În 1849, scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte (1816-1855) a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Personajul principal masculin, Robert Moore, este proprietarul unei fabrici de textile pe care încearcă să o modernizeze.
<(...)
La ferestrele fabricii se vedea lumină, clopotul încă bătea cu putere, și-atunci copiii micuți dădură buzna înăuntru, cu prea mare îmbulzeală, și să sperăm că din pricina asta nu simțeau prea adînc ascuțimea frigului; și, într-adevăr, prin comparație, poate că dimineața de-acum li se părea mai curînd blîndă decît aspră; dar deseori în iarna aceea veniseră la muncă prin viscol, prin potopuri de ploaie, prin ger cumplit.
Domnul Moore stătea la intrare și le supraveghea trecerea: îi număra în vreme ce pătrundeau pe ușă; celor care cam întîrziară le spunea cîte o vorbă de dojană, repetată apoi ceva mai tăios de către Joe Scott, în clipa cînd întîrziații ajungeau la locurile de muncă. Nici patronul și nici supraveghetorul nu le vorbeau cu răutate; nu erau oameni răi, nici unul dintre ei,deși amîndoi păreau aspri, fiindcă îi supuneau la amenzi pe delincvenții sosiți mult prea tîrziu: domnul Moore îi punea să plătească îndată ce intrau, și le atrăgea atenția că prima repetare a acestei abateri avea să-i coste doi peni.
Regulile de disciplină sînt în asemenea împrejurări necesare, fără îndoială, iar patronii cruzi și neomenoși stabileau reguli crude și neomenoase pe care, cel puțin în vremea ce ne interesează pe noi, obișnuia să le înăsprească în mod tiranic; dar, cu toate că descriu personaje imperfecte (se va vedea că fiece personaj din cartea de față este mai mult sau mai puțin imperfect, pana mea refuzînd să schițeze ceva în mod exemplar), nu mi-am asumat sarcina de a înfățișa pe rveunele depravate sau de-a dreptul mîrșave. Pe chinuitorii de copii, pe stăpînii și vătafii de sclavi, îi las în seama temnicierului; romancierul poate fi iertat pentru vina de a refuza să-și murdărească paginile cu relatarea unor astfel de fapte.
(...)>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 63-64.
vineri, 22 februarie 2013
miercuri, 20 februarie 2013
Servitoare englezoaică versus servitoare belgiancă în secolul XIX (C. Bronte)
În 1849 scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte (1816-1855) a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812 în regiunea nordică Yorkshire. Personajul principal masculin, industriașul textilist Robert Moore, a cărui mamă se născuse în orașul belgian Anvers, are o discuție cu o sora sa necăsătorită Hortense (Mademoiselle) privind calitatea profesională a servitoarei lor englezoaice Sarah.
<(...)
Răspunsul fu brusc împiedicat de Sarah și stăpâna ei care intrară împreună în bucătărie, oarecum tulburate. Răstimpul cît avusese loc dialogul dintre domnul Moore și domnișoara Helstone îl folosiseră într-o scurtă ceartă cu privire la „café au lait” (1), despre care Sarah spunea că este cea mai ciudată amestecătură văzută de ea vreodată, o irosire a bunătăților dăruite de Dumnezeu, de vreme ce „așa e făcută cafeaua, să fie fiartă în apă”, iar Mademoiselle susținea sus și tare că e „un breuvage royal” (2) de o mie de ori prea bună pentru o ființă de nimic, care nu-i în stare s-o aprecieze.
(...)
Fata aproape că nici nu auzi explozia de mînie aruncată de Mademoiselle de îndată ce ajunse în salon; lunga perorație despre „la conduite indigne de cette méchante créeature” (4) îi ajungea la urechi la fel de lipsită de înțeles ca și zdrăngănitul nervos al ceștilor de porțelan. Robert rîse puțin, într-un fel foarte reținut, apoi, îndemnînd-o politicos și calm pe sora sa să se lininiștească, îi dădu toate asigurările că în cazul cînd asta i-ar face plăcere, își poate alege drept ajutoare orice fată din fabrică; numai că, personal, avea mari îndoieli în privința felului cum ar fi răspuns acelea cerințelor, întrucît, după cît fusese informat, cele mai multe dintre ele erau cu totul nepricepute la treburi casnice; pe de altă parte, așa obraznică și încăpățînată cum se arăta Sarah, poate că nu era mai rea decît majoritatea femeilor de categoria ei.
Mademoiselle se declară de acord cu realitatea acestei situații; după cîte credea dînsa, „ces paysannes Anglaises étaient tout insportables” (1). Ce n-ar fi dat ea pentru vreo „bonne cuisinièere Anversoise” (2), cu bonetă înaltă, fustă scurtă și saboți modești potriviți cu situația de slujnică: ar fi ceva mult mai bun, fără îndoială, decît o cochetă neobrăzată cu rochie largă și cu capul în întregime descoperit (căci, după cîte se părea, Sarah nu împărtășea defel opinia sfîntului apostol Pavel, conform căreia: „ e rușinos ca o femeie să umble cu capul descoperit”; ba, îmbrățișînd o doctgrină cu totul opusă, refuza cu îndîrjire să-și întemnițeze în pînză ori muselină pletele bogate ale părului ei gălbui pe care se mîndrea să-l strîngă elegant la ceafă cu un pieptene, iar duminica să-l poarte cu cîrlionți trași spre frunte).
-Vrei să încerc să-ți aduc o fată din Anvers? întrebă domnul Moore care, deși foarte serios în public, era în general amabil între ai lui.
-Merci du cadeau! (3) veni răspunsul. O fată de la Anvers n-ar sta la noi nici măcar zece zile, luată mereu peste picior de aceste coquines (4) din fabrică de la tine; apoi, îmblînzindu-se puțin: Ești foarte bun, dragul meu frate.Iartă-mi enervarea, dar să știi că treburile mele casnice sînt grozav de obositoare - ce să-i faci însă, probabil că asta mi-a hărăzit soarta; îmi aduc aminte că venerabila noastră mamă a avut de îndurat aceleași suferințe, cu toate că avea posibilitatea să aleagă dintre cele mai îndemînatice slujnice din Anvers; în toate țările personalul de serviciu alcătuiește o categorie de oameni răsfățați și greu de mînuit.
