<
(...)
- Știi, iată cum văd eu lucrurile, continuă Martin. Pe vremea cînd eram exact ceea ce sînt și astăzi, nimeni dintre cei situați în afara clasei mele sociale nu părea să-mi dea vreo atenție. În vremea cînd cărțile mele erau scrise, nici unul dintre cei care le-au citit în manuscris nu mi-a părut că le acordă vreo importanță. Ba, mai mult decît atît, s-ar fi zis că din pricina lucrurilor pe care le scriam considerația lor pentru mine scădea și mai mult. Scriind acele lucruri se părea că făptuisem niște acte cel puțin reprobabile. „Caută-ți o slujbă!” - asta îmi spuneau toți.
Ruth schiță un gest care voia să spună că nu e așa.
- Da, da, întări Martin; excepție ai făcut numai tu... Tu mi-ai cerut să-mi găsesc o „situație”. Un cuvînt atît de
nevinovat cum este cuvîntul slujbă, ca de altminteri multe dintre cuvintele scrise de mine, te supără. E brutal. Te asigur însă că pentru mine a fost la fel de brutal acest cuvînt pe vremea cînd toți cunoscuții îmi recomandau să-mi caut slujbă, așa cum unei făpturi certate cu morala i se recomandă buna-purtare. Dar să revenim. Publicarea lucrurilor pe care le-am scris și consacrarea publică pe care am primit-o au reușit să producă o transformare în esența dragostei tale. Cu Martin Eden, cel ale cărui scrieri erau toate lucru împlinit nu erai dispusă să te căsătorești. Dragostea ta pentru el nu era îndeajuns de puternică ca să-ți dea putința de a-l accepta ca soț. Astăzi însă, dragostea ta e destul de puternică și mi-e cu neputință să ocolesc concluzia că puterea ei se trage din publicarea manuscriselor și din succesul pe care l-au avut. În cazul tău nu pomenesc despre drepturile de autor, deși sînt sigur că că nu au rămas străine de schimbarea petrecută în sufletul tatălui și mamei tale. E de la sine înțeles că toate acestea nu au darul de a mă încînta. Dar lucrul cel mai dureros dintre toate este că am ajuns să mă îndoiesc de dragoste, de Dragostea care-i darul dumnezeirii. Este oare dragostea un lucru atît de netrebnic încît trebuie hrănit cu laurii consacrării publice? Așa s-ar părea. (...)
- (...) Ştiu c-am fost slabă atunci cînd m-am supus voinţei mamei. (...) Am mers pe un drum greşit. Iartă-mă.
- (...) Nimic din ce-ai făcut tu nu are nevoie de iertare. Fiecare se poartă cum îl duce capul şi nimeni nu poate face mai mult decît atît. Tot aşa te-aş putea eu ruga să mă ierţi pentru că nu mi-am căutat o slujbă.
- Dar eu nu ţi-am vrut binele, protestă Ruth. (...)
- E adevărat; dar m-ai fi putut distruge voindu-mi binele. Da, da, zise el repede, pentru a-i preveni obiecţiile. Mi-ai fi distrus vocaţia scriitoricească şi mi-ai fi distrus cariera. Realismul este marea a spiritului meu, iar spiritul burghez urăşte realismul. Burghezia e laşă. Se teme de viaţă. Şi toate strădaniile tale ţinteau să mă facă din mine un om care se teme de viaţă. M-ai fi împins către convenţionalism. M-ai fi silit să duc o viaţă banală, meschină, ale cărei valori sînt înşelătoare, false şi vulgare. Îşi dădu seama că Ruth se zbuciumă şi vrea să protesteze. Vulgaritatea - o vulgaritate sufletească sînt de acord - stă la baza rafinamentului şi culturii burgheze. După cum ţi-am spus, ai încercat să faci din mine un om convenţional, să mă transformi într-un specimen din propria ta clasă, să-mi impui idealurile clasei tale, valorile clasei tale şi prejudecăţile clasei din care faci parte. Clătină trist din cap. Şi nici măcar în clipa de faţă nu înţelegi ce-ţi spun. Pentru tine cuvintele mele nu au înţelesul pe care mă străduiesc eu să li-l dau. Pentru tine tot ce spun este un produs al fanteziei. Dar pentru mine este o realitate vitală. Tu eşti în cel mai bun caz capabilă să te miri puţin şi să te înveseleşti totodată din pricină că acest copil prost-crescut, care de-abia s-a tîrît în patru labe din mocirla abisului, îndrăzneşte să cheme la judecată clasa căreia-i aparţii şi s-o acuze de vulgaritate.
(...) Rămaseră multă vreme tăcuţi, ea gîndind cu înfrigurare, iar el cercetîndu-şi cu mintea dragostea care-i pierise din suflet. Acum ştia că nu o iubise cu adevărat. Ceea ce iubise el fusese o Ruth idealizată, o fiinţă vaporoasă creată de el însăşi, înflăcăratul şi luminosul spirit care plutea în poemele lui dragoste. Pe adevărata Ruth, burgheza, împovărată de păcatele burgheziei şi cu mintea încleştată în toate idioatele tipare ale burgheziei, n-o iubise niciodată.
(...)
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 485-.488.
luni, 30 iunie 2014
duminică, 29 iunie 2014
Aforism de F. Banks
Dacă vrei să faci cu adevărat ceva, vei găsi o cale. Dacă nu, vei găsi o scuză.
Frank Banks
Frank Banks
sâmbătă, 28 iunie 2014
Obiceiul iertatului înaintea morții la români în secolul XX (SADOVEANU 1908)
MIHAIL SADOVEANU, Codrul („O istorie de demult”, 1908) - „Cîntecul amintirii”, Minerva/BPT 1357, București, 1990, p. 60-61
<Ș-au venit vecinele cu baba Gahița: să-i deie Ilenei baba apă din pumni, să beie, căci altfel se duce fără ierte pe lumea cealaltă... Și s-a apropiat baba și îndemnau vecinele, ș-a venit și Ion - da Ileana făcea semn de împotrivire spre ușă: Nu! nu! - și șoptea: - Să mă lese, să mă lese să mor în pace!... Și n-a vrut să beie apă din pumni - și așa nici pe baba Gahița n-a iertat-o, nici pe bărbatu-său nu l-a iertat, ș-a murit. Și când au scăldat-o știi cît de slabă era? numai pielea și ciolanele. Și trupul negru de vînătăi... negru de atîtea bătăi crunte... >
<Ș-au venit vecinele cu baba Gahița: să-i deie Ilenei baba apă din pumni, să beie, căci altfel se duce fără ierte pe lumea cealaltă... Și s-a apropiat baba și îndemnau vecinele, ș-a venit și Ion - da Ileana făcea semn de împotrivire spre ușă: Nu! nu! - și șoptea: - Să mă lese, să mă lese să mor în pace!... Și n-a vrut să beie apă din pumni - și așa nici pe baba Gahița n-a iertat-o, nici pe bărbatu-său nu l-a iertat, ș-a murit. Și când au scăldat-o știi cît de slabă era? numai pielea și ciolanele. Și trupul negru de vînătăi... negru de atîtea bătăi crunte... >
vineri, 27 iunie 2014
Tânăr intelectual autodidact versus clasa muncitoare în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)
<
(...)
Într-o zi Martin* se întîlni la Oakland**, pe stradă, cu Gertrude și află de la ea un lucru pe care-l bănuise - anume că Bernard Higginbotham*** era furios pe el fiindcă-l făcuse de rîsul lumii și interzisese să le mai calce vreodată pragul.
- De ce nu pleci undeva, Martin? îl implorase Gertrude. Du-te undeva mai departe, găsește-ți o slujbă și apucă-te serios de treabă. Mai tîrziu cînd o trece toată zarva, ai să poți veni înapoi.
Martin clătină din cap, dar nu-i dădu nici o explicație. Ce i-ar fi putut explica? Îl înspăimînta adînca prăpastie intelectuală ce se căscase între el și ai lui. Niciodată nu va putea trece peste această prăpastie ca să le explice atitudinea lui - atitudinea nietzscheeană**** - față de socialism*****. Nu existau destule cuvinte în limba engleză și în nici o altă limbă, cu ajutorul căreia să-i poată face pe oamenii aceștia să înțeleagă atitudinea și purtarea lui. Cea mai înaltă idee la care se puteau ridica ei cu privire la o purtare recomandabilă, în cazul lui, era aceea de a-și găsi o slujbă. Acesta era primul și ultimul lor cuvînt. La asta se reducea bagajul lor intelectual. Ia-ți o slujbă! Apucă-te de muncă! Sclavi, sărmani și mărginiți, se gîndea el în vreme ce soră-sa vorbea. Nu-i nici o mirare că lumea aparține celor puternici. Sclavii sînt obsedați de propria lor servitute. Slujba era pentru ei un idol de aur în fața căruia se prosternau și se închinau.
Clătină din nou din cap cînd Gertrude îi oferi niște bani, deși știa bine că în aceeași zi trebuia să facă un drum pînă la muntele de pietate******.
