Carte sacră a poporului evreu, Vechiul Testament este în acelaşi timp şi un
izvor scris pentru istoria antică a acestuia. De asemenea, într-o mai mică
măsură este şi un izvor pentru istoria
altor popoare din Orientul Apropiat. Informaţiile referitoare la acestea
privesc biografia unor suverani egipteni, tirieni, asirieni, babilonieni,
persani, macedoneni, spartani, elenistici şi parţi, precum şi un consul roman.
Reciproc, aceste date, menţionate şi în alte izvoare scrise ale istoriei
acestor popoare, verifică cronologia istoriei antice a poporului evreu.
Faraoni egipteni
Egiptul precreştin şi preislamic este
probabil cea mai citată ţară străină din Orientul antic în Vechiul Testament. Prima
sa menţiune este legată de călătoria lui Avram acolo pentru a scăpa de foametea
din Canaan (Palestina). Cu această ocazie este amintit şi monarhul egiptean, în
calitate de rege, titlul său de Faraon apărând, practic, ca un nume propriu
(Facerea 12).
Conform tradiţiei, primul conducător al Egiptului a fost Menes sau Narmer,
care în jurul anului 3100 î. H. uneşte Egiptul de Jos (Delta Nilului) cu
Egiptul de Sus (cursul mijlociu al fluviului), inaugurând prima dinastie şi
epoca Regatului Timpuriu. Cuvântul ’’faraon’’, preluat apoi de europeni în
greaca veche a Vechiului Testament, este pronunţia evreiască a egipteanului
’’Per-aa’’, care iniţial însemna ’’Marea casă’’, cu referire la palatul regal.
Cuvântul a început să fie folosit pentru
a-l desemna pe monarh începând aproximativ cu anul 1450 î.H., la
sfârşitul domniei lui Tutmosis (1504/1479-1450 î. H.) din dinastia XVIII
(1570-1320 î.H.), considerat cel mai important faraon al Regatului Nou
(1570-1085 î.H.), epocă de apogeu a Egiptului faraonic. Dar pentru că acesta
era doar unul dintre termenii folosiţi pentru titulatura monarhului egiptean,
el va intra în uzajul comun, în mod paradoxal, doar cu câteva secole mai
târziu, când a fost preluat de străini. De asemenea, în mod surprinzător,
numele Ramses, purtat de nu mai puţin de 11 faraoni din dinastiile XIX
(1320-1200 î.H) şi XX (1200-1085 î. H.), este menţionat doar ca fiind numele
celui mai bun ţinut din Egipt, unde vor fi colonizaţi evreii (Facerea 47).
Izvoarele scrise pentru numele faraonilor sunt aşa numitele liste ale regilor şi
o istorie a Egiptului scrisă de preotul Manetho, ambele din timpul Regatului
Nou, amendate însă de descoperirile arheologice moderne.
Tot un faraon neprecizat îl numeşte pe Iosif ca prim demnitar al statului
(Facerea 41).
De asemenea, un altul este tatăl soţiei regelui evreu Solomon (III Regi
7;8). Tot în timpul lui Solomon (965-928 î. H.) este menţionat un Faraon care
îi acordă azil politic unui prinţ din familia Idumeilor din Edom (la sud de
Marea Moartă) (III Regi 11). Aceşti faraoni sunt probabil din dinastia XXI
(Tanită: 1085-947/945 î. H.), pentru care nu există o cronologie precisă,
ultimii, contemporani cu Solomon, fiind Psusennes II.(959-945 î. H.) în nord şi
Psusennes III (969-945 î. H.) în sud. Despre Psusennes II inscripţiile de pe
monumente menţionează doar faptul că a domnit.
Cercetători americani ai Bibliei presupun că faraonul (’’Noul Rege’’) din
epoca sclaviei evreilor în Egipt (Ieşirea 1) este Seti I (1318-1304 î. H.
/1294-1279 î. H.), al doilea faraon a celei de a XIX a dinastii (1320-1200 î.
H./1295-1285 î.H.). Fiu şi urmaş al lui Ramses I, el restaurează dominaţia
egipteană în Asia, ameninţată de hitiţi (Turcia), şi respinge invazia
libienilor în Delta Nilului.În domeniul artei, impune relieful la Teba şi
Karnak. Un obelisc (Flaminius) realizat pentru templul din Heliopolis se află
azi în Piazza del Popolo din Roma. Îi succede fiul său Ramses II.
Aceiaşi cercetători avansează numele lui Ramses II (1304-1236 î.H/1279-1213
î. H.).ca fiind faraonul care a încercat să-i oprească la Marea Roşie pe evreii
care se salvau din Egipt (Ieşirea 1-14). În timpul domniei acestui faraon, la
începutul căreia va domni alături de tatăl său, Egiptul atinge apogeul
expansiunii şi dezvoltării sale. Consolidează frontierele vestice prin campanii
în Libia şi sudice prin campanii în Nubia (Sudan). Se confruntă cu politica
expansionistă a hitiţilor în Asia, pe care, în anul 5 al domniei, îi va
înfrunta în marea bătălie de la Kadeş, de pe fluviul Oronte. Rezultatul va fi
nedecis, dar propaganda egipteană o va prezenta ca pe o mare victorie, aşa cum
va proceda cu întrega sa domnie, fapt ce-i determină pe istorici să fie mai
rezervaţi cu bilanţul militar al domniei sale.Apoi, în anul 21 al domniei va
încheia un tratat de pace cu hitiţii, prin care stabilea zonele de influenţă în
Siria. Păstrat în limbile egipteană şi akkadiană (Mesopotamia/Irak), textul
acestui tratat este primul cunoscut din istoria diplomaţiei. Îngrijorat de
ascensiunea Asiriei, va întări relaţiile cu hitiţii printr-o căsătorie cu o
prinţesă din acest neam, în anul 34 al
domniei. În plan cultural-propagandistic se remarcă prin construcţii
grandioase, dar cu minusuri în rafinament, precum templele de la Abu Simbel, al
lui Amon de la Luxor şi cel funerar din Teba, marea colonadă de la Karnak,
Ramaseumul.Îi succede Merneptah.
Un faraon nenominalizat îşi mărită fata, Bitia, cu Mered, un descendent al
lui Iuda, unul din cei 12 fii ai lui Iacov (IV Regi 4).
În sfârşit, regele asirian Senacherib (705-681 î. H) îl avertizează pe
regele Iezechia al Iudeii (727-698 î. H.) că sprijinul faraonului este ca o
trestie frântă (IV Regi 18). În acest context, faraonul respectiv poate fi
Bochoris (718-702 î. H.) sau Nechao I (702-663 î. H.) din dinastia XXIV
(Memfită), care au domnit în nordul Egiptului, încercând să se opună
expansiunii etiopiene din sud.
Primul faraon nominalizat este Şişac, cu ocazia expediţiei sale de cucerire
a Ierusalimului, când a şi jefuit Templul construit de regele Solomon şi
visteria regală (III Regi 14). Şişac (denumirea ebraică) sau Şeşonc I (947-925/924
î.H.) este primul faraon din cei 10 ai celei de a XXII a dinastii (Bubastă sau
Libiană: 947-920 î. H.), care face parte din epoca Regatului Tîrziu (1085-343
î.H.), de decădere a Egiptului faraonic. Şeşonc I era şeful tribului libian Mesueş,
cu baza în colonia militară de la Bubastis din Delta Nilului, libieni care
trăiau de mai multe generaţii în Egipt,
unde deţineau poziţii influente în stat. El l-a înlăturat de la putere pe
faraonul Psusennes II, socrul său şi ultimul din dinastia XXI (Tanită:1085-945
î. H.). El s-a bazat în conducerea statului egiptean pe războinici libieni,
îndeosebi pe numeroşii săi fii. Profită de moartea lui Solomon în 928 î.H şi
împărţirea în două a statului evreiesc pentru a ataca în 926/925 î. H. Iudeea
(sud), ce avea capitala la Ierusalim şi era condusă de Rehoboam. Apoi atacă şi
celălalt regat evreiesc, Israelul din nord, capturându-l pe regele Jeroboam.