Domnul Moore își mai aducea și el aminte cîte ceva de suferințele maică-si. Pentru el fusese o mamă foarte iubitoare și îi cinstea amintirea, dar vedea parcă aievea cum în bucătărie păstra permanent o atmosferă încordată; la fel cum făcea în zilele de acum devotata lui soră, aici în Anglia.
(1) Cafea cu lapte (fr.).
(2) O băutură demnă de regi (fr.).
(4) Purtarea nedemnă a acestei creaturi pline de răutate (fr.).
(1) Țărăncile astea engleze erau cu totul de nesuportat (fr.).
(2) Pricepută bucătăreasă din Anvers (fr.).
(3) Mulțumesc pentru dar! (fr.).
(4) Netrebnice (fr.).
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 91-93.
<(...)
Răspunsul fu brusc împiedicat de Sarah și stăpâna ei care intrară împreună în bucătărie, oarecum tulburate. Răstimpul cît avusese loc dialogul dintre domnul Moore și domnișoara Helstone îl folosiseră într-o scurtă ceartă cu privire la „café au lait” (1), despre care Sarah spunea că este cea mai ciudată amestecătură văzută de ea vreodată, o irosire a bunătăților dăruite de Dumnezeu, de vreme ce „așa e făcută cafeaua, să fie fiartă în apă”, iar Mademoiselle susținea sus și tare că e „un breuvage royal” (2) de o mie de ori prea bună pentru o ființă de nimic, care nu-i în stare s-o aprecieze.
(...)
Fata aproape că nici nu auzi explozia de mînie aruncată de Mademoiselle de îndată ce ajunse în salon; lunga perorație despre „la conduite indigne de cette méchante créeature” (4) îi ajungea la urechi la fel de lipsită de înțeles ca și zdrăngănitul nervos al ceștilor de porțelan. Robert rîse puțin, într-un fel foarte reținut, apoi, îndemnînd-o politicos și calm pe sora sa să se lininiștească, îi dădu toate asigurările că în cazul cînd asta i-ar face plăcere, își poate alege drept ajutoare orice fată din fabrică; numai că, personal, avea mari îndoieli în privința felului cum ar fi răspuns acelea cerințelor, întrucît, după cît fusese informat, cele mai multe dintre ele erau cu totul nepricepute la treburi casnice; pe de altă parte, așa obraznică și încăpățînată cum se arăta Sarah, poate că nu era mai rea decît majoritatea femeilor de categoria ei.
Mademoiselle se declară de acord cu realitatea acestei situații; după cîte credea dînsa, „ces paysannes Anglaises étaient tout insportables” (1). Ce n-ar fi dat ea pentru vreo „bonne cuisinièere Anversoise” (2), cu bonetă înaltă, fustă scurtă și saboți modești potriviți cu situația de slujnică: ar fi ceva mult mai bun, fără îndoială, decît o cochetă neobrăzată cu rochie largă și cu capul în întregime descoperit (căci, după cîte se părea, Sarah nu împărtășea defel opinia sfîntului apostol Pavel, conform căreia: „ e rușinos ca o femeie să umble cu capul descoperit”; ba, îmbrățișînd o doctgrină cu totul opusă, refuza cu îndîrjire să-și întemnițeze în pînză ori muselină pletele bogate ale părului ei gălbui pe care se mîndrea să-l strîngă elegant la ceafă cu un pieptene, iar duminica să-l poarte cu cîrlionți trași spre frunte).
-Vrei să încerc să-ți aduc o fată din Anvers? întrebă domnul Moore care, deși foarte serios în public, era în general amabil între ai lui.
-Merci du cadeau! (3) veni răspunsul. O fată de la Anvers n-ar sta la noi nici măcar zece zile, luată mereu peste picior de aceste coquines (4) din fabrică de la tine; apoi, îmblînzindu-se puțin: Ești foarte bun, dragul meu frate.Iartă-mi enervarea, dar să știi că treburile mele casnice sînt grozav de obositoare - ce să-i faci însă, probabil că asta mi-a hărăzit soarta; îmi aduc aminte că venerabila noastră mamă a avut de îndurat aceleași suferințe, cu toate că avea posibilitatea să aleagă dintre cele mai îndemînatice slujnice din Anvers; în toate țările personalul de serviciu alcătuiește o categorie de oameni răsfățați și greu de mînuit.
Domnul Moore își mai aducea și el aminte cîte ceva de suferințele maică-si. Pentru el fusese o mamă foarte iubitoare și îi cinstea amintirea, dar vedea parcă aievea cum în bucătărie păstra permanent o atmosferă încordată; la fel cum făcea în zilele de acum devotata lui soră, aici în Anglia.
(1) Cafea cu lapte (fr.).
(2) O băutură demnă de regi (fr.).
(4) Purtarea nedemnă a acestei creaturi pline de răutate (fr.).
(1) Țărăncile astea engleze erau cu totul de nesuportat (fr.).
(2) Pricepută bucătăreasă din Anvers (fr.).
(3) Mulțumesc pentru dar! (fr.).
(4) Netrebnice (fr.).
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 91-93.
marți, 19 februarie 2013
Dimensiunea socială a capitalismului vest-european la începutul secolului XIX (C. BRONTE 1849)
În 1849, scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812 în regiunea nordică Yorkshire, când Anglia se afla în plină revoluție industrială declanșată în secolul anterior. Personajul principal masculin, tânărul industriaș textilist Robert Moore, discută situația socială cu Joe Scott, unul dintre muncitorii săi de încredere, în așteptarea noilor utilaje cu care spera să mărească producția, dar care ar fi dus la concedierea unei părți a muncitorilor.
<- (...) Va să zică nu sîntem la pămînt, așa-i patroane? strigă Joe.
-Nici de doi bani, mon garcon - adică băiatule - hai, scoală-te și să dăm o raită prin fabrică pînă nu vin lucrătorii, că vreau să-ți arăt ce plănuiesc pentru viitor. Totuși o s-avem mașinile, Joseph; ai auzit vreodată de Bruce (2)?
-Și de păianjen? Da, cum să nu: am citit și eu istoria Scoției și se-ntâmplă să știu în privința asta cît și dumneavoastră; și după cîte pricep vreți să spuneți că n-o să vă dați bătut.
-Așa e.
-Aveți cumva bani lăsați acolo, în țara dumneavoastră? întrebă Joe în vreme ce își strîngea lucrurile cu care își improvizase culcușul și le punea la locul lor.
-În țara mea! Care-i țara mea?
-Cum care? Franța - nu?
