„Viața Filialei” („TOMIS” 1997)

 O. D., Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, 1997, noiembrie

*

Un eveniment excepțional a avut loc în viața culturală a Constanței la începutul acestei luni. Inaugurarea, joi, 8 noiembrie, a primei librării - cafenea literară a Uniunii Scriitorilor din România. Înființarea ei în orașul de pe malul mării nu este întâmplătoare, ci direct legată de existența aici a unei puternice Filiale a US, organism profesionist care a creat premisele unui astfel de demers. Librăria - cafenea face parte dintr-o serie de alte douăzeci, care vor fi deschise pe tot cuprinsul țării în orașe precum Brăila, Baia Mare, Satu Mare, Craiova, Turnu Severin, Arad șamd.

Prin înființarea unui sistem propriu de librării, US intenționează, pe de o parte, să-l aducă pe scriitorul român în fața cititorilor săi, iar în al doilea rând, să rezolve problema extrem de delicată a circulației cărții și a revistelor literare și de cultură din România.

Noua librărie are toate șansele să devină unul din cele mai importante spații culturale ale Constanței, unde întâlnirile cu scriitorii, colocviile cultural-literare, lansările de carte își vor afla locul lor firesc.

Intens mediatizat, evenimentul s-a bucurat de participarea unui numeros public format din reprezentanți ai presei locale și centrale, scriitori, membri ai Filialei Dobrogea a US, studenți, cadre didactice din învățământul universitar și liceal, cititori. El s-a conturat pe durata desfășurării lui ca o inedită sărbătoare a spiritului, datorită prezenței unor vârfuri ale literaturii române contemporane.

În scurta și riguroasa sa intervenție, amfitrionul întâlnirii, criticul literar Laurențiu Ulici, președinte al US, a vorbit despre importanța și semnificația deschiderii unei astfel de rețele de librării, precizând că librăria de la Constanța, ca de altfel toate cele care se vor desființa, se dorește a fi „un spațiu al cuvântului, un spațiu al limbii, ala limbii române în special”.

Iar cum lansarea unei mari librării nu putea fi făcută decât printr-o lansare de carte a unui mare scriitor contemporan, pentru acest moment inaugural a fost invitat Fănuș Neagu, căruia, cu două zile în urmă, îi apărea la Editura Cartea Românească, volumul de nuvele „O corabie spre Bethleem”. Despre personalitatea artistică și despre noua sa carte și-au exprimat opiniile criticii Gabriel Dimisianu, director adjunct al revistei „România literară”, Dan Cristea, director al Editurii Cartea Românească, Lucian Chișu, redactor șef adjunct al revistei „Literatorul”.

În cuvântul său plin de farmec și culoare cu trimiteri repetate la condiția scriitorului de la sfârșitul acestui mileniu  ciudat și confuz, Fănuș Neagu a mărturisit: „Noi trebuie să fim mereu prezenți în mintea și în sufletul dumneavoastră, ca idee, iluzie, speranță, aventură și atâtea magice întâmplări. Întoarcerea spre carte trebuie făcută și prin aceste librării. Aveți scriitori minunați în Dobrogea. Aici, dacă n-ar fi această librărie, dacă dânșii n-o vor conduce, dacă dumneavoastră nu veți veni să vă interesați, la o cafea, ce se întâmplă cu noi, să știți că ignoranța și analfabetismul vor înainta. Orașele mari, cum e și Constanța, au datoria, au obligația morală să-și educe tinerii întru cinstirea limbii române”.

Autorul a acordat autografe și s-a întreținut de la suflet la suflet cu numeroși cititori și admiratori.

Din partea Colegiului Director al Uniunii Scriitorilor au fost prezenți: Eugen Uricaru, vicepreședinte al Uniunii, și Mihai Chicuș, director economic al acesteia.

*

Din inițiativa inspectorului șef al Inspectoratului pentru Cultură al Județului Ialomița, George Stoian, vineri, 31 octombrie, la Centrul Cultural „Ionel Perlea” din Slobozia, a avut loc prima întâlnire a scriitorilor ialomițeni. Poeți, prozatori și critici literari de prestigiu ai literaturii române, dar și autori aflați în plină afirmare, au răspuns invitației, reuniunea dându-le prilejul să răspundă la o întrebare incitantă: „Într-o epocă a confesiunilor, cum vă destăinuiți legătura cu locurile natale?”Au fost prezenți: Tudor Amza, Dinu Adam, Vasile Asanache, Alexandru Buleandră, Costel Bunoaica, Cătălin Ciolca, Șerban  Codrin, Nina Croitoru-Bobârniche, Virgil Dascălu, Mircea Dinescu, Liviu Dobrinescu, Marcel Fotache, George Genoiu, Ion Ianole, Dan Laurențiu, Ion Marin, Ioan Neșu, Constantin Panait, Takys Panayotis, Aurel Sezciuc, Nicolae Stan, Ion Văduva, Mihai Vișoiu, Olimpiu Vlădulescu. Între invitați s-a aflat și poetul, prozatorul și eseistul Nicolae Motoc, redactorul șef adjunct al revistei „Tomis”, legat prin naștere și copilărie de meleagurile ialomițene. De asemenea, din partea revistei „Tomis” la reuniune a participat și prozatorul Ovidiu Dunăreanu.

*

Emisiunea de o largă audiență în rândul intelectualilor „Arte și opinii” a postului de televiziune Soti Neptun, realizată de criticul de artă dr. Doina Păuleanu, l-a avut ca invitat duminică, 16 noiembrie, pe scriitorii Constantin Novac și Ovidiu Dunăreanu. În centrul discuției s-au aflat rolul și locul Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor în viața culturală a spațiului pontic, în condițiile austerității economice actuale, înființarea primei librării și cafenele literare a Uniunii Scriitorilor la Constanța.