S-a oprit la Meggido, punct terminus şi pentru marele său înaintaş, Tutmosis
III, unde a ridicat un monument în cinstea victoriei, în stilul predecesorilor
săi. De asemenea, îşi inscripţionează victoria pe zidurile templului lui Amon
de la Teba (azi Luxor). Se remarcă ca şi constructor la Teba şi în noua
capitală de la Bubastis. Fiul său Iuput, în calitate de mare preot al lui Amon,
ridică Portalul Babastit în faţa celei de a doua coloane de la Karnak. Pe
peretele sudic al acestia există un relief cu Şeşonk victorios prin graţia
zeului Amon şi o listă de oraşe cucerite în Palestina. Unii egiptologi
consideră că a fost înmormântat cu strămoşii săi în grupul de morminte regale
de la Tanis (nord), alţii că a fost îngropat în oraşul natal Bubastis. Îi
succede fiul său Osorkon I.
Următorul faraon nominalizat este So, căruia regele Osea al Israelului (733-724
î.H.) îi trimite robi, evitând să-i plătească birul regelui asirian Şalmanasar
V (727-722 î. H.) (IV Regi 17). Istorici americani îl identifică cu Osorkon IV (750-720 î. H./735-712 î.
H.), ultimul din dinastia XXII (Bubastă sau Libiană:947-720 î.H.). Şalmanaşar
ocupă Samaria şi deportează evrei în Asiria. De asemenea, regele asirian Sargon
II îl va ameninţa pe Osea, dar darul bogat trimis acestuia va conduce la
renunţarea întreprinderii unei expediţii.
Faraonul Neco este amintit în legătură cu o luptă cu asirienii la Eufrat şi
cu uciderea la Meggido a regelui Iosia (639-609 î. H.) al Iudeii, detronarea lui
Ioahaz (609 î. H.), întronarea lui Ioiachim (608-598 î. H.) şi impunerea plăţii
unei sume în argint şi aur de către acesta din urmă (IV Regi 23, II
Paralipomena 35). Neco sau Nechao sau
Niku (609-593 î.H.) este al doilea faraon cu acest nume şi este al doilea
faraon al dinastiei XXVI (Saită: 663-525 î. H.). Este fiul lui Psametic I
(663-609 î. H.), fondatorul dinastiei XXVI, şi nepot al lui Neco I (702-663 î.
H.), ultimul din dinastia XXIV. Încearcă să profite de decăderea imperiului
Asiriei şi învinge şi ucide la Meggido în 609 î. H. pe Iosia, urmărind să
cucerească Palestina şi Siria. Dar înfrângerea suferită în 605 î. H., în faţa
regelui Nabucodonosor II al Babilonului la Karkemiş pe fluviul Eufrat, îl
obligă să renunţe la expansiune. El stimulează comerţul cu oraşele greceşti,
construieşte o flotă de trireme, trimite pe la 600 î. H. o expediţie maritimă
fenciană să înconjoare Africa şi începe un canal între Nil şi Marea Roşie,
terminat de regele persan Darius I (522-486 î.H.). Îi succede la tron fiul său Psametic
II (593-588 î. H.).
Ultimul faron nominalizat este Hofra, a cărui înfrângere este profeţită de
proorocul Ieremia când îi mustră pe evreii din Egipt (Ieremia 44). Unii savanţi
consideră că Hofra este Apries (nume grecesc) sau Uahibre sau Uapfris (588-566
î. H./589-570 î.H.), fiul şi succesorul lui Psametic II din dinastia XXVI
(Saită). Numele său de naştere era Wah-ib-re (Inima lui Ra este mereu aceeaşi),
iar cel de monarh Haa-ib-re (Bucuroasă este mereu inima lui Ra). Herodot
pretinde că soţia sa se numea Nitetis. Ca toţi faraonii construieşte mult:
templele de la Tell Atrib, în oaza Baharia, Memfis şi Sais. El continuă
politica antibabiloniană a tatălui său, încurajându-l pe regele Sedechia al
Iudeii (595-586 î.H.) să se răscoale împotriva acestuia.Câştigă o bătălie
navală împotriva oraşului port fenician Tir şi ocupă oraşul port fenician Sidon,
supunând pentru puţin timp Fenicia (Liban). Vestigii materiale descoperite la
Arvad, Tir şi Sidon dezvăluie influenţa sa pe coasta siriano-libaneză. Încearcă
să distragă atenţia armatei babiloniene care asedia Ierusalimul, dar nu va
putea împiedica cucerirea oraşului.În acest context o scrisoare a regelui din
Aschelon, scrisă în limba aramaică şi descoperită în Egipt, îl informa despre
înaintarea babilonienilor de-a lungul coastei şi-i cerea ajutor. În final, comandantul
armatei sale, Ahmosis sau Amasis, se revoltă împotriva sa şi după ce îl învinge
îl obligă să accepte o monarhie dualistă. Dar după numai doi ani Ahmosis
(569-526 î. H) îl înfrânge definitiv şi îl ucide.
Rege al Tirului
Hiram, rege al Tirului, este menţionat ca prieten al regelui evreu David şi
apoi al fiului şi succesorului acestuia, Solomon. El îi trimite lui Solomon
lemn de cedru şi de chiparos pentru ca acesta să construiască Templul din
Ierusalim,primind în schimb grâu şi ulei de măsline (III Regi 5). De asemenea,
cei doi regi trimit o expediţie comună în ţara Orfir pentru a aduce aur (III
Regi 9). În timpul domniei lui Hiram (969-936 î.H.), Tirul, port la Marea
Mediterană întemeiat la începutul mileniului II î. H., devine cel mai important
oraş al Feniciei (’’Ţara purpurei’’)(Liban). El a devansat astfel politic şi
economic Sidonul, care era metropola sa, şi Biblos, autoproclamându-se ’’rege
al Tirului şi al Feniciei’’, dar acest statut va căpăta consistenţă de-abia în
timpul domniei fiului său. Această ascensiune s-a realizat pe fondul slăbirii
Egiptului, a înfrângerii filistinilor de către regele evreu David şi a
apariţiei statului evreu, cu care a întreţinut bune relaţii. A promovat atât
comerţul pe uscat, cît şi cel maritim, realizat cu o puternică flotă. Istoricul
evreu romanizat Flavius Josephus (sec.I d. H.) subliniază în lucrările sale
Arheologia evreiască şi Împotriva lui Apion că expediţiile maritime
tiriano-ebraice s-au încheiat cu succes. În timpul domniei sale Tirul devine un
centru regional de tranzacţie a metalelor, cupru şi aur. După domnia sa, în
timpul căreia comerţul a fost controlat de stat, comerţul tirian va cunoaşte un
proces de implicare a particularilor.
Hiram i-a succedat la putere tatălui său Abi Baal şi a fost urmat de fiul
său Baal User şi de fiul acestuia, fiind singura familie care s-a menţinut la
putere în oraşul-stat.
S-a remarcat ca un constructor, realizând cisterne pentru captarea şi
reţinerea apei de ploaie, un dig pentru a uni cele două insule cu continentul,
un şantier naval, palatul regal. Templele închinate zeilor Melkart (masculin) şi
Astarte (feminin) vor fi subiecte pentru istoricul grec Herodot (sec. V î. H.)
şi obiect de adoraţie pentru cuceritorul Alexandru Macedon (sec. IV î. H). De
asemenea, tradiţia îl creditează tot pe Hiram ca artizan al Eurychorosului
(’’Marea Piaţă’’).
La Hanawayh, în sudul
Libanului, ministerul turismului a marcat un loc, încare potrivit tradiţiei,
s-ar afla mormântul lui Hiram.
Hiram este subiect implicit a
două lucrări ştiinţifice: Maria Eugenia Aubet, The Phoenicians and the West,
Cambridge University Press, 1997, 348 pp; Martha Sharp Joukowsky, Kendall/Hunt
Publishing Co, 1992, 188 pp.
Tot în III Regi este menţionat un Hiram, meşter înlucratul aramei, care
lucrează la construcţia Templuliu lui Solomon şi la care face referire
masoneria.
Rege al Edomului
Edomul era o regiune antică situată între regatul evreiesc al Iudeii şi
Marea Roşie, fiind locuită de descendenţii lui Esau, primul fiu al lui Isaac.
