„Viața Filialei” („TOMIS” 1998)

 S. R., Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, 1998, 

*

Scriitorii Constantin Novac, secretar executiv al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România, Ovidiu Dunăreanu, Emilia Dabu și Sorin Roșca, membri ai USR, au participat, în calitate de gazde, la întâlnirea cu o delegație a scriitorilor din China, având în componență pe Chen Zhang Wu, membru în Comisia Națională a Asociației Scriitorilor Chinezi, Lu Lei, vicepreședinte al Asociației Scriitorilor Chinezi din provincia Guandong, Tian Dailin, editor al publicației „Guanxi Daily”, Zhou Da Xin și pe reputatul traducător Gao Xing. La întâlnirea de la Neptun au fost prezenți Eugen Uricaru, vicepreședinte al USR, și Mihai Chicuș, director economic al USR. În programul celor două zile au fost incluse vizite la muzeele de arheologie din Mangalia și Constanța, la Centrul Român de Afaceri „Marea Neagră” și Complexul hotelier „President” din Mangalia. Oaspeții chinezi au fost primiți de primarul municipiului Mangalia , ing. Zanfir Iorguș.

*

Centrul Cultural „Ionel Perlea” din Slobozia a găzduit ediția din acest an a tradiționalei „Întâlniri cu scriitorii ialomițeni”, manifestare culturală onorată de prezența cunoscutului romancier Constantin Țoiu, sărbătorit de organizatori și de  asistență cu prilejul împlinirii vârstei de 75 de ani. De interes s-au bucurat intervențiile scriitorilor Nicolae Motoc, membru în Consiliul USR, redactor-șef adjunct al revistei „Tomis”, Nicolae Stan, președinte al Consiliului Județean Ialomița, Șerban Codrin, director al Bibliotecii  Județene Ialomița, Florin Costinescu și a lui George Stoian, consilier șef al Inspectoratului pentru Cultură Ialomița. Din partea Filialei Dobrogea a USR a participat, în calitate de invitat, poetul Sorin Roșca.

*

Filiala Dobrogea a USR,  Editura Ex Ponto și Fundația culturală „Moise & Rosentzweig” au organizat al Librăria Uniunii Scriitorilor din Constanța lansarea volumului de interviuri Convorbiri pontice a scriitorului Ovidiu Dunăreanu. Noua apariție editorială a fost prezentată de profesorul Ioan Popișteanu, directorul Editurii Ex Ponto, Evelina Cârligeanu și Corina Apostoleanu, critici literari.

*

A 29 a ediție a „Zilelor Vasile Voiculescu”, o prestigioasă manifestare culturală organizată la Buzău, a coincis în acest an și cu aniversarea a 115 ani de la nașterea marelui scriitor. Poetul Arthur Porumboiu, membru al Filialei Dobrogea a USR, a participat la simpozion în calitate de invitat de onoare.

„Tabăra de creație literară Carsium 98” („TOMIS” 1998)

 ***, Tabăra de creație literară și videopoem Carsium 98, „Tomis”, Constanța, iulie

Din inițiativa Centrului Județean al Creației Populare Constanța și Consiliului Local al orașului Hârșova s-a reluat, după o întrerupere de zece ani, în pitoreasca localitate dobrogeană de pe malul Dunării, Tabăra de creație literară Carsium. Desfășurată între 13-19 iulie, manifestarea a reunit creatori din generații diferite, în program înscriindu-se un colocviu privind actul de creație, o expoziție de pictură și grafică cu participarea unor artiști plastici din Constanța și Hârșova, lansări de noutăți editoriale, întâlniri cu scriitori și cu redacția revistei „Tomis”, vizite de documentare, ateliere de creație, seri de muzică și poezie în aer liber, vizionarea de filme video cu tematică istorică și etnoculturală etc.

Colaborarea cu Filiala „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor , cu Librăria Uniunii Scriitorilor din Constanța a făcut ca ediția din acest an să se ridice la un nivel elevat, prin prezența scriitorilor Constantin Novac, Nicolae Motoc, Ovidiu Dunăreanu, Florin Șlapac, Ion Roșioru, Sorin Roșca, Dan Perșa, Ion Dragomir, Ana Ruse.