*

C. Novac, N. Motoc și O. Dunăreanu au fost - vineri, 15 noiembrie - oaspeții Casei de Cultură din orașul Basarabi. Scriitorii au dialogat cu un grup de tineri cititori despre devenirea lor literară, problematica debutului literar, rolul revistei „Tomis” în promovarea tinerelor talente și despre ultimele lor apariții editoriale: „Punctul mort”, roman de C. Novac, și „Fragilități”, poeme de N. Motoc.

„Curajul unei hotărâri salutare” (GROSSU 1997)

 Sergiu Grossu, Curajul unei hotârâri salutare, „România liberă” București 25 noiembrie 1997 & „Cuvântul românesc” decembrie 1997

Scrisoare deschisă, adresată Mitropolitului Transilvaniei, Antonie Plămădeală  

Nu ştiu dacă vă mai aduceţi aminte cum şi când ne-am cunoscut, părinte Antonie. In ce mă priveşte, auzisem despre D-voastră numai cuvinte de laudă, rostite de arhimandritul Roman Braga în perioada detenţiei noastre, într-un lagăr din balta Dunării. Tăifăsuind, pe furiş, despre soarta şi viitorul Bisericii ortodoxe, a cărei subordonare la dictatul implacabil al Comitetului Central al Partidului comunist îl sângera sufleteşte, parcă îl aud şi acum mărturisindu-mi, cu o vădită mândrie: „Mai avem, totuşi, câţiva călugări mai tineri care vor salva Biserica din starea ei de actuală decadenţă: de pildă basarabeanul nostru Leonida Plămădeală, cu care am fost coleg de seminar şi la Chişinău, şi la Bucureşti, după pierderea Basarabiei, în 1944..."

Recâştigând libertatea, i-am pierdut urma fostului meu tovarăş de suferinţă, devenit între timp parohul unei biserici din judeţul Bihor. In schimb, prin preajma anilor 1966-1967, iată-mă telefonând la secretariatul Institutului Teologic din Bucureşti, ca să ştiu dacă mai pot să-mi continui studiile şi ce trebuie să fac pentru a da examenele anilor 3 şi 4, în vederea obţinerii diplomei de licenţă. La telefon eraţi D-voastră, care mă cunoşteaţi din articolele şi poeziile pe care le publicam în ziarul Basarabia Literară, când vă aflaţi încă elev la seminarul din Chişinău. Ne-am apropiat, sufleteşte, destul de repede, şi mi-aţi fost de mare ajutor, în special în problema dificilă a examenului de limbă greacă...

În toamna anului 1968, de comun acord cu soţia mea, ne-am hotărât să ne refugiem, la prima ocazie, în Franţa. Deşi eram licenţiat în Filosofie şi în Filologia modernă, ţineam tare mult să-mi iau şi diploma în Teologie. Însă rectorul Institutului - diaconul Nicolae Nicolaescu - s-a opus, neacceptând „o sesiune extraordinară" numai pentru mine, cu recomandarea: "Dacă ăl mare îţi aprobă cererea, atunci se poate..." De altfel, aţi asistat şi D-voastră la această întrevedere de pomină. Am apelat la fostul mitropolit al Bucovinei, Tit Simedrea, duhovnicul patriarhului Justinian, care a reuşit să-mi obţină aprobarea. Şi cu cererea mea purtând semnătura „ălui mare" am alergat la Institut, am bătut la uşa direcţiei şi i-am întins păr. Nicolaescu mult aşteptata aprobare, în prezenţa D-voastră. Nici n-a vrut să audă de această aprobare. „Ce face?" s-a răţoit la mine. "Dar mi-aţi spus că..." "Lasă-mă în pace cu... Prea Fericitul..." Şi-a pus mâna pe telefon, să vorbească, mânios foc, cu Departamentul Cultelor. Reţin doar atâta: „Ori Grossu, ori eu!" Apoi a telefonat şi la patriarhie, la secretarul patriarhului, preotul Cazacu, i-a spus ce i-a spus, şi m-a trimis din nou la el, ca să-1 aud zicându-mi fără nici o jenă: „Asta-i situaţia! La revedere!"

Printr-un medic, prieten, am reuşit să trec pragul Departamentului Cultelor, cu dorinţa rezolvării acestui „incident" neplăcut. Persoana care m-a primit, şi căreia i-am relatat păţania mea, nu era altcineva decât directorul Nencev (devenit, mai târziu, Nenciu). El mi-a vorbit în termeni excelenţi de D-voastră, „un fost puşcăriaş, care va ajunge foarte repede departe..." Şi nu s-a înşelat, pentru că, într-adevăr, în foarte scurt timp, aţi ajuns, cu binecuvântarea partidului comunist, foarte departe": mai întâi devenind „Prea Sfinţitul Episcop Antonie Ploieşteanul, vicar patriarhal", ales nu de către „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române", cum v-aţi exprimat în cuvântul de mulţumire adresat Preşedintelui Departamentului Cultelor, ci de Comitetul Central al Partidului Comunist, pe care l-aţi asigurat de sentimentele deplinei loialităţi, în spiritul datoriei de bun cetăţean care îşi iubeşte Patria şi se identifică cu năzuinţele şi idealurile ei" (Cf. „Biserica Ortodoxă Română", Nr. 11-12/1970). Nu vă gândeaţi nici la patria cerească", nici la ,Jmpărăţia lui Dumnezeu", ci „respectul" şi „iubirea" o manifestaţi faţă de patria noastră socialistă", cu ale cărei idealuri anticreştine v-aţi identificat de-a lungul anilor de regim totalitar.