Hadad Idumeul, de neam regesc din Edom, se confruntă cu regele evreu David şi
se refugiază în Egipt. După moartea lui David, el încearcă să-i răscoale pe
compatrioţii săi împotriva lui Solomon, dar este învins şi fuge în Siria (III
Regi 11). El este menţionat şi de istoricul evreu romanizat Flavius Josephus
(sec. I d. H.) în Arheologia evreiască (VIII, 7,6). A fost fiul lui Bedad şi a
avut capitala la Avith, fiind urmat la tron de Samlah din Masrekah. A domnit
într-o perioadă în care succesiunea nu era ereditară.
Regi asirieni
Asiria este menţionată prima dată ca fiind delimitată de fluviul Tigru
(Irak) (Facerea 2, 14). Primul rege asirian menţionat, din punct de vedere
cronologic, este Tiglatfalasar, care duce în robie pe Beera din tribul evreiesc
al lui Ruben şi-i strămută pe aceştia(I Paralipomena 5). Beera este menţionat
înainte de Saul, primul rege al evreilor (1020-1004 î. H.), ca urmare acest
Tiglatfalasar este foarte probabil Tiglat-palasar I (1115-1076 î.H.). În timpul
domniei sale, din epoca Regatului Ssirian Mijlociu (1392-911 î. H), statul
asirian se întinde la Golful Persic la
Marea Mediterană, devenind principala putere din Orientul Apropiat. Acest
statut îl avusese regatul asirian în timpul domniei lui Tikulti-Ninurta I (
1244-1207 î. H.) şi va fi pierdut din nou pentru două secole după moartea lui
Tiglat-palasar I.În plan intern, el reformează administraţia şi dezvoltă agricultura
şi pomicultura. Pasiunea sa pentru vânătoare este sugerată de numeroase
basoreliefuri.
Suveranul asirian Ful este identificat de traducătorul român al Bibliei cu
Tiglatfalasar III, care ia bir de la regele Israelului, Menahem, cucereşte
cetăţi de la sucesorul acestuia Pecah şi strămută pe locuitorii acestora în
Asiria (IV Regi 15). De asemenea, Tiglatfalasar III ucide pe regele Siriei,
care îl ameninţa pe regele Ahaz al Israelului, faptă plătită de acesta din urmă
cu aurul şi argintul din Templu (IV Regi 16).Tiglatfalasar III sau
Tiglat-Palasar III (746-727 î. H.) este un rege al epocii Regatului Asirian Nou
(911-605 î. H), care preia puterea în urma unei răscoale izbucnită în oraşul
Kalah împotriva regelui Aşur-Nirari V. Sub domnia sa, statul asirian atinge
maxima sa întindere teritorială şi reformele administrative, fiscale şi
militare întăresc puterea centrală în interior. Expediţiile militare se încheie
cu distrugerea totală a adversarilor, suveranii acestora fiind înlocuiţi cu
guvernatori asirieni. Slăbind sistematic puterea militară a regatului Urartu,
el recucereşte Fenicia, Siria şi Palestina şi împinge graniţele sudice ale
imperiul său până la frontierele Egiptului. De asemenea, în 729 î.H. devine,
sub numele de Pulu I, regele Babilonului.
Succesorul său este fiul său, Şalmanasar V (727-722 î.H.), care îl ia
prizonier pe regele Osea al Israelului, cucereşte cetăţi evreieşti şi strămută
pe locuitorii acestora în Asiria, deoarece Osea nu plătise tributul în fiecare
an (IV Regi 17, Tobit 1). El continuă politica de expansiune a tatălui său şi
se proclamă rege al Babilonului sub numele de Ululai.Este asasinat la asediul
Samarei (capitala regatul evreiesc nordic Israel) de viitorul rege Sargon II.
Regele Sargon este contemporan cu proroocul Isaia(Isaia 20). Cum Sargon I a
domnit undeva în perioada 1866-1830 î. H., acest Sargon este probabil Sargon II
(722-705 î. H.). În plan intern anulează taxele impuse de Tiglat-palasar III
pentru a-şi apropia clerul şi comercianţii, iar în 713 î. H. începe construirea
unei noi capitale la Dar-Şarrukin. După un asediu de trei ani cucereşte
Samaria, capitala Israelului, pe care-l transformă în provincie
asiriană.Încercarea din 721 î. H. de a cuceri Babilonul, sprijinit de Elam, nu
reuşeşte. Apoi în cursul reprimării unei revolte în Siria învinge o armată
egipteană la Rafia, în 720 î. H. Ulterior supune pe hitiţi în Asia Mică şi pe
mezi (Iran). Campania distrugătoare din 714 î. H. împotriva regatului Urartu se
termină cu moartea regelui şi mari capturi de război. Babilonul este recucerit
în 710 î. H, dar se limitează la titlul de guvernator al oraşului. Moare în
timpul unei expediţii în Persia, succedându-i fiul său Senaherib.
Regele Senaherib al Asiriei cucereşte cetăţi ale regatului Iudeii, al cărui
suveran, Iezechia, îl învinge prin rugăciune pe Senaherib (IV Regi 18, IV Regi
19, Isaia 36,37, Tobit 1). Senaherib sau Sennacherib(705-681 î. H.) este fiul
şi succesorul lui Sargon II, fiind o personalitate extravagantă printre suveranii
asirieni. Abandonează Dur Şarukkin (Horsabad,la 15 km de Ninive), capitala
construită de tatăl său, pe care nu-l menţionează nicăieri în inscripţii, şi-şi
stabileşte reşedinţa la Ninive, a cărei decădere este menţionată în profeţia
lui Naum din Vechiul Testament (Naum 3). Se confruntă în 703 î. H cu o răscoală
a Babilonului, susţinut de aramei şi elamiţi, şi cu cea a Feniciei şi
Iudeii în 701 î.H. Pentru campania
împotriva Elamului va construi o flotă. În timpul recuceririi Babilonului în
689 î. H. va jefui şi distruge din temelii templele oraşului, fapt considerat
un sacrilegiu chiar şi de către asirienii obişnuiţi cu astfel de brutalităţi.
Moare asasinat în templul zeului Ninurta de către doi dintre fii săi,
succedându-i fiul său Esarhaddon.
Regele asirian Asarhadon este amintit ca fiind cel care a colonizat străini
în regatul cucerit al Iudeii (I Ezdra 4, Tobit 1). În timpul domniei lui
Asarhadon sau Essarhaddon sau Aşarhaddon (681/680-669 î. H.) a avut loc
cucerirea temporară a Egiptului faraonic, fapt ce a marcat maxima expansiune
teritorială a imperiului asirian. În comparaţie cu tatăl său va duce o politică
de apropiere faţă de aristocraţia laică şi religioasă a Babilonului, permiţând
reconstrucţia templelor distruse din marele oraş mesopotamian. A reprimat o
revoltă a oraşelor siriene aliate cu porturile feniciene Tir şi Sidon, apoi
cucereşte în 671 î. H. Memfis, capitala Egiptului, alungându-l pe faronul
Taharka. Se aliază cu regele scit Partatu pentru a respinge primele atacuri ale
cimerienilor la graniţele nordice ale imperiului. Moare în timpul unei
expediţii în Egipt..
Regele Asurbanipal a strămutat elamiţi şi alte popoare în Samaria şi alte
cetăţi evreieşti (IEzdra 4). Asurbanipal sau Aşurbanipal (669-626 î. H.) este
fiul şi succesorul lui Asarhadon.Este, probabil, singurul suveran asirian cu
preocupări culturale. El este întemeietorul marii bilblioteci din Ninive,
alcătuită din 20.000 de tăbliţe din lut cu texte literare, religioase şi
ştiinţifice, descoperite în 1854. Expediţiile militare sunt conduse de
generalii săi, el nepărăsind capitala Ninive în lunga sa domnie. Cu toate că
reprimă revoltele din 668 şi 664 î.H. ale egiptenilor, faraonul Psametic I
reuşeşte în 655 î. H. să elibereze ţara de sub ocupaţia asiriană. În 648 î. H.,
după 4 ani de lupte, este reprimată răscoala Babilonului, condusă de fratele
său Samaş-sum-ukin. Mai multe expediţii duse împotriva Elamului au ca rezultat
în 646 î. H. cucerirea capitalei sale, Susa, şi transformarea ţării în
provincie asiriană. Asurbanipal este regele asirian de la care au rămas cele
mai multe izvoare epigrafice, dar existenţa lor încetează după 640 î. H. Se
presupune că un război civil declanşat de fii săi în 635 î. H., care are loc în
paralel cu invazii ale sciţilor, cimerienilor, babilonienilor şi mezilor au dus
la decăderea şi dispariţia imperiului asirian până în 605 î. H.
