„Viața Filialei” („TOMIS” 1997)

 O. D., Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, 1997, noiembrie

*

Un eveniment excepțional a avut loc în viața culturală a Constanței la începutul acestei luni. Inaugurarea, joi, 8 noiembrie, a primei librării - cafenea literară a Uniunii Scriitorilor din România. Înființarea ei în orașul de pe malul mării nu este întâmplătoare, ci direct legată de existența aici a unei puternice Filiale a US, organism profesionist care a creat premisele unui astfel de demers. Librăria - cafenea face parte dintr-o serie de alte douăzeci, care vor fi deschise pe tot cuprinsul țării în orașe precum Brăila, Baia Mare, Satu Mare, Craiova, Turnu Severin, Arad șamd.

Prin înființarea unui sistem propriu de librării, US intenționează, pe de o parte, să-l aducă pe scriitorul român în fața cititorilor săi, iar în al doilea rând, să rezolve problema extrem de delicată a circulației cărții și a revistelor literare și de cultură din România.

Noua librărie are toate șansele să devină unul din cele mai importante spații culturale ale Constanței, unde întâlnirile cu scriitorii, colocviile cultural-literare, lansările de carte își vor afla locul lor firesc.

Intens mediatizat, evenimentul s-a bucurat de participarea unui numeros public format din reprezentanți ai presei locale și centrale, scriitori, membri ai Filialei Dobrogea a US, studenți, cadre didactice din învățământul universitar și liceal, cititori. El s-a conturat pe durata desfășurării lui ca o inedită sărbătoare a spiritului, datorită prezenței unor vârfuri ale literaturii române contemporane.

În scurta și riguroasa sa intervenție, amfitrionul întâlnirii, criticul literar Laurențiu Ulici, președinte al US, a vorbit despre importanța și semnificația deschiderii unei astfel de rețele de librării, precizând că librăria de la Constanța, ca de altfel toate cele care se vor desființa, se dorește a fi „un spațiu al cuvântului, un spațiu al limbii, ala limbii române în special”.

Iar cum lansarea unei mari librării nu putea fi făcută decât printr-o lansare de carte a unui mare scriitor contemporan, pentru acest moment inaugural a fost invitat Fănuș Neagu, căruia, cu două zile în urmă, îi apărea la Editura Cartea Românească, volumul de nuvele „O corabie spre Bethleem”. Despre personalitatea artistică și despre noua sa carte și-au exprimat opiniile criticii Gabriel Dimisianu, director adjunct al revistei „România literară”, Dan Cristea, director al Editurii Cartea Românească, Lucian Chișu, redactor șef adjunct al revistei „Literatorul”.

În cuvântul său plin de farmec și culoare cu trimiteri repetate la condiția scriitorului de la sfârșitul acestui mileniu  ciudat și confuz, Fănuș Neagu a mărturisit: „Noi trebuie să fim mereu prezenți în mintea și în sufletul dumneavoastră, ca idee, iluzie, speranță, aventură și atâtea magice întâmplări. Întoarcerea spre carte trebuie făcută și prin aceste librării. Aveți scriitori minunați în Dobrogea. Aici, dacă n-ar fi această librărie, dacă dânșii n-o vor conduce, dacă dumneavoastră nu veți veni să vă interesați, la o cafea, ce se întâmplă cu noi, să știți că ignoranța și analfabetismul vor înainta. Orașele mari, cum e și Constanța, au datoria, au obligația morală să-și educe tinerii întru cinstirea limbii române”.

Autorul a acordat autografe și s-a întreținut de la suflet la suflet cu numeroși cititori și admiratori.

Din partea Colegiului Director al Uniunii Scriitorilor au fost prezenți: Eugen Uricaru, vicepreședinte al Uniunii, și Mihai Chicuș, director economic al acesteia.