(...)
Gertrude plecă plîngînd zgomotos, iar Martin simți cum durerea i se revarsă în toată ființa, la vederea trupului mătăhălos și dizgrațios al surorii lui. Pe cînd o priveacum se îndepărtează, i se păru că edificiul nietzscheean se clatină și troznește din încheieturi. Luată în abstract, noțiunea de clasă a sclavilor nu-l impresiona de loc, dar cînd era vorba de propria lui familie lucrurile nu mai stăteau chiar așa. Și cu toate astea, dacă a existat vreodată sclav strivit de cei puternici, acela era sora lui, Gertrude. În fața acestui paradox zîmbi cu amărăciune. Teribil nietzscheean mai era și el, dacă îngăduia ca concepțiile intelectuale fundmentale să-i fie zdruncinate de cel dintîi sentiment ori de prima emoție ce i se trezea în suflet - ba mai mult decît atît, să fie zdruncinate de însăși concepțiile morale ale sclavilor, căci mila lui față de sora lui nu era decît un sentimentalism de sclav. Adevărații oameni aleși sînt mai presus de milă și sentimentalisme. Mila și compasiunea s-au zămislit în bordeiele subpămîntene ale sclavilor și nu erau nimic altceva decît rezultatul spaimei și sudorii nenorociților, slăbănogilor și neputincioșilor.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 418-419.
NOTE M.T.
* Martin Eden = Tânăr marinar care, stimulat de dragostea pentru o studentă la literatură din burghezia urbană americană, se transformă într-un intelectual autodidact, marcat însă de faptul că scrierile sale literare nu erau încă publicate de presă și edituri și recunoscute de critică. La o reuniune publică a socialiștilor combate ideile acestora de pe pozițiile filozofilor F. Nietzsche și H. Spencer, dar un reporter lipsit de evenimente și cultură politică denaturează în articolul său discursul lui Martin, prezentîndu-l ca un socialist, fapt ce-i va aduce oprobiul social.
** Oakland = Oakland și Berkeley sînt două orașe astăzi aproape contopite, separate de San Francisco doar prin golful cu același nume, pe țărmul căruia sunt așezate toate trei. (n.1 / p. 38)
*** Soțul surorii lui Martin.
**** Friederich Nietzsche (1844 - 1900) = Filozof german care a opus creștinismului ideea „afirmării vieții” (http://plato.stanford.edu/entries/nietzsche/).
***** Socialism = Doctrină politică de stînga din secolul XIX (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/551569/socialism).
****** Casă de amanet.
(...)
Într-o zi Martin* se întîlni la Oakland**, pe stradă, cu Gertrude și află de la ea un lucru pe care-l bănuise - anume că Bernard Higginbotham*** era furios pe el fiindcă-l făcuse de rîsul lumii și interzisese să le mai calce vreodată pragul.
- De ce nu pleci undeva, Martin? îl implorase Gertrude. Du-te undeva mai departe, găsește-ți o slujbă și apucă-te serios de treabă. Mai tîrziu cînd o trece toată zarva, ai să poți veni înapoi.
Martin clătină din cap, dar nu-i dădu nici o explicație. Ce i-ar fi putut explica? Îl înspăimînta adînca prăpastie intelectuală ce se căscase între el și ai lui. Niciodată nu va putea trece peste această prăpastie ca să le explice atitudinea lui - atitudinea nietzscheeană**** - față de socialism*****. Nu existau destule cuvinte în limba engleză și în nici o altă limbă, cu ajutorul căreia să-i poată face pe oamenii aceștia să înțeleagă atitudinea și purtarea lui. Cea mai înaltă idee la care se puteau ridica ei cu privire la o purtare recomandabilă, în cazul lui, era aceea de a-și găsi o slujbă. Acesta era primul și ultimul lor cuvînt. La asta se reducea bagajul lor intelectual. Ia-ți o slujbă! Apucă-te de muncă! Sclavi, sărmani și mărginiți, se gîndea el în vreme ce soră-sa vorbea. Nu-i nici o mirare că lumea aparține celor puternici. Sclavii sînt obsedați de propria lor servitute. Slujba era pentru ei un idol de aur în fața căruia se prosternau și se închinau.
Clătină din nou din cap cînd Gertrude îi oferi niște bani, deși știa bine că în aceeași zi trebuia să facă un drum pînă la muntele de pietate******.
(...)
Gertrude plecă plîngînd zgomotos, iar Martin simți cum durerea i se revarsă în toată ființa, la vederea trupului mătăhălos și dizgrațios al surorii lui. Pe cînd o priveacum se îndepărtează, i se păru că edificiul nietzscheean se clatină și troznește din încheieturi. Luată în abstract, noțiunea de clasă a sclavilor nu-l impresiona de loc, dar cînd era vorba de propria lui familie lucrurile nu mai stăteau chiar așa. Și cu toate astea, dacă a existat vreodată sclav strivit de cei puternici, acela era sora lui, Gertrude. În fața acestui paradox zîmbi cu amărăciune. Teribil nietzscheean mai era și el, dacă îngăduia ca concepțiile intelectuale fundmentale să-i fie zdruncinate de cel dintîi sentiment ori de prima emoție ce i se trezea în suflet - ba mai mult decît atît, să fie zdruncinate de însăși concepțiile morale ale sclavilor, căci mila lui față de sora lui nu era decît un sentimentalism de sclav. Adevărații oameni aleși sînt mai presus de milă și sentimentalisme. Mila și compasiunea s-au zămislit în bordeiele subpămîntene ale sclavilor și nu erau nimic altceva decît rezultatul spaimei și sudorii nenorociților, slăbănogilor și neputincioșilor.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 418-419.
NOTE M.T.
* Martin Eden = Tânăr marinar care, stimulat de dragostea pentru o studentă la literatură din burghezia urbană americană, se transformă într-un intelectual autodidact, marcat însă de faptul că scrierile sale literare nu erau încă publicate de presă și edituri și recunoscute de critică. La o reuniune publică a socialiștilor combate ideile acestora de pe pozițiile filozofilor F. Nietzsche și H. Spencer, dar un reporter lipsit de evenimente și cultură politică denaturează în articolul său discursul lui Martin, prezentîndu-l ca un socialist, fapt ce-i va aduce oprobiul social.
** Oakland = Oakland și Berkeley sînt două orașe astăzi aproape contopite, separate de San Francisco doar prin golful cu același nume, pe țărmul căruia sunt așezate toate trei. (n.1 / p. 38)
*** Soțul surorii lui Martin.
**** Friederich Nietzsche (1844 - 1900) = Filozof german care a opus creștinismului ideea „afirmării vieții” (http://plato.stanford.edu/entries/nietzsche/).
***** Socialism = Doctrină politică de stînga din secolul XIX (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/551569/socialism).
****** Casă de amanet.
joi, 26 iunie 2014
Evoluție biologică versus socialism reflectate în presa din SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)
<
- Haide! Hai să mergem la sindicat.
Așa vorbi Brissenden, sleit de puteri din pricina hemoptiziei avute cu o jumătate de oră mai înainte - a doua în ultimele trei zile. Ținea în mînă nelipsitul pahar de whisky și-l ducea la gură cu degete tremurătoare.
- Ce am eu cu socialismul*? întrebă Martin.
- Străinilor li se îngăduie să vorbească cinci minute, insistă bolnavul. Scoal” de-aici și hai să le vorbești. Spune-le de ce n-ai nevoie de socialism. Spune-le ce părere ai de ei și despre etica lor de ghetou. Dă-le la cap cu Nietzsche** și pentru osteneala asta fii gata să încasezi cît îți poate duce pielea. Fă tămbălău mare. nO să le prindă foarte bine. Discuția este un lucru de care au nevoie și de care ști tu duci lipsă. Știi, aș vrea să te văd socialist înainte de-a apuca să dau ortul popii. În felul acesta existența ar căpăta un sens. Este singurul lucru care te-ar putea scăpa de dezamăgirile crunte care te așteaptă.
- Pentru mine are să rămînă totdeauna un mister cum de tocmai tu poți să fii socialist, zise Martin cu mirare. Urăști atît de mult gloata. Nu încape îndoială că gloata ticăloasă nu poate avea nici o trăsătură care s-o recomande sufletului tău prin excelență îndrăgostit de frumos. Cu un gest acuzator îndreptă arătătorul către paharul cu whisky pe care celălalt tocmai îl umplea, și adăugă: Nu s-ar spune că că socialismul te salvează.