„Reîntoarcerea în pustiu” (ROȘCA 1998)

 S. Roșca, Reîntoarcerea în pustiu, „Tomis”, Constanța, 1998, iulie

Răsfoind numărul 1 al „revistei de cultură și divertisment” METAFORA, serie și mai nouă (fiindcă „seria nouă” a sucombat, din păcate, sub presiunile veleitarismului atotbiruitor!), poți constata, fără eforturi deosebite, spre ce semețe culme ale amatorismului și derizoriului duce lipsa simțului critic și, ceea ce este și mai grav, cum înțeleg unii să-și onoreze statutul de SCRIITOR, de membru al Uniunii Scriitorilor din România. „Divertismentul”, pare-se dimensiunea de bază a „noii” publicații, începe chiar din prima pagină. După ce H. Teodorescu, membru al USR, ne entuziasmează cu o compunere de clasa a IV a, având ca temă luna martie („Martie! Primăvară! Fir de mărțișor norocos, îngemănând albul ghioceilor cu roșul speranței de bine și de frumos!”), Steluța Ispas Ionescu își varsă năduful de nefericită locatară la bloc într-o scrisoare adresată scriitorului Marin Porumbescu, Dumnezeu să-l ferească și să-l odihnească! („Mi-e dor de liniște multă - copiii vecinului, / sunt mai răi ca toți dracii”). Într-un alt „text”, Steluța reușește cu succes să infirme tot ceea ce s-a spus frumos despre volumul său de versuri lansat nu demult: „-ani au trecut / ești tot ce am mai sfânt / Un singur gând / inima-mi zbuciumă / mersul îți e de lumină?” În pagina 2, Coralia Ghiță, autoare și ea a unui volum de debut promițător, încearcă să ne amuze cu o colecție de banalități intitulate derutant haiku: „Tandrețe / marea sărută îngerii / la fel”; „Mugure: Coloana vertebrală / a vieții” etc. Deși membru al USR, Ana Ruse nu se sfiește să semneze „plugușoare” de genul: „Prin fapte bune creștinești / eu izbăvirea o aștept / Spre poarta raiului dorită / și spre Iisus eu mă îndrept”. În acest caz, ce pretenție să mai avem de la Cătălina Crețu („lanțurile tale / le-am aruncat în mare / Rămân la fel de iarbă / în penumbră”) sau de la Gina Comsa („Oameni fiind, tot alergam prin viață / Culegeam roadele mult prea de dimineață...”)?

Chiar într-o revistă de „divertisment” semnând, SCRIITORUL are obligația de a dovedi o maximă decență, dacă nu pentru sine, măcar pentru obștea din care se mândrește că face parte.

„Revista Observator” (DUNĂREANU 1998)

 Ovidiu Dunăreanu, Revista „Observator”, „Tomis”, Constanța, 1998, iulie

Figură marcantă a exilului românesc din Munchen, scriitorul, editură, jurnalistul și traducătorul Radu Bărbulescu - însoțind pe litoral o delegație de scriitori germani formată din Robert Stauffer și Ursula Haas - îmi mărturisea, în vara acestui an, pe terasa Casei Scriitorilor de la Neptun, „că îl leagă de Dobrogea fire indestructibile, unul din părinții lui fiind originar din această parte de țară”, iar de mare și câțiva scriitori din Constanța „un dor arzător”. Vizita sa a coincis cu împlinirea, în acest an, a unui deceniu de la apariția revistei „Observator - Munchen” (primul număr a văzut lumina tiparului în decembrie 1988), al cărei editor și redactor este, dar și cu acordarea de către această publicație a două premii literare scriitorilor din țară Alexandru Ecovoiu și Gheorghe Istrate.

Pornind la drum, ca publicație în exil, să înfrunte cu hotărâre și cu puținele mijloace avute la îndemână sistemul politic utopic și inuman din țară, iar după 1989 dedicându-se mai mult unor preocupări de literatură, artă, cultură, pe care le vedea reocupându-și un loc de cinste în țara nouă pe care românii păreau a voi să o construiască, în cei zece ani de existență, „Observator”, prin cele patruzeci de numere până acum, s-a impus în conștiința publică din exil și din țară ca o revistă substanțială și de mare audiență.