Sunt sigur că l-aţi citit pe Nicolae Berdiaev, celebrul filosof creştin rus, după care comunismul este „duşmanul oricărei forme de religie, şi în mod special al creştinismului", deoarece „vrea să devină el însuşi o religie, pentru a lua locul creştinismului". Sunt sigur că aţi făcut experienţa comunismului în Basarabia, când eraţi adolescent; iar mai târziu, în închisoare sau în lagăr, v-aţi putut da seamă că, de la începuturile sale, comunismul s-a arătat a fi o religie intolerantă şi fanatică - religia urii şi a luptei de clasă - care, de la Revoluţia din Octombrie încoace, în ce priveşte Uniunea Sovietică, şi de la 23 August 1944, în ce priveşte ţara noastră, s-a luptat să-şi instaureze „dictatura proletariatului" şi cultul mincinos al materialismului ateu, făcând uz de teroare, de persecuţii sângeroase, de temniţe şi lagăre de exterminare.

Cum de-aţi uitat că-n perioada anilor '50, când, în virtutea unei logici dialectice demenţiale, „năzuinţele şi idealurile" României socialiste, glorificată de D-voastră, au provocat prigonirea şi decimarea celor mai nobili fii ai Bisericii ortodoxe: mitropoliţi şi episcopi, preoţi şi călugări, pentru „vina" că se opuneau - prin credinţa lor fierbinte - la asalturile vehemente ale ateismului marxist-leninist, iar prin viaţa lor spirituală contracarau eforturile Partidului de pângărire a unei societăţi „socialiste", lipsită de cele mai elementare drepturi ale omului? Cum de-au putut ţâşni, fără nici o sfâşiere de inimă, „sentimentele deplinei loialităţi" faţă de un regim care a permis arestarea, prin agenţii Securităţii, încă din 1952, a peste 150 de preoţi recalcitranţi, respectiv care se arătau refractari noii Legi a Cultelor, campaniei pentru apărarea Păcii, cursurilor de reorientare politică a preoţimii ortodoxe sau citirii „pastoralelor" pro-comuniste de la amvonul bisericii? Cum de nu vă este ruşine, măcar astăzi (fiindcă în anii puterii ceauşiste v-a fost ruşine de Evanghelia lui Hristos, contrariu îndemnului sfântului Pavel), de atitudinea slugarnică de ieri, purtând amprenta servilismului întregii ierarhii ortodoxe, înfeudată unei politici agresiv duşmănoase obiectivelor credinţei noastre în Iisus Hristos? Şi cum - şi de ce -, întocmai foştilor patriarhi Justinian Marina şi Justin Moisescu, precum şi-a celui încă în viaţă, n-aţi încetat să declaraţi, în nenumăratele turnee întreprinse în Occident, cu o consecvenţă de-a dreptul marxistă, că în România dictaturii personale a lui Nicolae Ceauşescu şi-a familiei sale, există o libertate religioasă autentică, negând existenţa unei Biserici ortodoxe persecutate, răstignită de către duşmanii lui Dumnezeu şi-ai neamului din care faceţi parte?

Nu-mi vine să cred că veţi tăgădui aceste două exemple de servilism ecleziastic, descoperite în dinamica D-voastră activitate religioasă dinaintea aşa zisei Revoluţii din luna Decembrie 1989:

1) În ziua de 4 Iunie 1975, la cea de a 26-a conferinţă teologică interconfesională, care s-a ţinut la Institutul teologic protestant din Cluj-Napoca, având ca temă „Biserica şi aspiraţiile popoarelor spre independenţă", aţi făcut parte din prezidiul reuniunii, în calitate de episcop vicar patriarhal, alături de alte figuri proeminente: rectorul Institutului Teologic din Bucureşti, pr. Mircea Chialda, rectorul Institutul Teologic Ortodox din Sibiu, pr. Isidor Todoran; rectorul Institutului Teologic Romano-Catolic din Alba-Iulia, pr. I. Nemecsek; rectorul Institutului Teologic Protestant din Cluj-Napoca, profesor K. Rapp etc. Cu această ocazie, aţi vorbit pe larg, în spirit marxist, despre „Teologiile vremii noastre", insistând asupra a două feluri de teologii: „teologia eliberării" şi „teologia revoluţiei", fără a neglija inovaţia pe care aţi prezentat-o în teza de doctorat şi anume: „teologia diakoniei mutuale ale oamenilor". Concluzia? „Noi nu putem vorbi de Dumnezeul cel drept, sprijinind o societate nedreaptă".

2) La 11 Mai 1976 s-a organizat la Bucureşti o altă conferinţă teologică interconfesională, la care aţi participat din nou şi când s-a discutat, cu o descalificabilă ardoare, despre „a cincia adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Nairobi". Din buletinul trimestrial de Ştiri ale Bisericii ortodoxe române (Aprilie-Septembrie 1976) am aflat darea de seamă a discuţiilor acestei „importante" întruniri, din care citez câteva fraze zornăitoare, pe care le-aţi aplaudat, fiindcă se potriveau cu propria D-voastră gândire: principala noastră datorie este de a lucra la respectarea drepturilor omului acolo unde ne aflăm. (...) Noi înţelegem prin libertatea religioasă, libertatea de a avea sau adopta, la alegere, o religie sau o credinţă, precum şi libertatea de a trăi, în mod individual sau colectiv, în mod public sau în particular, apărarea, practica şi învăţământul acesteia..."

Tare-aş vrea să ştiu, părinte Antonie, ce-aţi făcut, ce iniţiativă aţi declanşat, laolaltă cu prea cuvioasele feţe ierarhice de pe Dealul Patriarhiei, întru respectarea dreptului omului credincios din România comunistă, adică „acolo unde ne aflăm "1 Aţi fost şi rectorul Institutului Teologic Ortodox din Capitală, nu-i aşa? Ce mă­suri aţi luat ca să se respecte dreptul tânărului student la învăţământul apologetic, de apărare a credinţei împotriva tancurilor marxism-leninismului, sau dreptul său inalienabil la învăţământul misticei creştine, când amândouă aceste materii, indispensabile formării spirituale a viitorilor slujitori ai altarului, au fost excluse din programele institutelor teologice, fără ca Sfântul Sinod, în care aţi avut întotdeauna un cuvânt hotărâtor, sa reacţioneze câtuşi de puţin?

