Din activitatea Forumului Democrat al Germanilor din România Filiala Constanța, „Tomis”, Constanța, ianuarie 1996
Forumul Democrat al Germanilor din România este o organizație nepatrimonială cu personalitate juridică. Scopul acestei organizații este apărarea intereselor populației de origine germană din România, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare , deci fără a contraveni legilor statului, ordinii publice și bunelor moravuri. Apărarea intereselor populației de origine germană din România se manifestă în plan economic, cultural, precum și al reprezentării acesteia în organele puterii și administrației de stat.
vicepreședinte Carașcă Natalia, Din activitatea Filialei Constanța Forumului Democrat al Germanilor din România
Forumul german are un număr mare de membri și simpatizanți, fiind coordonat de un comitet format din 8 persoane. Acest Comitet are în componență Comisiile socială, culturală și economică, fiecare dintre acestea având sarcini bine delimitate. Începând din 1994, printr-o mobilizare corespunzătoare și colaborare între comisiile stabilite în decembrie 1993, se vor efectua acțiuni concrete cultural-științifice, cursuri de învățare a limbii germane, de vizionare de casete și emisiuni în comun, împrumuturi de cărți din biblioteca proprie, sărbătorirea unor evenimente în comun în sediul Forumului și altele. Referitor la problemele sociale ale membrilor săi, vom lua măsuri pentru întrajutorarea cu bani și medicamente a familiilor cu venituri mici. În perspectivă, dorim strângerea relațiilor cu comunitățile germane din România, cu persoanele care sunt stabilite în Germania. Pentru păstrarea tradițiilor etniei germane, se organizează lunar întâlniri cu caracter festiv, de bun augur și evident deconectante: serbarea de Paște și, respectiv, de Crăciun. Vom continua inițiativa privind grădinița și școala germană.
Suntem conștienți că este greu până vom reuși să colaborăm astfel încât, fără alte fonduri decât cele din cotizații și cu o dotare modestă din afară, să ne îndeplinim scopul nobil prevăzut și în Statutul Forumului. Facem un apel călduros și pe această cale celor care vor să se înscrie în Forumul german ca etnici, să se prezinte la sediul nostru din str. Mihai Șuțu nr. 7 cu documente care să ateste acest lucru, în zilele luni și miercuri.
Fleischer Georg - vicepreședinte FDGR Filiala Constanța, Cine suntem noi?
Noi facem parte din minoritatea germană din România. Dar cine este minoritatea germană din România? Răspunsul la această întrebare este foarte dificil. Minoritatea germană din România este formată din cinci grupuri fundamental diferite unul de celălalt, încât trebuie ținut cont când s-a așezat pe teritoriul României, regiunile unde s-au stabilizat și țara de baștină de unde au plecat.
