„Agresiunile Uniunii Sovietice împotriva lumii 1919-1989” (SARIN & DVORETSKY 1996)

gen. Oleg Sarin & col. Lev Dvoretsky, Război împotriva speciei umane. Agresiunile Uniunii Sovietice împotriva lumii 1919-1989, Antet, București, 1997, 307 p.

3 Cuvînt înainte

14 I.Război în Pirinei, dirijat de la Kremlin

38 II.Umbra sovietică peste Suomi

61 III.Legea junglei, în documente oficiale

79 IV.Ultima aventură militară a lui Stalin

119 V.Terenul de probă din Vietnam

152 VI.Orientul Mijlociu și Africa

181 VII. Criza din Caraibe

213 VIII.Europa de Est în termeni sovietici

245 IX.Sindromul afghan

271 X.Exportul armelor - un factor exploziv

281 Încheiere

290 Note

301 Index

coperta 4: Titlul original, în engleză, este Alien Wars. Am dorit să păstrăm nealterat sensul cuvântului alien, acela consacrat în conștiința colectivă, de ființă străină și ostilă speciei umane. Ne-am hotărât să traducem această sintagmă care te duce cu gândul la science-fiction, prin Război contra speciei umane.
Invazii inumane fățișe, bine organizate, asta au reprezentat acțiunile militare, intervențiile armate sau politice ale URSS, atât în interiorul său, unde a distrus etnii întregi, cât și în țări străine, unde a dori (și de multe ori a reușit) să impună o ideologie, un conducător, o formă de organizare străine speciei umane, specifice alien-ului comunist.
Este monumentul ca ceastă monstruozitate străină și ostilă omenirii să fie dezvăluită, iar modul în care proliferează, distrus.
Alien Wars prezintă materiale incendiare - despre care până nu demult circulau doar presupuneri sau aluzii, în presa străină, precum și în guvernele lumii libere - scrise de doi cunoscători din interior.
Generalul Oleg Sarin, retras din Armata Roșie, a fost redactor șef adjunct al ”Stelei roșii” (Krasnaya Zvezda), cotidianul forțelor armate ale URSS. S-a înrolat în 1958, ca absolvent al Academiei Militare Sovietice și al Școlii de Artilerie, deținând și un doctorat în istorie. Cea mai recentă apariție pe lista operelor sale este Sindromul afghan: Vietnamul Uniunii Sovietice, lucrare scrisă în colaborare cu reputatul autor L. Dvoretsky.
Colonelul Lev Dvoretsky a intrat în armată în 1948, servind până la retragere, în 1982. A urmat Colegiul Militar și Școala Militară de Aviație și a primit un doctorat în ziaristică de la Universitate din Moscova. În prezent, este directorul publicațiilor militar-istorice și militar-economice ale firmei ruso-americane Amscort International.
Editorul

„Ethnie et confession en Transylvanie” (BOCȘAN & LUMPERDEAN & POP 1996)

Nicolae Bocșan & Ioan Lumperdean & Ioan Aurel Pop, Ethnie et confession en Transylvanie (du XIIIe siecle au XIXe siecle), Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 1996, 205 p.

5 Ioan Aurel Pop, Ethnie et confession. Genese medievale de la nation roumain moderne

61 Ioan Lumperdean, Nation et confession au XVIII siecle. Options et preocupations pour l union eclesiastique des Roumains de Transylvanie

93 Nicolae Bocșan, Nation et confession en Transylvanie au XIX siecle. Le cas de la Metropolie roumaine

183 Index

„Dialoguri româno--americane” (ILIESCU 1996)

 Ion Iliescu, Dialoguri româno-americane, Nemira, București, 1996, 351 p.

Cuprins

5 1. De ce Statele Unite?
17 2.Washington
19 La Casa Albă
35 La Departamentul de Stat
41 La Departamentul Apărării
47 La Congres
61 Întâlniri consacrate relațiilor economice
83 La Centrul pentru Studii Strategice Internaționale și la Institutul pentru Veghea Mondială
113 La Clubul Național al Presei
131 La organisme financiare internaționale
141 La Muzeul Memorial al Holocaustului
143 Întâlnire cu reprezentanții presei române
161 3. Coasta de Vest
163 Seattle
181 Los Angeles. Studiuorile „Universal”
218 Dialog cu ziariștii
251 4. ONU - Semicentar
253 Șansa unui nou început
259 Întâlniri cu șefi de stat și de guvern
265 Discuții cu parteneri americani
293 Gânduri la încheierea Sesiunii jubiliare
301 5. Din Texas în Massachusetts
303 Houston
325 Boston

349 Lista ilustrațiilor

coperta 4: Volumul reunește  documente - declarații, alocuțiuni, convorbiri - și relatări referitoare la cele două vizite efectuate în SUA de delegația oficială în toamna anului trecut: o vizită oficială la invitația președintelui Clinton și o vizită prilejuit de participarea la sesiunea aniversară cu ocazia împlinirii a 50 de la crearea ONU.
Astăzi devine de neconceput dezvoltarea într-o viziune modernă a unei țări fără o relație strânsă cu statele dezvoltate și mai ales cu SUA, care dețin ponderea esențială în viața politică, precum și pozițiile cele mai avansate în domenii cheie ale progresului contemporan: electronica, informatica, aviația, biotehnologiile, industria extractivă și prelucrătoare.  Este nu numa ilegitim, este și necesar ca în cadrul orientării spre Occident a politicii externe românești, relațiile cu SUA, amplificarea, diversificare și consolidare acestora, să reprezinte o prioritate strategică, un obiectiv de importanță vitală.