Cât despre „dreptul la libertatea religioasă'' în societatea comunistă din România, pe care aţi proslăvit-o şi-n ţară şi peste hotare, acest „drept n-a existat niciodată. Fiindcă intoleranţa religioasă, instaurată de P.C.R. cu sprijinul nelimitat al patriarhului Justinian Marina, a lovit, în primul rând, în Biserica greco-catolică, lichidând-o pur şi simplu, la 1 Decembrie 1948, iar cinci episcopi uniţi - din cei şase, ridicaţi de organele poliţieneşti între 27 şi 29 Octombrie - s-au stins în închisoare, în urma unor torturi oribile. Fiindcă mai târziu, pe baza Decretului Nr. 410/19 Noiembrie 1959, s-a abătut năpasta asupra universului paşnic al mănăstirilor ortodoxe, şi-un mare număr de lăcaşuri sfinte au fost închise, cu aprobarea tacită sau chiar din ordinul unor prelaţi, câştigaţi pentru cauza comunistă. Fiindcă o noapte, insuportabil de grea, apăsa creştinătatea românească: călugări şi preoţi nevinovaţi putrezeau în bezna temniţelor, sub privirile indiferente ale ierarhilor lor; difuzarea de biblii şi de literatură creştină era considerată delict şi se pedepsea cu ani grei de puşcărie. Cât priveşte mişcarea duhovnicească Oastea Domnului, pe care în prezent o „agreaţi" cu o vădită diplomaţie, i-aţi luat vreodată apărarea, ca mitropolit al Transilvaniei, când i se refuza dreptul la trăirea „în colectiv" a credinţei strămoşeşti sau la propovăduirea „în mod public" a Evangheliei? Când însuşi D-voastră nu-i recunoşteaţi dreptul la existenţă, iar astăzi o umpleţi de binecuvântări?

Scriam, în N-rul de pe luna Octombrie 1975 al ziarului Catacombes pe care-1 publicam la Paris, împreună cu soţia mea, că un nou spirit teologic domină, de-aproape treizeci de ani, gândirea ortodoxă conformându-se doctrinei oficiale a regimului comunist; că există, ca atare, în cadrul Bisericii Ortodoxe din România, teologi marxişti care, cu abilitate teleghidaţi de Comitetul Central al P.C.R.-ului, nu se sfiesc, ca pretinşi apostoli ai lui Hristos, să se laude a fi „angajaţi să cerceteze în Revelaţia divină bazele acestei tologii de cooperare a Bisericii cu eforturile care se fac (înţelegem de către partid), pentru fericirea poporului" (Cf Biserica ortodoxă română în 1973, Bucureşti, 1974, pag. 6-9). "Noua teologie, de obedienţă moscovită, se declară orientată spre angajamentul complet al Bisericii în lupta pentru pace şi progres" chemată fiind să răspundă „imperativelor vremii" (Ibidem).

Până şi un teolog de valoarea preotului profesor Dumitru Stăniloae va scrie în Ortodoxia, revista Patriarhiei române (Nr. 1/ Ianuarie-Martie 1963), că „astăzi" (deci sub regimul comunist), prin detaşarea poporului nostru de regimul de stăpânire a bunurilor materiale informă egoistă, exclusivistă, s-au creat în ţara noastră condiţiile pentru o viaţă superioară de comunitate"; că tot „ceea ce a încercat creştinismul la început, dar ceea ce a trebuit să abandoneze după ce s-a răcit dragostea şi au intrat în el oameni cu proprietăţi mai mari (...) aplică azi pe o scară largă, pentru toată lumea, o serie de popoare, între care şi poporul nostru", deoarece este vorba de „o viaţă cu totul nouă, ale cărei nobile năzuinţe creştinii le înţeleg..."

Astfel a fost jalonat, încetul cu încetul, drumul spre o temeinică teologie marxistă, după cum reiese şi din cartea D-voastră „Biserica slujitoare", pe care prietenul de altădată, arhimandritul Roman Braga, o considera într-un articol, publicat de mine în foaia trimestrială Iisus Biruitorul (Nr. 1/ Ianuarie-Martie 1976), drept „cea mai perfectă demonstraţie teologică a socialismului de tip comunist", adăugând: „Preasfinţitul Antonie nu numai că vede în Sf. Ioan Gură-de-Aur un precursor al marxismului, ci chiar scoate, din predicile lui „teoria plus valorii", ocupându-se pe larg de critica socială în opera Sfinţilor Părinţi. Dar uită să spună că Sf. Ioan Hrisostom nu s-a făcut lingăul împăraţilor bizantini, cu toate că aceştia erau creştini, ci a criticat regimul din propria lui ţară". Sursa acestei abominabile şi neevanghelice „teologii marxiste" aţi găsit-o, neîndoielnic, în revista patriarhatului de la Moscova, a cărei orientare politică i-o dicta Kremlinul, pentru „adaptarea ortodoxiei ruse la noile condiţii sociale", aşa cum sublinia celebra revistă oficială a ideologiei marxist-leniniste din URSS, Nauka i Relighia (Ştiinţă şi Religie), în Nr. 4/ 1969. Ca peste o lună, în aceeaşi publicaţie ateistă, să se spună de-a dreptul: „Concepţia de creştinism comunist este sâmburele interpretării sociale a ortodoxiei ruse (...) Creştinismul comunist incită pe credincioşi să participe la lupta pentru socialism". Ceea ce aţi făcut D-voastră, părinte Antonie, mai întâi ca să urcaţi treptele ierarhiei binecunoscute, şi apoi să rămâneţi în continuare mitropolit, bucurându-vă de toate avantajele şi privilegiile înşirate într-o scrisoare curajoasă, de un preot curajos din judeţul Prahova, scrisoare ce mi-a parvenit, cu ani în urmă, în Franţa, şi care este foarte edificatoare: „Episcopii ortodocşi au suprimat orice educaţie religioasă din biserică, iar Statul intensifică lupta antireligioasă. Ei vor să adoarmă conştiinţa credincioşilor prin  minciunile difuzate cu orice ocazie -la toate conferinţele preoţeşti, în pastorale, la şedinţele de organizare bisericească, la aniversări —, că astăzi ne bucurăm de cea mai mare libertate. Conducerea Bisericii ortodoxe române se luptă să formeze omul nou cu o conştiinţă socialistă, aşa cum orientează pe preoţi la conferinţe şi cum se scrie în revistele bisericeşti. Dacă credincioşilor le dăunează aceste minciuni oficiale, ele sunt în interesul Statului şi al salariaţilor Bisericii. Episcopii şi preoţii au acceptat atâta făţărnicie, ca să folosească din două părţi să menţină încrederea în ea a credincioşilor sinceri şi să se pună bine cu Statul, pentru a-şi menţine posturile care le aduc un trai de huzur..."