- Sînt tare bolnav, răspunse celălalt. Cu tine este altceva. Tu ești sănătos și ai o mie de motive pentru care să trăiești, așa că într-un fel oarecare trebuie să fii legat de viață. În ceea ce mă privește, zici că nu poți înțelege de ce sînt socialist. Am să-ți spun. Sînt socialist pentru că socialismul este inevitabil: pentru că putreda și iraționala orînduire prezentă numai poate dăinui; pentru că vremea cavalerului tău fără teamă și fără prihană a trecut de mult. Sclavii nu vor îngădui un asemenea lucru. Sînt prea mulți și vrînd-nevrînd ți-l vor lua pe sus pe presupusul cavaler, mai înainte ca el să se poată ridica în șa. Nu te poți feri din calea lor și vei fi silit să accepți o întreagă mentalitate, specifică sclavilor moderni. Nu este ceva foarte plăcut, recunosc. Dar asta este realitatea și va trebui să o accepți. În orice caz să știi că ești antedeluvian cu ideile tale nitezscheene. Trecutul a apus, iar cine spune că istoria se repetă este mincinos. Ai dreptate, nu iubesc gloatele, dar ce poate face un biet om singur? Cavalerul fără teamă și fără prihană este o imposibilitate și orice soluție este mai bună decît domnia acestor rîmători sperioși care ne cîrmuiesc acum. (...)
Era duminică seara și găsiră mica sală ticsită de socialiștii din Oakland***, cei mai mulți dintre ei fiind muncitori. Vorbitorul, un evreu deștept, trezi admirația lui Martin, dar în același timp și dorința de a-l contrazice. Umerii înguști și aduși ai vorbitorului, pieptul lui scofîlcit arătau fără greș că este odrasla ghetoului suprapopulat și în el Martin vedea limpede lupta milenară a robilor slabi și nenorociți împotriva unui pumn de stăpîni care îl împilaseră și voiau să-i asuprească pînă în veacul veacurilor. Pentru Martin, ființa aceasta firavă și ofilită era un simbol. În fața lui stătea un exemplar reprezentativ al întregii mase mizerabile de slăbănogi și neputincioși care pier la hotarele spinoase ale vieții, supunîndu-se legilor biologice. Era niște inadaptabili. În ciuda filozofiei lor subtile și a tendinței lor de a coopera care îi aducea la nivelul furnicilor. Natura însăși îi dădea la o parte ca să deschidă calea omului excepțional. Din mulțimea germenilor de viață pe care îi aruncau brațele ei mănoase, Natura alegea numai lamura. În exact același fel, maimuțărind Natura, omul creștea cai de rasă și cultiva castraveți. Fără îndoială că alt creator al Cosmosului ar fi putut născoci o metodă mai fericită; dar creaturile Cosmosului nostru trebuie să se împace cu metoda existentă. Desigur că, înainte de a pieri, creaturile acestea pot să se zbată și să urle, așa cum se zbăteau socialiștii, așa cums e zbuciuma oratorul de la tribună și cum se zbuciuma mulțimea înădușită în clipa aceasta, cînd se sfătuiau ca să găsească o nouă stratagemă spre a micșora neplăcerile vieții și a eluda astfel legile Cosmosului.
Așa gîndea Martin și așa le vorbi atunci cînd Brissenden îl îndemnă să le tragăo săpuneală. Se supuse dorințeei celuilalt înaintînd pînă la tribună, cum era obiceiul, și adresîndu-se președintelui. Începu să vorbească cu glas domol și oprindu-se din cînd în cînd ca să-și pună în ordine ideile ce-i veniseră în minteîn vreme ce vorbise celălalt. La astfel de întruniri fiecărui vorbitor i se acordau cinci minute; dar cînd se împliniră cele cinci minute ale lui Martin, el se afla în plin avînt și atacul împotriva concepțiilor celorlalți era pe jumătate schițat. Le trezise interesul, așa că auditoriul ceru prin aclamații președintelui să-l lase să continue. Îl socoteau un adversar demn de forțele lor intelectuale și-l ascultau cu pasiune, sorbindu-i fiecare cuvînt. Martin vorbea cu aprindere și nestrămutată convingere, neîncercînd în nici un fel să folosească vorbe blajine în atacul pornit împotriva moralei și tacticii de luptă a sclavilor, lăsînd să se înțeleagă limpede că ascultătorii săi erau sclaviila care se referea. Îi cită pe Spencer**** și pe Malthus (1) și enunță legea evoluției biologice (2).
- Și iată de ce - conchise el într-un scurt rezumat - nici un stat alcătuit din sclavi nu poate dăinui. Străvechea lege a dezvoltării încă mai e în vigoare. În lupta pentru existență, cei puternici și progeniturile lor tind să supraviețuiască, în vreme ce slăbănogii și progenitura lor sînt striviți și tind să dispară. Rezultatul este că cei puternici și progenitura lor supraviețuiesc și, pe măsură ce lupta se întețește, forța fiecărei noi generații crește. Aceasta este legea evoluției. Dar voi, sclavilor - și este foarte trist să fii sclav, recunosc - dar voi, sclavilor, visați o societate în care legea evoluției să fie anihilată, în care slăbănogii și neputincioșii să nu piară, în care fiecare neputincios va avea să mănănce cît poftește și de cîte ori pe zi dorește și în care toți se vor căsători și vor avea copii - cei puternici ca și cei slăbănogi. Unde se va ajunge atunci? Puterea și forța vitală a fiecărei generații nu va mai crește. Dimpotrivă, va scădea. Iată deci ce înfățișare ia Nemesis***** în cadrul filzofiei voastre de sclavi. Societatea voastră de sclavi - a sclavilor, prin sclavi și pentru sclavi - va slăbi și se va descompune în mod inevitabil, pe măsură ce forța vitală care îi stă la bază va slăbi și se va descompune. Nu uitați că eu vorbesc de legi biologice și nu fac aici etică sentimentală. Nici un stat de sclavi nu poate dura...
- Ce părere ai despre Statele Unite? strigă un glas din sală.
- Ce cred despre Statele Unite? repetă Martin întrebarea. Cele treisprezece colonii (1) i-au dat jos pe stăpîni și au alcătuit o așa-zisă republică. Sclavii au ajuns proprii lor stăpîni. Nu mai existau stăpîni care să se sprijine pe puterea săbiei. Dar voi, sclavii, nu vă puteați descurca fără stăpîni de un soi sau altul, așa că s-a ridicat atunci o nouă tagmă de stăpîni - nu falnicii oameni, puternici, virili și nobili, ci șireții și meșterii în sforării, oameni de afaceri și cămătarii. Iar aceștia v-au redus din nou la sclavie - dar nu pe față, cumar fi făcut oamenii sinceri și nobili, care v-ar fi silit să vă plecați sub apăsarea brațului lor drept, ci în ascuns, cu ajutorul unor complicate rețele de combinații, prin amăgeli, vorbe mieroase și minciuni sfruntate. I-au cumpărat pe judecătorii voștri sclavi, au denaturat legiurile voastre de sclavi și i-au silit pe flăcăii și fetele voastre, sclavi și ei, să se supună unei împilări mult mai rele decît sclavia trupească. Două milioane de copii de-ai voștri trudesc astăzi sub călcîiul acestei oligarhii a negustorilor care s-a înstăpînit în Statele Unite. Zece milioane de sclavi dintre voi n-au un adăpost omenesc și nu se pot hrăni ca oamenii.
Dar să revin la subiect. Am arătat că nici o societate de sclavi nu poate dăinui, fiindcă prin însăși structura ei o astfel de scoietate tinde să anuleze efectele legilor evoluției. O societate de sclavi începe să se descompună din chiar clipa în care începe să se organizeze. Vă vine foarte ușor să vorbiți despre anularea legii evoluției, dar unde este noua lege a evoluției care va veni să susțină puterea voastră. Formulați-o. A și fost formulată? Atunci proclamați-o.
Martin se întoarse la locul lui și se așeză, în vreme ce sala era stăpînită de vacarm. Vreo douăzeci de oameni se ridicaseră și cereau cuvîntul. Apoi, unul cîte unul, încurajați de strigătele aprobatoare ale asistenței, vorbind cu patos și entuziasm și făcînd gesturi energice, răspundeau atacului. Seara aceea se dovedea a fi o seară furtunoasă - dar furtuna era intelectuală, o luptă de idei. Cîțiva se mai abătură de la problema în discuție, dar cei mai mulți îi răspunseră direct lui Martin. Spre marea lui mirare, veniră cu idei absolut noi pentru el; îi deschiseră orizonturi noi, nu în privința unei noi legi biologice, ci cu privire la noi aplicații ale celor vechi. Erau prea porniți casă poată fi întotdeauna politicoși și, în mai multe rînduri, președintele se văzu nevoit să folosească ciocănelul și să-i cheme la ordine.
Din întîmplare se afla acolo și un tînăr reporter, trimis acolo pentru că era o zi săracă în evenimente și pentru că presa este totdeauna setoasă de senzații. Era un începător nu prea dotat. N-avea decît o oarecare ușurință la scris și ceva imaginație. Era prea tont ca să poată urmări discuția. Adevărul este că îl stăpînea un simțămînt foarte plăcut, care-l încredința că e cu mult superior acestor flecari maniaci din clasa muncitoare. De asemenea purta un deosebit respect celor așezați în locuri sus-puseși care dictau politica țărilor și ziarelor. Afară de asta, avea și el un ideal și anume să se poată ridica la măiestria reporterului perfect, care și din nimic este în stare să scoată ceva - și cîteodată chiar foarte mult.