Rege al Babilonului
Oraşul Babilon a fost fondat în mileniul III î. H în centrul Mesopotamiei
(’’Ţara dintre fluvii’’/Irak) şi a cărui putere a crescut la prăbuşirea
imperiului asirian la sfârşitul sec. VII î. H. Regele Nabucodonosor II al
Babilonului este menţionat ca fiind cuceritorul cel care a cucerit oraşul
Ierusalim, capitala regatului evreiesc al Iudeii, a distrus Templul din oraş şi
a dus în robie pe evrei în ţara sa (IV Regi 24, 25).
Nabucodonosor II (605-562 î. H.) este un suveran al perioadei Noului Regat
babilonian (625-605 î. H), când acest stat a atins apogeul strălucirii sale şi
a devenit marea putere a Orientului Apropiat. El a succedat tatălui său
Nabopalasar (625-605), de origine chaldeană. Nabucodonosor cucereşte Siria şi
Palestina, respingând tentativele Egiptului de a se impune în regiune prin
victoria de la Karkemiş (605 î. H.) şi campaniile din 601 î. H. şi 568-567 î.
H. Cucereşte Iudeea în 597 î. H. şi distruge Ierusalimul răsculat în 586 î. H.,
după un asediu de 18 luni. Apoi în 574 î. H., după un asediu de 13 ani,
cucereşte şi oraşul port Tir, cel mai important oraş fenician (Liban). Este un
mare constructor, ridicând ziguratul Entemenaki, prototip al legenadarului Turn
Babel. În timpul domniei sale se dezvoltă şi oraşele mesopotamiene Sippar, Uruk
şi Nippur, iar la graniţele orientale construieşte un lanţ de fortificaţii
împotriva ameninţării mezilor (Iran). I-a succedat fiul său, Amel-Marduk
(562-560 î. H.)
În Vechiul Testament este menţionat un fiu al său Belşaţar (Baruh 1), dar
un personaj cu acest nume este cunoscut ca fiu al uzurpatorului Nabonid
(556-539 î. H), ultimul suveran bailonian dinaintea cuceririi persane.
Regi persani
Puterea perşilor (vechi iranieni) de neam indoeuroepan se ridică pe fondul
decăderii puterii regatului mezilor (tot Iran) şi al Noului Babilon.
Primul rege persan menţionat în Vechiul Testament este Cirus, care, după
cucerirea Babilonului, acordă libertate evreilor strămutaţi aici după
distrugerea Ierusalimului în 586 î. H. şi permite reconstruirea Templului din
acest oraş (II Paralipomena 36, I Ezdra 1). Este vorba de Cirus II cel Mare (559-529
î. H.), fiul lui Cambise I (600-559 î. H.) din familia regală a Ahemenizilor,
vasală începând cu 700 î. H. regatului mezilor. În alianţă cu regele babilonian
Nabonid înfrânge pe ultimul rege med Astiage, cucerind capitala acestuia, Ectabana,
în 550 î. H. El transformă Media în provincie persană, dar mezii vor păstra
poziţii influente în noul imperiu persan. În 547 î. H. înfrânge şi ia prizonier
pe Cresus, regele Lidiei (Asia Mică), transformând ulterior şi restul Asiei
Mici în provincie persană. Prin intermediul cetăţilor gereceşti de pe litoralul
Asiei Mici imperiul persan intră în contact cu civilizaţia greacă. Cucereşte
între 545-539 î. H. vaste regiuni din Asia Centrală: Margiana, Bactriana,
Sogdiana, Drangiana, Arachosia şi Gedrosia, statul persan ajungând să se
învecineze cu India pe fluviul Indus. Prezentându-se ca apărător al preoţilor
zeului Marduk, învinge pe prinţul Belşaţar, fiul lui Nabonid şi cucereşte fără
luptă Babilonul în 539 î. H. În acest moment, Persia Ahemenidă devine cel mai
puternic stat al Orientului, cu capitala la Pasargades. Este tolerant faţă de
religiile popoarelor supuse şi permite evreilor deportaţi în Babilon să revină
la Ierusualim, sursele greceşti târzii prezentându-l ca un suveran ideal. Moare
într-o luptă cu masageţii la graniţele estice ale imperiului, succedându-i fiul
său Cambise II (529-522 î. H.)
Apoi regii Ahaşveroş şi Artaxerxe sunt menţionaţi separat după Cirus şi
înaintea lui Darius ca fiind cei cărora li se adresează plângeri de către
străinii strămutaţi în Iudeea în scopul de a nu permite evreilor să reconstruiască
Ierusalimul şi Templul (I Ezdra 4). Totuşi, aşa cum este redactat textul
paragrafelor 6 şi 7, este posibil şi ca cei doi regi să fie unul şi acelaşi. Dar
în succesiunea regilor perşi, între Cirus II şi Darius I (522-486 î. H.) sunt
doar Cambises II şi uzurpatorul Bardia /Smerdis/Gaumata. Regi cu numele de
Artaxerxe au domnit în perioadele (465-424 î. H.), (404-359 î.H) şi (359-338 î.
H.)
Darius este prezentat în Vechiul Testament ca fiind regele în timpul căruia
s-a reconstruit Ierusalimul şi Templul (I Ezdra 4-6). Fiul al guvernatorului
Parţiei, Histaspe, Darius I (522-486 î. H) a fost comandant militar al regelui
Cambises II (529-522 î. H). Îl înlătură cu ajutorul aristocraţiei pe
uzurpatorul Bardia (522 î. H.) şi se căsătoreşte cu Atossa, fiica lui Cirus cel
Mare. Reprimă răscoale în Susiana, Babilonia, Media, Armenia, Arachosia şi
restabileşte astfel unitatea imperiului, conform inscripţiei pusă de el la
Bihustun. În 517 î. H.cucereşte şi Punjabul (Pakistan). Reformează
administraţia, împărţind imperiul în 20 de provincii numite satrapii (cu
excepţia Persidei). Construieşte un sistem de drumuri între centru şi
provincii, pe care instituie primul sistem poştal cu curieri. Emite o monedă de
aur: dareicul, unificând sistemul financiar printr-un impozit anual.
Respectarea specificului etno-religios al popoarelor supuse este concomitentă
cu o dezvoltare a culturii. Organizarea imperiului realizată de el se va păstra
până la cucerirea lui Alexandru Macedon (334-331î.H.), fiind dezvoltată de
urmaşii elenistici ai acestuia pînă la cucerirea romană în sec. I î:H.Cu ocazia
expediţiei sale împotriva sciţilor din stepele nord pontice în 514-513 î. H
este amintită pentru prima dată în istorie existenţa geţilor în Dobrogea,
conform lucrării istoricului grec Herodot, Istorii (sec. V î. H.). Răscoala
cetăţilor greceşti de pe litoralul Asiei Mici (500-495 î. H) este reprimată
prin victoria de la Sardes şi distrugerea Miletului. Este inaugurată astfel
epoca ’’războaielor medice’’ dintre oraşele-stat greceşti şi Persia, care va
dura pe parcurusul sec. V. Î. H. În anul 492 î. H. comandantul Mardonius
conduce o expediţie în Balcani, transformând Tracia în satrapie şi aducînd
regatul Macedoniei în stare de dependenţă politică. O nouă expediţie are loc în
490 î. H. pentru a pedepsi Atena, care ajutase răscoala oraşelor greceşti din
Asia Mică, şi a-l readuce la putere pe tiranul Hippias. Armata persană
comandată de Datis şi Artafernes, debarcă la Maraton, la 40 km de Atena, unde
este înfrântă de strategul Miltiades, în pofida inferiorităţii numerice a
hopliţilor (infanterişti) atenieni. O răscoală în Egipt îl împiedică pe Darius
I să trimită o nouă expediţie în Grecia. Îi succede fiul său, Xerxe. Epoca lui
Darius I cel Mare a fost una de apogeu a imperiului persan.
Jewish Enciclopedy consideră că Ahaşveroş din Ester, I Ezdra 4 şi Daniel 9
sunt unul şi acelaşi rege, respectiv Xerxe I (486-465 î. H), născut pela 520 î.