"Priveşte-ţi urma paşilor în vale şi vezi ce-ai făcut" citim undeva, în Biblie. Nu se poate să vă fi scăpat îndemnul acesta, părinte Antonie. Eu merg mai departe şi vă sugerez să meditaţi la dojana, ne care o rosteşte Dumnezeu, tot prin pana proorocului Ieremia: preoţii n-au întrebat: Unde este Domnul? Păzitorii Legii nu M-au cunoscut, păstorii sufleteşti Mi-au fost necredincioşi..." (IEREMIA, 2. 8). Cum staţi, din punct de vedere duhovnicesc, înaintea Celui Atotputernic? Credeţi că este suficient să rostiţi, cum. scrie în „Cuvântul Pastoral" al Sf. Sinod: „Libertatea pe care o avem acum, iubiţii noştri, trebuie să o folosim, mai întâi, pentru a ne lepăda de tot ce a fost fals şi rău în cuvintele şi faptele noastre din anii dictaturii"? Şi vă întreb, de la inimă la inimă: S-a produs, cu adevărat, în sufletul D-voastră, această lepădare! Aţi coborât în adâncimile fiinţei vătămată de atâtea compromisuri şi abdicări, după cum o cere Tatăl cel Ceresc, în cartea proorocului Ezechiel? Aţi săpat în „peretele" conştiinţei, ca să vedeţi: „urâciunile cele rele" (EZECHIEL, 8. 8-9)? La ce vă poate folosi „libertatea" de care vă bucuraţi acum, dacă nu ajungeţi la libertatea interioară a sufletului, care se capătă prin intervenţia miraculoasă a Duhului Sfânt, ca să puteţi rosti cuvintele ca Ezra: "Dumnezeule, sunt uluit şi mi-e ruşine să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri" (EZRA, 9.6). Sau să mărturisiţi, întocmai bătrânului Iov, strigând la Dumnezeu: „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă."

Ca încheiere, ţin să apelez la cuvintele înţelepciunii spirituale ale marelui Soljeniţân, respectiv: "Noi nu putem, noi nu vrem să credem că piedicile exterioare sunt mai tari decât spiritul nostru." Deoarece, tot el adaugă, conformându-se revelaţiei Sf. Scripturi: „Cel care este lipsit de orice forţă materială, câştigă întotdeauna biruinţa prin jertfă."

De aceea, vă implor, în Numele Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos, să lăsaţi la o parte jena unei atitudini categorice, referitor la compromisurile repetate de ierarhia B.O.R. de-a lungul celor 45 ani de subordonare la politica anticreştină a partidului comunist român, şi - în plin Sinod - să cereţi tuturor ierarhilor care nu s-au ruşinat să facă parte din Frontul Unităţii Socialiste, patronat de Nicolae Ceauşescu şi clica lui de despoţi netrebnici, repet, să cereţi, cu lacrimi de adevărată căinţă, ca împreună cu D-voastră să-şi dea demisia, retrăgându-vă în mănăstirile unde au fost surghiuniţi episcopii greco-catolici, semenii D-voastră întru Hristos, după desfiinţarea samavolnică a Bisericii lor martirizate. Prin gestul acesta surprinzător, prin curajul acestei hotărâri salutare, aţi deschide noi şi binecuvântate pârtii de trezire spirituală în ţara nevindecată pe deplin de rănile descreştinării. De fapt, nu este vorba de curaj, ci de bun simţ. Câtă vreme sfântul din Tars, inegalabilul atlet al lui Hristos, care a fost Pavel, recunoştea şi mărturisirea: „Nu sunt vrednic să port numele de apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Hristos!", de ce n-aţi spune şi D-voastră şi toţi ceilalţi ierarhi, care v-aţi compromis, colaborând cu regimul comunist, prigonitor al creştinităţii din România: "Nu mai suntem vrednici să purtăm numele de episcop, de mitropolit sau patriarh ", fiindcă în noaptea arestării, a judecării şi-a condamnării la moarte a Mântuitorului de către Securitatea comunistă şi propaganda ateistă din ţara subjugată, ne-a fost frică până şi de nişte slugi ale poliţiei politice, n-am luat apărarea lui Hristos şi ne-am lepădat de El, scuzându-ne: "Nu cunoaştem pe omul acesta!" Şi astfel, cerând iertare lui Dumnezeu pentru „tot ce-a fost fals şi rău în cuvintele şi faptele " pe care le-aţi săvârşit în anii dictaturii, v-aţi răscumpăra şi tăcerile, şi şovăielile, şi abdicările, şi trădările, măcar acum, când „noaptea aproape a trecut şi aşteptăm să se apropie ziua unui nou şi sfânt pământ românesc, în care va domni, cu adevărat, neprihănirea. Căci „vinul cel nou" al izbăvirii Neamului, ne atrage atenţia Domnul Iisus, nu se poate turna în „burdufuri vechi".