Nu știa despre ce se discută. Nici n-avea nevoie să știe. Cuvinte cum ar fi revoluție îl lămureau pe deplin. Ca un paleontolog în stare să recoonstituie un întreg schelet pornind de la un oscior fosilizat, reporterul nostru era capabil să reconstituie un întreg discurs pornind de la unicul cuvînt revoluție. Așa procedă în seara aceea și cu foarte mult succes; iar cum Martin fusese vorbitorul care stîrnise cea mai mare fierbere în sală, reproterul puse tot ce avea de spus în gura lui, transformîndu-l astfel în cel mai înverșunat și incendiar anarhist ****** dintre toți participanții la ședință și transformînd individualismul lui reacționar într-un extremism revoluționar înfricoșător și fanatic. Reporterul nostru avînd un temperament de artist, reuși să imprime din belșug articolului culoare locală - oameni cu ochi dilatați și plete lungi, tipuri de degenerați și neurastenici, glasuri sugrumate de ură, pumni încleștați ridicați deasupra capului, toate acestea proiectate pe un fond de înjurături, blesteme, urlete și sunete guturale emise de gîtlejurile unor oameni furioși.
(1) Thomas Robert Malthus (1766-1834), economist englez reacționar. A încercat să „demonstreze” că mizeria maselor muncitoare își are principala cauză nu în condițiile economice create de capitalism, ci în faptul că resursele materiale pe care natura le pune la dispoziția omului ar fi insuficiente.
(2) După cum se vede, ca și în discuția cu judecătorul Blount din capitolul precedent, Martin expune aici în linii mari concepțiile „darwinismului social”, curentul reacționar din sociologia burgheză despre care s-a mai vorbit.
(1) Referire la cele treisprezece colonii britanice din America de Nord care s-au răsculat împotriva Angliei și s-au declarat independente în anul 1776.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 403-409
NOTE M.T.
* Socialism = Doctrină politică din secolul XIX.
** Friderich Nietzsche (1844 - 1900) = Filozof german (http://plato.stanford.edu/entries/nietzsche/)
*** Oakland = Oraș pe coasta pacifică a SUA, despărțit de golful San Francisco de marele oraș cu acelaș nume.
**** Herbert Spencer (1820-1903) = Filozof și sociolog englez. Ca filozof, Spencer este un idealist de orientare pozitivistă și un agnostic militant. În sociologie este unul dintre creatorii „teoriei organiciste a societății”, potrivit căreia societatea omenească ar fi supusă legilor biologice, iar relațiile dintre clase ar fi în orînduirea capitalistă doar relații de „echilibru”, cu un caracter „natural” și de nezdruncinat. Legînd aceste teorii cu cele biologice darwiniste, Spencer devine un adept al „darwinismului social”și afirmă că viața socială s-ar baza și ea, la fel ca cea a plantelor și animalelor, pe lupta pentru existență și pe selecția naturală, ajungînd chiar să afirme că desființarea luptei pentru existență în societatea umană, deci realizarea societății fără clase antagoniste, va provoca o decădere intelectuală și fizică generală a omenirii. (n. 1 / p. 133)
***** Nemesis = Fiica lui Nyx (Noaptea), era, în mitologia greacă, una dintre divinităţile infernale. Slujitoare a echilibrului şi a ordinii din univers, ea cântărea fericirea şi nenorocirile oamenilor, faptele lor bune şi fărădelegile săvârşite şi abătea asupra lor pedeapsa cuvenită, călăuzindu-le soarta. Mai târziu, datorită acestui atribut, Nemesis devine personificarea răzbunării divine. Ea îi urmăreşte şi-i pedepseşte pe muritori, ca şi eriniile, pentru crimele săvârşite. (http://www.samaelwings.com/grecorom/n.html)
****** Anarhism = Doctrină politică din secolul XIX. ( http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1269-Anarhismul-Doctrine-politice-contemporane-cap-7)
- Haide! Hai să mergem la sindicat.
Așa vorbi Brissenden, sleit de puteri din pricina hemoptiziei avute cu o jumătate de oră mai înainte - a doua în ultimele trei zile. Ținea în mînă nelipsitul pahar de whisky și-l ducea la gură cu degete tremurătoare.
- Ce am eu cu socialismul*? întrebă Martin.
- Străinilor li se îngăduie să vorbească cinci minute, insistă bolnavul. Scoal” de-aici și hai să le vorbești. Spune-le de ce n-ai nevoie de socialism. Spune-le ce părere ai de ei și despre etica lor de ghetou. Dă-le la cap cu Nietzsche** și pentru osteneala asta fii gata să încasezi cît îți poate duce pielea. Fă tămbălău mare. nO să le prindă foarte bine. Discuția este un lucru de care au nevoie și de care ști tu duci lipsă. Știi, aș vrea să te văd socialist înainte de-a apuca să dau ortul popii. În felul acesta existența ar căpăta un sens. Este singurul lucru care te-ar putea scăpa de dezamăgirile crunte care te așteaptă.
- Pentru mine are să rămînă totdeauna un mister cum de tocmai tu poți să fii socialist, zise Martin cu mirare. Urăști atît de mult gloata. Nu încape îndoială că gloata ticăloasă nu poate avea nici o trăsătură care s-o recomande sufletului tău prin excelență îndrăgostit de frumos. Cu un gest acuzator îndreptă arătătorul către paharul cu whisky pe care celălalt tocmai îl umplea, și adăugă: Nu s-ar spune că că socialismul te salvează.
- Sînt tare bolnav, răspunse celălalt. Cu tine este altceva. Tu ești sănătos și ai o mie de motive pentru care să trăiești, așa că într-un fel oarecare trebuie să fii legat de viață. În ceea ce mă privește, zici că nu poți înțelege de ce sînt socialist. Am să-ți spun. Sînt socialist pentru că socialismul este inevitabil: pentru că putreda și iraționala orînduire prezentă numai poate dăinui; pentru că vremea cavalerului tău fără teamă și fără prihană a trecut de mult. Sclavii nu vor îngădui un asemenea lucru. Sînt prea mulți și vrînd-nevrînd ți-l vor lua pe sus pe presupusul cavaler, mai înainte ca el să se poată ridica în șa. Nu te poți feri din calea lor și vei fi silit să accepți o întreagă mentalitate, specifică sclavilor moderni. Nu este ceva foarte plăcut, recunosc. Dar asta este realitatea și va trebui să o accepți. În orice caz să știi că ești antedeluvian cu ideile tale nitezscheene. Trecutul a apus, iar cine spune că istoria se repetă este mincinos. Ai dreptate, nu iubesc gloatele, dar ce poate face un biet om singur? Cavalerul fără teamă și fără prihană este o imposibilitate și orice soluție este mai bună decît domnia acestor rîmători sperioși care ne cîrmuiesc acum. (...)
Era duminică seara și găsiră mica sală ticsită de socialiștii din Oakland***, cei mai mulți dintre ei fiind muncitori. Vorbitorul, un evreu deștept, trezi admirația lui Martin, dar în același timp și dorința de a-l contrazice. Umerii înguști și aduși ai vorbitorului, pieptul lui scofîlcit arătau fără greș că este odrasla ghetoului suprapopulat și în el Martin vedea limpede lupta milenară a robilor slabi și nenorociți împotriva unui pumn de stăpîni care îl împilaseră și voiau să-i asuprească pînă în veacul veacurilor. Pentru Martin, ființa aceasta firavă și ofilită era un simbol. În fața lui stătea un exemplar reprezentativ al întregii mase mizerabile de slăbănogi și neputincioși care pier la hotarele spinoase ale vieții, supunîndu-se legilor biologice. Era niște inadaptabili. În ciuda filozofiei lor subtile și a tendinței lor de a coopera care îi aducea la nivelul furnicilor. Natura însăși îi dădea la o parte ca să deschidă calea omului excepțional. Din mulțimea germenilor de viață pe care îi aruncau brațele ei mănoase, Natura alegea numai lamura. În exact același fel, maimuțărind Natura, omul creștea cai de rasă și cultiva castraveți. Fără îndoială că alt creator al Cosmosului ar fi putut născoci o metodă mai fericită; dar creaturile Cosmosului nostru trebuie să se împace cu metoda existentă. Desigur că, înainte de a pieri, creaturile acestea pot să se zbată și să urle, așa cum se zbăteau socialiștii, așa cums e zbuciuma oratorul de la tribună și cum se zbuciuma mulțimea înădușită în clipa aceasta, cînd se sfătuiau ca să găsească o nouă stratagemă spre a micșora neplăcerile vieții și a eluda astfel legile Cosmosului.