*

Din inițiativa inspectorului șef al Inspectoratului pentru Cultură al Județului Ialomița, George Stoian, vineri, 31 octombrie, la Centrul Cultural „Ionel Perlea” din Slobozia, a avut loc prima întâlnire a scriitorilor ialomițeni. Poeți, prozatori și critici literari de prestigiu ai literaturii române, dar și autori aflați în plină afirmare, au răspuns invitației, reuniunea dându-le prilejul să răspundă la o întrebare incitantă: „Într-o epocă a confesiunilor, cum vă destăinuiți legătura cu locurile natale?”Au fost prezenți: Tudor Amza, Dinu Adam, Vasile Asanache, Alexandru Buleandră, Costel Bunoaica, Cătălin Ciolca, Șerban  Codrin, Nina Croitoru-Bobârniche, Virgil Dascălu, Mircea Dinescu, Liviu Dobrinescu, Marcel Fotache, George Genoiu, Ion Ianole, Dan Laurențiu, Ion Marin, Ioan Neșu, Constantin Panait, Takys Panayotis, Aurel Sezciuc, Nicolae Stan, Ion Văduva, Mihai Vișoiu, Olimpiu Vlădulescu. Între invitați s-a aflat și poetul, prozatorul și eseistul Nicolae Motoc, redactorul șef adjunct al revistei „Tomis”, legat prin naștere și copilărie de meleagurile ialomițene. De asemenea, din partea revistei „Tomis” la reuniune a participat și prozatorul Ovidiu Dunăreanu.

*

Emisiunea de o largă audiență în rândul intelectualilor „Arte și opinii” a postului de televiziune Soti Neptun, realizată de criticul de artă dr. Doina Păuleanu, l-a avut ca invitat duminică, 16 noiembrie, pe scriitorii Constantin Novac și Ovidiu Dunăreanu. În centrul discuției s-au aflat rolul și locul Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor în viața culturală a spațiului pontic, în condițiile austerității economice actuale, înființarea primei librării și cafenele literare a Uniunii Scriitorilor la Constanța.

*

C. Novac, N. Motoc și O. Dunăreanu au fost - vineri, 15 noiembrie - oaspeții Casei de Cultură din orașul Basarabi. Scriitorii au dialogat cu un grup de tineri cititori despre devenirea lor literară, problematica debutului literar, rolul revistei „Tomis” în promovarea tinerelor talente și despre ultimele lor apariții editoriale: „Punctul mort”, roman de C. Novac, și „Fragilități”, poeme de N. Motoc.

Comentariul lui G. Duma din 1997 asupra cărții „Ungaria revizionistă” din 1936 („Pro Unione” 2002)