-Nu Franța, asta în nici un caz. Întîmplarea că francezii au cucerit Anversul, unde m-am născut eu, nu mă face deloc franțuz.
-Atunci Olanda?
-Nu sunt nici olandez: acuma confunziu Anversul cu Amsterdamul.
-Flandra cumva?
-Mi-e silă de ce vrei tu să lași să se-nțeleagă, Joe! Eu - și flamand! Am eu mutră de flamand? -nasul butucănos și proeminent, fruntea îngustă și teșită, ochii albaștri spălăciți, „à fleur de tête (1)? Sînt cumva numai trup și picioare deloc, așa cum arată un flamand? Dar tu nici nu știi cum arată - neerlandezii ăștia. Joe, eu sînt din Anvers: maică-mea a fost de acolo, deși se trăgea dintr-un neam franțuzesc, pricină pentru care vorbesc eu franțuzește.
-Dar taăl dumneavoastră a fost din Yorkshire, de unde iese că și dumneavoastră sunteți puțintel de pe-aici; și oricine poate să vadă că sînteți din sîngele nostru, dornic să faceți bani și să mergeți mereu înainte cum sînteți.
-Joe, ești cam porc-de-cîine; dar eu am fost dintotdeauna deprins, încă din tinerețe, cu obrăznicia asta țărănească: la classe ouvrière - așa se spune în Belgia muncitorilor - se poartă brutal cu patronii lor; și prin brutal, Joe, vreau să spun brutalement, ceea ce, probabil, tradus exact ar suna grosolan.
-În țara asta noi spunem deschis ce avem pe suflet; iar preoții ăștia tineri și domnii cei mari de la Londra e mirați că sîntem neciopliți, da' nouă ne merge la inimă să le dăm pricină de mirare și ne veselim de-a mai mare hazul cînd îi vedem cum holbează ochii cît cepele și-și întind mînușițele, de parcă le-ai azvârli cu gunoi în față, și pe urmă să-i auzim cum zic mușcîndu-și vorbele alea scurte: „Vai! Vai! Ce sălbatici! Ce blestemați!”
-Și sînteți sălbatici, Joe; doar n-oți fi crezînd că sînteți civilizați, nu-i așa?
-Ei, ața și așa, așa și-așa, patroane. Eu zic că noi ăștia, lucrătorii de prin fabrici de-aici din nord sîntem mult mai deștepți și știm mult mai multe decît știe fermierii ăia din sud. Negoțul ne ascute mintea; iar cei de e mecanici, ca mine, e siliți să gîndească. Știți dumneavoastră? Tot scotocind eu la mașinării și altele dintr-astea, am ajuns să mă deprind ca atuncea cînd văd ceva să caut și care-i pricina, și deseori zăbovesc multă vreme la asemenea treburi; ba a mai început să-mi placă să și citesc și-s dornic să aflu ce-or fi avînd de gînd ăia de zice că ne guvernează să facă pentru noi și cu noi; și e alții încă mai deștepți ca mine; mulți sînt printre flăcăii noștri unsuroși de miroase a păcură, și dintre vopsitorii cu pielea ba albastră, ba neagră e mulți de au capul cît banița și sînt în stare să-ți lămurească ce zice într-o afurisită de aia de lege, la fel de bine ca și dumneavoastră sau bătrînul de Yorke, da' mai e și unii de nu prea ne au la inimă, cum e Christopher Sykes de la Whinbury și scandalagii cu gură mare ca diaconul ăsta al lui Helstone, Peter Irlandezul.
-Știu, Scott, tu te crezi băiat deștept.
-Ei, mă descurc și eu; mă pricep săspun care-i brînză și care-i cretă, și înțeleg destul de limpede că m-am folosit de prilejurile care mi-au ieșit în cale, mult mai bine decît socotesc unii de primprejurul meu; numa' că în Yorkshire e acuma mii de oameni la fel de buni ca și mine, și vreo doi-trei încă și mai de nădejde.
-Ești un om tare de ispravă - un flăcău minunat; dar ți s-a cam suit la cap, începi să semeni cu un nătărău înfumurat cu toate balivernele astea ale tale, Joe! Nu trebuie să crezi că dacă ai ajuns să ciugulești cîteva cunoștințe de matematici practice, și ai aflat unele fleacuri din elementele chimiei, uitîndu-te în fundul căzilor de vopsit, acuma ești un savant neluat în seamă; și nu este cazul să presupui că dacă afacerile nu merg totodeauna ca pe roate, iar tu, și alții de-o seamă cu tine, mai rămîneți cîteodată și fără lucru și fără pîine, din pricina asta categoria voastră e o clasă de martiri și întreaga formă de guvernămînt sub care trăiți e bună de aruncat la gunoi. Ba mai mult de atîta, nu este cazul să lași nicii o clipă să se înțeleagă că toate virtuțile s-au refugiat în colibe și au părăsit pentru totdeauna casele cu acoperiș de ardezie. Să afli de la mine că urăsc din toată inima soiul ăsta de prostii, fiindcă știu foarte bine că omul este om oriunde s-ar afla, fie sub acoperiș de țiglă, fie sub acoperiș de paie, și că în orice făptură omenească, atîta vreme cît mai răsuflă, viciul și virtutea se găsesc întotdeauna amestecate, în proporții mai mari sau mai mici, iar proporțiile astea nu sînt hotărîte de ranguri. Am întâlnit nemernici care erau bogați și am întîlnit nemernici care erau săraci, după cum am întîlnit și nemernici care nu erau nici bogați și nici săraci, dar împliniseră dorința Agarei (1) și trăiau într-o bunăstare modestă și voioasă.
(2) Robert Bruce (1274-1329), rege al Scoției, care l-a învins în 1314 pe Eduard al II lea al Angliei.
(1) Bulbucați (fr.).
(1) Personaj biblic, sclava lui Abraham și mama lui Ismael. Izgonită împreună cu fiul ei în pustie, s-a rugat atît pînă cînd un înger le-a arătat un izvor și astfel l-a putut scăpa de la moarte pe Ismael.
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp.60-63.
<- (...) Va să zică nu sîntem la pămînt, așa-i patroane? strigă Joe.
-Nici de doi bani, mon garcon - adică băiatule - hai, scoală-te și să dăm o raită prin fabrică pînă nu vin lucrătorii, că vreau să-ți arăt ce plănuiesc pentru viitor. Totuși o s-avem mașinile, Joseph; ai auzit vreodată de Bruce (2)?