Așa gîndea Martin și așa le vorbi atunci cînd Brissenden îl îndemnă să le tragăo săpuneală. Se supuse dorințeei celuilalt înaintînd pînă la tribună, cum era obiceiul, și adresîndu-se președintelui. Începu să vorbească cu glas domol și oprindu-se din cînd în cînd ca să-și pună în ordine ideile ce-i veniseră în minteîn vreme ce vorbise celălalt. La astfel de întruniri fiecărui vorbitor i se acordau cinci minute; dar cînd se împliniră cele cinci minute ale lui Martin, el se afla în plin avînt și atacul împotriva concepțiilor celorlalți era pe jumătate schițat. Le trezise interesul, așa că auditoriul ceru prin aclamații președintelui să-l lase să continue. Îl socoteau un adversar demn de forțele lor intelectuale și-l ascultau cu pasiune, sorbindu-i fiecare cuvînt. Martin vorbea cu aprindere și nestrămutată convingere, neîncercînd în nici un fel să folosească vorbe blajine în atacul pornit împotriva moralei și tacticii de luptă a sclavilor, lăsînd să se înțeleagă limpede că ascultătorii săi erau sclaviila care se referea. Îi cită pe Spencer**** și pe Malthus (1) și enunță legea evoluției biologice (2).
- Și iată de ce - conchise el într-un scurt rezumat - nici un stat alcătuit din sclavi nu poate dăinui. Străvechea lege a dezvoltării încă mai e în vigoare. În lupta pentru existență, cei puternici și progeniturile lor tind să supraviețuiască, în vreme ce slăbănogii și progenitura lor sînt striviți și tind să dispară. Rezultatul este că cei puternici și progenitura lor supraviețuiesc și, pe măsură ce lupta se întețește, forța fiecărei noi generații crește. Aceasta este legea evoluției. Dar voi, sclavilor - și este foarte trist să fii sclav, recunosc - dar voi, sclavilor, visați o societate în care legea evoluției să fie anihilată, în care slăbănogii și neputincioșii să nu piară, în care fiecare neputincios va avea să mănănce cît poftește și de cîte ori pe zi dorește și în care toți se vor căsători și vor avea copii - cei puternici ca și cei slăbănogi. Unde se va ajunge atunci? Puterea și forța vitală a fiecărei generații nu va mai crește. Dimpotrivă, va scădea. Iată deci ce înfățișare ia Nemesis***** în cadrul filzofiei voastre de sclavi. Societatea voastră de sclavi - a sclavilor, prin sclavi și pentru sclavi - va slăbi și se va descompune în mod inevitabil, pe măsură ce forța vitală care îi stă la bază va slăbi și se va descompune. Nu uitați că eu vorbesc de legi biologice și nu fac aici etică sentimentală. Nici un stat de sclavi nu poate dura...
- Ce părere ai despre Statele Unite? strigă un glas din sală.
- Ce cred despre Statele Unite? repetă Martin întrebarea. Cele treisprezece colonii (1) i-au dat jos pe stăpîni și au alcătuit o așa-zisă republică. Sclavii au ajuns proprii lor stăpîni. Nu mai existau stăpîni care să se sprijine pe puterea săbiei. Dar voi, sclavii, nu vă puteați descurca fără stăpîni de un soi sau altul, așa că s-a ridicat atunci o nouă tagmă de stăpîni - nu falnicii oameni, puternici, virili și nobili, ci șireții și meșterii în sforării, oameni de afaceri și cămătarii. Iar aceștia v-au redus din nou la sclavie - dar nu pe față, cumar fi făcut oamenii sinceri și nobili, care v-ar fi silit să vă plecați sub apăsarea brațului lor drept, ci în ascuns, cu ajutorul unor complicate rețele de combinații, prin amăgeli, vorbe mieroase și minciuni sfruntate. I-au cumpărat pe judecătorii voștri sclavi, au denaturat legiurile voastre de sclavi și i-au silit pe flăcăii și fetele voastre, sclavi și ei, să se supună unei împilări mult mai rele decît sclavia trupească. Două milioane de copii de-ai voștri trudesc astăzi sub călcîiul acestei oligarhii a negustorilor care s-a înstăpînit în Statele Unite. Zece milioane de sclavi dintre voi n-au un adăpost omenesc și nu se pot hrăni ca oamenii.
Dar să revin la subiect. Am arătat că nici o societate de sclavi nu poate dăinui, fiindcă prin însăși structura ei o astfel de scoietate tinde să anuleze efectele legilor evoluției. O societate de sclavi începe să se descompună din chiar clipa în care începe să se organizeze. Vă vine foarte ușor să vorbiți despre anularea legii evoluției, dar unde este noua lege a evoluției care va veni să susțină puterea voastră. Formulați-o. A și fost formulată? Atunci proclamați-o.
Martin se întoarse la locul lui și se așeză, în vreme ce sala era stăpînită de vacarm. Vreo douăzeci de oameni se ridicaseră și cereau cuvîntul. Apoi, unul cîte unul, încurajați de strigătele aprobatoare ale asistenței, vorbind cu patos și entuziasm și făcînd gesturi energice, răspundeau atacului. Seara aceea se dovedea a fi o seară furtunoasă - dar furtuna era intelectuală, o luptă de idei. Cîțiva se mai abătură de la problema în discuție, dar cei mai mulți îi răspunseră direct lui Martin. Spre marea lui mirare, veniră cu idei absolut noi pentru el; îi deschiseră orizonturi noi, nu în privința unei noi legi biologice, ci cu privire la noi aplicații ale celor vechi. Erau prea porniți casă poată fi întotdeauna politicoși și, în mai multe rînduri, președintele se văzu nevoit să folosească ciocănelul și să-i cheme la ordine.
Din întîmplare se afla acolo și un tînăr reporter, trimis acolo pentru că era o zi săracă în evenimente și pentru că presa este totdeauna setoasă de senzații. Era un începător nu prea dotat. N-avea decît o oarecare ușurință la scris și ceva imaginație. Era prea tont ca să poată urmări discuția. Adevărul este că îl stăpînea un simțămînt foarte plăcut, care-l încredința că e cu mult superior acestor flecari maniaci din clasa muncitoare. De asemenea purta un deosebit respect celor așezați în locuri sus-puseși care dictau politica țărilor și ziarelor. Afară de asta, avea și el un ideal și anume să se poată ridica la măiestria reporterului perfect, care și din nimic este în stare să scoată ceva - și cîteodată chiar foarte mult.
Nu știa despre ce se discută. Nici n-avea nevoie să știe. Cuvinte cum ar fi revoluție îl lămureau pe deplin. Ca un paleontolog în stare să recoonstituie un întreg schelet pornind de la un oscior fosilizat, reporterul nostru era capabil să reconstituie un întreg discurs pornind de la unicul cuvînt revoluție. Așa procedă în seara aceea și cu foarte mult succes; iar cum Martin fusese vorbitorul care stîrnise cea mai mare fierbere în sală, reproterul puse tot ce avea de spus în gura lui, transformîndu-l astfel în cel mai înverșunat și incendiar anarhist ****** dintre toți participanții la ședință și transformînd individualismul lui reacționar într-un extremism revoluționar înfricoșător și fanatic. Reporterul nostru avînd un temperament de artist, reuși să imprime din belșug articolului culoare locală - oameni cu ochi dilatați și plete lungi, tipuri de degenerați și neurastenici, glasuri sugrumate de ură, pumni încleștați ridicați deasupra capului, toate acestea proiectate pe un fond de înjurături, blesteme, urlete și sunete guturale emise de gîtlejurile unor oameni furioși.
(1) Thomas Robert Malthus (1766-1834), economist englez reacționar. A încercat să „demonstreze” că mizeria maselor muncitoare își are principala cauză nu în condițiile economice create de capitalism, ci în faptul că resursele materiale pe care natura le pune la dispoziția omului ar fi insuficiente.
(2) După cum se vede, ca și în discuția cu judecătorul Blount din capitolul precedent, Martin expune aici în linii mari concepțiile „darwinismului social”, curentul reacționar din sociologia burgheză despre care s-a mai vorbit.
(1) Referire la cele treisprezece colonii britanice din America de Nord care s-au răsculat împotriva Angliei și s-au declarat independente în anul 1776.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 403-409
NOTE M.T.
* Socialism = Doctrină politică din secolul XIX.