 

Comentariul lui G. Duma din 1997 asupra cărții „Ungaria revizionistă” din 1936 („Pro Unione” 2002)

dr. GEORGE DUMA, 8 noiembrie 1997, San Diego, Comentarii asupra unei cărți: SAMU FENYES, Revisionist Hungary, Ed. Romanian Historical Studies, Miami Beach, Florida, 1988 (1936)
Partea II, „Pro Unione”, Baia Mare, III, 1-2 (5-6), februarie 2002, 74-76.
Principatele Române se pot lăuda cu o istorie mai glorioasă  decât a Ungariei, spune S. F. Românii au rezistat invaziei turcești peste o sută de ani mai mult decât Ungaria, care a fost distrusă de la prima bătălie cu Turcii la Mohacs, în 1526 (p. 85).
„Nobilii maghiari erau incapabili de a lupta și în acest fel un român a devenit rege al Ungariei (88), iar la numai 36 de ani de la moartea acestuia, Ungaria s-a dus să se culce în 1526, pentru a fi deșteptată numai în 1848” (85).
Cap. VII poartă titlul „Cine este aborigen în acest pământuri: ungurii sau românii și slovacii?”.
Întrebarea este fără importanță ca argument în dezbaterea teritorială, spune S. F., deoarece aceasta nu schimbă faptul că românii au fost 1000 de ani sub unguri și această perioadă de timp nu poate conferi dreptul de a perpetua această regulă.
Din punct de vedere istoric însă, este interesant și merită a se pune această întrebare.
Se pot distinge două faze în scrierilor istoricilor maghiari care tratează această problemă:
-Prima fază, în care acest relatări au fost criticate și desconsiderate.
-A doua fază, în care aceste relatări au fost criticate și desconsiderate.
„Nu mai mult decât acum 60 de ani, spune S. F., am învățat la școală, la orele de istorie, că ungurii au trecut Carpații la Verecke și au ocupat panta Carpaților, dincolo de Dunăre și Tisa și apoi aria dincoace de Tisa și Transilvania. În Bihor ei au întâlnit rezistența lui Menumorut și în Transilvania au găsit ducatul lui Gelu, care nu a putut rezista. Aceste relatări sunt bazate pe Cronica lui Anonimus care probabil a fost secretarul Regelui Bela III” (113-114).
Generalul grec Kekaumenos atestă de asemenea prezența românilor în Transilvania cu un secol înainte de Anonymus (122).
Dar istoricii dinainte de război [Primul Război Mondial] au început în ultimele șase-șapte decade să falsifice istoria, inventând anumite fapte și ignorând prezența Conducătorilor menționați de Anonymus despre spun că a mințit că „românii trăiau în Transilvania înainte de venirea ungurilor” (120).
S. F. susține categoric existența românilor în aceste teritorii înainte de venirea ungurilor, iar superioritatea numerică a acestora este zdrobitoare.
De altfel, numele de Dacia folosit de români pentru acest teritoriu, niciodată nu a dispărut (125), iar Transilvania nu are alt nume românesc decât Dacia, respectiv cel originar din vechime (240).
În continuare, S. F. amintește din nou faptul că Ungaria nu a existat ca Stat timp de 300 de ani și spune că istoricii (maghiari) au manevrat în prezent în așa fel pentru a acredita ideea că a existat un Stat maghiar, când nu a fost așa ceva (130, 175, 24, 29).
În ce privește plângerile revizioniste, S. F. spune că acestea „sunt fără sens și pentru că sunt fără sens, ele sunt de asemenea inutile”... și este fără sens să stărui continuu asupra stăpânirii milenare peste alte nații (139).
Iar mai departe spune că „O nație a cărei dominație asupra altora a produs întotdeauna ură și niciodată încredere, dragoste, solidaritate, nu poate să apare acum în haina inocenței” (139).
Autorul arată în continuare cum în Ungaria generațiile tinere sunt crescute în spirit de răzbunare față de Tratatul de la Trianon și sunt educați prin denaturarea adevărului istoric.
S. F. se întreabă în continuare cum este posibil să denaturezi istoria în mod oficial cu tot felul de minciuni și adaugă că „este ușor să induci în eroare pe cei care învață istoria din cărțile școlare” (149), dar aceasta înseamnă să fomentezi (să propagi) ura și să otrăvești spiritele generațiilor mai tinere.
Aceasta are ca scop să inducă conștiințele și să elimine simțământul răului făcut celorlalți (151), prin falsificarea istoriei și eliminarea documentației asupra adevăratei istorii (227, 228, 230).
Autorul arată cazuri când lucrările unor istorici și a diferitelor personalități au fost arse sau au fost interzise. Astfel, memoriile lui Ferencz Kazinczy au fost cenzurate de Academia Maghiară și au apărut în versiune fragmentată și falsificată (228-230).
În ceea ce privește ideea autonomie teritoriilor care au aparținut de Administrația Ungariei până la Primul Război Mondial (Transilvania, Croația, Slovacia), S. F. afirmă că această idee e lipsită de temei.
Referitor la Transilvania, autorul combate ideea autonomiei, arătând că majoritatea locuitorilor sunt români și că sub cererea de autonomie a acestor teritorii, zace ascuns planul de a crea, prin autodeterminare, țări independente, din acele teritorii autonome, care apoi să se unească cu Ungaria (167).
„Ideea autonomiei este fără sens în ce privește Translvania” (167).
Ungaria a fost un mare câmp de concentrare pentru naționalitățile ei și este realitate că alte naționalități asupra cărora a domnit, au suferit sub opresiunea maghiară fiind tratate ca țări coloniale (171, 179).
Epilog
„Popoarele care au fost destinate să trăiască împreună prin situația lor geografică sau prin secole de istorie, nu pot trăi pentru totdeauna în dușmănie și luptă. Ele trebuie să se străduiască să folosească toate capacitățile lor ca să asigure supraviețuirea” (209).
„Ungurii au constituit întotdeauna o minoritate în populația Transilvaniei. De ce trebuie ca Transilvania să devină acum o problemă, când a fost restituită națiunii care formează partea majoritară a populației?” (70).
„Masele populare nu sunt vinovate de a complota împotriva altor națiuni” (8).
„Ținuta mea împotriva revizionismului nu iese din rea voință sau ură, ci din convingerea că politica revizionistă conține în ea pericolul pentru întreaga Europă, precum și sămânța distrugerii Ungariei și a națiunii maghiare” (9).
„Adevărul în această problemă este că Ungaria (ca Stat) nu are 1000 de ani vechime și nici nu a apărat Europa împotriva Turcilor timp de trei secole” (9).
„Ceea ce este adevărat este că în o mie de ani de istorie a Ungariei au fost 30 de răscoale țărănești, una pentru fiecare generație; totuși, așa numitele „lupte naționale” pentru libertate ale nobililor maghiari nu erau decât <contrarevoluții> pentru libertatea nobililor maghiari” (10).
„Din fragmentele falitului Imperiu Austro-Ungar, o nouă unitate poat efi creată, bazată pe înțelegerea între națiuni libere și economicește puternice” (12).
„Ungaria era numai o parte a Imperiului Habsburgic și nu a existat ca un Stat separat” (175).
Analizând istoria Ungariei, S. F. arată „cât de false, de greșite și nejustificabile sunt pretențiile revizionismului maghiar”.
Pentru cititorii de limbă română, cartea lui S. F. a apărut și în limba română la Editura Petru Maior - Tg. Mureș, în 1996.

