joi, 6 februarie 2014
marți, 4 februarie 2014
luni, 3 februarie 2014
duminică, 2 februarie 2014
Revoluţie în Franţa şi în Rusia (IONESCU 1973)
În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă. El meditează la vechea şi noua sa viaţă de singuratic, dar în oraş încep confruntări armate care se apropie de cartierul său.
<(...)
Într-o zi, spre amiază, pe cînd mă pregăteam să merg la restaurant, am văzut de la fereastră un om mînjit de sînge urmărit de trei poliţişti. Au dispărut cu toţii după colţul străzii. De data asta s-au deschis ferestrele vecinilor de alături şi ale celor din faţă. Au apărut capete. (...) Niciodată nu se văzuse un asemenea lucru pe strada noastră, deşi tot timpul era foarte circulată.
-E un hoţ, zise pensionarul.
-Poate e un revoluţionar, zise rusul alb*.
-Oh, nu vedeţi decît revoluţionari peste tot! Aici nu e ca la dumneavoastră, aici e Franţa.
-Şi la voi au fost revoluţii, răspunse rusul alb.
-Da, în '89**, zise pensionarul, dar asta-i de multă vreme. La noi, se-nţelege, nu va începe iar.
(...)>
SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, ed. Albatros, Bucureşti, 1990, p. 94.
NOTE M.T.
*După reuşita loviturii de stat comuniste de la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917 din Petersburg, în Rusia a început un război civil între revoluţionarii ''roşii'' (comunişti) şi contrarevoluţionarii ''albi''. După înfrângerea din 1921, mulţi dintre''albi'' au emigrat în Europa.
**La 14 iulie 1789, populaţia răsculată din Paris a luat cu asalt fortăreaţa-închisoare Bastilia, moment considerat începutul revoluţiei franceze, care va culmina cu abolirea regalităţii şi proclamarea republicii la 20 septembrie 1792. Schimbări de regim politic într-un context mai mult sau mai puţin violent au avut loc în Franţa şi în 1793, 1794, 1799, 1804, 1814, 1815, 1830, 1848, 1852, 1870, 1940, 1944, 1958.
<(...)
Într-o zi, spre amiază, pe cînd mă pregăteam să merg la restaurant, am văzut de la fereastră un om mînjit de sînge urmărit de trei poliţişti. Au dispărut cu toţii după colţul străzii. De data asta s-au deschis ferestrele vecinilor de alături şi ale celor din faţă. Au apărut capete. (...) Niciodată nu se văzuse un asemenea lucru pe strada noastră, deşi tot timpul era foarte circulată.
-E un hoţ, zise pensionarul.
-Poate e un revoluţionar, zise rusul alb*.
-Oh, nu vedeţi decît revoluţionari peste tot! Aici nu e ca la dumneavoastră, aici e Franţa.
-Şi la voi au fost revoluţii, răspunse rusul alb.
-Da, în '89**, zise pensionarul, dar asta-i de multă vreme. La noi, se-nţelege, nu va începe iar.
(...)>
SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, ed. Albatros, Bucureşti, 1990, p. 94.
NOTE M.T.
*După reuşita loviturii de stat comuniste de la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917 din Petersburg, în Rusia a început un război civil între revoluţionarii ''roşii'' (comunişti) şi contrarevoluţionarii ''albi''. După înfrângerea din 1921, mulţi dintre''albi'' au emigrat în Europa.
**La 14 iulie 1789, populaţia răsculată din Paris a luat cu asalt fortăreaţa-închisoare Bastilia, moment considerat începutul revoluţiei franceze, care va culmina cu abolirea regalităţii şi proclamarea republicii la 20 septembrie 1792. Schimbări de regim politic într-un context mai mult sau mai puţin violent au avut loc în Franţa şi în 1793, 1794, 1799, 1804, 1814, 1815, 1830, 1848, 1852, 1870, 1940, 1944, 1958.
sâmbătă, 1 februarie 2014
Revoluţie în Franţa postbelică (IONESCU 1973)
În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), în exil în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă, meditând apoi la vechea şi noua sa viaţă. Dar în oraş încep confruntări armate pe scară largă care se apropie de cartierul şi restaurantul unde îşi ia masa de obicei.
<(...)
