. Eu făcusem compoziția și dirijatul orchestrei la Conservatorul București, beneficiind de îndrumarea unor mari maeștri ca M. Jora, C. Silvestri, T. Rogalski, P. Constantinescu, toți mari muzicieni ai epocii, cu care făceam analize muzicale foarte actuale. Deci, noi cunoșteam muzica momentului, dar nu era permis să se discute despre aceste lucruri: tot ce venea din Occident era considerat decadent și trăiam sub influența indicațiilor de la Moscova. Și, probabil eram un tânăr năzdrăvan, ceea ce a făcut să aud că am un dosar personal atât de gros. De altfel, știam că se va întâmpla ceva... Îmi amintesc că după primul an de Conservator, grație notelor bune, am fost propus să fiu trimis la Moscova pentru a studia acolo. Totul a mers bine până la un moment dat, când am înțeles că la dosarul meu s-a umblat foarte mult. Este adevărat că „origjnea” mea nu era foarte sănătoasă, tatăl meu fusese magistrat, dat afară din toate funcțiile, cu domiciliul obligatoriu, fratele meu mai mare fusese dat afară din toate facultățile, iar eu, prin nu știu ce minune, am fost tolerat să termin Conservatorul, ca să aflu, tot la Constanța, că s-a greșit. Au urmat doi ani foarte grei pentru mine, în care am trăit la București din ore particulare. Mulți dintre elevii pe care i-am avut atunci și care sunt împrăștiați prin toată lumea și din când în când îmi trimit compozițiile și imprimările lor. (...) 

„Mandarinul miraculos” (MUNTEANU 1995)

 Ana Maria Munteanu, Mandarinul miraculos, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1995

„Mandarinul miraculos” de Bela Bartok este o lovitură de maestru pentru Oleg Danovski. La o vârstă la care laurii țin locul gestului creator, el reușește o demonstrație tulburătoare.

După „Șeherezada” și versiunea lipsită de tensiune a baletului „Don Quijote”, toată lumea îl considera prizonierul definitiv al jocului formal neoclasic, onorabil în sine și în subtextul paradoxal al pieței artistice.

Cu „Mandarinul miraculos”, maestrul răstoarnă propria sa glorie academistă, o sacrifică pe altarul modernității și șocului estetic, părând să spună „Mandarinul sunt eu!” și chiar mai mult și cu atât mai prețios, dezvăluind, în spatele strălucirii și patinei aristocratice, artistul de avangardă.

Ce poate fi mai răscolitor decât acest personaj horror care descinde într-un peisaj interlop brechtian cu prostituate, hoți, killeri, condamnat să nu moară, să nu poată fi ucis până nu va aprinde în ochii femeii vândute și în trupul ei flacăra pasiunii? Puterea de sugestie a muzicii lui Bartok este „torențială, de o incandescență carnală” (Wilhelm Berger - Muzica simfonică, Sec. XX), viziunea coregrafică nu este cu nimic mai prejos, maestrul operând (în sens chirurgical) asupra tipurilor estetice.

Mandarinul este o încarnare monstruoasă a sexului mecanic. Principiul plăcerii dublat de revitalizarea miraculoasă a uriașului corp căruia extraordinarul interpret care este Florin Brândușe îi conferă o plastică stranie, abisală, conotează un final poetic, regenerator.

Abia dincolo de acest personaj a cărui proeminență teatrală este revelatorie și prin declarațiile autorului, spectacolul pare, și probabil este generat de epica irealului.

Expresia și simțul acutizat al banalului, al sordidului, violenței și crimei sunt scurtcircuitate de intervențiile fabulosului mandarin. Deba Hanțiu interpretează cu precizie stilistică o vampă de cabaret german. Fără o identitate proprie, funcționând complementare ca triunghi al abjecției, al instinctualității agresive, cei trei killeri sunt conturați cu mobilitate de Francisc Strnad, Călin Hanțiu și Traian Vlaș, personaje fără chip, cu efect repetabil, crima. Stilul coregrafic diferențiază și proiectează freudian lal limita dintre dans și pantomimă. Decorurile abstracte, luminile cu iz putrefact, costumele în culori tari, adaugă tușe expresioniste și sunt semnate de scenograful bulgar Ivan Savov. 