Cea mai veche și primă grupare a fost sașii transilvăneni. După creștinarea maghiarilor între anii 1000-1100, împăratul ungar Gelza (Gelzer) II a chemat coloniștii din Germania la granițele estice ale Ungariei ca un fel de scut sau apărător al granițelor răsăritene ale Ungariei. Ei nu au venit ca niște cuceritori ai acestor meleaguri ci ca „ad retinenda coronam”. Primii au sosit în anul 1142, mai întâi la Sibiu-Bistrița-Brașov și pe parcurs în multe localități din Transilvania de est. Locul lor de baștină Germania, regiunile Flandra-Trier-Luxemburg. A doua grupare sunt șvabii bănățeni. Odată cu înfrângerile Imperiului Otoman la zidurile Vienei în 1683 și după tratatul de pace de la Passarovitz, în 1718 Banatul a trecut sub dominația coroanei de la Viena. După căderea Imperiului Otoman, multe teritorii ale coroanei au rămas slab populate. Împăratul Karl VI a condus prima etapă de colonizare a Banatului într-un ritm cu mult mai mare între anii 1725-1726. Maria Theresa după războiul de șapte de ani a continuat colonizarea Banatului într-un ritm mult mai mare. Și ultima perioadă de colonizare a Banatului a fost între anii 1782-1786. Acești vin din Elsus-Lothing, Kochz, Schvaben, Relin, Main, Franken, Rayern, Deutschbohmen și din Austria Inferioară. A treia grupă a minorității germanilor din România este cea din Bucovina. Despre această grupare nu avem date precise, dar a fost și există și a cum Suceava, Gura Humorului și Vatra Dornei. Stabilirea lor pe aceste meleaguri s-a produs odată cu nașterea Imperiului austro-ungar. A patra grupare este cea a germanilor Dobrogei. Această grupare a avut un destin foarte trist. Dacă celelalte grupări au avut o patrie mamă, această grupare nu poate spune același lucru, este foarte greu de reconstituit care a fost locul lor de baștină, marea majoritate a acestor coloniști a venit din Rusia. Primii coloniști au venit prin anul 1842 în grupuri mici. Dar în a doua perioadă, 1872-1873, și a treia, 1890-1891, au fost grupări mai compacte. Și ultima grupare a germanilor de pe teritoriul României sunt germani veniți de pretutindeni. De-a lungul sutelor de ani au venit pe teritoriul României de azi germani negrupați - chemați la curțile domnești - meseriași, cărturari și după încoronarea împăratului Karl I comercianți, constructori de toate felurile și mulți alții.
Forumul democrat al germanilor din România Filiala Constanța este formată sau se constituie din persoane care fac parte din toate aceste cinci grupări.
Școala germană și Biserica Evanghelică Germană din Constanța
Marele istoric german Paul Tragger, care a cercetat după 1916 viața, limba și tradițiile coloniștilor germani din Dobrogea, sublinia în scrierile sale că în această zonă școala în limba germană lipsea aproape cu desăvârșire . Aceasta era într-un fel suplinită de biserică. Cei mai mulți dintre coloniști erau protestanți lutherani, dar erau destul de numeroși și catolicii. Preoții veneau din Germania. Slujbele religioase se țineau în case particulare și erau destul de rare. Absența învățătorilor și a unui local destinat învățământului erau principalele obstacole în calea unui proces educațional firesc și necesar.
În 1883, coloniștii din Anadalchioi, de confesiune evanghelică lutherană, s-au unit cu germanii evanghelici lutherani din Constanța, înființând Comunitatea Evanghelică Lutherană. Conform scrierilor lui Paul Traeger, în această comunitate intrau germani, austrieci și elvețieni, funcționari și meseriași care făceau parte din grupul germanilor dobrogeni. Aceștia au contribuit chiar și cu proiectarea primei biserici evanghelice, care a fost construită la Constanța în 1892. În apropierea acesteia a fost construită în 1901 Școala Germană. Din informațiile istoricului german aflăm că în anul 1915-1917 numărul școlarilor crescuse la 207 elevi, dintre care 7 erau de cetățenie germană, 24 austro-ungară, 8 erau turci, 4 bulgari, 124 români, 12 greci, un olandez etc.
Școala Germană din Constanța a fost singura care a primit ajutor financiar din partea Germaniei: la început 4.000 de mărci, apoi 4.200 de mărci anual.
dr. Maria Else Klein (Walcher)
Este una din personalitățile marcante ale etniei germane din Dobrogea, făcându-se remarcată în perioada interbelică prin studiile asupra vieții, limbii și culturii germanilor dobrogeni.
S-a născut la 12 martie 1912 în orașul Stuttgart, Germania, efectuându-și studiile secundare în localitatea Ravensburg. A studiat germanistica la Tubingen și Berlin, unde, în 1938, și-a luat doctoratul. Pentru realizarea tezei de doctorat, în perioada 1936-1937 a cutreiera toate așezările dobrogene în care trăiau coloniști germani. În această vastă și foarte bine documentată lucrare descrie în amănunt viața grea a etnicilor germani, mai cu seamă a celor din Cogealac, unde a locuit o perioadă mai îndelungată. Din păcate, această prețioasă lucrare s-a pierdut cu prilejul transmutării germanilor dobrogeni în 1940.