** Friderich Nietzsche (1844 - 1900) = Filozof german (http://plato.stanford.edu/entries/nietzsche/)
*** Oakland = Oraș pe coasta pacifică a SUA, despărțit de golful San Francisco de marele oraș cu acelaș nume.
**** Herbert Spencer (1820-1903) = Filozof și sociolog englez. Ca filozof, Spencer este un idealist de orientare pozitivistă și un agnostic militant. În sociologie este unul dintre creatorii „teoriei organiciste a societății”, potrivit căreia societatea omenească ar fi supusă legilor biologice, iar relațiile dintre clase ar fi în orînduirea capitalistă doar relații de „echilibru”, cu un caracter „natural” și de nezdruncinat. Legînd aceste teorii cu cele biologice darwiniste, Spencer devine un adept al „darwinismului social”și afirmă că viața socială s-ar baza și ea, la fel ca cea a plantelor și animalelor, pe lupta pentru existență și pe selecția naturală, ajungînd chiar să afirme că desființarea luptei pentru existență în societatea umană, deci realizarea societății fără clase antagoniste, va provoca o decădere intelectuală și fizică generală a omenirii. (n. 1 / p. 133)
***** Nemesis = Fiica lui Nyx (Noaptea), era, în mitologia greacă, una dintre divinităţile infernale. Slujitoare a echilibrului şi a ordinii din univers, ea cântărea fericirea şi nenorocirile oamenilor, faptele lor bune şi fărădelegile săvârşite şi abătea asupra lor pedeapsa cuvenită, călăuzindu-le soarta. Mai târziu, datorită acestui atribut, Nemesis devine personificarea răzbunării divine. Ea îi urmăreşte şi-i pedepseşte pe muritori, ca şi eriniile, pentru crimele săvârşite. (http://www.samaelwings.com/grecorom/n.html)
****** Anarhism = Doctrină politică din secolul XIX. ( http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1269-Anarhismul-Doctrine-politice-contemporane-cap-7)
miercuri, 25 iunie 2014
Clădiri construite în Constanța de V. Stephănescu
arh. Radu Cornescu, Constanța. Clădiri de patrimoniu semnate de arh. Victor Ștephănescu
Arh. Victor Stephănescu (1876-1950) a fost unul dintre marii arhitecți români care au profesat în prima jumătate a secolului XX. Cunoscut pentru multe lucrări importante atât în București, cât și în țară - Expoziția jubiliară din 1906, Cercul Militar, Biserica Anglicană, Muzeul Național de Geologie, Biblioteca Metropolitană, Aripa Nouă a Gării de Nord, Catedrala Încoronării (Alba Iulia) etc - este autorul și al mai multor clădiri din Constanța, unele fiind astăzi monumente istorice, făcând parte din patrimoniul național: Moscheea Carol I, Palatul Comunal (Muzeul de Istorie), Casa Pariano (Muzeul Jalea), Casa Cănănău (fostul Consulat Chinez), Casa Ecsarhu (dispărută), Sediul Bursei noi din Port, Sediul Pompierilor din Port, Vila Luceafărul, Vila Pretorian (dispărută) și Cazinoul din Mamaia. S-a ocupat de sistematizarea Pieței Ovidiu.
La Expoziția din 1906 de la București, V. Ș. a fost arhitect-șef, dar și autor al mai multor clădiri. Printre ele și Pavilionul Dobrogei, reprezentat printr-o geamie.
Ulterior, este invitat la Constanța, unde edilii vor să construiască o moschee, pe locul vechii geamii Mahmud II, aflată în stare de degradare. Aici este coopta și pentru extinderea cu noi funcțiuni a Cazinoului realizat de Daniel Renard. El proiectează noi spații la subsol, parter și etaj.
După o vizită în Turcia, împreună cu ing. Gogu Constantinescu, realizează Moscheea Regală Carol I (1910-1913).
Clădirea care domină Piața Ovidiu - Muzeul de Istorie și Arheologie Constanța - este fostul sediu al Primăriei. Ea a fost începută în 1911 după planurile lui V. Ș. și terminată, cu întârziere, din cauza războiului, în 1921. Clădirea, lucrată în stil neoromânesc, are un aspect monumental; ea se întinde pe vertical pe 5 nivele: subsol, parter, două etaje și mansardă. Ș. a conceput și sistematizarea Pieței Ovidiu, mutând și statuia lui O. în centrul ei, în ax cu Primăria.
(...) Astfel, în 1913 concepe două case în stil victorian: Casa Pariano și Casa Cănănău. Casa Pariano (Muzeul Jalea) nu este ridicată înainte de război, iar după 1919, proprietarul își schimbă dezideratele cu privire la această construcție care este până la urmă realizată în stil neobrâncovenesc în 1922.
Casa Ecsarhu (S+P+2 cu magazine la parter) a fost proiectată în 1912. Ea se afla pe strada Arhiepiscopiei, în spatele bisericii catolice Sf. Anton din Padova. După 1959, a fost transformată în muzeu de artă, dar a fost demolată în anii 70 din cauza stării ei precare.
Casa Damadian a fost concepută ca o extindere a fostei Case Wegener, fațadele fiind recompuse în stil neoromânesc, cu elemente asemănătoare cu cele ale Palatului Comunal din apropiere. Ea a fost parțial realizată înainte de 1916, fiind terminată imediat după război. A fost naționalizată în 1947, iar după 1990 a fost revendicată de moștenitori. De curând a fost reamenajată.
În perioada interbelică, V. Ș. începe să proiecteze în stil modernist, cel mai elocvent exemplu fiind Cazinoul din Mamaia (1935), care a fost realizat, după proiect, în 3 etape: 1.Pavilionul central, 2.Cabinele de băi, 3. Pasarela cu bar maritim și tobogane, fiecare având buget, avizare și execuție separate. Pavilionul central a fost realizat piramidal, cu corpuri dispuse în trepte spre plaje, spre N și spre S, iar fațada principală dinspre V are ca dominantă un turn-semnal cu o intrare majestuoasă.
Tot în Mamaia, Ș. este autorul a două vile: Pretorian și Luceafărul. Astăzi mai există doar Vila Luceafărul de lângă Hotelul Victoria (D+P+2).
O altă lucrare de pe țărmul Mării Negre se află astăzi la Balcic, în Bulgaria. Este vorba de fost uzină electrică din Domeniile Regale pe care le-a ctitorit Regina Maria. E o clădire modestă, care astăzi ține loc de un mic chioșc de suveniruri, dar care aduce aminte de acele vremuri...
Două construcții din perioada interbelică purtând semnătura lui Ș. se găsesc în Portul Constanța, fiind vorba de Bursa de Mărfuri (Bursa Nouă) și de sediul Pompierilor. Bursa este o clădire impunătoare, în stil modernist, având la sol o suprafață de 960 mp. Clădirea are majoritar 2 etaje, totuși la intrarea dinspre N, corpul expoziției are o înălțime considerabilă, ridicându-se deasupra corpurilor P+2 carer o înconjură. Clădirea Pompierilor (D+P+2) este amplasată în apropiere, imediat lângă Poarta 2.
Vechiul Pavilion Regal (Cuibul Reginei), fiind distrus într-un incendiu în 1927, pe locul lui a fost construit un pavilion nou, în stil modernist, dar și cu elemente neoromânești. A fost demolat în anii 70.
O clădire mai puțin cunoscută (distrusă), cu o arhitectură de influență mediteraneeană, se afla la 30 km S de Constanța, în satul Moșneni. Conacul Rădulescu (D+P+1+M) avea pereți din piatră aparentă și avea și o mică piscină.
Arh. Victor Stephănescu (1876-1950) a fost unul dintre marii arhitecți români care au profesat în prima jumătate a secolului XX. Cunoscut pentru multe lucrări importante atât în București, cât și în țară - Expoziția jubiliară din 1906, Cercul Militar, Biserica Anglicană, Muzeul Național de Geologie, Biblioteca Metropolitană, Aripa Nouă a Gării de Nord, Catedrala Încoronării (Alba Iulia) etc - este autorul și al mai multor clădiri din Constanța, unele fiind astăzi monumente istorice, făcând parte din patrimoniul național: Moscheea Carol I, Palatul Comunal (Muzeul de Istorie), Casa Pariano (Muzeul Jalea), Casa Cănănău (fostul Consulat Chinez), Casa Ecsarhu (dispărută), Sediul Bursei noi din Port, Sediul Pompierilor din Port, Vila Luceafărul, Vila Pretorian (dispărută) și Cazinoul din Mamaia. S-a ocupat de sistematizarea Pieței Ovidiu.
La Expoziția din 1906 de la București, V. Ș. a fost arhitect-șef, dar și autor al mai multor clădiri. Printre ele și Pavilionul Dobrogei, reprezentat printr-o geamie.
Ulterior, este invitat la Constanța, unde edilii vor să construiască o moschee, pe locul vechii geamii Mahmud II, aflată în stare de degradare. Aici este coopta și pentru extinderea cu noi funcțiuni a Cazinoului realizat de Daniel Renard. El proiectează noi spații la subsol, parter și etaj.
După o vizită în Turcia, împreună cu ing. Gogu Constantinescu, realizează Moscheea Regală Carol I (1910-1913).
Clădirea care domină Piața Ovidiu - Muzeul de Istorie și Arheologie Constanța - este fostul sediu al Primăriei. Ea a fost începută în 1911 după planurile lui V. Ș. și terminată, cu întârziere, din cauza războiului, în 1921. Clădirea, lucrată în stil neoromânesc, are un aspect monumental; ea se întinde pe vertical pe 5 nivele: subsol, parter, două etaje și mansardă. Ș. a conceput și sistematizarea Pieței Ovidiu, mutând și statuia lui O. în centrul ei, în ax cu Primăria.
(...) Astfel, în 1913 concepe două case în stil victorian: Casa Pariano și Casa Cănănău. Casa Pariano (Muzeul Jalea) nu este ridicată înainte de război, iar după 1919, proprietarul își schimbă dezideratele cu privire la această construcție care este până la urmă realizată în stil neobrâncovenesc în 1922.