Versiunea prezentată recent atât publicului constănțean, cât și în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”, nu este o simplă reluare, ci o creație. Cronicile de acum 30 de ani, după scandalul de la premiera pe scena Operei Naționale, cu acuzațiile de ultragiu la bunele moravuri (comuniste), amendau absența scenelor dure (Ada Brumaru), care acum nu lipsesc.

Principiul „violenței ca regenerare artistică” își vădește valoarea, dar nu în mod absolut. Premiul Bartok conferit atunci unui spectacol, ulterior interzis de cenzură, consacra, credem, mai mult decât o adecvare la „frontul” expresionist și experimentalist, coerența și autenticitatea, flexibilitatea și polivalența semnului teatral al unui mare maestru al dansului.

„Goblen” (PĂVĂLOIU 1995)

 Mariana Păvăloiu, Simeză. Goblen, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1995

În aceste zile de toamnă, vizitatorii Muzeului Marinei din Constanța au putut admira peste 60 de lucrări migălite cu vârful acului și căldura sufletului de Marinela Stoian. Aflată la cea de a șase expoziție personală, autoarea răspunde cu gingășie și talent exigențelor iubitorilor de goblen. Între lucrări primează marinele. Fie că sunt preluări după clasici ori colaborări cu pictorul constănțean Valentin Donici, ele aduc în fața celor ce le admiră misterul inconfundabil al mării.

Alte subiecte predilecte ale Marinelei Stoian sunt: anotimpurile satului românesc, o străduță liniștită de la începutul veacului, icoane ce ne poartă cu gândul la superbele broderii lucrate de domnițele noastre în vremuri de demult. Din acest univers al culorii și al formei delicate nu lipsesc florile. Generoasă, expozanta ne dăruiește buchete de margarete, trandafiri, albăstrele, pansele, violete, maci cu discreția și bucuria celei îndrăgostite ea însăși de aceste minunății. Figurile umane, cu pondere cele ale copiilor, sunt redate cu mână sigură și rafinament cromatic.

„Grafică” („TOMIS” 1995)

 G. D., Simeză. Grafică, „Tomis”, noiembrie 1995

În prima jumătatea a lunii octombrie, Galeriile „Amfora” au găzduit o expoziție de excepție. Este vorba de expoziția de grafică „Atelier 5 `95”, semnată de Jeni Mazilu, Gabriela Dima, Anca Donici, Daiana Matieș și Doina Misian.

Vernisajul a fost întâmpinat cu interes de publicul iubitor de artă, făcându-se remarcată prezența în număr mare a reprezentanților mass-media.

Cele cinci artiste sunt absolvente ale Școlii de Artă din Constanța, promoția 1994,  în clasele profesorilor Constantin Papadopol, Gheorghe Caruțiu, Vladimir Hagiu și se află la cea de a doua manifestare.

Expoziția respiră feminitate și echilibru și se dorește a fi un dialog intim și cald cu realitatea. Depășind faza ezitărilor de început, autoarele dovedesc siguranță tehnică, personalitate și un stil deja conturat, dar, mai ales, acuratețe și îndrăzneală cromatică. Nici nu ne miră pentru că Șoala de Artă a dat în ultimul timp nenumărate talente.

Expoziția cuprinde gravuri și lucrări în creion, peniță, cărbune, ceracolor, cărbune, tuș, acuarelă, tempera sau guașă. Deosebită a fost și ideea de a expune și lucrări de atelier, diferite studii, unele realizate chiar în orele de practică la Școala de Artă.