H. Reprimă răscoalele Egiptului (486 î. H) şi Babilonului (482 î. H). În 481
reia proiectul grecesc al tatălui său şi trece Helespontul (Bosforul) pe un pod
de vase. După victoria navală de la Cap Artemison, cea terestră de la Termopile
împotriva spartanilor regelui Leonida şi
cucerirea Atenei, suferă o gravă înfrângere navală la Salamina în faţa flotei
ateniene a lui Temistocle (480 î.). Ca urmare se întoarce la Sardes (Asia
Mică), iar în anul următor armata sa e învinsă de greci la Plateea pe uscat şi
la Mikale pe mare. Aceste înfrângeri marchează sfârşitul planurilor persane de
cucerire a Greciei, dar viziunile sale grandioase sunt simbolizate de
construcţiile din capitala Persepolis.Sfârşitul domniei este marcat de intrigi
de curte, fiind ucis de nobilul Artabanos într-o lovitură de palat.
În I Ezdra 7 este menţionat un nou rege Artaxerxe, după Darius, în timpul
căruia evreii din Babilon conduşi de Ezdra s-au întors la Ierusalim. De asemenea
un Artaxerxe este menţionat în evenimente legate de trimiterea demnitarului său
evreu Neemia în Iudeea, ce au avu loc în anul douăzeci şi respectiv, treizeci
şi doi de domnie a sa (Neemia 1-2 şi 13).Artaxerxe I Makrocheir (464-424 î. H.)
este fiul şi succesorul lui Xerxe I şi al prineţesei Amestris. El preia puterea
ca urmare a unei lovituri de palat, soldate cu moartea tatălui său. Reprimă în
463-462 î. H. o revoltă în Egipt. Încheie în 449 î. H. pacea cu oraşele
greceşti (’’pacea lui Calias’’), prin care i se recunoaşte dominaţia asupra
cetăţilor greceşti de pe litoralul Asiei Mici şi acordă azil politic
atenianului Temistocle, învingătorul în bătălia navală de la Salamina (480 î.
H). Domnia sa marchează începutul decăderii Persiei Ahemenide.
Un Darius Medul este menţionat ca fiind fiul lui Ahaşveroeş (Artaxerxe în
traducere românească) şi care ajunge la domnie la 62 de ani, ca succesor al
regelui babilonian Belşaţar şi predeccesor al lu Cirus (Daniel 6 şi9). Dar
aceste confuzii se explică, potrivit Jewish Enciclopedia, prin faptul că
autorul cărţii Daniel nu are cunoştinţe
solide despre istoria persană.
În sfârşit un rege Darius al perşilor şi mezilor este menţionat ca fiind
înfrânt de Alexandru Macedon şia cărui domnie este preluată de acesta din urmă (I
Macabei 1). Este vorba de ultimul rege Ahemenid, Darius III Codomanul (336-330
î. H.). Născut la 380 î. H. ca fiu al satrapului Arsames, unul din fraţii
regelui Artaxerxe II Mnemon (404-358 î. H). Domnia i-a datorat-o influentului
vizir (prim-ministru) Bagoas care îi înlăturase pe regii Artaxerxe III Ochos
(359-338 î. H.) şi Arses (338-336 î.H.). Cu toate acestea, Darius îl va elimina
la rândul său pe Bagoas. În pofida superiorităţii numerice pierde în faţa lui
regelui Alexandru Macedon bătăliile de la Issos (333 î. H.) şi Gaugamela (331
î. H). Este ucis de satrapul Bessos, moartea lui marcând sfârşitul Persiei
antice.
Regi macedoneni
Macedonia este numită în Vechiul Testament ca ’’ţara Chitim’’, primul rege
menţionat fiind Filip ca tată al lui Alexandru (I Macabei 1). Este vorba de
Filip II din dinastia Argeazilor (sec. VII î. H.-323 î. H.), care a trăit în
perioada (382-336 î.) şi a domnit între 359-336 î.H..Fiul al regelui Amintas
III (393-370 î. H.) a preluat puterea ca regent al nepotului minor Amintas în
perioada 359-355 î. H. În 368-365 î. H. a fost ostatec în oraşul grecesc Teba,
în perioada de hegemonie a acestui oraş în lumea greacă. El a reorganizat
armata după modelul teban şi a consoliodat statul în plan intern. Impresionat
de cultura greacă l-a numit pe celebrul filosof Aristotel ca profesor al fiului
său Alexandru. Dar acest fapt nu l-a împiedicat să devină hegemonul lumii
greceşti, după victoria de la Cheroneea (338 î.), în care s-a remarcat
Alexandru. În calitatea sa de protector al oraşelor-stat din Grecia a pregătit
o mare expediţie împotriva imperiului persan, pentru a răzbuna umilinţele din
timpul ’’războaielor medice’’ din sec. V î. H. Dar Filip este asasinat la
Aigai, la nunta fiicei sale Cleopatra cu Alexandru, regele Epirului (sudul Albaniei
şi nordul Greciei). De această crimă este suspectată soţia sa repudiată Olimpia
din Epir, mama lui Alexandru Macedon.
Alexandru Macedon este prezentat ca învingător al lui Darius şi ca prim
împărat grec, cuceritor al multor ţări, pe care le-a împărţit pe patul de
moarte demnitarilor săi (I Macabei 1). Alexandru III Megas (’’cel Mare’’ a
trăit între 356-323 î. H.) şi a domnit între (336-323 î. H.). Tradiţia spune că
s-a născut în noaptea în care a fost incendiat vestitul templu al zeiţei
Artemisa din oraşul grec Efes din Asia Mică persană. A moştenit de la tatăl său
peninsula balcanică ca bază de plecare în marea expediţie a de cucerire a
Asiei, în care va parcurge 20.000 km fără să cunoască înfrângerea. Ca urmare va
constitui cel mai mare imperiu de până atunci,întins pe trei continente şi
mărginit de marea Adriatică, Dunărea, munţii Caucaz, munţii Hinducuş (Asia
centrală), Oceanul Indian şi deşertul Nubiei (Sudan). Iată cum sintetizează
istoricul român Horia C. Matei diversele încercări de descifrare a resorturilor
acestui uluitor destin: ’’barbar aspru şi rezistent, dar în egală măsură grec
rafinat, voinţă de fier neabătută, temperament vulcanic,pasionat, capabil de
nebănuită tandreţe, minte visătoare, dar acţiune lucidă şi pragmatică,
imaginaţie înflăcărată, dar decizii ghidate de cea mai rece raţiune de stat,
inegalabil geniu strategic şi tactic înpregătirea confruntărilor,anihilat de
angajarea iraţională în luptă prin care pierdea complet controlul asupra
conducerii ulterioare a bătăliei, curaj nebun, generozitate
extravagantă,prietenie copleşitoare şi izbucniri nestăpânite duse până la
crimă,spirit enciclopedic şi raţionalist, capabil să urmeze drumurile dictate
de raţiune, dar şi cele ale iluminărilor, viziunilor abisale şi mistice.’’ În
cele dinurmă în 326 î. H. în India, revolta soldaţilor macedoneni, foarte
loiali până atunci, îl obligă să renunţe la continuarea expediţeiei şi în 324
î. H. ajunge la Susa, capitala Persiei.Aici organizează nunta a 10.000 de
macedoneni cu autohtone, marcând fuziunea celor două popoare în cadrul noului
stat, el însuşi căsătorindu-se cu o fiică a lui Darius, Stateira. Ultimul an de
domnie este marcat de probleme interne ale vastului imperiu. În iunie 323 î. H.
moare bolnav la Babilon,oraş pe care dorea să-l transforme în noua sa capitală,
dar fără a desemna un succesor. Îm scurt timp viaţa şi faptele sale au devenit
subiect pentru scriitori din Orient şi Occident, unul dintre aceştia fiind
romanul Quintus Curtius Rufus,
care a redactat în sec. I d.H. Historiae Alexandri Magni.
Următorii regi macedoneni citaţi în Vechiul Testament sunt Filip şi Perseu,
despre care se spune că au făcut parte dintre adversarii învinşi ai romanilor
în ascensiune (I Macabei 8). Filip V a trăit între anii 229-179 î.H. şi a
domnit în perioada 229-179 î.H, făcând parte din dinastia elenistică a
Antigonizilor (276-168 î. H.). Fiu al lui Demetrios II (239-229 î. H.), la
începutul domniei se află sub tutela lui Apelles şi Aratos din Sykon. Ia parte
la ’’Războiul aliaţilor’’ (220-217 î. H.), de partea Ligii Elenice împotriva
Ligii Etoliene, care erau structuri politice ale oraşelor-stat greceşti.