Casa Ecsarhu (S+P+2 cu magazine la parter) a fost proiectată în 1912. Ea se afla pe strada Arhiepiscopiei, în spatele bisericii catolice Sf. Anton din Padova. După 1959, a fost transformată în muzeu de artă, dar a fost demolată în anii 70 din cauza stării ei precare.
Casa Damadian a fost concepută ca o extindere a fostei Case Wegener, fațadele fiind recompuse în stil neoromânesc, cu elemente asemănătoare cu cele ale Palatului Comunal din apropiere. Ea a fost parțial realizată înainte de 1916, fiind terminată imediat după război. A fost naționalizată în 1947, iar după 1990 a fost revendicată de moștenitori. De curând a fost reamenajată.
În perioada interbelică, V. Ș. începe să proiecteze în stil modernist, cel mai elocvent exemplu fiind Cazinoul din Mamaia (1935), care a fost realizat, după proiect, în 3 etape: 1.Pavilionul central, 2.Cabinele de băi, 3. Pasarela cu bar maritim și tobogane, fiecare având buget, avizare și execuție separate. Pavilionul central a fost realizat piramidal, cu corpuri dispuse în trepte spre plaje, spre N și spre S, iar fațada principală dinspre V are ca dominantă un turn-semnal cu o intrare majestuoasă.
Tot în Mamaia, Ș. este autorul a două vile: Pretorian și Luceafărul. Astăzi mai există doar Vila Luceafărul de lângă Hotelul Victoria (D+P+2).
O altă lucrare de pe țărmul Mării Negre se află astăzi la Balcic, în Bulgaria. Este vorba de fost uzină electrică din Domeniile Regale pe care le-a ctitorit Regina Maria. E o clădire modestă, care astăzi ține loc de un mic chioșc de suveniruri, dar care aduce aminte de acele vremuri...
Două construcții din perioada interbelică purtând semnătura lui Ș. se găsesc în Portul Constanța, fiind vorba de Bursa de Mărfuri (Bursa Nouă) și de sediul Pompierilor. Bursa este o clădire impunătoare, în stil modernist, având la sol o suprafață de 960 mp. Clădirea are majoritar 2 etaje, totuși la intrarea dinspre N, corpul expoziției are o înălțime considerabilă, ridicându-se deasupra corpurilor P+2 carer o înconjură. Clădirea Pompierilor (D+P+2) este amplasată în apropiere, imediat lângă Poarta 2.
Vechiul Pavilion Regal (Cuibul Reginei), fiind distrus într-un incendiu în 1927, pe locul lui a fost construit un pavilion nou, în stil modernist, dar și cu elemente neoromânești. A fost demolat în anii 70.
O clădire mai puțin cunoscută (distrusă), cu o arhitectură de influență mediteraneeană, se afla la 30 km S de Constanța, în satul Moșneni. Conacul Rădulescu (D+P+1+M) avea pereți din piatră aparentă și avea și o mică piscină.
marți, 24 iunie 2014
Lacul Ciad la mijlocul secolului XIX (VERNE 1863)
Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.
„XXXII
(…) malul meridional al Lacului Ciad, acea Mare Caspică a Africii, a cărei existență fusese socotită mult timp ca o poveste, marea interioară la care ajunseseră expedițiile lui Denham și Barth. Doctorul încerca să-și fixeze configurația actuală a terenului, care era cu totul diferit de aceea din anul 1847. Într-adevăr, nu este cu putință să întocmești o hartă exacta a acestui lac. El este înconjurat de mlaștini greu de străbătut, în care Barth fusese pe punctul să-și piardă viața. De la un an la altul, mlaștinile, împânzite de trestii și de papiruși care ating o înălțime de cincisprezece picioare, sunt acoperite de năvala apelor și măresc întinderea lacului. Deseori orașele așezate pe maluri sunt pe jumătate înecate, așa cum s-a întâmplat cu Ngomu în 1856. Acum, pe locul unde se ridicau locuințele din Borne se scăldau hipopotamii și aligatorii.”
marți, 10 iunie 2014
Controverse intelectuale între marginalii din societatea americana la inceputul secolului XX (LONDON 1909)
<
(...)
La început discuția a cam lîncezit. Cu toate astea, Martin își dădu seama de ascuțimea minții acestor oameni. Toți aveau convingeri ferme care veneau deseori în conflict și, cu toate că era ageri și plini de spirit, se vedea limpede că nu-s deloc superficiali. Martin observă numaidecît că ori despre ce s-ar fi discutat, știau să folosească legile gîndirii logice și aveau totodată idei bine stabilite și o concepție serioasă și unitară despre societate și univers. Nu foloseau idei gata făcute, idei de împrumut; într-un fel sau altul, erau toți niște răzvrătiți și cu nici un chip buzele lor nu rosteau platitudini. În casa familiei Morse, Martin nu avusese niciodată ocazia să asculte discuții privitoare la un atît de mare număr de subiecte și s-ar fi zis că numai timpul putea pune stavilă chestiunilor pe care doreau să le dezbată. Discuția trecu de la noua carte a doamnei Humphry Ward (1) la ultima piesă a lui Bernard Shaw (2), se opri puțin asupra viitorului dramei pentru ca apoi să treacă la amintiri despre Mansfield (3). Lăudau sau peste picior articolele de fond din ziarele de dimineață, săreau de la condițiile de viață ale muncitorilor din Noua Zeelandă la Henry James (4) și Brander Matthews (5), treceau apoi la țelurile politicii germane în Extremul Orient și la aspectele economice ale Pericolului Galben (6), intrau într-o controversă despre alegerile din Germania și despre ultimul discurs al lui Bebel (7) pentru ca să se oprească la problemele politice locale, la ultimele proiecte și scandaluri izbucnite în sînul conducerii partidului muncitoresc sindical și la ultimele acțiuni menite să dezlănțuie o grevă a marinarilor de pe coasta Pacificului. Profunzimea cunoștințelor de care dispuneau oamenii aceia îl uluiau pe Martin. Știau lucruri despre care nu se scria niciodată în ziare - cunoșteau tertipurile și sforăriile, ca și mîinile care din umbră mînuiau marionetele. Spre mare lui mirare, Martin văzu că și Mary, fata cea blondă, se amestecă în discuție dînd dovadă de o inteligență pe care el niciodată n-o mai întîlnise pînă atunci. Martin discută cu ea despre Swinsburne Rossetti (1), dar după aceea, apucînd pe cărările literaturii franceze, fata îi vorbi despre lucruri despre care habar nu avea. Dar Martin își luă revanșa cînd Mary încercă să-l apere pe Materlinck, ceea ce îi dădu putința să valorifice opiniile îndelung gîndite din „Rușinea soarelui”.
Mai veniră încă cîțiva bărbați, iar aerul era îngroșat de fum de țigară, cînd deodată Brissenden dădu semnalul:
-Ți-am adus o nouă victimă, Kreis, strigă el. Un tînăr curat ca o floare și carea are pentru Herbert Spencer o pasiune de adevărat îndrăgostit. Fă din el un adept al lui Haeckel... dacă ești în stare.
Kreis păru că de-abia atunci își vine în fire, iar în ochi îi apăru o sticlire metalică și totodată magnetică. În aceeași clipă Norton îndreptă spre Martin o privire plină de simpatie și zîmbi dulce, ca o fată, vrînd parcă să-l asigure că va primi un ajutor de nădejde.
Kreis i se adresă direct lui Martin, dar pas cu pas Norton interveni în discuție, pînă cînd între el și Kreis se încinse o adevărată bătălie. Martin asculta și mereu îi venea să se frece la ochi. Era cu neputință ca o astfel de discuție să aibă loc aievea și încă în mahalaua muncitorească situată la sud de Market Street! Prin oamenii aceia cărțile prindeau viață. Discutau cu aprindere și entuziasm, iar pasiunea intelectuală îi ațîța așa cum văzuse Martin cîndva că băutura și supărarea îi ațățau pe alți oameni. Ceea ce auzea el acum nu mai era filozofia seacă a cuvîntului tipărit, scris de semizeii pe jumătate legendari care erau Kant și Spencer. Era o filozofie vie, cu sînge roșu și cald, încarnată în așa măsură în cei doi preopinenți încît se părea că se părea că înseși elementele ei de bază se-nsuflețesc și participă la încleștare. Din cînd în cînd se mai amestecau și alții, lăsînd țigările să li se stingă între degete și umărind discuțiile cu încordarea zugrăvită pe chip.
Idealismul nu-l atrăsese niciodată pe Martin, dar forma pe care o căpăta acum în expunerea lui Norton era pentru el o adevărată revelație. Soliditatea logică a argumentării sale, atît de ispititoare pentru structura intelectuală a lui Martin, părea a nu fi în aceeași măsură la îndemîna lui Kreis și Hamilton, care îl luau de sus pe Norton, categorisindu-l drept metafizician, deși la asta Norton le răspundea pe același ton, susținînd că ei sînt metafizicieni. O controversă aprinsă se încinse în jurul noțiunilor de fenomen și noumen (1). Kreis și Hamilton îl sfidau pe Norton cerîndu-i să încercec a explica în vreun fel conștiința prin ea însăși. Norton răspundea acuzîndu-i că nu fac decît să se joace cu vorbele, că raționează pornind de la cuvinte la teorie și nu de la fapte cătrte teorie. O astfel de acuzație le lua graiul. Căci principiul de bază al sistemului lor de gîndire era tocmai sprijinirea pe fapte și pe identificarea riguroasă a fenomenelor.