-Și de păianjen? Da, cum să nu: am citit și eu istoria Scoției și se-ntâmplă să știu în privința asta cît și dumneavoastră; și după cîte pricep vreți să spuneți că n-o să vă dați bătut.
-Așa e.
-Aveți cumva bani lăsați acolo, în țara dumneavoastră? întrebă Joe în vreme ce își strîngea lucrurile cu care își improvizase culcușul și le punea la locul lor.
-În țara mea! Care-i țara mea?
-Cum care? Franța - nu?
-Nu Franța, asta în nici un caz. Întîmplarea că francezii au cucerit Anversul, unde m-am născut eu, nu mă face deloc franțuz.
-Atunci Olanda?
-Nu sunt nici olandez: acuma confunziu Anversul cu Amsterdamul.
-Flandra cumva?
-Mi-e silă de ce vrei tu să lași să se-nțeleagă, Joe! Eu - și flamand! Am eu mutră de flamand? -nasul butucănos și proeminent, fruntea îngustă și teșită, ochii albaștri spălăciți, „à fleur de tête (1)? Sînt cumva numai trup și picioare deloc, așa cum arată un flamand? Dar tu nici nu știi cum arată - neerlandezii ăștia. Joe, eu sînt din Anvers: maică-mea a fost de acolo, deși se trăgea dintr-un neam franțuzesc, pricină pentru care vorbesc eu franțuzește.
-Dar taăl dumneavoastră a fost din Yorkshire, de unde iese că și dumneavoastră sunteți puțintel de pe-aici; și oricine poate să vadă că sînteți din sîngele nostru, dornic să faceți bani și să mergeți mereu înainte cum sînteți.
-Joe, ești cam porc-de-cîine; dar eu am fost dintotdeauna deprins, încă din tinerețe, cu obrăznicia asta țărănească: la classe ouvrière - așa se spune în Belgia muncitorilor - se poartă brutal cu patronii lor; și prin brutal, Joe, vreau să spun brutalement, ceea ce, probabil, tradus exact ar suna grosolan.
-În țara asta noi spunem deschis ce avem pe suflet; iar preoții ăștia tineri și domnii cei mari de la Londra e mirați că sîntem neciopliți, da' nouă ne merge la inimă să le dăm pricină de mirare și ne veselim de-a mai mare hazul cînd îi vedem cum holbează ochii cît cepele și-și întind mînușițele, de parcă le-ai azvârli cu gunoi în față, și pe urmă să-i auzim cum zic mușcîndu-și vorbele alea scurte: „Vai! Vai! Ce sălbatici! Ce blestemați!”
-Și sînteți sălbatici, Joe; doar n-oți fi crezînd că sînteți civilizați, nu-i așa?
-Ei, ața și așa, așa și-așa, patroane. Eu zic că noi ăștia, lucrătorii de prin fabrici de-aici din nord sîntem mult mai deștepți și știm mult mai multe decît știe fermierii ăia din sud. Negoțul ne ascute mintea; iar cei de e mecanici, ca mine, e siliți să gîndească. Știți dumneavoastră? Tot scotocind eu la mașinării și altele dintr-astea, am ajuns să mă deprind ca atuncea cînd văd ceva să caut și care-i pricina, și deseori zăbovesc multă vreme la asemenea treburi; ba a mai început să-mi placă să și citesc și-s dornic să aflu ce-or fi avînd de gînd ăia de zice că ne guvernează să facă pentru noi și cu noi; și e alții încă mai deștepți ca mine; mulți sînt printre flăcăii noștri unsuroși de miroase a păcură, și dintre vopsitorii cu pielea ba albastră, ba neagră e mulți de au capul cît banița și sînt în stare să-ți lămurească ce zice într-o afurisită de aia de lege, la fel de bine ca și dumneavoastră sau bătrînul de Yorke, da' mai e și unii de nu prea ne au la inimă, cum e Christopher Sykes de la Whinbury și scandalagii cu gură mare ca diaconul ăsta al lui Helstone, Peter Irlandezul.
-Știu, Scott, tu te crezi băiat deștept.
-Ei, mă descurc și eu; mă pricep săspun care-i brînză și care-i cretă, și înțeleg destul de limpede că m-am folosit de prilejurile care mi-au ieșit în cale, mult mai bine decît socotesc unii de primprejurul meu; numa' că în Yorkshire e acuma mii de oameni la fel de buni ca și mine, și vreo doi-trei încă și mai de nădejde.
-Ești un om tare de ispravă - un flăcău minunat; dar ți s-a cam suit la cap, începi să semeni cu un nătărău înfumurat cu toate balivernele astea ale tale, Joe! Nu trebuie să crezi că dacă ai ajuns să ciugulești cîteva cunoștințe de matematici practice, și ai aflat unele fleacuri din elementele chimiei, uitîndu-te în fundul căzilor de vopsit, acuma ești un savant neluat în seamă; și nu este cazul să presupui că dacă afacerile nu merg totodeauna ca pe roate, iar tu, și alții de-o seamă cu tine, mai rămîneți cîteodată și fără lucru și fără pîine, din pricina asta categoria voastră e o clasă de martiri și întreaga formă de guvernămînt sub care trăiți e bună de aruncat la gunoi. Ba mai mult de atîta, nu este cazul să lași nicii o clipă să se înțeleagă că toate virtuțile s-au refugiat în colibe și au părăsit pentru totdeauna casele cu acoperiș de ardezie. Să afli de la mine că urăsc din toată inima soiul ăsta de prostii, fiindcă știu foarte bine că omul este om oriunde s-ar afla, fie sub acoperiș de țiglă, fie sub acoperiș de paie, și că în orice făptură omenească, atîta vreme cît mai răsuflă, viciul și virtutea se găsesc întotdeauna amestecate, în proporții mai mari sau mai mici, iar proporțiile astea nu sînt hotărîte de ranguri. Am întâlnit nemernici care erau bogați și am întîlnit nemernici care erau săraci, după cum am întîlnit și nemernici care nu erau nici bogați și nici săraci, dar împliniseră dorința Agarei (1) și trăiau într-o bunăstare modestă și voioasă.
(2) Robert Bruce (1274-1329), rege al Scoției, care l-a învins în 1314 pe Eduard al II lea al Angliei.
(1) Bulbucați (fr.).
(1) Personaj biblic, sclava lui Abraham și mama lui Ismael. Izgonită împreună cu fiul ei în pustie, s-a rugat atît pînă cînd un înger le-a arătat un izvor și astfel l-a putut scăpa de la moarte pe Ismael.