dr. GEORGE DUMA, 8 noiembrie 1997, San Diego, Comentarii asupra unei cărți: SAMU FENYES, Revisionist Hungary, Ed. Romanian Historical Studies, Miami Beach, Florida, 1988 (1936)
Partea II, „Pro Unione”, Baia Mare, III, 1-2 (5-6), februarie 2002, 74-76.
Principatele Române se pot lăuda cu o istorie mai glorioasă  decât a Ungariei, spune S. F. Românii au rezistat invaziei turcești peste o sută de ani mai mult decât Ungaria, care a fost distrusă de la prima bătălie cu Turcii la Mohacs, în 1526 (p. 85).
„Nobilii maghiari erau incapabili de a lupta și în acest fel un român a devenit rege al Ungariei (88), iar la numai 36 de ani de la moartea acestuia, Ungaria s-a dus să se culce în 1526, pentru a fi deșteptată numai în 1848” (85).
Cap. VII poartă titlul „Cine este aborigen în acest pământuri: ungurii sau românii și slovacii?”.
Întrebarea este fără importanță ca argument în dezbaterea teritorială, spune S. F., deoarece aceasta nu schimbă faptul că românii au fost 1000 de ani sub unguri și această perioadă de timp nu poate conferi dreptul de a perpetua această regulă.
Din punct de vedere istoric însă, este interesant și merită a se pune această întrebare.
Se pot distinge două faze în scrierilor istoricilor maghiari care tratează această problemă:
-Prima fază, în care acest relatări au fost criticate și desconsiderate.
-A doua fază, în care aceste relatări au fost criticate și desconsiderate.
„Nu mai mult decât acum 60 de ani, spune S. F., am învățat la școală, la orele de istorie, că ungurii au trecut Carpații la Verecke și au ocupat panta Carpaților, dincolo de Dunăre și Tisa și apoi aria dincoace de Tisa și Transilvania. În Bihor ei au întâlnit rezistența lui Menumorut și în Transilvania au găsit ducatul lui Gelu, care nu a putut rezista. Aceste relatări sunt bazate pe Cronica lui Anonimus care probabil a fost secretarul Regelui Bela III” (113-114).
Generalul grec Kekaumenos atestă de asemenea prezența românilor în Transilvania cu un secol înainte de Anonymus (122).
Dar istoricii dinainte de război [Primul Război Mondial] au început în ultimele șase-șapte decade să falsifice istoria, inventând anumite fapte și ignorând prezența Conducătorilor menționați de Anonymus despre spun că a mințit că „românii trăiau în Transilvania înainte de venirea ungurilor” (120).
S. F. susține categoric existența românilor în aceste teritorii înainte de venirea ungurilor, iar superioritatea numerică a acestora este zdrobitoare.
De altfel, numele de Dacia folosit de români pentru acest teritoriu, niciodată nu a dispărut (125), iar Transilvania nu are alt nume românesc decât Dacia, respectiv cel originar din vechime (240).
În continuare, S. F. amintește din nou faptul că Ungaria nu a existat ca Stat timp de 300 de ani și spune că istoricii (maghiari) au manevrat în prezent în așa fel pentru a acredita ideea că a existat un Stat maghiar, când nu a fost așa ceva (130, 175, 24, 29).
În ce privește plângerile revizioniste, S. F. spune că acestea „sunt fără sens și pentru că sunt fără sens, ele sunt de asemenea inutile”... și este fără sens să stărui continuu asupra stăpânirii milenare peste alte nații (139).
Iar mai departe spune că „O nație a cărei dominație asupra altora a produs întotdeauna ură și niciodată încredere, dragoste, solidaritate, nu poate să apare acum în haina inocenței” (139).
Autorul arată în continuare cum în Ungaria generațiile tinere sunt crescute în spirit de răzbunare față de Tratatul de la Trianon și sunt educați prin denaturarea adevărului istoric.
S. F. se întreabă în continuare cum este posibil să denaturezi istoria în mod oficial cu tot felul de minciuni și adaugă că „este ușor să induci în eroare pe cei care învață istoria din cărțile școlare” (149), dar aceasta înseamnă să fomentezi (să propagi) ura și să otrăvești spiritele generațiilor mai tinere.
Aceasta are ca scop să inducă conștiințele și să elimine simțământul răului făcut celorlalți (151), prin falsificarea istoriei și eliminarea documentației asupra adevăratei istorii (227, 228, 230).
Autorul arată cazuri când lucrările unor istorici și a diferitelor personalități au fost arse sau au fost interzise. Astfel, memoriile lui Ferencz Kazinczy au fost cenzurate de Academia Maghiară și au apărut în versiune fragmentată și falsificată (228-230).
În ceea ce privește ideea autonomie teritoriilor care au aparținut de Administrația Ungariei până la Primul Război Mondial (Transilvania, Croația, Slovacia), S. F. afirmă că această idee e lipsită de temei.
Referitor la Transilvania, autorul combate ideea autonomiei, arătând că majoritatea locuitorilor sunt români și că sub cererea de autonomie a acestor teritorii, zace ascuns planul de a crea, prin autodeterminare, țări independente, din acele teritorii autonome, care apoi să se unească cu Ungaria (167).
„Ideea autonomiei este fără sens în ce privește Translvania” (167).
Ungaria a fost un mare câmp de concentrare pentru naționalitățile ei și este realitate că alte naționalități asupra cărora a domnit, au suferit sub opresiunea maghiară fiind tratate ca țări coloniale (171, 179).
Epilog
„Popoarele care au fost destinate să trăiască împreună prin situația lor geografică sau prin secole de istorie, nu pot trăi pentru totdeauna în dușmănie și luptă. Ele trebuie să se străduiască să folosească toate capacitățile lor ca să asigure supraviețuirea” (209).
„Ungurii au constituit întotdeauna o minoritate în populația Transilvaniei. De ce trebuie ca Transilvania să devină acum o problemă, când a fost restituită națiunii care formează partea majoritară a populației?” (70).
„Masele populare nu sunt vinovate de a complota împotriva altor națiuni” (8).
„Ținuta mea împotriva revizionismului nu iese din rea voință sau ură, ci din convingerea că politica revizionistă conține în ea pericolul pentru întreaga Europă, precum și sămânța distrugerii Ungariei și a națiunii maghiare” (9).
„Adevărul în această problemă este că Ungaria (ca Stat) nu are 1000 de ani vechime și nici nu a apărat Europa împotriva Turcilor timp de trei secole” (9).
„Ceea ce este adevărat este că în o mie de ani de istorie a Ungariei au fost 30 de răscoale țărănești, una pentru fiecare generație; totuși, așa numitele „lupte naționale” pentru libertate ale nobililor maghiari nu erau decât <contrarevoluții> pentru libertatea nobililor maghiari” (10).
„Din fragmentele falitului Imperiu Austro-Ungar, o nouă unitate poat efi creată, bazată pe înțelegerea între națiuni libere și economicește puternice” (12).
„Ungaria era numai o parte a Imperiului Habsburgic și nu a existat ca un Stat separat” (175).
Analizând istoria Ungariei, S. F. arată „cât de false, de greșite și nejustificabile sunt pretențiile revizionismului maghiar”.
Pentru cititorii de limbă română, cartea lui S. F. a apărut și în limba română la Editura Petru Maior - Tg. Mureș, în 1996.