Dinastul Demetrios din Faros (Illirya/Croaţia) este învins de romani şi se
refugiază la curtea lui Filip din Pella, convingându-l pe acesta să încheie o alianţă
cu generalul cartaginez Hannibal pentru a-i alunga pe romani din Illirya. Prin
urmare are loc primul război macedonean (215-205 î. H.), în care diplomaţia
romană va reuşi să atragă de partea sa Liga Etoliană, regatul Pergamului (Asia
Mică), Sparta şi Messina. Astfel, Filip nu va mai putea să-l ajute pe Hannibal,
care lupta în Italia din 218 î.H, încheind pacea de la Phoinike pe baza
statu-quo-ului. Apoi va ameninţa Pergamul şi Rodosul, care vor cere ajutor
Romei. Începe al doilea război macedonean (200-197 î. H.), în care Filip va fi
învins la Kynoskephalai (Tesalia) în 197 î. H. de consulul roman T. Quintius
Flaminius, eveniment considerat ’’jena monarhiei macedonene’’. Prin pacea care
a încheiat acest război, Macedonia renunţa la cuceririle din Grecia, Tracia şi
Asia Mică, la flota de război şi era obligată să plătească despăgubiri de
război de 1000 de talanţi. În ultimii ani ai domniei Filip adoptă măsuri pentru
consolidarea statului în vederea confruntării decisive cu Roma. Militar şi
politician dinamic, el nu a reuşit totuşi apropierea oraşelor greceşti, ca
urmare a cruzimii şi versatilităţii sale.
Îi succede fiul său Perseu, care a trăit între 212-165 î.H şia domnit între
179-168 î.H. Continuă politica antiromană a tatălui său, urmărind consolidarea
puterii macedonene. Încercând să evite izolarea diplomatică, se căsătoreşte cu
Laodice, fiica regelui Seleucos IV din Siria elenistică, iar sora sa soţia
regelui Prusias al Bitiniei (Asia Mică). Dar Pergamul adversar al Macedoniei
instigă Roma să declanşeze cel de-al treilea război macedonean (171-168 î.H.),
în care Filip luptă pe trei fronturi: în Tracia (Bulgaria) împotriva
Pergamului, în NV împotriva tribului dardanilor şi în V şi S contra Romei. După
ce la început a repurtat victorii în Balcani (171-170 î.H.), Perseu este învins
în lupta de la Pydna (168 î. H.) de romanii conduşi de Lucius Aemilius Paullus.
Învingătorul îl duce în cortegiul său triumfal prin Roma, murind apoi la Alba
Fucens, unde era ţinut prizonier. Regatul Macedoniei este împărţit în patru
zone independente, iar după reprimarea revoltei antiromane a lui Andriskos (149
î. H), Macedonia este transformată în provincie romană.
Regi ai Egiptului elenistic
După moartea marelui cuceritor macedonean în 323 î. H., comandanţii săi (diadohii)
eşuează în încercarea de a menţine unitatea imperiului şi îl împart în cele din
urmă, fiecare promovând cultura greacă în regatul său. Egiptul revine lui
Ptolemeu Lagos, a cărui dinastie va conduce statul egiptean elenistic pînă la
cucerirea romană în 30 î. H.
Unul din urmaşii lui Ptolemeu I este menţionat ca făcând o campanie
victorioasă în nord, cucerind cetatea
regelui de acolo şi luând idolii şi vasele din aur şi argint (Daniel 9, 7-9).
Jewish Encyclopedia îl identifică cu Ptolemeu III Euergetes (Binefăcătorul),
care a trăit între 284-221 î. H. şi a domnit între 246 î. H.-221 î. H. A fost
fiul şi succesorul lui Ptolemeu II Philadelphos (Cel care îşi iubeşte
fraţii/greacă). Se căsătoreşte în 246 î. H. cu Berenice II, readucând astfel
Cirenaica (estul Libiei) sub stăpânire egipteană. Încheie victorios al treilea
război sirian (246-241 î. H.) cu regatul elenistic al Seleucizilor, anexând
teritorii în Siria şi Asia Mică. Se opune hegemoniei macedonene în Grecia,
susţinând susţinând Liga Aheeană, Sparta şi Liga Etoliană. Domnia sa marchează
apogeul expansiunii politico-teritoriale a Egiptului Lagid. În politica
internă, promovează centralizarea statului şi susţine cultura, Alexandria
fondată de Alexandru cel Mare devenind centrul cultural al lumii elenistice.
Un rege din miazăzi este menţionat ca fiind învingător al fiului celui din
miazănoapte (Daniel 11, 10-12). Jewish Enciclopedia consideră că acest rege din
miazăzi este Ptolemeu IV învingător în bătălia de la Rafia împotriva lui Antioh
cel Mare Seleucidul (217 î.H.). Ptolemeu IV Philopator (Cel care îşi iubeşte
tatăl) este nominalizat ca fiind protagonist al acetui eveniment în III Macabei
1, 1-7. El a fost fiul lui Ptolemeu III şi al Berenicei II şi a trăit între
244-205 î.H. A fost succesorul tatălui său şi a domnit între 221-205 î.H.,
fiind sub influenţa consilierilor Sosibios şi Agatocles. Lupta de la Rafia a
încheiat cel de al patrulea război sirian (220-217 î.H.), succesul datorându-se
importantelor contingente de autohtoni egipteni. Pe de altă parte populaţiile
supuse se răscoală, revolta condusă de Harmachis şi Anclunachis fiind reprimată
de-abia în 184 î. H.Domnia sa marchează începutul crizei Egiptului Lagid.
Tot despre confruntările dintre un rege de la miazăzi şi unul de la
miazănoapte este vorba în Daniel 11: 14-17, International Standard
Bible Encyclopedia identificându-l pe cel de la miazăzi cu Ptolemeu V Epiphanes
(Vestitul). Este fiul lui Ptolemeu IV şi al Arsinoe III. A trăit între 210-180
î. H. Şi a succedat la tron tatălui său, domnind între 205-180 î. H. Fiind
copil la preluarea puterii, a fost sub influenţa atotputernicilor sfetnici
Sosibios, Agatocles, Tlepolemos şi Aristomenes. Înţelegerea dintre
Seleucizii din miazănoapte şi Macedonia (205 î. H) a fost fatală pentru Egipt,
care a pierdut în cursul celui de-al cincilea război sirian (201-195 î. H)
teritoriile din Siria, Fenicia (Liban) şi Asia Mică (Turcia). Întreţine relaţii
strânse cu Roma republicană şi cu Ligile Aheeană şi Etoliană, coaliţii ale
oraşelor din Grecia. Reprimă în 184 î. H. revolta lui Harmachis şi Anclunachis, începută în veremea
tatălui său.
O altă dispută între regii din miazăzi şi miazănoapte este citată în Daniel
11: 25-30, precum şi în I Macabei 1:18; 10:51 şi în II Macabei
1:10;4:21.International Standard Bible Encyclopedia apreciază că regele din
miazăzi este Ptolemeu VI Philometor (Cel care îşi iubeşte mama). El a avut două
domnii: 180-164 î. H. şi 163-145 î.H. În 164 î. H. este alungat de Ptolemeu
VIII şi se refugiază la Roma. Diplomaţia romană va împărţi statul egiptean
celor doi: Ptolemeu VI rămâne cu Egiptul şi Cipru, iar Ptolemeu VIII primeşte
Cirenaica. Astfel, Roma devine arbitrul politic al lumii elenistice. În 155 î.
H. evreii refugiaţi din regatul Seleucid sunt primiţi în capitala Alexandria,
într-un cartier propriu. În 145-144 î.H. a domnit şi Ptolemeu VII. La moartea
lui Ptolemeu VI în 145 î.H., Ptolemeu VIII reunifică statul.