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp.60-63.
luni, 18 februarie 2013
UMOR: Pachet de salvare economică a României!
Să presupunem că... Guvernul acordă fiecăruia din noi 100.000 lei.
Dacă cheltuim acești bani prin hypermarketuri, ei vor ajunge în China.
Dacă cumpărăm benzină, vor ajunge la arabi.
Dacă cumpărăm calculatoare, vor ajunge în India și Hong Kong.
Dacă cumpărăm fructe, vor ajunge în Turcia, Spania, Italia, Egipt.
Dacă cumpărăm autoturisme mici și economice, vor ajunge în Japonia sau Germania.
Dacă cumpărăm unul dintre gadgeturi electronice, vor ajunge în Taiwan.
Și nu vor ajuta cu NIMIC economia românească.
Singura posibilitate de a păstra acești bani acasă, în România, este de a-i cheltui pe curve, pe gustosul vin românesc sau pe țuică, deoarece acestea sunt garantat produse autohtone!
Eu așa încerc să fac!
Dar e cam greu să-mi conving nevasta că fac aceste lucruri numai din patriotism!
SURSA
***, Fun, CUGET LIBER, Constanța, 18 februarie 2013
Dacă cheltuim acești bani prin hypermarketuri, ei vor ajunge în China.
Dacă cumpărăm benzină, vor ajunge la arabi.
Dacă cumpărăm calculatoare, vor ajunge în India și Hong Kong.
Dacă cumpărăm fructe, vor ajunge în Turcia, Spania, Italia, Egipt.
Dacă cumpărăm autoturisme mici și economice, vor ajunge în Japonia sau Germania.
Dacă cumpărăm unul dintre gadgeturi electronice, vor ajunge în Taiwan.
Și nu vor ajuta cu NIMIC economia românească.
Singura posibilitate de a păstra acești bani acasă, în România, este de a-i cheltui pe curve, pe gustosul vin românesc sau pe țuică, deoarece acestea sunt garantat produse autohtone!
Eu așa încerc să fac!
Dar e cam greu să-mi conving nevasta că fac aceste lucruri numai din patriotism!
SURSA
***, Fun, CUGET LIBER, Constanța, 18 februarie 2013
Un gentleman provincial versus un paroh anglican în problemele sociale ale Angliei secolului XIX (C. BRONTE 1849)
În 1849 scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat
romanul social Shirley, a cărui acțiune
are loc în regiunea Yorkshire în anii 1811-1812. Atunci Anglia se afla în plină
revoluție industrială declanșată în secolul anterior și spre sfârșitul lungului
război (1793-1815) cu Franța revoluționară și apoi napoleoniană. Yorke, un gentleman
local în vârstă de 55 de ani, are o controversă cu parohul Helstone în problemele
sociale ale țării.
<(…)
Domnul Yorke nu-și reluă cuvîntarea ținută în fața lui
Robert Moore; în scurtă vreme conversația reîncepu într-o formă mai generală,
deși tot pe un ton oarecum de ceartă. Starea de nesiguranță din țară,
feluritele jafuri comise în ultima vreme asupra fabricilor din ținut furnizau
material bogat pentru neînțelegeri; cu atît mai mult cu cît fiecare dintre cei
trei gentlemen prezenți aveau păreri mai mult sau mai puțin deosebite în
chestiunile discutate. Domnul Helstone îi socotea pe patroni nedreptățiți și pe
muncitori oameni cu care nu se poate sta de vorbă: condamna laolaltă larga răspîndire
a spiritului de nelealitate față de autoritățile constituite, mereu crescîndul
refuz de a suporta cu răbdare niște rele socotite de el inevitabile; soluțiile
preconizate de paroh erau o intervenție guvernamentală hotărîtă, o vigilență
strictă a magistraților; iar dacă devenea indispensabilă, o promptă
constrîngere cu ajutorul armatei.
Domnul Yorke ar fi dorit să afle dacă intervenția,
vigilența și constrângerea pomenite aveau să-i hrănească pe cei flămînzi, să
ofere de lucru celor care doreau să muncească și pe care nimeni nu se arăta
dispus să-i angajeze. Cercetă ideea acelor rele inevitabile; spuse că răbdarea
oamenilor era o cămilă pe a cărei spinare pînă și ultimul atom ce mai putea fi
suportat fusese de mai înainte pus, și că în momentul de față opunerea devenise
o datorie; în spiritual de nealitate față de autoritățile constituite el vedea
cel mai promițător semn al vremurilor; patronii, recunoștea, fuseseră
într-adevăr nedreptățiți, dar necazurile cele mai importante fuseseră
îngrămădite p ecapul lor de către un guvern „corupt, josnic și setos de sînge”
(acestea erau epitetele folosite de domnul Yorke). Nebuni de teapa lui Pitt*,
diavoli de teapa lui Castlereagh**, idioți răuvoitori ca Percival*** erau tiranii, blestemele abătute pe capul
țării, nimicitorii negoțului. Îndărătnicia lor înfumurată în purtarea unui
război riunător și fără speranță, adusese națiunea în impasul de acum. Sistemul
lor de impozite monstruos de sufocant, mîrșavele „Ordine ministeriale”**** – ai
căror inițiatori meritau să fie judecați pentru înaltă trădare și trimiși la
ștreang, dacă vreun om politic meritase vreodată asemenea măsură – ei erau cei
care legalizaseră piatra de moară de gîtul Angliei.
-Dar ce rost mai are să vorbești? întrebă domnul Yorke.
Ce sorți de a fi auzită mai are rațiunea într-o țară asuprită de regi, asuprită
de popi, asuprită de nobili – unde un nebun e monarh cu numele****** și un
depravat necinstit adevăratul conducător******; unde a mai fost tolerată o asemenea
insultă la adresa bunului-simț cum este caracterul ereditar al calității de legiuitor;
unde o asemenea șarlatanie ca o bancă întreagă din Parlament să fie ocupată de
episcopi, o asemenea nerușinată sfidare ca această biserică ghiftuită și oficializată,
unde a mai fost oare suportată și venerate, unde mai era întreținută o armată
pe picior de război, în vreme ce o șleahtă de popi puturoși și familiile lor
sărăntoace zăceau întreținuți de osînza pămîntului?
Ridicîndu-și și așezîndu-și la loc pălăria cu boruri
întoarse, domnul Helstone dădu replica.