Gottfried Weingartner
Este o altă personalitate proeminentă a etniei germanilor dobrogeni. Înainte de cel de-al doilea război mondial a activat ca învățător și predicator în localitatea Cogealac. În timpul războiului s-a înrolat în armata română ca preot al unei unități militare. După 1945 se stabilește în orașul Constanța, unde predă limba germană în diverse școli și activează în continuare ca pastor. Din păcate, nu și-a putut exersa prea mult timp profesia, fiind hărțuit permanent de organele de securitate. A fost arestat și închis de cinci ori, totalizând mai mulți ani de temniță, dar credința în Dumnezeu și dragostea pentru limba și cultura germană, pentru civilizație și libertate, i-au oțelit inima și mintea, supraviețuind tuturor acestor aberante persecuții.
Cutremurătoarele mărturii ale etnicilor germani deportați în Ucraina
În ziua de 7 ianuarie 1994 a avut loc la sediul Forumului Democrat al Germanilor din România filiala Constanța, o emoționantă întâlnire cu un grup de etnici germani care au fost deportați în 1945 la muncă forțată al lagăre din Donbass, Ucraina. Cutremurătoarele lor mărturii au impresionat puternic numeroasa asistență pusă față în față cu acești oameni care au supraviețuit miraculos unor atrocități inimaginabile, unui cumplit regim de distrugere fizică și psihică prin muncă silnică și înfometare. Comentariile noastre sunt de prisos. Iată, consemnate pe scurt, mărturiile lor.
Natalia Reihman
Calvarul a început pe 11 ianuarie 1945. Aveam 22 de ani. Împreună cu sora mea Paulina, 24 de ani, și fratele meu Nicolae, 18 ani, am fost urcată într-un vagon pentru transportul vitelor și după o călătorie groaznică am ajuns la Galați. Trenul a staționat acolo o săptămână, după care s-a îndreptat către Donbass. Singura „dotare” a mijlocului nostru de călătorie era o căldare în care, laolaltă, femei și bărbați ne făceam nevoile. Înghesuiți unii într-alții, ca să putem rezista frigului cumplit, am ajuns în cele din urmă în lagărul R 1096 de la Gorlovha-Boros din Donbass, Ucraina. AM fost cazați într-un amfiteatru rămas încă de pe timpul războiului cu francezii, cârpit pe ici, pe colo. Clădirea fiind mai mult din scânduri, frigul întrecea orice închipuire. Eram cu toții intrigați de faptul că ne păzeau soldați înarmați cu puști-mitralieră, ca pe niște criminali periculoși. Nu făcuserăm nici un rău nimănui. Nu înțelegeam ce căutam noi acolo. Habar n-aveam de înțelegerea lu Stalin cu guvernul României, prin care etnicii germani trebuiau să ajute la „reconstrucția” Rusiei... În lagărul nostru erau 1.500 de deținuți, bărbați și femei. În principal, trebuia să săpăm gropi, îmbrăcați ca vai de lume, în plină iarnă rusească. Despre mâncare, ce să mai vorbim? Cinci ani ne-am hrănit doar cu varză acră și apă. În butoaiele cu varză aruncau sare, amestecau picioarele, apoi ne împărțeau rațiile! Uneori, săpând gropile, reușeam să prindem popândăi, care erau pe dată transformați în adevărate „delicatese” culinare. Despre rațe și câini, ce să vă spun, erau rarități! Am fost folosiți ca forță de muncă la căile ferate. În fiecare noapte, cu schimbul, plecam