Regi elenistici Seleucizi
Seleucos a fost unul dintre comandanţii militari
ai Alexandru Macedon care la moartea marelui cuceritor (323 î. H) şi-au
împărţit uriaşul imperiu al acestuia. Lui Seleucos i-a revenit un teritoriu
mare ce includea Persia (Iranul), Mesopotamia (Irakul), Asia Mică (Turcia) şi
Siria, aceasta din urmă fiind centrul puterii regatului. Proclamarea sa ca rege
în 312 î.H. a fost desemnată în istorie ca începutul unei ere cronologice. Urmaşii
săi, care apar în vechiul Testament şi ca regi din miazănoapte, se vor confrunta
în şase ’’războaie siriene’’ cu urmaşii lui Ptolemeu Lagos, căruia i-a revenit
Egiptul, pentru supremaţia în Orientul Apropiat.
Primul rege Seleucid menţionat în Biblie este
Antioh III, ca tată al lui Antioh Epiphanes (I Macabei 1) şi ca învins de
puterea în creştere a Romei (I Macabei 8). Supranumit Megas (cel Mare), Antioh
III a trăit între 242-187 î. H.şi a domnit între 223-187 î. H., fiind fiul lui
Seleucos II (246-226 î. H.). La începutul domniei reprimă revoltele viceregilor
Mediei (Iran) şi Asiei Mici. În cel de al patrulea război macedonean debutează
cu victorii, dar înfrângerea de la Rafia (217 î. H) încheie nefavorabil acest
conflict (220-217 î. H). Între 212 şi 205 efectuează o mare campanie în est,
cunoscută sub numele de ’’Anabasis’’, în urma căreia şi-a căpătat supranumele
şi teritoriile Armeniei, partiei, Bactriei, Gandarei şi arabilor din Gerrha.
După încheierea unui acord cu Filip V al Macedoniei de împărţire a posesiunilor
egiptene, Antioh III ocupă la sfârşitul victorios al celui cincilea război
sirian (201-195 î.H.) Siria S, Fenicia (Liban) şi S Asiei Mici. Astfel regatul
Seleucid devine cel mai puternic regat elenistic şi încearcă supunerea Traciei
(Balcani), fapt ce provoacă reacţia Pergamului (Asia Mică), Rodosului (insulă
în Marea Egee) şi a Ligii Aheene (alianţă a unor oraşe din Grecia). Acestea cer
ajutor Romei şi refuzul lui Antioh III de a accepta solicitarea romană de a
acorda libertatea oraşelor greceşti de pe coasta Asiei Mici declanşează
războiul cu Roma. Liga Etoliană (coaliţie de oraşe din Grecia) îl desemnează
strateg autocrator pe Antioh, care debarcă în Grecia, având ca şi consilier pe
Hannibal, refugiat la curtea sa după înfrângerea Cartaginei de către Roma.
Înfrânt însă la Termopile (191 î. H), Antioh se retrage în Asia Mică, unde va
fi înfrânt în bătăliile navale de la Corycos (191 î.) şi Side (190 î.H). În
aceste condiţii, romanii conduşi de L. Cornelius Scipios Asiaticus şi fratele
acestuia Publius, învingătorul lui Hannibal, reuşesc să debarce în Asia Mică.
Victoria romanilor la Myonesos, lângă Efes, duce la încheirea păcii de la
Apameia (188 î.h), prin care Antioh pierde teritorii în Asia Mică şi plăteşte
despăgubiri de război de 15.000 talanţi. Antioh III cel Mare a fost cel mai
important membru al dinastiei Seleucide, după fondatorul acesteia.
Următorul rege Seleucid prezent în Vechiul
Testament este Antioh IV Epiphanes, care învinge pe egipteni şi le invadează
ţara, apoi a jefuit Templul din Ierusalim (I Macabei 1). Ca urmare, evreii
conduşi de Iuda Macabeul, fiul preotului Matatia, se revoltă împotriva
stăpânirii seleucide, obţinând succese (I Macabei 2-4). La moartea sa îi
succede fiul său, Antioh Eupator (I Macabei 6). Antioh IV a trăit între 215-163
î. H. şi a domnit între 175-163 î.H.. În 189 î. H., după înfrângerea tatălui
său în faţa roamnilor, a fost trimis ostatec la Roma.La moartea regelui
Seleucos în 175 î. H. revine în Asia Mică şi cucereşte puterea cu ajutorul lui
Eumene II, regele Pergamului. În cursul celui de-al şaselea răboi sirian
(170-168 î.H) cucereşte capitala Egiptului, Memfis, unde se proclamă regent al
nepotului său minor, Ptolemeu VI. Ultimatumul dur al senatului roman prezentat
de C. Popilius Laenas îl forţează să se retragă umilit din această ţară. Este
iniţiatorul unei energice politici de elenizare, construind multe oraşe.În
acest context interzice în 167 î.H. cultul lui Iahve şi ridică un altar în
cinstea lui Zeus la Ierusalim, eveniment care va conduce la izbucnirea în anul
următor a revoltei evreieşti.
Antioh Eupator, fiul lui Antioh IV, este
nominalizat ca murind de o boală gravă (I Macabei 6). Antioh V Eupator (Născut
dintr-un tată ilustru) a trăit între 173-162 î.H. şi a deţinut puterea între
164-162 î.H. Domnia sa a marcat începutul crizei regatului Seleucid, de care a
profitat regatul parţiei (Iran). S-a aflat sub regenţa lui Lisias, care
momentan a reuşit pacificarea evreilor răsculaţi, dar au fost asasinaţi de
succesorul Demetrios I.
Demetrios I, fiul lui Seleucos IV, este
protagonistul conflictelor cu minorul său predecesor Antioh IV, cu evreii şi cu
succesorul său Alexandru (I Macabei 7 şi următoarele, II Macabei 14,1). A fost supranumit
Soter (Salvatorul) pentru că i-a eliberat pe babilonieni de sub tirania lui
Timarchus, susţinut de Roma. El a domnit între 162-150 î.H, murind în bătălia
decisivă cu Alexandru.Este menţionat în lucrările istoricilor antici Polybius,
Appian, Diodor Sicilianul şi Flavius Josephus.
Alexandru, fiul lui Antioh Epiphanes, apare în I
Macabei 10-11 şi despre el vorbeşte istoricul evreu romanizat Flavius Josephus.
Data sa de naştere nu este cunoscută, domnia sa fiind înregistrată între
150-145 î.H. Flavius Josephus îl prezintă şi sub numele de Balas, care poate fi
forma grecizată a unui nume aramaic. S-a căsătorit în 150 î.H. cu fiica lui
Ptolemeu VI Philometor al Egiptului. Moare în luptă cu succesorul său Demetrios
II
Demetrios, fiul lui Demetrios I Soter, a fost
trimis ostatec la Roma de tatăl său. Fiind ajutat chiar de socrul lui Alexandru
Balas, îl învinge şi ucide pe acesta din
urmă (I Macabei 10 şi următoarele). După această luptă ia numele de Nikator
(Învingătorul), domnind între 145-140 î.H. şi 129-125 î.H. Înfrânt în 140 î.H.
de regele part Mitridate I, pierde Mesopotamia în favoarea acestuia şi domnia
în favoarea lui Antioh VI Epiphanes şi apoi Antioh VII Eurgetes. Pentru
momentul reluării puterii istoricii au două variante: o victorie a fratelui său
mai tînăr Alexandru Sidetes împotriva parţilor sau sprijinul part. În a doua
domnie luptă cu Ptolemeu Eurgetes al Egiptului, fiind forţat să se retragă din
Egipt şi apoi învins la Damasc. Pentru moartea sunt de asemenea două variante: asasinat
la instigarea primei soţii, Cleopatra, ca răzbunare pentru faptul că în timpul
captivităţii din Parţia se căsătorise cu o fiică a lui Mitridate, sau moare în
lupta cu egiptenii care îl sprijineau pe uzurpatorul Alexandru Zabinas.După
domnia sa regatul Seleucid se limitează la Siria. Este citat în lucrările
istoricilor antici Flavius Josephus, Justinus şi Diodor din Sicilia.
Antioh cel Tânăr, fiul lui Alexandru, este adus
la putere de Trifon, comandant al lui Alexandru, şi-l învinge Demetrios II (I
Macabei 11), iar apoi este ucis de Trifon (I Macabei 13). Antioh VI Epifanes domneşte
simultan cu Demetrios II între 146/145-142 î. H., în regiunea capitalei
Antiohia. Ca şi predecesorul său, domneşte nominal, fiind tutelat de Trifon.