În cursul vieții sale se mai întâlnise în două sau trei
rînduri cu asemenea prilejuri cînd simțăminte de acest fel fuseseră cu multă
vitejie susținute atîta vreme cît sănătatea, puterea și bunăstarea lumească
rămăseseră aliații celui ce le profesa; dar a venit o vreme – urmă parohul –
cînd pentru toată lumea „păzitorii casei tremura-vor; cînd teme-se-vor de ceea
ce este înalt și spaima va stăpîni pretutindeni”, iar vremea aceea avea să fie
vreme de cumpănă pentru susținătorii anarhiei și răzvrătirii, pentru dușmanii
bisericii și ai bunei rînduieli. Cu puțină vreme în urmă – afirmă el – fusese chemat
să citească acele rugăciuni statornicite de Biserica anglicană întru binele
celor bolnavi, să le citească la jalnicul pat de moarte al unuia dintre
dușmanii cei mai înrăiți; mai văzuse pe unul ca domnul Yorke căzut pradă
remușcărilor, dornic să afle un loc pentru pocăință și neînstare să afle
vreunul, deși îl căuta cu înfrigurare și cu lacrimi. Trebuie să-l prevină pe
domnul Yorke asupra adevărului că blasfemia împotriva lui Dumnezeu și a regelui
era păcat de moarte și că totuși există ceva ce se cheamă „Judecata-de-apoi”.
Domnul Yorke era pe deplin încredințat că există ceva ce
se cheamă Judecata-de-apoi. Dacă n-ar fi așa, ar fi foarte greu să-ți închipui
în ce fel toți ticăloșii care par să triumfe pe lumea asta, care fără nici un
fel de pedeapsă sfărîmă inimi nevinovate, abuzează de privilegii nemeritate,
sfidează principiile onoarei, iau pîinea de la gura săracilor, îi terorizează pe
cei umili, îi lingușesc pe cei bogați și falnici – unde au să fie aceștia
răsplătiți după cum se cuvine, cu acea monedă pe care pe care o merită?>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, trad. D. Mazilu, vol. I, edit.
Clip Impex, București, 1993, pp. 56-58.
NOTE M.T.
*William Pitt cel Tânăr (1759-1806)=Prim-ministru al
Marii Britanii (1783-1801; 1804-1806). Fiul lui William Pitt cel Bătrân, de
asemenea prim-ministru.
**Robert Stewart, Lord Castlereagh (1769-1822)=Ministru
de Externe și Speaker al Camerei Comunelor (1812-1822) (liderul camerei
inferioare a parlamentului englez).
***Spencer Perceval (1762-1812)=Prim-ministru
(1809-1812).
****Ordinele Ministeriale=Decretele împăratului francez Napoleon
I emise în 1806 în Milano și Berlin, după înfrângerea Rusiei, Austriei și
Prusiei, prin care interzicea țărilor europene să facă comerț cu Marea Britanie,
în scopul de a o izola economic.
*****George III de Hanovra (1738-1820)=Rege al Marii
Britanii (1760-1820). Din 1765 a încput să sufere de episoade ale unei
afecțiuni psihice, fiind probabil un simpton al porfiriei, o boală genetică. Ca
urmare, în 1811, prințul moștenitor, viitorul George IV, a devenit regent.
******George IV de Hanovra (1762-1830)=Rege al Marii
Britanii (1820-1830). A avut un stil de viață extravagant, care a influențat
societatea britanică în timpul regenței sale (1811-1820).
duminică, 17 februarie 2013
sâmbătă, 16 februarie 2013
vineri, 15 februarie 2013
Un liberal englez versus un conservator englez în problema războiului împotriva lui Napoleon (C. Bronte 1849)
Scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte ( - ) a publicat în 1849 romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în anii 1811-1812, spre sfârșitul lungului război (1793-1815) dus de coaliția europeană condusă de puterea navală care era Marea Britanie împotriva hegemoniei puterii continentale care era Franța împăratului Napoleon. Personajul principal masculin, industriașul textilist Robert Moore din regiunea Yorkshire, are o controversă politică cu parohul Helstone.
<(...)
Fiind amîndoi într-o excelentă dispoziție și uniți deocamdată întru îndeplinirea unei misiuni comune, te-ai fi așteptat să-i auzi pe Helstone și Moore discutînd prietenește în vreme ce călăreau unul lîngă altul. Nici pomeneală! Acești doi bărbați, amîndoi cu firi tare irascibile, rareori veneau în contact fără să se înțepe unul pe altul. Între ei mărul discordiei era războiul. Helstone rămînea un tory (1) cu principii statornice (existau și tories în zilele acelea), iar Moore era un whig (2) înverșunat - whig cel puțin în ce privește opoziția față de partidul războinic, întrucît chestiunea războiului afecta propriile sale interese; și numai în privința aceasta își exprima el cît de cît o părere asupra politicii britanice. Îi plăcea să-l scoată din sărite pe |Helstone mărturisindu-și credința în invincibilitatea lui Bonaparte, luînd peste picior Anglia și Europa în legătură cu neputința eforturilor de a-i rezista acestuia și exprimîndu-și cu sînge rece părerea că era preferabil să i se cedeze mai curînd decît prea tîrziu, de vreme ce pînă la urmă tot avea să zdrobească orice adversar și să ajungă singurul stăpînitor.
Helstone nu putea să suporte asemenea păreri; numai din considerentul că Moore era un fel de proscris și de venetic și că nu avea decît pe jumătate sînge britanic care să îndulcească veninul străin ce-i rodea măruntaiele, se îndupleca să-l asculte fără să simtă dorința de a-l bate cu vergile. Și mai era un lucru care-i atenua întrucîtva dezgustul: anume, un sentiment de comuniune față de tonul îndîrjit cu care erau susținute aceste idei, și de respect față de tenacitatea înverșunării lui Moore.
(...) Moore își stîrnise însoțitorul și mai înainte, iar acum, înviorat de vîntul aspru și poate iritat de burnița pișcătoare, începu să-l necăjească.
-Te mai bucură veștile din Peninsulă (1)?
-Ce vrei să spui? i-o întoarse morocănos parohul.
-Mai ai încredere în acel Baal care este Lordul Wellington?
-Cum adică?
-Tot mai crezi că acel idol cu chip de lemn și inimă de piatră al Angliei are puterea să reverse din ceruri foc menit să mistuie bogata jertfă de neam franțuz pe care vreți să i-o aduceți?