„Filosofia românească la judecata neototalitaristă (III)” (CAZAN 1996)

prof. univ. dr. Gh. Al. Cazan, Filosofia românească la judecata neototalitaristă (III), „Tomis”, Constanța, 1996

Nu există filosofie românească! Morții sunt, adeseori, mai puternici decât viii, fie aceasta pentru că valoarea operei unora dintre cei care nu mai sunt în viață a fost consfințită istoricește. Or, cum valoarea operei cumva nu convine totalitarismului, atunci ea trebuie supusă criticii până la a răsturna total și a o prezenta, împotriva adevărului ei, ca non-valoare sau pseudo-valoare sau ca una al cărui autor a fost „duplicitar ”, „colaboraționist” etc, așa încât valoarea însăși este prezentată cu atributele autorului.

Cu morții care nu-i convin, totalitarismele au procedat totdeauna cu măsuri abnorme, ilogice, barbare. Am văzut cum s-a procedat cu filosofii și filosofia românească în septembrie 1940 sau după reforma învățământului din 1948.

În „noul” timp, adică după decembrie 1989, câțiva intelectuali din domeniul „științelor umaniste” s-au reprofilat în privința orientărilor lor. S-a petrecut cu ei Fenomenul Damascului. Asemenea Sfântului Pavel, care din asupritor al creștinilor a devenit, peste noapte, prin iluminare, un fervent apostol al lui Isus. Numărul Pavelilor a crescut impunător și, sigur, s-a recrutat, într-o anumită măsură, din foștii activiști din domeniul ideologiei ceaușiste, din rândul foștilor secretari de partid., fie că au fost cu propaganda, fie că fost secretari fără alte determinări, deci care conduceau, efectiv, un anume organ de partid (unitate, birou). Ori când n-a făcut parte din categoriile de mai sus, au putut fi totuși întâlniți printre profitorii regimului. Unii au stat zeci de ani în institute de cercetare și în învățământul superior fără a da nimic semnificativ în filosofie. Poate din când în când câte o broșurică despre Știință și religie sau despre Revoluția săvârșită de marxism în filosofie (și astea proaste!) sau, după caz, câte o teză de doctorat pe care, apoi, cu ajutorul unor jurnaliști nepricepuți în ale filosofiei, au ridicat-o la rangul de mare filosofie. Majoritatea lor au fost bursieri ai statului român sau ai altor state, beneficiari, deci ai unor stagii de formare profesională în străinătate. pe când majoritatea carelor didactice și a cercetătorilor din domeniul filosofiei aveau interdicție de specializare în străinătate (mai ales după 1973), ei obțineau vize de plecare în străinătate în fiecare vară.

Coincidența face c a un Pavel care poartă chiar acest nume, activist altădată la un CC al UTC, jurnalist la reviste comuniste, om care alerga să ia cadrelor didactice interviuri despre personalitatea de excepție a lui N. Ceaușescu, s-a reconvertit, și el, și a devenit din apologet al regimului comunist, nu doar critic al acestuia, ceea ce nu este rău, ci un totalitarist pentru care lumea are o singură dimensiune, oamenii trebuind să creadă neapărat în ce propagă neofitul în ale democrației etc.

Din punctul său de vedere, pe care cred că îl reproduc corect, nu există filosofie românească, iar dacă s-ar încerca să se acorde demnitatea de filosof unor români, atunci  „poate”, zice el, că Blaga sau Noica ar merita-o. Deci Blaga sau Noica sunt considerați, cu îngăduință, ca unii care „poate” ar merita titlul de filosofi.

În paranteză fie spus, distanța dintre Pavel Apostol care îl desființează pe Blaga (în Revista de filosofie, 1958) și noul Pavel care crede că lui Blaga i se poate atribui vocabula poate în privința calității de filosof, distanța nu pare a fi prea mare. Să zicem că acești Paveli țin de destinul istoriei filosofiei românești, ar fi prea mult.

Într-o altă intervenție de-a sa, de data aceasta la cartea lui Ion Ianoși, O istorie a filosofiei românești (în relația ei cu literatura) (Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996), același Pavel dă intervenției sale un titlu pe care l-a vrut deopotrivă subtil și ironic, ceva în sensul O istorie despre ceva care nu există, un titlu care nu poate fi decât o prostie ori, ceea ce este mai credibil, o stratagemă vicleană de a intra în grațiile celor care i-ar fi putut favoriza ascensiunea. Ceea ce, fie vorba între noi, s-a și întâmplat.