Schimbarea ordinii mondiale văzută de marii lideri ai lumii (GARDELS (ed.) 1997)

 Nathan Gardels (ed.), Schimbarea ordinii mondiale văzută de marii lideri ai lumii, trad. M. Conceatu, Antet, București, 1998 (1997 SUA), 304 p.

coperta I 

Fascinant, strălucitor. O carte a dezvăluirilor surprinzătoare. - Samuel O. Huntington

3 Cuvânt înainte - Zbigniew Brzezisnki, Washington D. C.

5 Prefață - N. G.

Partea Întâi: Încurcatele căi ale postcolonialismului
9 1. O lume, două civilizații - Ryszard Kapuscinski
15 2. Statul, tatăl și Dumnezeu în Sud - Mahmoud Hussein
23 3. Dumnezeu nu este șef de stat - Jean Daniel
29 4. A doua deșteptare a Islamului - HAssan al Tourabi
39 5. Allah face cunoștință cu Galilei - Farida Faouzia Charfi
47 6. Dumnezeu și planeta politică - Regis Debray 
51 7. Islamul, poștașul civilizației - Haris Silajdzic
55 8. E bine să recolonizăm Africa? - Ali Mazrui
59 9. Mai contează Africa? - Yoweri Museveni
65 10. Lăsând în urmă istoria Americii Latine - Alejandro Foxley
69 11. Tortură fără inflație - Mario Vargas LLosa
75 12. Din moschee la multimedia: Hollywood-ul, Islamul și era digitală în Asia - Mahatir Mohammad
83 13. China poate spune nu Americii - Zhang Xiaobo și Song Qiang
87 14. America nu mai este modelul Asiei - Lee Kuan Yew 

Partea a Doua: Dezintegrarea vechii ordini
97 15. De ce am pus capăt Războiului Rece? - Margaret Thatcher, Mihail Gorbaciov, Francois Mitterand, George Bush
121 16. Marea Revoluție Criminală - Anatoli Lukianov
129 17. Utopia rusească - Evgheni Evtușenko
133 18. MTV și NATO în era postcomunistă - Alexandr Kwasniewscki
137 19. Occidentul triumfător, Rusia umilită - Alexandr Lebed
143 20. Trecutul (foarte apropiat) a iertat socialismul - Fidel Castro
149 21. De ce a eșuat ONU în Bosnia? - Kofi Annan

Partea a Treia: Populație, emigranți și megaorașe
155 22. Spectrul înfometării globale - Lester R. Brown
159 23. Inamicul public nr. 1 este societatea de consum - Jacques Cousteau
167 24. Suprapopularea dezechilibrează planeta - Paul Kennedy
169 25. Femeile sunt ultima speranță a planetei - Nafiz Sadik
173 26. Bietele femei - Benazir Bhutto
175 27. Inegalitatea globală: 358 de miliardari la 2,3 miliarde de oameni - James Gustave Speth
179 28. Trecutul nu ne mai încape - Rem Koolhaas
187 29. Secolul urban asiatic - George Yeo
197 30. Imigranții - profeții postmoderni - Richard Rodriguez 

Partea a Patra: Globalizarea și imperiile informației
203 31. Cultura prosperității - Francis Fukuyama
215 32. Eludarea statului asiatic - Chai-Anan Samudavanija
223 33. În China sunt 600.000 distribuitoare de rujuri - Kenichi Ohmae
235 34. Spectacolul mondializat - Michael Eisner
241 35. Să ținem piept coloneilor lui Disney - Costa Gavras 
251 36. Pentru o piață mediatică democratică - Bill Gates
257 37. Singapore, orașul post-liberal al viitorului - Nathan Gardel

