„Aurel Dumitrescu 90” („TOMIS” 1998)

 T., Aurel Dumitrescu 90, „Tomis”, Constanța, 1998, august

Poetul și prozatorul Aurel Dumitrescu, decanul de vârstă al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România, a împlinit la începutul lunii august frumoasa vârstă de 90 de ani.

Autor al volumelor Monografia satului Ezibei (în colaborare cu Constantinescu-Mircești, București, Ed. Bucovina) Sunt țărmul (versuri, Ed. Litera, 1972), Poem pentru Veronica (versuri, Constanța, Ed. Europolis, 1995), Frontul și Ea (proză, Constanța, Ed. Europolis, 1996), A. D. s-a impus ca un scriitor autentic, discret și sensibil, fascinat în permanență de strălucirea peisajului marin, de farmecul și misterul ancestral al ținuturilor dintre Dunăre și mare. Bogăția și expresivitatea limbajului poetic, exotismul oriental cultivat fără ostentație și cu măsură, invenția verbală și calitatea remarcabilă a sonetelor sale (în buna tradiție a lui V. Voiculescu) și a dobrogeanului Al. Gherghel, sunt tot atâtea calități prin care A. D. s-a făcut cunoscut și apreciat în lumea literară.

Aniversarea celor nouă decenii de viață ne prilejuiește ocazia de a-i adresa un colegial „La mulți ani”!, multă sănătate și putere de muncă.

„Viața Filialei” (ROȘCA 1998)

 Sorin Roșca, Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, 1998, august

*

În prezența unei numeroase și elevate asistențe a fost lansat la Muzeul de Artă din Constanța volumul de versuri Vedere din Mirador, Ed. Europolis, Constanța, 1998, purtând semnătura poetului Vasile Gh. Cojocaru, membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala Dobrogea. Această nouă apariție editorială a fost prezentată de scriitorul Nicolae Motoc, redactor șef adjunct al revistei „Tomis”, membru în Consiliul de conducere al USR.

*

„Cafeneaua literară” din incinta Librăriei Uniunii Scriitorilor a găzduit ședința festivă de bilanț a „Cenaclului de marți”, în fond un adevărat parastas de șase ani, după cum apreciau cu ironie și amărăciune câțiva dintre cenacliști, nemulțumiți de inconsistența și caracterul sporadic al rezultatelor obținute de membrii acestei grupări literare studențești. Din partea Filialei Dobrogea a USR au au participat scriitorii Nicolae Motoc, Ovidiu Dunăreanu, Sorin Roșca și Dan Perșa.

*

În cadrul emisiunii „O carte în discuție” a postului de televiziune MTC Constanța scriitorii Nicolae Rotund, O. Dunăreanu și S. Roșca, membri ai USR, au susținut un amplu dialog, având ca subiect recent apărutul volum de interviuri „Convorbiri pontice”, Ed. Ex Ponto, Constanța, 1998, autor O. Dunăreanu. Realizator al emisiunii a fost publicistul și criticul de teatru Ana Maria Munteanu.

*

Prozatorul Constantin Novac, secretar executiv al Filialei Dobrogea, redactor șef al revistei „Tomis”, a făcut parte din juriul celei de a XXIII a ediții a Concursului literar „Panait Cerna” din Tulcea, alături de scriitorii Nicolae Prelipceanu (președinte), Denisa Comănescu, Mariana Criș, Dumitru Mureșan, Olimpiu Vladimirov. Premiul revistei „Tomis” a fost decernat tânărului Ioan Dragoș din satul Lucăcești din Maramureș.

*

Inaugurarea la Slobozia a librăriei USR a prilejuit organizarea unei noi întâlniri între scriitori și oameni de cultură din județele Constanța și Ialomița, fiind puse bazele unei manifestări culturale care se va derula până la sfârșitul anului 1998. Cu acesta prilej, a fost lansat romanul Dignidad, Ed. Ex Ponto, Constanța, autor Nicolae Motoc, în prezentarea conf. univ. Nicolae Rotund, Ioan Popișteanu, directorul 
Editurii Ex Ponto, C. Novac. În încheiere, N. Motoc a făcut o confesiune despre roman și spiritul ialomițean. Din partea gazdelor au fost prezenți scriitorii Șerban Codrin și Ioan Neșu, precum și George Stoian, inspector șef al Inspectoratului pentru Cultură Ialomița.

„Salonul de plajă” („TOMIS” 1998)

 Sorin Roșca, Salonul de plajă, „Tomis”, Constanța, aug. 1998

În ultima zi a Târgului de carte „Litoral 98”, organizat în iulie la Constanța, reprezentantul unei cunoscute edituri bucureștene era profund dezamăgit de interesul foarte scăzut al publicului față de evenimentul cultural cu participare națională. „Nu cred că vom mai veni în toamnă, fiindcă-i pierdere de bani și de timp. La Neptun însă vom participa, dom-le, e cu totul altceva!”, își da el cu părerea, fără să se sinchisească prea mult de fețele pleoștite ale organizatorilor și cu atât mai puțin de noi. „La Neptun e organizare, nu glumă, e ceva select, fraților! Veniți acolo și băgați la cutiuță, că aveți ce învăța!”