Cînd Norton se aventură pe potecile spinoase ale filozofiei kantiene, Kreis îi reaminti numaidecît că toate mărunțelele școli filozofice germane, de îndată ce-și dau duhul, la Universitatea din Oxford se refugiază.
(...)
(1) Humprey Ward (1851-1920), scriitoare engleză de mîna a doua.
(2) George Bernard Shaw (1856-1950), celebru dramaturg, critic şi eseist englez de origine irlandeză. A criticat necruţător societatea burgheză.
(3) Richard Mansfield (1857-1907), actor englez stabilit în Statele Unite.
(4) Henry James (1846-1919), romancier american stabilit în Anglia.
(5) Brander Matthews (1852-1929), scriitor şi profesor la Universitatea Columbia.
(6) Expresie folosită de politicienii burghezi, mai ales cei americani şi germani, indicînd pretinsul pericol pe care popoarele din Extremul Orient l-ar fi constituit pentru ''civilizaţia occidentală''.
(7) August Bebel (1840-1913), unul din fondatorii şi conducătorii partidului social-democrat din Germania. De asemenea, unul dintre întemeietorii Internaţionalei a II a.
(1) Dante Gabriel Rossetti (1828-1882), pictor şi poet englez.
(1) Noumen şi fenomen sînt noţiuni fundamentale în filozofia lui Kant. Noumenul ar fi ''lucrul în sine'', principiul incogniscibil, iar fenomenul un produs al experienţei, rezultat al ''lucrului în sine'', singurul pe care omul l-ar putea cunoaşte.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1984, p. 383-386.
(...)
La început discuția a cam lîncezit. Cu toate astea, Martin își dădu seama de ascuțimea minții acestor oameni. Toți aveau convingeri ferme care veneau deseori în conflict și, cu toate că era ageri și plini de spirit, se vedea limpede că nu-s deloc superficiali. Martin observă numaidecît că ori despre ce s-ar fi discutat, știau să folosească legile gîndirii logice și aveau totodată idei bine stabilite și o concepție serioasă și unitară despre societate și univers. Nu foloseau idei gata făcute, idei de împrumut; într-un fel sau altul, erau toți niște răzvrătiți și cu nici un chip buzele lor nu rosteau platitudini. În casa familiei Morse, Martin nu avusese niciodată ocazia să asculte discuții privitoare la un atît de mare număr de subiecte și s-ar fi zis că numai timpul putea pune stavilă chestiunilor pe care doreau să le dezbată. Discuția trecu de la noua carte a doamnei Humphry Ward (1) la ultima piesă a lui Bernard Shaw (2), se opri puțin asupra viitorului dramei pentru ca apoi să treacă la amintiri despre Mansfield (3). Lăudau sau peste picior articolele de fond din ziarele de dimineață, săreau de la condițiile de viață ale muncitorilor din Noua Zeelandă la Henry James (4) și Brander Matthews (5), treceau apoi la țelurile politicii germane în Extremul Orient și la aspectele economice ale Pericolului Galben (6), intrau într-o controversă despre alegerile din Germania și despre ultimul discurs al lui Bebel (7) pentru ca să se oprească la problemele politice locale, la ultimele proiecte și scandaluri izbucnite în sînul conducerii partidului muncitoresc sindical și la ultimele acțiuni menite să dezlănțuie o grevă a marinarilor de pe coasta Pacificului. Profunzimea cunoștințelor de care dispuneau oamenii aceia îl uluiau pe Martin. Știau lucruri despre care nu se scria niciodată în ziare - cunoșteau tertipurile și sforăriile, ca și mîinile care din umbră mînuiau marionetele. Spre mare lui mirare, Martin văzu că și Mary, fata cea blondă, se amestecă în discuție dînd dovadă de o inteligență pe care el niciodată n-o mai întîlnise pînă atunci. Martin discută cu ea despre Swinsburne Rossetti (1), dar după aceea, apucînd pe cărările literaturii franceze, fata îi vorbi despre lucruri despre care habar nu avea. Dar Martin își luă revanșa cînd Mary încercă să-l apere pe Materlinck, ceea ce îi dădu putința să valorifice opiniile îndelung gîndite din „Rușinea soarelui”.
Mai veniră încă cîțiva bărbați, iar aerul era îngroșat de fum de țigară, cînd deodată Brissenden dădu semnalul:
-Ți-am adus o nouă victimă, Kreis, strigă el. Un tînăr curat ca o floare și carea are pentru Herbert Spencer o pasiune de adevărat îndrăgostit. Fă din el un adept al lui Haeckel... dacă ești în stare.
Kreis păru că de-abia atunci își vine în fire, iar în ochi îi apăru o sticlire metalică și totodată magnetică. În aceeași clipă Norton îndreptă spre Martin o privire plină de simpatie și zîmbi dulce, ca o fată, vrînd parcă să-l asigure că va primi un ajutor de nădejde.
Kreis i se adresă direct lui Martin, dar pas cu pas Norton interveni în discuție, pînă cînd între el și Kreis se încinse o adevărată bătălie. Martin asculta și mereu îi venea să se frece la ochi. Era cu neputință ca o astfel de discuție să aibă loc aievea și încă în mahalaua muncitorească situată la sud de Market Street! Prin oamenii aceia cărțile prindeau viață. Discutau cu aprindere și entuziasm, iar pasiunea intelectuală îi ațîța așa cum văzuse Martin cîndva că băutura și supărarea îi ațățau pe alți oameni. Ceea ce auzea el acum nu mai era filozofia seacă a cuvîntului tipărit, scris de semizeii pe jumătate legendari care erau Kant și Spencer. Era o filozofie vie, cu sînge roșu și cald, încarnată în așa măsură în cei doi preopinenți încît se părea că se părea că înseși elementele ei de bază se-nsuflețesc și participă la încleștare. Din cînd în cînd se mai amestecau și alții, lăsînd țigările să li se stingă între degete și umărind discuțiile cu încordarea zugrăvită pe chip.
Idealismul nu-l atrăsese niciodată pe Martin, dar forma pe care o căpăta acum în expunerea lui Norton era pentru el o adevărată revelație. Soliditatea logică a argumentării sale, atît de ispititoare pentru structura intelectuală a lui Martin, părea a nu fi în aceeași măsură la îndemîna lui Kreis și Hamilton, care îl luau de sus pe Norton, categorisindu-l drept metafizician, deși la asta Norton le răspundea pe același ton, susținînd că ei sînt metafizicieni. O controversă aprinsă se încinse în jurul noțiunilor de fenomen și noumen (1). Kreis și Hamilton îl sfidau pe Norton cerîndu-i să încercec a explica în vreun fel conștiința prin ea însăși. Norton răspundea acuzîndu-i că nu fac decît să se joace cu vorbele, că raționează pornind de la cuvinte la teorie și nu de la fapte cătrte teorie. O astfel de acuzație le lua graiul. Căci principiul de bază al sistemului lor de gîndire era tocmai sprijinirea pe fapte și pe identificarea riguroasă a fenomenelor.
Cînd Norton se aventură pe potecile spinoase ale filozofiei kantiene, Kreis îi reaminti numaidecît că toate mărunțelele școli filozofice germane, de îndată ce-și dau duhul, la Universitatea din Oxford se refugiază.
(...)
(1) Humprey Ward (1851-1920), scriitoare engleză de mîna a doua.
(2) George Bernard Shaw (1856-1950), celebru dramaturg, critic şi eseist englez de origine irlandeză. A criticat necruţător societatea burgheză.
(3) Richard Mansfield (1857-1907), actor englez stabilit în Statele Unite.
(4) Henry James (1846-1919), romancier american stabilit în Anglia.
(5) Brander Matthews (1852-1929), scriitor şi profesor la Universitatea Columbia.
(6) Expresie folosită de politicienii burghezi, mai ales cei americani şi germani, indicînd pretinsul pericol pe care popoarele din Extremul Orient l-ar fi constituit pentru ''civilizaţia occidentală''.
(7) August Bebel (1840-1913), unul din fondatorii şi conducătorii partidului social-democrat din Germania. De asemenea, unul dintre întemeietorii Internaţionalei a II a.
(1) Dante Gabriel Rossetti (1828-1882), pictor şi poet englez.
(1) Noumen şi fenomen sînt noţiuni fundamentale în filozofia lui Kant. Noumenul ar fi ''lucrul în sine'', principiul incogniscibil, iar fenomenul un produs al experienţei, rezultat al ''lucrului în sine'', singurul pe care omul l-ar putea cunoaşte.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1984, p. 383-386.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)