Inițial, înainte de 1988, Radu Bărbulescu împreună cu Ion Dumitru (în calitate de editor) au scos timp de trei ani publicația „Săptămâna muncheneză”. 

În acea vreme, la Munchen existau alte două publicații în limba română: „Stindardul românilor” și „Curentul” de orientare proantonesciană, care nu era orientarea tuturor românilor din exil. După dispariția „Săptămânii muncheneze” se impunea ca o necesitate înființarea unei reviste care să continue linia democratică, deschiderea ei, o revistă pentru toată lumea, fără o orientare extremă de dreapta sau de stânga. Iar acesta a fost „Observatorul”. De la apariție și până azi a parcurs un drum ascendent, menținându-și linia independentă, devenind o publicație de ținută, care continuă să observe cu obiectivitate fenomenele politice și culturale din țară. Ea a adunat și continuă să adune în paginile ei nume importante ale exilului, dar și colaboratorii de reală vocație din Constanța, București, Timișoara, Arad, Iași etc.

Pe lângă revistă a luat ființă și editura cu același nume, editură care își înscrie în palmares o activitate laborioasă. Prin intermediul ei, pentru o mai bună cunoaștere a scriitorilor români în spațiul german, Radu Bărbulescu a scos revista în limba germană „Archenoach” (din 1984), a tradus și a alcătuit câteva antologii de mare acuratețe și valoare: Plecați înapoi unde și-a înțărcat mutul iapa (poezie), Musafiri nepoftiți (proză scurtă),  Cititorul în inimi (bilingvă de poezie), Călătorie spațială (bilingvă de proză), a scos o serie de traduceri din scriitori români din Munchen și din țară.

Prețuim sincer și urmărim cu mare interes, de aici de la țărmul Pontului Euxin, efortul și realizările lui Radu Bărbulescu, puse în slujba culturii românești, ale scriitorilor ei, iar acum, la ceas aniversar, îi urăm multă sănătate și putere creatoare pentru ducerea la capăt a gândurilor sale generoase, a programelor și cărților sale, la care știm că trudește cu pasiune, tenacitate și talent.

Biografie a biologului Anișoara Sălăgeanu (1930-1998)

Data și locul nașterii - 23 mai 1930, com. Seimenii Mari, jud. Constanța

Studii - Școala primară în Medgidia, liceul în Constanța, Facultatea de biologie la Cluj

Titlu științific - doctorat obținut la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj în 1971

Locuri de muncă

- preparator tehnic la catedra de Botanică de la Universitatea Cluj (1956)

- cercetător botanist la Grădina Botanică din Cluj (1967)

- asistent la Facultatea de Științe Naturale de la Institutul Pedagogic Constanța (1969)

- lector la Facultatea de Științe Naturale de la Institutul Pedagogic Constanța (1971)

- director la Liceul de Artă Constanța (1975)

- director la Liceul Sanitar Constanța (1977-1987)

Stare civilă: căsătorită cu prov. univ. dr. Gheorghe Sălăgeanu; o fiică, Ruxandra Nițescu, inginer chimist

Decedată: 21 iulie 1998

Nimeni nu întrevedea dorinței Anișoarei Lupoi, fiică a contabilului Dumitru Lupoi, de a deveni cercetătoare într-un domeniu pretențios ca Științele Naturii, dominat de legi universale. Înainte de a se decide pentru înscrierea la facultate practica meseria de planificator șef la Poșta din Medgidia, activitate total opusă alegerii de mai târziu. Dar pasiunea a învins și în 1951, Anișoara Lupoi a intrat la Universitatea „Babeș-Bolyai”, secția biologie, pe care a absolvit-o în 1955. (...)

„Jurnalul lui Argon” (NICOLAE 1998)