Ne-am dus la „Club Bazin” din Neptun și bine am făcut! De cum am intrat printre standurile încropite parcă la repezeală din te miri ce, printre două rafturi agățate unul de celălalt cu o stinghie șuie din placaj, hop și bucureșteanul nostru! temeinic bronzat, în bermude și cu o berică la subțioară. Ne-a recunoscut, a mormăit un fel de salut și s-a pierdut repejor în semiobscuritatea unui cotlon de „Salon model de carte”. Seara a fost salvată (și organizatorul mult prea generos onorat) de prezența criticului literar Alex Ștefănescu, a poetului Mircea Cărtărescu, precum și a scriitorilor Robert Stauffer, președinte al filialei Bavaria a Asociației Scriitorilor Germani, Ursula Haas și Radu Bărbulescu, redactor-șef al revistei „Observator” din Munchen. „Salvată” e un fel de a zice, fiindcă oaspeții din Germania, rămași aproape singuri, susținându-și recitalul de poezie doar pentru noi și operatorii tv, au în această privință o cu totul altă opinie...

Firește, nimeni nu poate pretinde unui comerciant oarecare din Mangalia, chiar dacă acest ar fi cu adevărat animat de intenții generoase, să ducă la bun sfârșit un proiect cultural de o asemenea anvergură. În cazul de față, replica „Important e că încearcă!” ar suna de-a dreptul comic pentru noi, cei care am fost întâmpinați la o trecută ediție de un director de târg mușcând dintr-un cârnat! Rolul benefic al unei manifestări culturale de acest gen fiind, în ceea ce privește ediția 1998 a Salonului de la Neptun, aproape inexistent, singurul câștig au fost probabil cele câteva zile bune de piață intrate în contul expozanților.

Procurorul comunist D. Popovici din Constanța (RUSU 1998)

 Titus Rusu, I se spunea Mitică, „Tomis”, Constanța, august 1998, p. 14

Dumitru Popovici a fost procurorul șef al Procuraturii Regionale Constanța între 1952-1962.

Nu-l înțelegeam pe Popovici. Inteligent și cult, depășind intelectual majoritatea juriștilor constănțeni, devenise un instrument docil al regimului totalitar. 

Popovici era crud în relațiile cu subalternii. La ședințele care se țineau frecvent, se manifesta sadic. Veșnic nemulțumit, inspira teamă. Era temut și în afara instituției. Unde apărea, împrăștia spaimă. Se spune că răutatea se datorează unei boli care nu iartă. Avea TBC osos la piciorul stâng, pe care îl târa ușor. Era conștient că boala de care suferea era incurabilă. De aceea, îi ziceam Richard, inspira de piesa lui Shakespeare. Și porecla a prins. Unii îi ziceau Șchiopul. Nu se ferea de muncă. Intra în cele mai grele procese. În comerț și în întreprinderile de stat se produceau fraude uriașe. În două sau trei cazuri, Popovici a cerut aplicarea pedepsei cu moartea, care fost introdusă în Codul penal în 1958 pentru infracțiunile de drept comun. La executarea pedepsei prin împușcare a cklor condamnați la moarte, nu a vrut să participe și l-a delegat pe delicatul coleg Sever Picu.

La procesele importante la care participa, veneau să-l asculte avocați constănțeni care-l prețuiau pentru talentul oratoric, dar și pentru cunoștințele sale juridice. Am asistat odată la o scenă penibilă, când lingușea un mărunt activist. Am încercat un sentiment de jenă. Era în stare să execute orice dispoziție i s-ar fi dat.

Față de mine am simțit că avea o vagă simpatie.La ședințele pe care le conducea cu biciul, uneori, deliberat crea un moment de respiro. Îl provoca la discuție pe șeful cadrelor, un fost cazangiu, care avea gura strâmbă, în uram unei pareze și pocea cuvintele pe care le scotea. Avea loc un dialog urmuzian. Îmi arunca o privire complice pentru a vedea dacă gust situația. Eu stăteam în ultimul rând. Bineînțeles că mă surprindea amuzându-mă. Era satisfăcut.

Dar boala lui Popovici s-a agravat și a fost transferat de la sanatoriul TBC Vasile Roaită, astăzi Eforie Sud, la un spital din București, unde a murit spre sfârșitul iernii 1962. Popovici a fost înmormântat în Cimitirul Central, în zona unde erau înmormântați dregătorii importanți ai urbei. Pe mormânt i s-a pus o piatră dreptunghiulară cu o stea roșie. În noaptea ce urmat înmormântării, necunoscuți au dezgropat mormântul, au scos cadavrul, l-au dezbrăcat, i-au tăiat organul genital și i l-au pus în gură. Hainele au fost așezate alături. Deci jaful este exclus. S-au făcut cercetări de către experți în urmărire penală și criminalistică, însă cei care au profanat mormântul nu a fost prinși. M-am întrebat cine au fost cei care au comis acest act de răzbunare post mortem, care are corespondent doar în practicile mafiei siciliene? Popovici nu a fost implicat în procese politice. Îi plăceau mult femeile tinere și frumoase, de care profita din plin. Totuși, exclud posibilitatea ca mobilul răzbunării să fi fost gelozia. Rămâne una din enigmele nedeslușite ale Constanței. Cred că nu am greșit că l-am poreclit Richard. Popovici a fost un personaj care intră în teritoriul shakespearean.