Într-o zi la ora unu, cînd tocmai luam masa la restaurant, am văzut un altul, care venea cu carabina în bandulieră. Cea mai mare parte a clienţilor de-abia l-au băgat în seamă şi au continuat să prânzească. Alţii, cîţiva, l-au înconjurat la tejghea. El a cerut un anason. Ceilalţi la fel. Venea de la luptă. Vorbea tare. Era privit şi ascultat cu respect. Îşi expunea motivele participării sale, motive care mi se păreau justificate. Nici eu nu eram de acord cu lumea. Vorbea despre societate. Gesticula mult. Era aţîţat şi se înfierbânta pe măsura ce vorbea. Ceilalţi, cinci bărbaţi şi o femeie, dădeau din cap în semn de aprobare. Femeia, scundă, slabă, plină de nerv, negricioasă, spunea că trebuie să se termine odată.
-Din fericire mai există încă bărbaţi, striga ea, întorcându-se spre cei care şedeau la mese şi care nu păreau s-o audă sau se prefăceau că n-o aud.
În micul grup care îl înconjura erau doi muncitori cu salopete. Ceilalţi doi erau probabil mici funcţionari de vîrstă mijlocie. Unul dintre ei se bătuse într-o ţară pe care mă gîndeam că aş putea s-o identific cu Sardinia. Ultimul, un bătrînel cu barbişon alb, fusese în tinereţe anarhist. El n-ar trebui ca lucrurile să fie lăsate aşa:
-Pe vremea mea, adăugă el, încă de pe vremea mea...
-Într-adevăr, întărea omul cu carabina, acum ori niciodată...
-Îi vom face să înţeleagă.
-Lucrurile trebuie să se schimbe, zise unul dintre cei doi muncitori bînd dintr-o singură înghiţură restul băuturii de anason.
Patronul oferi un rînd, pe care ceilalţi îl acceptară.
-Situaţia asta nu mai poate dura, exclamă luptătorul.
Şi eu nu gîndeam că nu mai poate dura.
-Cu băieţi ca voi..., zise unul dintre cei doi funcţionari.
-Trebuie să se meargă până la capăt, rosti anarhistul. Ah, dacă aş avea vîrsta voastră!
-O ţară de trîntori... continuă luptătorul.
-Sîntem sătui pînă-n gît de ei, zise femeia.
-Ah, aşa-i, au rostit toţi în cor... Nu merită decît dispreţ.
-Dispreţul nu e suficent.
-Trebuie să terminăm, zise altul.
-Vor fi eliminaţi, zise luptătorul, va fi mai bine pentru toţi,
-Ai dreptate.
-Noi vom fi drepţi, mai adăugă luptătorul. Justiţia e aspră, îşi vor da seama de asta.
-Toţi cei care se lăfăie în dezmăţ şi nedreptate.
-Sînt inconştienţi.
-Nu mai inconştienţi decît ăştia.
Luptătorul se întoarse spre mesele noastre. Am avut impresia că mă viza pe mine în mod deosebit. El deschise gura. Nu ştiam unde să mă ascund. Apoi l-am auzit:
-Toate astea te fac să-ţi fie foame. Am un gol în stomac.
Bătrînul cu barbişon i-a propus să ia masa la restaurant împreună cu el şi cu celelalte cinci persoane care îl înconjurau. Întorcîndu-se spre grup, luptătorul refuză:
-Mi-ar fi făcut plăcere, zise el, dar nevastă-mea mă aşteaptă cu masa. Nu vreau s-o fac să se neliniştească. Şi apoi aş vrea să mă odihnesc puţin. La ora trei trebuie să mă întorc la baricada mea.
El strigă mîna să salute şi strigă:
-Jos sticleţii!
-Jos sticleţii, i se răspunse, apoi lupătorul se îndreptă spre uşă, urmărit de privirile micului grup. L-am văzut în stradă, prin geam. Mergea cu o figură încrîncenată.
(...)>
SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacaecscu, ed. Albatros, Bucureşti, 1992, p. 90-92.
<(...)
Într-o zi la ora unu, cînd tocmai luam masa la restaurant, am văzut un altul, care venea cu carabina în bandulieră. Cea mai mare parte a clienţilor de-abia l-au băgat în seamă şi au continuat să prânzească. Alţii, cîţiva, l-au înconjurat la tejghea. El a cerut un anason. Ceilalţi la fel. Venea de la luptă. Vorbea tare. Era privit şi ascultat cu respect. Îşi expunea motivele participării sale, motive care mi se păreau justificate. Nici eu nu eram de acord cu lumea. Vorbea despre societate. Gesticula mult. Era aţîţat şi se înfierbânta pe măsura ce vorbea. Ceilalţi, cinci bărbaţi şi o femeie, dădeau din cap în semn de aprobare. Femeia, scundă, slabă, plină de nerv, negricioasă, spunea că trebuie să se termine odată.
-Din fericire mai există încă bărbaţi, striga ea, întorcându-se spre cei care şedeau la mese şi care nu păreau s-o audă sau se prefăceau că n-o aud.