Partea a Cincea: Teroare, democrație și pace după Războiul Rece 
265 38. La fanatisme noi, arme noi - Shimon Peres
271 39. Terorismul celui de-al treilea val bântuie metroul din Tokyo - Alvin Toffler
277 40. Import-export cu Apocalipsul - Jacques Attali
283 41. Moștenirea lui Deng: China pradă haosului - Fang Lizhi
287 42. Și Asia este democratică - Aung San Suu Kyi
291 43. Soluția pluralismului în lumea arabă - regele Hussein
297 44. Nu vom accepta un stat palestinian - Benjamin Netanyahu

coperta IV

Revoluția capitalistă, mereu în desfășurare, subminează comunitățile locale în măsura în care locurile de muncă sunt transferate peste hotare: familiile sunt dezrădăcinate și muncitorii fideli sunt concediați în numele restructurării. - Francis Fukuyama

Cu toții trăim cu o oarecare frică difuză în suflet. Asta mă duce cu gândul la oamenii din paleolitic, care își duceau viața fără să știe nimic despre lume. Oamenilor le era frică de copaci, de pietre și de soare. Se pare că ne întoarcem la acea stare de teamă permanentă. - Alvin Toffler 

Revoluția comunicațiilor face însă ca lumea să devină, inexorabil, mai mică. Puterea de a crea insule și a emite interdicții se stinge dramatic. S-a întâmplat așa cu telefonul, video-ul și faxul. Noile tehnologii interactive fac un pas mare înainte îngăduindu-le oamenilor să afle puncte de interes comune cu semenii lor din afara comunității. - Bill Gates

„Farmecul peisajului” (CRUCERU 199?)

Florica Cruceru, Farmecul peisajului, „Tomis”, Constanța, august 199?

Restaurantul „plutitor” Gavroche, inedită apariție în portul Tomis, a fost inaugurat într-una din serile canicularului sfârșit de iulie. Eleganta ambarcațiune cu acoperiș galben, paviment verde intens și mobilier alb, ușor legănată de ape și bătută de briza marină, apare solar-picturală, subliniind, cumva, legătura cu expoziția Danielei Țurcanu, care a onorat momentul inaugural.

Compusă din trei grupe distincte de lucrări, executate la distanțe de timp și spațiu, expoziția este, totuși, unitară prin fermitatea unui desen construit, ca și prin puternica voință a autoarei de a configura atmosfera spațiilor evocate.

O suită de peisaje inspirate de comuna Cobadin și de împrejurimile acesteia - unde autoare a organizat o tabără de creație cu elevii clasei a zecea de la Liceul de Artă Constanța în iunie - lucrate „a la prima”, în fața motivului, dezvăluie noile sale încercări de a reevalua cumva, refăcând drumul parcurs de artiștii înaintași ai perioadei interbelice. Conservarea și selectarea acelor elemente de detaliu care să slujească „întregul”, urmărirea redării dialogului spațiului și luminii locale (cel puțin incipient), caracteristice atmosferei peisajului dobrogean de dincolo de malul mării ș. a., iată câteva repere ale lucrărilor executate la Cobadin și satele Fântâna Mare sau Conacu.

Pictate în timpi anteriori - în consecință bazate pe alte coordonate plastice - apar peisajele inspirate de Cheile Dobrogei. Ochiul ager al pictoriței descoperă aici și „reface” „monumentala” apariție a rocii, lipsită de vegetație în partea ei estică. Și pentru a mări parcă misterul acestor ciudate „canioane dobrogene”, artista înscrie în imagini și partea lor vestică, aceea pe care foarte puțini dintre cei care vizitează locul, o descoperă. Sălbăticia ei, succesiunea semicercurilor orizontale ale straturilor de rocă, lichenii pietrei și alternanța ei cu vegetația arbuștilor pitici, „pitiți” în interstiții și falii, toate subliniază farmecul unui peisaj fantastic, plăsmuit parcă de închipuire, deși real. D. Țurcanu știe să vadă și văzând să redea natura, îmbogățind-o.

Cel de-al treilea grup de lucrări este constituit cu acuarele lucrate într-o țară în care D-sa s-a aflat în călătorie de documentare prin 1995, reprezentând coride spaniole. În alcătuiri suave (cromatic) de rozuri și brunuri stinse, diluate (poate tocmai pentru a atenua dramatismul - pentru noi - al luptei), expozanta surprinde, prin câteva linii, întregul spectacol: eleganța mișcărilor toreadorului, ca și forța taurului surprins în luptă.

Și dacă peisajele de la Cobadin și din împrejurimi sunt imagini recognoscibile, construite în spirit tradițional, cu accent voit pe ideea de spațiu-lumină, acuarelele-compoziții din Spania dezvăluie un mod de rezolvare pictural și grafic totodată. Căci, schițe rapide, voluntar stenografice, notații realist-sugestive, ele au aceeași forță expresivă: impresia de mișcare, de acțiune este împlinită limpede, clar, deși fără insistențe de contur, sugerarea atmosferei revenind aici tentelor fluid-transparente ale culorii.

D. Țurcanu demonstrează, prin expoziția sa, știința de a sluji „subiectul” și „motivul” printr-o mare varietate de mijloace și rezolvări picturale dictate de complexitatea dialogului său interior cu natura. Opera sa nu are „cifru”, ea se dezvăluie direct, chiar cu o insistență ce rezidă în propriile-i calități, cu sinceritate și cu un anume farmec, privitorului, antrenându-l într-o „colocvială tăcere”. Înteraga expoziție „respiră” o debordantă energie creatoare, care este specifică artistei.