câte două la furat sfeclă furajeră prin gara de la Enacheevna. Au vrut să ne despartă, dar sora mea le-a spus: „Mai bine împușcați-mă!” S-a îmbolnăvit și a fost transportată într-o stare jalnică la Sighetu Marmației, apoi la București. Revenită acasă, i-au fost necesare 5 cinci pentru a se adapta la un regim normal de hrană. Mama mea a înnebunit... Eu am lucrat apoi un an și jumătate la o mină. Era vai de capul nostru când ploua. Apa intra șuvoi în galerie, pompele nu funcționau... Ni se acorda drept supliment o lingură de arpacaș pe zi! Când ieșeam la suprafață, cu hainele ude leoarcă, acestea înghețau imediat pe noi. Plecam către lagăr în coloană. Unii cădeau epuizați, mai și mureau, dar nu aveam voi să ieșim din coloană. Populația rusă trăia la fel de rău ca și noi, dar erau oameni buni și liniștiți. M-am reîntors acasă pe 18 decembrie 1949 ca un schelet ambulant. De la tata am aflat că fusese în audiență la prefectul Dușa pentru a ne salva măcar pe noi. Acesta îi promisese că-l va trimite în Ucraina doar pe băiat, nicidecum pe fete. Realitatea a fost însă cu totul alta...
Gheorghe Scholtz
Când am fost deportat în lagărul de la Buros, Donbass, aveam 18 ani și mă calificasem deja în meseria de strungar. La început am fost repartizat într-un detașament de muncă la căile ferate. A fost cumplit de greu, dar am rezistat datorită constituției mele robuste. Cel mai înverșunat dușman al nostru era foamea. Într-o zi ne întorceam de la muncă. Dintr-un camion care tocmai depășea coloana au căzut două verze. Firește, din instinct m-am repezit să le ridic. S-a creat o mare învălmășeală. Ajuns în lagăr, am fost târât în fața comandantului, sub învinuirea că am creat dezordine în timpul deplasării. Drept pedeapsă, doctorul lagărului mi-a retezat vârfurile degetelor mijlocii de la ambele mâini, după cum puteți constata. Necazurile au continuat multă vreme după întoarcerea în țară. În 1959 lucram ca strungar la fabrica de șuruburi din Saligny. În timpul unei ședințe cu întreg personalul, secretarul de partid a luat cuvântul, anunțând asistența: „Veți avea acum prilejul să-l vedeți pe cel mai mare dușman al poporului strecurat printre noi, un bandit și un neamț foarte periculos. Noi priveam aiurea prin sală, să localizăm dușmanul. Mi-am auzit numele, mi s-a cerut să mă ridic. După câteva zile am fost trimis în Deltă, la tăiat stuf, până în toamna anului 1960.
Ana Simion
Tatăl meu, Iohan Miess, locuia în 1945 în localitatea Hârna, lângă Brașov. Avea 37 de ani. A fost deportat în lagărul de la Nikanor, în Donbas. Singurul amănunt pe care îl cunosc în legătură cu el este faptul că a lucrat într-o mină. (Plânge) Nu s-a mai întors.
Ana Malai (Adam Anne Marie)
M-am născut în 1949 în lagărul de la Gorlovha, Donbass, Ucraina. Mama mea, Maria Adami, fusese deportată în sinistrele pustietăți ale Donasului în ianuarie 1945, pe când avea doar 15 ani. Acolo ea l-a cunoscut pe tata, Mălai Ioachimi, de loc din Jurilovca, jud. Tulcea. Dragostea adolescentină care s-a înfiripat între ei i-a ajutat să supraviețuiască și să se întoarcă acasă după cinci ani de detenție inumană.