În micul grup care îl înconjura erau doi muncitori cu salopete. Ceilalţi doi erau probabil mici funcţionari de vîrstă mijlocie. Unul dintre ei se bătuse într-o ţară pe care mă gîndeam că aş putea s-o identific cu Sardinia. Ultimul, un bătrînel cu barbişon alb, fusese în tinereţe anarhist. El n-ar trebui ca lucrurile să fie lăsate aşa:
-Pe vremea mea, adăugă el, încă de pe vremea mea...
-Într-adevăr, întărea omul cu carabina, acum ori niciodată...
-Îi vom face să înţeleagă.
-Lucrurile trebuie să se schimbe, zise unul dintre cei doi muncitori bînd dintr-o singură înghiţură restul băuturii de anason.
Patronul oferi un rînd, pe care ceilalţi îl acceptară.
-Situaţia asta nu mai poate dura, exclamă luptătorul.
Şi eu nu gîndeam că nu mai poate dura.
-Cu băieţi ca voi..., zise unul dintre cei doi funcţionari.
-Trebuie să se meargă până la capăt, rosti anarhistul. Ah, dacă aş avea vîrsta voastră!
-O ţară de trîntori... continuă luptătorul.
-Sîntem sătui pînă-n gît de ei, zise femeia.
-Ah, aşa-i, au rostit toţi în cor... Nu merită decît dispreţ.
-Dispreţul nu e suficent.
-Trebuie să terminăm, zise altul.
-Vor fi eliminaţi, zise luptătorul, va fi mai bine pentru toţi,
-Ai dreptate.
-Noi vom fi drepţi, mai adăugă luptătorul. Justiţia e aspră, îşi vor da seama de asta.
-Toţi cei care se lăfăie în dezmăţ şi nedreptate.
-Sînt inconştienţi.
-Nu mai inconştienţi decît ăştia.
Luptătorul se întoarse spre mesele noastre. Am avut impresia că mă viza pe mine în mod deosebit. El deschise gura. Nu ştiam unde să mă ascund. Apoi l-am auzit:
-Toate astea te fac să-ţi fie foame. Am un gol în stomac.
Bătrînul cu barbişon i-a propus să ia masa la restaurant împreună cu el şi cu celelalte cinci persoane care îl înconjurau. Întorcîndu-se spre grup, luptătorul refuză:
-Mi-ar fi făcut plăcere, zise el, dar nevastă-mea mă aşteaptă cu masa. Nu vreau s-o fac să se neliniştească. Şi apoi aş vrea să mă odihnesc puţin. La ora trei trebuie să mă întorc la baricada mea.
El strigă mîna să salute şi strigă:
-Jos sticleţii!
-Jos sticleţii, i se răspunse, apoi lupătorul se îndreptă spre uşă, urmărit de privirile micului grup. L-am văzut în stradă, prin geam. Mergea cu o figură încrîncenată.
(...)>
SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacaecscu, ed. Albatros, Bucureşti, 1992, p. 90-92.
Româniile frumoase (MACAROV 2007)
Lavinia Macarov, Belles Roumanies 2007, „Tomis”, Constanța, XLI/2007, februarie, p. 80.
Dacă aderarea la UE aduce Europa la noi, anul cultural 2007 ne trimite pe noi în Europa. Orașul Sibiu este capitala asociată a culturii, alături de Marea Regiune (Saarland, Lorrena, Luxembourg, Renania, Walona, Comunitatea francofonă și cea germanofonă din Belgia). Cu această ocazie, Asociația Kulturfabrik organizează o serie de evenimente ce vizează prezentarea culturii românești publicului multinațional din Luxembourg. Literatura, arta cinematografică, muzic, teatrul, se reunesc anul acesta sub numle de Belles Rouamanies.
Primul bistro literar, consacrat prozei artistice, a avut loc în Esch sur Alzette pe 6 februarie și a fost moderat de către Ion Bogdan Lefter. Au fost invitați scriitorii Mircea Cărtărescu și Ștefan Agopian, care în 2006 au fost traduși, alături de alți zece scriitori români, pentru culegerea Les Belles Etrangeres. A fost prezent și scriitorul Pierre Oster, ca reprezentant al literaturii franceze. Evenimentul s-a desfășurat într-o ambianță muzicală asigurată de reprezentanți ai Conservatorului din Esch.
Agopian a citit pasaje din Fric (tradus Zadar pentru a evita omonimia cu cuvântul francez), iar Cărtărescu din De ce iubim femeile, pasaje care sunt traduse în limba franceză, după care publicul a avut posibilitatea să adreseze întrebări.