 R. Nicolae, Jurnalul lui Argon, „Tomis”, Constanța, iul. 1998

Cartea universitarului Anton Dumitru Iacobaș, Deseară nu veni la gară (Tilia Press International, Constanța, 1998), este, pe planul literaturii, un debut. Subintitulată Jurnalul lui Argon, lectorul își pune reflex întrebarea ce experimentări se mai pot face într-un domeniu atât de frecvent în  ultimele decenii. Specia aceasta, ca să vorbim tradițional, e abordată în ideea de a conferi autenticitate faptelor - puțini sunt cei care aspiră la autenticitatea scriiturii - adică de a transforma iluzia în realitate sau, mă rog, în ceva credibil. Rămâne, așadar, problema fundamentală, aceea a modalităților de realizare a scopului. Nefiind îngrădit de teoretizările despre jurnal, pe care le ignoră ori, poate, nu le cunoaște, nu îl interesează, naratorul devine un tip „credibil”, așa că participarea cititorului la evenimente, atâtea câte sunt, este una pasivă. El înregistrează doar nuanțele. Structura cărții este una previzibilă. Nici simbolurile grafice pentru personaje nu miră prea mult. Este un gest ludic, care ar putea atrage atenția că nu trebuie să ne așteptăm la niscaiva grozăvii strânse între niște coperți. Plăcerea lecturii vine din prospețimea nealterată a amintirilor și aici se vede intuiția sigură a autorului.

De altfel, „jurnalul” este povestea banală a dragostei unor adolescenți, cum se și arată pe ultima copertă: „Un șir nesfârșit de esențe feminine și masculine se contopesc prin noi, explorând forme încă necunoscute, dar de atâtea ori cercetate...”. Confesiunile își păstrează intacte frumusețea, naivitatea, melancolia anilor de tinerețe. Câteodată planează pericolul unor dulcegării, repede înlăturat printr-un umor terifiant, ce reinstaurează atmosfera solară. Cele câteva zile ale „jurnalului” marchează date importante din evoluția relațiilor de dragoste ale viitorului cuplu. Dar nu se reduce numai la aceasta. Trimiteri la existența socială și politică a anilor șaptezeci, glumele savuroase ale vârstei, folclorul vremii, o autoironie ușor mascată de bravură, schițe de portrete făcute cu mâna sigură feresc căderea în tern, oricât de înălțător ar fi sentimentul. Simțul pictural este evident, marcat în special de acela al panoramicului. Descrierea ocupă un spațiu restrâns, atât cât să nu poată lipsi. Ansamblul e alcătuit din detalii pigmentate de mici malițiozități: „Marele campus studențesc este completat, vis-a-vis de Termocentrală, dar lângă depozitul de lemne, de Complexul Grozăvești al Universității, cu fetele (!!!) de la litere. O mulțime de politehniști învață abecedarul de la ele...” Se trece cu ușurință de la un moment la altul, reflecțiile mai profunde alternează cu cancanurile, timpurile se amestecă, personajele vin să coloreze spațiul, apoi sunt părăsite, decorul se schimbă, lumea se reduce la „Argon” și „Ciripica”, pentru ca apoi totul să se ia de la capăt, în aceeași mișcare de plină de inventivitate a situațiilor. Escaladarea timpului modifică oarecum registrul stilistic, la nivel formal. Această primă parte reînvie perioada de liceu. Cea de a doua se va plasa cu siguranță în timpul studenției. Nu știu dacă a autorul a procedat bine împărțind astfel „amintirile” sau, cine știe, poate se gândește la o continuare pe mai multe capitole, cu alte date existențiale. Sigur, aceasta ca suport ori ca pretext, altfel totul rămâne ficțiune. Oricum, va interveni o varietate a modurilor de expunere, poate incompatibile cu cele de acum. Dar acestea sunt supoziții. Adevărate rămân bucuria redescoperirii vârstei de bronz, cu altă retină, dar cu aceeași prospețime. Debutul lui A. Iacobaș rămâne unul meritoriu.

„Constantin Bălăceanu Stolnici între cunoaștere și știință” (MUNTEANU 1998)

 Ana Maria Munteanu, Moment aniversar - 75. Constantin Bălăceanu Stolnici între cunoaștere și știință, „Tomis”, Constanța, iulie 1998

C. B. S s-a născut la București la 7 iulie 1923. Doctor în medicină și chirurgie al facultății de medicină din București (1948). Profesor și prorector al Universității Ecologice din 1993. Membru al Academiei Române. Veritabil enciclopedist, autor a peste 15 volume și a sute de lucrări științifice, abordând domenii dintre cele mai diverse: anatomia și fiziologia sistemului nervos, patologie neurologică și psihiatrică, neurooftalmologie și neuroontologie, cibernetică, psihologie, istorie națională și universală, genealogie și heraldică, religie și spiritualitate etc.