Rege part
Un Arsacis rege al perşilor este amintit ca find cel care îl învinge şi-l
ia prizonier pe Demetrios II Seleucidul (I Macabei 14). De asemenea, el este
unul dintre regii cărora Roma le trimite scrisori prin care îi avertiza în
privinţa persecuţiei evreilor (I Macabei 15). Istoricul evreu Flavius Josephus
spune că Demetrios s-a căsătorit cu o fiică a sa şi a murit în captivitate.
Este evident că nu este vorba de un rege al perşilor, ci al parţilor tot de
neam iranian, care şi-au constituit un stat pe la 250 î. H. în Persia prin
Arsacis I, pe fondul decăderii Seleucizilor. Jewish Encyclopedia îl identifică
pe acest Arsacis din Vechiul Testament ca fiind Mitridate I (171-138 î.H.).
Succesor al lui Phraates I, el cucereşte Media (Iran) în 160 î. H. şi
Mesopotamia (Irak) cu cetatea Seleucia de pe fluviul Tigru în 141 î. H. Ca
urmare îşi ia titlul de ’’Mare rege’’ (basileos magas), fiind primul rege part
care bate monedă cu chipul său. Astfel el transformă Parţia în mare putere a
Orientului Mijlociu, stat care va intra în dispută cu Roma în secolul următor.
Regi ai Pergamului
Regele Eumene primeşte teritorii ale Regatului Seleucid ca urmare a
înfrângerii lui Antioh III cel Mare de către romani (I Macabei). Este vorba de
Eumenes II Soter al Pergamului (NV Asiei Mici), stat care se desprinsese din
Regatul Seleucid în 283 î.H. A trăit între 221-159 î. H., fiind fiul lui
Attalos I.I-a succedat tatălui său, în timpul domniei sale (197-159 î.H.),
Pergamul atinge apogeul puterii.Alianţa cu Roma este elementul de bază al
politicii sale externe. Participă la victoria romanilor în cel de-al treilea
război macedonean (171-168 î.). În plan intern, construieşte altarul lui Zeus
din Pergam, oraş care devine un centru al lumii elenistice. Îi succede Attalos
II.
Un Atalus este citat printre cei care au primit de la romani scrisori în
care îi preveneau asupra tratamentului aplicat evreilor, fiind contemporan cu
Seleucidul Demetrios II (I Macabei). Este vorba de regele Attalos II al
Pergamului, care a domnit între 159 -138 î.H. Supranumit Philadelphos (Cel care
îşi iubeşte fratele) a susţinut domnia fratelui său Eumene II, căruia i-a
succedat. A continuat alianţa cu romanii, pe care i-a susţinut în conflictul cu
Seleucizii.
Rege al Spartei
Un Arie rege al Spartei este amintit ca având relaţii diplomatice cu marele
preot evreu Onia (I Macabei 12). Sparta era condusă de un tandem de doi regi
din familiile Ageazilor şi Europontizilor. Din familia Ageazilor au făcut parte
doi rege cu numele Areos: primul a domnit între 309-265 î. H., iar al doilea
între 262-254 î.H. Cum Onias I a deţinut funcţia de mare preot la sfârşitul
sec. IV î.H. şi înc. sec. III î.H.,iar următorul cu acest nume a deţinut
funcţia la începutul sec. II î.H., este foarte probabil ca cei doi lideri care
au încheiat presupusul tratat să fie Areos I şi Onias I. Areos I a trăit între
312 î.H. şi 265 î.H. Bun comandant, duce o politică împotriva tendinţelor de
restabilire a hegemoniei macedonene în Grecia, luptând cu succes împotriva
regelui Antigonos Gonatas în 281-280 î.H. Respinge invazia lui Pyrrus, regele
Epirului, în peninsula Pelopones şi conduce forţele peloponesiace în Războiul
Cremonediac (267-261 î.H.). Moare într-o luptă din cursul acestui război, când
a încercat să susţină Atena împotriva lui Antigonos. În plan intern, duce o
politică de întărire a puterii regale, introducând ceremonialul monarhilor
elenistici şi bate monedă de argint cu propriul chip.
Rege al Cappadociei
Un Arriarathes este nominalizat printre suveranii elenistici care primesc o
scrisoare de la romani în privinţa atitudinii faţă de evrei (I Macabei 15).
Este vorba probabil de regele Arriarathes V al Cappadociei. Regiune din centrul
Asiei Mici, Cappadocia îşi cîştigă independenţa faţă de regatul elenistic al Seleucizilor
la mijlocul sec. III î.H. Încă din timpul domniei tatălui şi predecesorului său
Arriarates IV ţara devenise regat clientelar al Romei, în urma înfrângerii
militare. Arriarathes V, numit şi Mithridates şi supranumit Eusebes Philopator,
a avut două domnii: 162-158 î.H. şi 156-130 î.H., fiind întrerupt de presupusul său frate şi
pretendent Orofernes (158-157 î.H). El continuă promovarea elenismului în ţară
şi politica filoromană. La solicitarea romanilor, participă la reprimarea
revoltei din Pergam (vestul Asiei Mici) condusă de Aristonicos şi moare în
luptă. Îi succede fiul său, Arriarathes VI Epiphanes Philopator.
Consul roman
Consulul roman Lucius trimite o scrisoare mai multor suverani elenistici (Cappadocia,
Pergam, Egipt) pentru a susţine cauza evreilor (I Macabei 15). Cei doi consuli
aleşi anual, ca prim consul şi al doilea consul, reprezentau puterea executivă
a republicii romane. Este dificil de identificat având la dispoziţie doar
prenumele, care era comun la Roma. Richard R. Losch, autor al
cărţii All the people in the Bible (2008), avansează
ca unul din cei doi candidaţi probabili pe Lucius Caecilius Mettelus Calvus,
care a deţinut funcţia în 142 î.H..Problema care se ridică este că scrisoarea
este inclusă în capitolul 15 din cartea întâi a Macabeilor, fapt ce ar data-o
în 139, adică dacă documentul ar fi fost scris de Mettelus ar fi trebuit să se
afle în capitiolul 14. Calvus a fost membru al familieie Caecilia, fiind fiul
lui Quintus Caecilius Metellus şi fratele lui Quintus Caecilius Metellus Macedonicus. A ocupat succesiv funcţiile de pretor,
consul, guvernator al Hispaniei în 142 î.H. (unde a luptat fără succes
împotriva rebelului Viriathus), proconsul al Galiei Cisalpine în 141 î.H.,
legat în 140-139 î.H., în această perioadă făcând parte din ambasada trimisă în
ţări din Orientul Apropiat. Copii săi au fost Lucius Caecilius Metellus Dalmaticus, Quintus Caecilius Metellus Numidicus şi Caecilia
Metella, soţia lui Lucius Licinius Lucullus. Referinţe despre Calvus găsim la Iustin (XXXVIII 8, 8), istoric
roman din perioada imperiului,deci cel puţin un secol după Calvus.
Al doilea candidat este Cnaeus Calpurnius Piso, care
a deţinut funcţia în 139 î.H. şi care, în alte izvoare, apare şi ca Lucius
Calpurnius Piso. Membru al marii familii Calpurnia care a început să se remarce
în politica şi societatea romană în sec. III î.H. Despre el găsim referinţe în Factorum ac Dictorum Memorabilium (libri
IX, i. 3. § 2), lucrarea lui Valerius Maximus (sf. Sec. I î.H.-înc. Sec. I d.H.),
care a strâns în ea circa 1000 de povestiri despre viaţa vechilor romani.
SURSE
Biblia, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea
de grijă a Prefericitului Părinte Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1999
Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mică enciclopedie de istorie universală,
Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983.
Horia C. Matei, Civilizaţia lumii antice. Mic dicţionar biografic, Editura
Eminescu, Colecţia Clepsidra, Bucureşti, 1983.
Horia C. Matei, O istorie a lumii antice, Editura Albatros, Bucureşti,
1984.
Jimmy Dunn, Apries, the 4th Ruler of Egypt's
26th Dynasty http://www.touregypt.net/featurestories/apries.htm
List
of rulers of Edom,
http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_rulers_of_Edom
C. Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea, Comandanţi militari. Dicţionar,
Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983
Lucius Caecilius Metellus Calvus, http://en.wikipedia.org/wiki/Lucius_Caecilius_Metellus_Calvus