-Cred că Wellington are să-i azvîrle pe mareșalii lui Bonaparte în mare, în ziua în care va catadicsi să ridice brațul.
-Dar, stimate domn, nu se poate să vorbești serios. Mareșalii lui Napoleon sînt oameni mari, care acționează sub îndrumarea unei minți superioare, atotputernice; Wellington al dumitale este cel mai tipicar dintre cîâi tamburi-majori anoști există pe lumea asta, și mișcările lui lente de manechin sînt și mai împiedicate din pricina unui guvern de ignoranți.
-Wellington este sufletul Angliei. Wellington este apărătorul potrivit al unei cauze bune; vrednicul reprezentanrt al unei nașiuni puternice, hotărîte, cinstite și cu scaun la cap.
-Cauza dumitale bună, pe cît înțeleg eu, este pur și simplu readucerea nevolnicului și scîrbosului aceluia de Ferdinand pe un tron pe care l-a făcut de rușine; vrednicul dumitale reprezentant al unui popor cinstit este un geambaș tîmp la minte, care acționează pentru un fermier încă și mai cretin; iar împotriva acestora stau aliniate supremația victorioasă și geniul invincibil.
-Împotriva legitimității stă aliniată uzurparea; împotriva modestiei, simplei, dreptei și vitezei rezistențe față de asuprirea brutală stă aliniată ambiția de a poseda, lăudăroasă, cu limba înfurcată, egoistă și trădătoare. Dumnezeu să-i apere pe cei drepți!
-Dumnezeu îi apără deseori pe cei puternici!
-Cum! oare acea mînă de nefericiți care ajunseseră fără să se ude la picioare pe malul asiatic al Mării Roșii erau mai puternici decît oastea vrăjmașilor înșirată pe malul african? Erau mai mulți la număr? Erau mai bine înarmați? Într-un cuvînt, erau mai de temut? Să nu vorbești, Moore, că ai să spui o minciună; știi bine că ai să spui o minciună. Erau o biată adunătură de robi sleiți de puteri. Îi asupriseră tiranii vreme de patru sute de ani; o firavă amestecătură de femei și copii alcătuiau, la drept vorbind, rîndurile lor rare; stăpînii, care răgeau că-i vor urmări peste marea despicată, erau o șleahtă de necredincioși îmbuibați, la fel de puternici și de sîngeroși ca leii deșerturilor. Erau înarmați, încălărați, și aveau și care de luptă; bieții urmăriți umblau pe jos; prea puțini dintre ei, fără doar și poate, aveau arme mai bune decît cîrjele de păstori sau sculele de zidari; însuși blîndul și puternicul lor conducător nu avea decît un toiag. Dar ia aminte, Robert Moore, dreptatea era de partea lor. Crima și arhanghelul căzut erau generalii ostașilor împăratului, și care dintre ei a izbîndit? Știm prea bine: „Domnul a mîntuit în ziua aceea poporul său din mîna vrăjmașilor și dreptcredincioșii i-au văzut pe păgîni morți la țărmul mării”; da, da: „Talazurile i-au acoperit, au căzut la fund ca un bolovan”. Mîna dreaptă a Domnului s-a arătat strălucită prin putere; mîna dreaptă a Domnului l-a sfărîmat pe vrăjmaș în bucăți!
-Ai dreptate, numai că nu ții seama de paralela adevărată. Franța este ceata robilor sloboziți,și Napoleon este blîndul și puternicul conducător. Europa, cu bătrînele și îmbuibatele ei imperii, cu putredele ei dinastii, este asupritorul cel corupt: viteaza Franță întruchipează cele Douăsprezece Triburi, iar proaspătul și vigurosul Uzurpator, Păstorul din Horeb.
-Mi-e și silă să-ți răspund.
În consecință Moore își răspunse singur (...):
-O, în Italia a fost la fel de mare ca un profet. Era tocmai ce trebuia acolo - vrednic să inițieze și să organizeze măsuri pentru regnerarea națiilor. Și astăzi stau și nu mă dumiresc cum a putut învingătorul de la Lodi să se coboare pînă la a deveni împărat - impostor vulgar și imbecil! - și mai rău decît asta, cum a putut un popor care s-a numit odată republican să decadă iar la treapta de simpli robi. Disprețuiesc Franța! Dacă Anglia ar fi înaintat cît Franța pe drumul civilizației, nu ar fi dat înapoi în chip atît de nerușinat.
-Doar nu vrei să spui că imbecila Franță imperială e mai rea decît sîngeroasa Franță republicană? întrebă aprig Helstone.
-Nu vreau să spun nimic: dar pot gîndi ce pofetsc, știi, domnule Helstone, atît despre Franța cît și despre Anglia; și despre revoluții și regicide și restaurări în general; și despre dreptul divin al regilor, pe care îl susții adesea în predicile dumitale, și despre îndatorirea de a nu te împotrivi, și caracterul binefăcător al războiului, și...
(...)
(1) Denumire folosită pentru conservatori.
(2) Simpatizant sau membru al partidului liberal.>
(1) Adică din Peninsula Iberică (Portugalia și Spania) unde Wellington lupta împotriva trupelor invadatoare napoleoniene.
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, trad. D. Mazilu, vol. I, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 39-42.
<(...)
Fiind amîndoi într-o excelentă dispoziție și uniți deocamdată întru îndeplinirea unei misiuni comune, te-ai fi așteptat să-i auzi pe Helstone și Moore discutînd prietenește în vreme ce călăreau unul lîngă altul. Nici pomeneală! Acești doi bărbați, amîndoi cu firi tare irascibile, rareori veneau în contact fără să se înțepe unul pe altul. Între ei mărul discordiei era războiul. Helstone rămînea un tory (1) cu principii statornice (existau și tories în zilele acelea), iar Moore era un whig (2) înverșunat - whig cel puțin în ce privește opoziția față de partidul războinic, întrucît chestiunea războiului afecta propriile sale interese; și numai în privința aceasta își exprima el cît de cît o părere asupra politicii britanice. Îi plăcea să-l scoată din sărite pe |Helstone mărturisindu-și credința în invincibilitatea lui Bonaparte, luînd peste picior Anglia și Europa în legătură cu neputința eforturilor de a-i rezista acestuia și exprimîndu-și cu sînge rece părerea că era preferabil să i se cedeze mai curînd decît prea tîrziu, de vreme ce pînă la urmă tot avea să zdrobească orice adversar și să ajungă singurul stăpînitor.