- Domnule academician Berindei, ați lansat aici, la Constanța, un volum impresionant, publicat de Editura Andrei Șaguna. El se cheamă „Cunoaștere și știință”. Din capul locului este clar că între cele două domenii stabiliți anumite deosebiri.

- Volumul pe care l-am publicat este rezultatul acumulării unor serii întregi de date în decursul existenței mele de peste șapte decenii, al reflecțiilor asupra acestor date, a experiențelor de viață, dar reprezintă și dorința mea de a o feri, mai ales generațiilor tinere, un sistem de referință spirituală și culturală, în aceste momente se restructurează - sau cel puțin așa sper - mentalitatea poporului nostru de dictatură atee. Cartea se întitulează Cunoaștere și știință - pare pe undeva redundant în titlu, dar, așa cum încă din prefață am subliniat, termenul de știință se referă la procesele de cunoaștere legate de lumea materială, de cosmos, unde poți să recepționezi date experimentale, observații, să stabilești anumite legi, șamd. Această știință însă, care constituie una din gloriile speciei noastre, se folosește un model reducționist. Adică, așa cum îi spunea Laplace lui Napoleon, ar trebui să-l elimini pe Dumnezeu, deci spiritualitatea, din toate considerațiile, pentru că nu-i nevoie de această ipoteză ca să explici coerent legile universului. Prin însuși faptul că e un model reducționist, aceasta presupune că mai există ceva dincolo. Acest „ceva” (greu de definit fiindcă limbajul uman nu pare făcut pentru acest „dincolo de știință”), a trezit curiozitatea omului din toate timpurile și toate locurile, care a vrut să afle ce-i cu el, care-i este structura, dinamica, rostul. Și acest domeniu - investigarea, încercarea de a-i pătrunde sensurile - l-am intitulat „cunoaștere”. Deci, între cunoaștere și știință există o diferență de mod ontologic: știința se referă la lumea materială, în vreme cu cunoașterea înglobează lumea materială ca un element anex la lumea spirituală. Între ele nu există nici paralelisme, nici antagonisme, ci complementaritate.

- Astfel sunt și expuse în acest volum. Ele sunt alăturate, o vecinătate care oferă o anume senzație de amețeală celui care citește sumarul cărții: „Materie și lumea spirituală”, „Univers și om”, „Despre magie”, „Despre Dumnezeu”, „Spiritualitate și temporalitate”. E o construcție care pare nu doar teoretică, ci sugerează ceva extraordinar: a gândi ceea  ce nu poate fi gândit , a cunoaște ceea  ce pare a fi dincolo de puterea de a măsura cu aparatele științifice și cu rațiunea noastră.

- Așa este, dar vedeți, această carte trebuie să împrumute totuși un limbaj inteligibil. Iar una din condițiile inteligibilității este de a încadra totuși datele respective în unele de calificările cunoscute, în repere culturale și științe pre-existente.  De aceea, referințele sunt acelea pe care le găsim peste tot spațiul, timpul, cosmologia sacră, cosmologia profană, cosmogonia, antropologie...

- Să înțelegem că știința este în continuare triumfătoare, că aceste „carcase” ale științei sunt în continuare pline și utile?

- Știința se dovedește triumfătoare, măcar prin două aspecte fundamentale: ne dezvăluie din ce în ce mai multe structuri, funcții, comportamente ale materiei, la toate nivelele de existență, de la particulele subatomice și până la metagalaxii, iar în al doilea rând, are ca efect practic progresul tehnico-științific, cu tot ceea ce antrenează el vizavi de ameliorarea calității vieții. De aceea știința este elementul de pornire a concepției progresiste, al acestei idei de progres. E motivul pentru care a fost încurajat scientismul , din secolul 18 încoace, pentru că fiecare generație, fiecare deceniu aduce ceva nouă, care ne explică încă puțin din structura lumii. De aici mitul progresului continuu. Cunoașterea, în schimb,. spiritualul, se referă la un domeniu în care nu poate exista progres, pentru că e vorba întâi de Divinitate, care nu există în timp, deci nu se poate perfecționa, cunoscând de la bun început maxima perfecțiune. Pătrunderea acestei lumi ne este dată prin revelație, ori revelația nu se continuă, n-ai decât să reflectezi asupra ei, s-o interpretezi, s-o pui în acord cu datele ți le oferă observația și gândirea. Pare, prin urmare, mai static, singura lui dinamică fiind legătura cu lumea materială.. Or, lipsa aceasta de dezvoltare a fost criticată de câte unii, s-a spus că-i unui sistem sclerozat, anchilozat, dogmatic, conservator. În realitate, progresul nu se referă la evoluția domeniului respectiv, ci la modul în care acest domeniu se reflectă în conștiința fiecărui individ în parte, individul e cel care evoluează pe calea cunoașterii spirituale, domeniul spiritual rămânând imuabil. Și acest lucru e esențial, pentru că unii oameni reușesc singuri, neajutați de nimeni, prin lectură, observația spectacolului lumii, reflecție șamd, alții se lasă călăuziți, fie în contextul unui proces educativ oarecare, fie în acele complicate procese de formare care au purtat numele de inițiere.