Dar în fața eternității s-a produs o răsturnare care m-a pus pe gânduri. La începutul anului 1990, de pe mormintele foștilor nomenclaturiști monumentele funerare au fost răsturnate, degradate. Mormântul lui Popovici nu a fost atins. Să fie oare expresia principiului de drept „non bis in idem” (nu poți fi judecat de două ori pentru aceeași faptă)? Astăzi, piatra tombală cu numele lui Popovici a dispărut. Mormântul este neîngrijit, acoperit cu iarbă. Câteva flori de păpădie albăstrele stau, parcă stinghere, pe mormântul celui ce a fost Dumitru Popovici. Am auzit că în intimitate i se spunea Mitică.

Expoziție a pictorului Horia Bernea (1938-2000) în 1998 (PĂULEANU 1998)

Doina Păuleanu, Horia Bernea, „Tomis”, Constanța, august 1998

O tulburătoare, deoncertantă și previzibilă manifestare expozițională semnată Horia Bernea (paradoxul enunțat se susține prin serii de opere logic deduse, prin procesul de abstragere și sintetizare în care, o dată definit plastic și ideatic, poate fi reluat într-o altă imagine, devenită astfel cumulativă și emulativă), oferă oricând privilegiul unei lecții de lectură. Contemplând din situația sa aparent confortabilă  - pictor recunoscut, creator de școală și evenimente, teoretician al propriei opere, căreia i se datorează, neexclusiv, statutul unei noi avangarde, secundă în plan cronologic, dar vitală ca atitudine în platitudinea repetitivă a temelor și schemelor impuse, membru al unei elite culturale și artistice deja considerată inexpugnabilă, director al unui muzeu închis în perioada comunistă și redeschis, în propriul local, confiscat atunci în vederea mistificării istoriei  și pervertirii ființei naționale, a elaborării sordidei retorici triumfaliste  emanată din coșmarul nostru concentraționar-totalitar, personaj cu un dosar care i-ar fi putut lesne face (în absența unei remarcabile tării de caracter care pare uneori arogantă) mai puțin inflexibil decât a fost, fiu al unui părinte care și-a onorat apartenența la marea generație a intelectualității interbelice prin operă și biografie (anii grei de recluziune i-au traumatizat destinul) - scurgerea acestui mileniu, Horia Bernea își poate permite generozitatea de a-l putea considera absolvit. Această senină eliberare se descifrează în materia picturii sale, în vitalitatea ei debordantă, dobândită după parcurgerea unui drum lung al ascezei, în cumulul de elemente figurale (etalate în viziune apropiată) care, după ce s-au abstractizat în semne (persistente în memoria care se argumentează, ermetizante și insolite într-o concomitentă evocare) revin către o voluptoasă concretețe. Horia Bernea însuși se referă la o limitație ce nu limitează și-și permite astfel să redescopere obiecte, genuri, stiluri, simboluri, scheme și procedee perspectivale, imagini sau fragmente ale acestora. Cu certitudinea că nimic nu e nou sub soare, dar și fără inhibiții, pictorul practică citatul prin care îi poți recunoaște  și evidenția calofilia, cultura vizuală, credința și meditația asupra vieții și persistenței formelor. Iconoclasmul său, târziu în acest secol al tuturor seismelor posibile, care îți lasă posibilitatea de a descoperi acest univers de ne?iterată puritate și frumusețe, pe care îl poți doar contempla și iubi, conține o irezistibilă  tentație hermeneutică, aptă de a identifica în plin post-modernism semne ale altor paradoxuri de acumulări, prin care sunt invocate, cu reală îndreptățire, opera lui Andreescu și pictura paleocreștină, „realismul icoanei” și forma pură, matematic redusă a operei lui Mondrian, mozaicurile din perioada romano-bizantină (creștine în fond, naturaliste ca formă), și jazz-ul, stâlpul din chirpic, lipit și văruit din arhitectura  monastică, luxurianța artei orientale, comprimată în aparenta planeitate a formei, expresivitatea concentrată a barocului italian, rigoarea secretă a schemelor compoziționale, banalitatea exasperantă a obiectului kitsch, logica inițiatică a imaginilor lui Paul Klee sau grădinile Semiramidei suspendate în mit.
Proces de des-văluire și ritualizare, opera lui Horia Bernea se etalează fastuos, oferindu-ne, cu luciditate, uneori involuntar ironică, cu patetism bine temperat  și har manifest, argumente evidente  și credibile despre „corola de minuni a lumii” . Universul său este prea lumesc pentru a-l putea respinge și prea înalt pentru a-l putea refuza.