Helstone nu putea să suporte asemenea păreri; numai din considerentul că Moore era un fel de proscris și de venetic și că nu avea decît pe jumătate sînge britanic care să îndulcească veninul străin ce-i rodea măruntaiele, se îndupleca să-l asculte fără să simtă dorința de a-l bate cu vergile. Și mai era un lucru care-i atenua întrucîtva dezgustul: anume, un sentiment de comuniune față de tonul îndîrjit cu care erau susținute aceste idei, și de respect față de tenacitatea înverșunării lui Moore.
(...) Moore își stîrnise însoțitorul și mai înainte, iar acum, înviorat de vîntul aspru și poate iritat de burnița pișcătoare, începu să-l necăjească.
-Te mai bucură veștile din Peninsulă (1)?
-Ce vrei să spui? i-o întoarse morocănos parohul.
-Mai ai încredere în acel Baal care este Lordul Wellington?
-Cum adică?
-Tot mai crezi că acel idol cu chip de lemn și inimă de piatră al Angliei are puterea să reverse din ceruri foc menit să mistuie bogata jertfă de neam franțuz pe care vreți să i-o aduceți?
-Cred că Wellington are să-i azvîrle pe mareșalii lui Bonaparte în mare, în ziua în care va catadicsi să ridice brațul.
-Dar, stimate domn, nu se poate să vorbești serios. Mareșalii lui Napoleon sînt oameni mari, care acționează sub îndrumarea unei minți superioare, atotputernice; Wellington al dumitale este cel mai tipicar dintre cîâi tamburi-majori anoști există pe lumea asta, și mișcările lui lente de manechin sînt și mai împiedicate din pricina unui guvern de ignoranți.
-Wellington este sufletul Angliei. Wellington este apărătorul potrivit al unei cauze bune; vrednicul reprezentanrt al unei nașiuni puternice, hotărîte, cinstite și cu scaun la cap.
-Cauza dumitale bună, pe cît înțeleg eu, este pur și simplu readucerea nevolnicului și scîrbosului aceluia de Ferdinand pe un tron pe care l-a făcut de rușine; vrednicul dumitale reprezentant al unui popor cinstit este un geambaș tîmp la minte, care acționează pentru un fermier încă și mai cretin; iar împotriva acestora stau aliniate supremația victorioasă și geniul invincibil.
-Împotriva legitimității stă aliniată uzurparea; împotriva modestiei, simplei, dreptei și vitezei rezistențe față de asuprirea brutală stă aliniată ambiția de a poseda, lăudăroasă, cu limba înfurcată, egoistă și trădătoare. Dumnezeu să-i apere pe cei drepți!
-Dumnezeu îi apără deseori pe cei puternici!
-Cum! oare acea mînă de nefericiți care ajunseseră fără să se ude la picioare pe malul asiatic al Mării Roșii erau mai puternici decît oastea vrăjmașilor înșirată pe malul african? Erau mai mulți la număr? Erau mai bine înarmați? Într-un cuvînt, erau mai de temut? Să nu vorbești, Moore, că ai să spui o minciună; știi bine că ai să spui o minciună. Erau o biată adunătură de robi sleiți de puteri. Îi asupriseră tiranii vreme de patru sute de ani; o firavă amestecătură de femei și copii alcătuiau, la drept vorbind, rîndurile lor rare; stăpînii, care răgeau că-i vor urmări peste marea despicată, erau o șleahtă de necredincioși îmbuibați, la fel de puternici și de sîngeroși ca leii deșerturilor. Erau înarmați, încălărați, și aveau și care de luptă; bieții urmăriți umblau pe jos; prea puțini dintre ei, fără doar și poate, aveau arme mai bune decît cîrjele de păstori sau sculele de zidari; însuși blîndul și puternicul lor conducător nu avea decît un toiag. Dar ia aminte, Robert Moore, dreptatea era de partea lor. Crima și arhanghelul căzut erau generalii ostașilor împăratului, și care dintre ei a izbîndit? Știm prea bine: „Domnul a mîntuit în ziua aceea poporul său din mîna vrăjmașilor și dreptcredincioșii i-au văzut pe păgîni morți la țărmul mării”; da, da: „Talazurile i-au acoperit, au căzut la fund ca un bolovan”. Mîna dreaptă a Domnului s-a arătat strălucită prin putere; mîna dreaptă a Domnului l-a sfărîmat pe vrăjmaș în bucăți!
-Ai dreptate, numai că nu ții seama de paralela adevărată. Franța este ceata robilor sloboziți,și Napoleon este blîndul și puternicul conducător. Europa, cu bătrînele și îmbuibatele ei imperii, cu putredele ei dinastii, este asupritorul cel corupt: viteaza Franță întruchipează cele Douăsprezece Triburi, iar proaspătul și vigurosul Uzurpator, Păstorul din Horeb.
-Mi-e și silă să-ți răspund.
În consecință Moore își răspunse singur (...):
-O, în Italia a fost la fel de mare ca un profet. Era tocmai ce trebuia acolo - vrednic să inițieze și să organizeze măsuri pentru regnerarea națiilor. Și astăzi stau și nu mă dumiresc cum a putut învingătorul de la Lodi să se coboare pînă la a deveni împărat - impostor vulgar și imbecil! - și mai rău decît asta, cum a putut un popor care s-a numit odată republican să decadă iar la treapta de simpli robi. Disprețuiesc Franța! Dacă Anglia ar fi înaintat cît Franța pe drumul civilizației, nu ar fi dat înapoi în chip atît de nerușinat.
-Doar nu vrei să spui că imbecila Franță imperială e mai rea decît sîngeroasa Franță republicană? întrebă aprig Helstone.
-Nu vreau să spun nimic: dar pot gîndi ce pofetsc, știi, domnule Helstone, atît despre Franța cît și despre Anglia; și despre revoluții și regicide și restaurări în general; și despre dreptul divin al regilor, pe care îl susții adesea în predicile dumitale, și despre îndatorirea de a nu te împotrivi, și caracterul binefăcător al războiului, și...
(...)
(1) Denumire folosită pentru conservatori.
(2) Simpatizant sau membru al partidului liberal.>
(1) Adică din Peninsula Iberică (Portugalia și Spania) unde Wellington lupta împotriva trupelor invadatoare napoleoniene.
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, trad. D. Mazilu, vol. I, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 39-42.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)