- Ați evocat aceste procese laborioase - din câte am auzit, unii dintre „profesorii” hinduși, dacă nu-și găseau discipolul perfect, aruncau volumul în Gange. În sens metaforic, probabil că și cunoașterea trebuie transmisă cuiva care e demn de ea. Acest tip de cunoaștere care impresionează ca edificiu, ca model global al umanului într-o relație cu cosmicul și cu spiritul care nu comportă aceste riscuri?

- Riscul principal e să înțeleg pe dos realitățile respective și-n felul acesta să derapezi spre anumite aspecte pseudo-științifice, de falsă cunoaștere și, printre acestea, și printre acestea am dat ca exemple de modele riscante magia, vrăjitoria, alchimia. Ele sunt citate în această carte pentru că sunt, într-un fel, modele de cunoaștere și fac apel la o cosmologie, o antropologie, chiar la o anumită teologie, la demonologie, toate destul de coerente, dar foarte îndepărtate de cele pe care ni le dau revelațiile canonice. Aceste modele sunt periculoase pentru că antrenează spiritualitatea umană pe niște pante care duc, în loc de evoluție, iluminare, spre întunecare.

- Ați acceptat cu ani în urmă să fiți mentorul unei universități particulare, în momentul când ideea de învățământ superior particular nu numai că nu era încurajată, dar era chiar discreditată.Cum vedeți lucrurile astăzi?

-  Aici intervine și formația mea mai liberală, pentru că, într-o viziune liberală, primul lucru la care trebuie să te gândești, e să elimini monopolul de stat în multe domenii.La noi a existat monopolul de stat asupra învățământului superior. Și nu numai la noi, ci în multe state europene, spre deosebire de America, unde învățământul de stat e cel mai sărac. Ca liberal de convingere, am susținut de la început învățământul privat, considerându-l ca o alternativă posibilă într-o economie de piață concurențială. Deci, universitățile de stat n-au motive să se supere că ființează universități particulare, care le-ar putea fura studenții. Ele n-au decât să facă eforturi pentru a deveni competitive și aș câștiga prestigiu și a-și câștiga prestigiu și faimă. Deci, problema apariției învățământului particular face, după părerea mea, decât să perfecționeze învățământul în ansamblul lui, prin mecanismul concurenței.

- În finalul acestui dialog, aș vrea să vă referiți la faptul că ați acceptat această provocare a politicului, în ciuda preocupărilor dv., care presupun o anumită detașare de „lumea dezlănțuită”. Cum ați reușit să conciliați această intrare în arenă cu atmosfera bibliotecii?

- Noi, bănățenii, de șapte sute de ani am participat la viața politică a acestei țări. Câteodată pe posturi mai mari, câteodată pe posturi mai mici, uneori decapitați, alteori azvârliți în închisori șamd. Părerea mea este că elitele de sânge aristocratic, fie, mult mai importante, elitele intelectuale, trebuie să se implice în politic. Căci altfel un gol pe care îl ocupă cei care nu au nici capacitatea profesională, nici structura morală să o facă. Intelectualul trebuie să se implice, într-o formă oarecare, chiar atunci când este foarte ocupat. Și să-și ia răspunderea de a face parte din elită, adică de a fi unul din cei care conduc sau influențează destinele unei țări.