Jeana și Constantin Deiss
Aveam doar 17 ani, eram născută Scheffer, după numele bunicii mele. Actualul meu soț avea pe atunci 18 ani. Nici unul, nici celălalt nu cunoșteam limba germană. Ne-au deportat în Donbass din cauza numelor. A fost cumplit. Soțul meu nu și-a revenit nici astăzi pe deplin și de aceea vă voi relata numai eu câteva amănunte care răscolesc în noi amintiri de coșmar. Ne-am cunoscut în lagăr. Am muncit împreună, ca robii, la un gater. Fetele cărau buștenii uzi, cumplit de grei, până la primitivele instalații de tăiere, bărbații îi preluau și îi tăiau. Accidentele deveniseră banalități cotidiene. Palma dreaptă a soțului meu, sfâșiată de un piron, poate întări această afirmație, care a fost o simplă bagatelă pe lângă ce s-a întâmplat acolo altora... Îmi amintesc de minunata Ecaterina Schmidt, o tânără de 26 de ani din Giurgiu. Noi obișnuiam ca între 1 și 3 noaptea să mergem câte două la furat ceapă și salată din grădinile rușilor. Ecaterina a fost prinsă, legată cu codițele de un stâlp și bătută groaznic până dimineață. Am găsit-o agățată de stâlp, vânătă toată, desfigurată, în stare de inconștiență. A făcut pneumonie și a murit. a treia zi, cu toate eforturile noastre de a o salva...
Ialgoczi Heinrich Arthur
În lagăr mi se spunea Buby Electricianul fiindcă eram un foarte bun meseriaș. Rușii mă respectau, dar nu beneficiam de un regim alimentar preferențial și nici de santinele nu scăpam, oriunde aș fi fost solicitat. Principala mea misiune era de a pune în funcțiune captura de război a rușilor. Cum meseriașii buni erau foarte greu de găsit în Donbass, am fost pur și simplu răpit de două ori de ofițeri ai unor lagăre vecine, fiind la un pas de a fi declarat „evadat”, ceea ce ar fi fost echivalent cu condamnarea la moarte prin împușcare.
Frauenhoffer Nicolae
La vârsta de 18 ani, pe 14 ianuarie 1945, am fost îmbarcați într-un tren în gara Jimbolia și deportați în lagărul de la Krivoirog, unde am fost deținut 9 luni. Adevăratul coșmar a început odată cu transferarea mea în lagărul nr. 1, unde erau deținute aproximativ 2.000 de persoane, români, unguri, polonezi și sârbi. Din cauza foametei se murea pe capete. Colac peste pupăză, a izbucnit și o epidemie de dizenterie, imaginați-vă ce a fost acolo, bărbați și femei laolaltă... În iarna anului 1946 mi-au degerat picioarele. Printr-un miracol nu mi-au fost amputate, dar am rămas până în ziua de azi cu un defect. În 1947 am muncit trei luni într-o mină. Fierbeam cartofi într-o cutie, mâncam roșii crude adunate de pe câmp. Câteodată localnicii își făceau milă și ne invitau la o friptură de... popândău! Într-una din zile epuizat, am căzut pe drum. M-au ridicat două fete și m-au târât până în lagăr, riscând să fie pedepsite. Ele mi-au salvat viața atunci.
Edith Chivescu
Eram încă mică în 1949, dar n-am să uit niciodată ziua în care tatăl meu Gerg Braun s-a întors din lagăr. Anii cumpliți petrecuți la muncă, în Donbass, îl făcuseră de nerecunoscut. Era în întregime deformat, umflat, din cauza consumului de sfeclă furajeră. Abia după două săptămâni a început să-și revină, topindu-se, devenind sub privirile îngrozite ale familiei un schelet umblător...
Toate aceste mărturii evocă o perioadă dureroasă din istoria noastră, când mii de oameni nevinovați au plătit cu viața și tinerețea lor un preț uriaș demenței șobolanilor roșii. Fie ca aceste momente ale rușinii să nu se mai repete niciodată în istorie!
Anchetă realizată de Sorin Roșca și Nicolae Nichifor cu sprijinul substanțial al Comitetului Director al Forumului Democrat al Germanilor Constanța.