„Farmecul peisajului” (CRUCERU 199?)

Florica Cruceru, Farmecul peisajului, „Tomis”, Constanța, august 199?

Restaurantul „plutitor” Gavroche, inedită apariție în portul Tomis, a fost inaugurat într-una din serile canicularului sfârșit de iulie. Eleganta ambarcațiune cu acoperiș galben, paviment verde intens și mobilier alb, ușor legănată de ape și bătută de briza marină, apare solar-picturală, subliniind, cumva, legătura cu expoziția Danielei Țurcanu, care a onorat momentul inaugural.

Compusă din trei grupe distincte de lucrări, executate la distanțe de timp și spațiu, expoziția este, totuși, unitară prin fermitatea unui desen construit, ca și prin puternica voință a autoarei de a configura atmosfera spațiilor evocate.

O suită de peisaje inspirate de comuna Cobadin și de împrejurimile acesteia - unde autoare a organizat o tabără de creație cu elevii clasei a zecea de la Liceul de Artă Constanța în iunie - lucrate „a la prima”, în fața motivului, dezvăluie noile sale încercări de a reevalua cumva, refăcând drumul parcurs de artiștii înaintași ai perioadei interbelice. Conservarea și selectarea acelor elemente de detaliu care să slujească „întregul”, urmărirea redării dialogului spațiului și luminii locale (cel puțin incipient), caracteristice atmosferei peisajului dobrogean de dincolo de malul mării ș. a., iată câteva repere ale lucrărilor executate la Cobadin și satele Fântâna Mare sau Conacu.

Pictate în timpi anteriori - în consecință bazate pe alte coordonate plastice - apar peisajele inspirate de Cheile Dobrogei. Ochiul ager al pictoriței descoperă aici și „reface” „monumentala” apariție a rocii, lipsită de vegetație în partea ei estică. Și pentru a mări parcă misterul acestor ciudate „canioane dobrogene”, artista înscrie în imagini și partea lor vestică, aceea pe care foarte puțini dintre cei care vizitează locul, o descoperă. Sălbăticia ei, succesiunea semicercurilor orizontale ale straturilor de rocă, lichenii pietrei și alternanța ei cu vegetația arbuștilor pitici, „pitiți” în interstiții și falii, toate subliniază farmecul unui peisaj fantastic, plăsmuit parcă de închipuire, deși real. D. Țurcanu știe să vadă și văzând să redea natura, îmbogățind-o.

Cel de-al treilea grup de lucrări este constituit cu acuarele lucrate într-o țară în care D-sa s-a aflat în călătorie de documentare prin 1995, reprezentând coride spaniole. În alcătuiri suave (cromatic) de rozuri și brunuri stinse, diluate (poate tocmai pentru a atenua dramatismul - pentru noi - al luptei), expozanta surprinde, prin câteva linii, întregul spectacol: eleganța mișcărilor toreadorului, ca și forța taurului surprins în luptă.

Și dacă peisajele de la Cobadin și din împrejurimi sunt imagini recognoscibile, construite în spirit tradițional, cu accent voit pe ideea de spațiu-lumină, acuarelele-compoziții din Spania dezvăluie un mod de rezolvare pictural și grafic totodată. Căci, schițe rapide, voluntar stenografice, notații realist-sugestive, ele au aceeași forță expresivă: impresia de mișcare, de acțiune este împlinită limpede, clar, deși fără insistențe de contur, sugerarea atmosferei revenind aici tentelor fluid-transparente ale culorii.

D. Țurcanu demonstrează, prin expoziția sa, știința de a sluji „subiectul” și „motivul” printr-o mare varietate de mijloace și rezolvări picturale dictate de complexitatea dialogului său interior cu natura. Opera sa nu are „cifru”, ea se dezvăluie direct, chiar cu o insistență ce rezidă în propriile-i calități, cu sinceritate și cu un anume farmec, privitorului, antrenându-l într-o „colocvială tăcere”. Înteraga expoziție „respiră” o debordantă energie creatoare, care este specifică artistei.