Pentru Dan Pavel, filosofia românească și istoria ei nu există și atât. S-a hotărât omul să declare inexistența filosofiei românești și a făcut-o în afara oricărei îndoieli și dincolo de rezultatele cercetărilor în acest domeniu. Propagandistul de altădată a ieșit din nou la iveală, nu s-a schimbat în privința naturii sale, cum nici procedeele nu și le-a modificat. Cântă și desființează, în continuare, cum  știe, atâta doar că altul este obiectul cântecului și altul al desființării. Pentru el, D. Cantemir, T. Maiorescu, V. Conta, C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, Mircea Florian etc nu au existat, numele lor par fi pure ficțiuni, sau dacă vor fi existat, opera lor nu poate fi apreciată ca filosofie. Unei asemenea „exegeze” nu i se poate opune nici o argumentare pentru că ea este viciată prin intenție, denaturată prin voințe arbitre și nu rezultă, cum se observă, din vreo argumentare fie ce cât de slabă.

Noul-vechi Pavel dă verdicte, sancționează, desființează istoria filosofiei românești, pentru a fi și el la modă, căci despre originalitate nu poate fi vorba de vreme ce ideea are statute vechi. orice altă idee ce nu cade pe credința lui, ale cărei izvoare numai merită cercetări, este declarată nulă, iar autorul este aruncat la coșul cu vechituri. Argumentele nu au ce căuta într-un asemenea loc unde sloganul se lăfăie într-o libertate absolută.

El este, însă, jurnalist de profesie sau cel puțin așa a fost înainte de decembrie 1989, așa încât s-ar putea crede că afirmațiile sale despre filosofia românească sunt o licență peste care se poate trece fără comentarii prea largi.

Mai gravă nu se pare ideea inexistenței istoriei filosofiei românești când vine de la oameni considerați autorități în filosofie.

Discursul literar (MUREȘANU-IONESCU 1996)

Marina Mureșanu-Ionescu, Literatura - un discurs inedit, Editura Universității „A. I. Cuza”, Iași, 1996

Repere pentru un itinerar
(7-8) Ideea care stă la baza întreprinderii de față este că medierea reprezintă condiția fundamentală de funcționare a discursului. Altfel spus, comunicarea literară se realizează prin intermediul  unei suite de „praguri” sau „filtre” care despart și unesc în același timp emițătorul și receptorul. O estimare cît mai exactă a naturii și gradelor acestei medieri trebuie să intervină pentru a nuanța lucrurile.
Sistemul literar funcționează ca un sistem al diferenței în dublu sens. În primul rînd, diferența ca reînnoire, alteritate, în al doilea rînd, ca un derivat posibil al verbului francez differer, cu sensul de a amîna, a decala (differance), ceea ce acumulează intermediarii (deci mediatorii) între o realitate primă și una secundară.
Fixînd ca reper unul din elementele constitutive ale procesului de comunicare - existența necesară a unui emițător și a unui receptor - putem distinge mai multe niveluri extratextuale (autor-public, auditori, cititori, două spații culturale etc) sau intra-textuale (narator-naratar, parteneri intradiegetici ai unui dialog, eu poetic-cosmos, logos etc) și, implicit, parametri distincți. Ierarhizări asemănătoare pot fi făcute în funcție de codul folosit, de natura mesajului, de elementele contextuale, În fapt, toate aspectele comunicării reale (neartistice) sînt reconstituite, într-o modalitate transpusă, decalată, în interiorul spațiului literar. Problema conținutului informațional vehiculat de literatura implică aspecte delicate precum dimensiunea cognitivă a literaturii sau problema referinței.  Există întotdeauna o tensiune între rezerva semantică a emițătorului, constrîngerile impuse de cod și orizontul de așteptare al receptorului. Un întreg sistem de filtraj marchează mesajul, formînd tot atîtea grade de mediere.
După o seamă de propuneri / tentative de teoretizare a problematicii medierii, subsumate unei logici  a discursului literar, discuția se angajează pe 2 axe care numai din cauza constrîngerilor discursive  sînt tratate în succesiune.
Întîi de toate, lectura este primul și cel mai important mijloc al medierii.
Autoreferențialitatea închide discursul în el însuși , într-o perpetuă autoreflectare. Analizele cuprinse în această secțiune au ca principal obiect codul, semnificantul, ceeace derivă din posedarea unei tehnici și acționează preponderent la nivelul materialității discursului.
Referențialitatea, dimpotrivă, orientează discursul spre exterior, spre altceva, spre extra-text. Nivelurile de lectură se multiplică, perspectiva se lărgește.
Exemplele alese sînt considerate „cazuri” - în dublu sens, de ocurențe, dar și de lucru ieșit din comun, deviere de la normă. Ieșirea din „imperialismul teoretic” de care suferă modernitatea se face - cel puțin așa am intenționat - prin pluralele din titlurile celor trei secțiuni. O ambiguizare necesară.