Următorul eveniment va avea loc pe 6 martie, când Ana Blandiana și Emil Brumaru vor reprezenta poezia românească.
Saga întoarcerii la origini
Întrucât de patru luni sunt „ruptă” de România, am învățat să apreciez ceea ce nu mai am. Și cred că același lucru s-a întâmplat cu majoritatea românilor care trăiesc peste hotare. Așa s-ar explica numărul mare al românilor care au participat la evenimentul de ieri. Ca procentaj, mai bine de 90% din cei prezenți. Aceasta este partea bună a lucrurilor. România și cultura noastră ne interesează. Partea proastă este că până acum nu ne-a interesat.
Totul a mers bine până în momentul în care ni s-a permis să punem întrebări. Majoritatea s-au referit la elemnete menționate de către autori în secțiunile anterioare. Întrebări de genul „Cum poate fi cineva și armean și turc?” și „Pentru cine ați scris De ce iubim femeile?” au predominat. „În ce măsură au fost traduse operele acestor scriitori într-o limbă de circulație internațională?” Acestea sunt cele mai puțin pertinente, având în vedere că noi nu le-am citit nici măcar în română.
Și aici m-am revolta cu toată ființa, m-am revoltat împotriva mea însămi, căci nici eu nu găseam o întrebare pertinentă, deoarece nu citisem decât foarte puțin din opera unuia dintre cei doi.
Am intrat automat în pământ, ca la un examen pentru care nu mă pregătisem. Am zburdat pe ușă afară cu Orbitor varianta kinder garden în franceză, achiziționată pe loc. Căci acesta chiar a fost un examen. Ne vedem la toamnă!
Dacă aderarea la UE aduce Europa la noi, anul cultural 2007 ne trimite pe noi în Europa. Orașul Sibiu este capitala asociată a culturii, alături de Marea Regiune (Saarland, Lorrena, Luxembourg, Renania, Walona, Comunitatea francofonă și cea germanofonă din Belgia). Cu această ocazie, Asociația Kulturfabrik organizează o serie de evenimente ce vizează prezentarea culturii românești publicului multinațional din Luxembourg. Literatura, arta cinematografică, muzic, teatrul, se reunesc anul acesta sub numle de Belles Rouamanies.
Primul bistro literar, consacrat prozei artistice, a avut loc în Esch sur Alzette pe 6 februarie și a fost moderat de către Ion Bogdan Lefter. Au fost invitați scriitorii Mircea Cărtărescu și Ștefan Agopian, care în 2006 au fost traduși, alături de alți zece scriitori români, pentru culegerea Les Belles Etrangeres. A fost prezent și scriitorul Pierre Oster, ca reprezentant al literaturii franceze. Evenimentul s-a desfășurat într-o ambianță muzicală asigurată de reprezentanți ai Conservatorului din Esch.
Agopian a citit pasaje din Fric (tradus Zadar pentru a evita omonimia cu cuvântul francez), iar Cărtărescu din De ce iubim femeile, pasaje care sunt traduse în limba franceză, după care publicul a avut posibilitatea să adreseze întrebări.
Următorul eveniment va avea loc pe 6 martie, când Ana Blandiana și Emil Brumaru vor reprezenta poezia românească.
Saga întoarcerii la origini
Întrucât de patru luni sunt „ruptă” de România, am învățat să apreciez ceea ce nu mai am. Și cred că același lucru s-a întâmplat cu majoritatea românilor care trăiesc peste hotare. Așa s-ar explica numărul mare al românilor care au participat la evenimentul de ieri. Ca procentaj, mai bine de 90% din cei prezenți. Aceasta este partea bună a lucrurilor. România și cultura noastră ne interesează. Partea proastă este că până acum nu ne-a interesat.
Totul a mers bine până în momentul în care ni s-a permis să punem întrebări. Majoritatea s-au referit la elemnete menționate de către autori în secțiunile anterioare. Întrebări de genul „Cum poate fi cineva și armean și turc?” și „Pentru cine ați scris De ce iubim femeile?” au predominat. „În ce măsură au fost traduse operele acestor scriitori într-o limbă de circulație internațională?” Acestea sunt cele mai puțin pertinente, având în vedere că noi nu le-am citit nici măcar în română.
Și aici m-am revolta cu toată ființa, m-am revoltat împotriva mea însămi, căci nici eu nu găseam o întrebare pertinentă, deoarece nu citisem decât foarte puțin din opera unuia dintre cei doi.
Am intrat automat în pământ, ca la un examen pentru care nu mă pregătisem. Am zburdat pe ușă afară cu Orbitor varianta kinder garden în franceză, achiziționată pe loc. Căci acesta chiar a fost un examen. Ne vedem la toamnă!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)