„Scriitorul sau persoana autorului” (ȘTEFĂNESCU )

 Em. Ștefănescu, Pretexte. Scriitorul sau persoana autorului, „Tomis”, Constanța

Deși concepțiile cu privire la scriitori și la arta literară s-au modificat necontenit și chiar s-au schimbat profund în câteva rânduri, scriitorul a continuat să fie considerat în postura sa reală, concretă, biopsihică și istorică. pentru cei mai mulți cititori el este un om „în carne și oase”. O bună parte a istoriei și criticii literare - și nu cea mai neînsemnată - se străduiește încă să reconstituie condițiile vieții reale și caracteristicile vieții biologice și spirituale ale autorilor literari, cu credința că astfel se ajunge mai ușor și mai eficient la cunoașterea operelor lor.

În istoria esteticii și a ideilor literare, pot fi descoperite, totuși, unele cazuri când caracterul indecompozabil al unității dintre „scriitor” și „om” a provocat îndoieli. Pot fi semnalate teorii mai vechi și mai noi privitoare la artist în genere și la geneza operei de artă, care pun sub semnul întrebării identificarea totală a artistului cu persoana sa fizică.

Una dintre ele este cea a „inspirației” și a rolului pe care-l joacă ea în procesul elaborării operei de artă. Această teorie a fost expusă pentru întâia oară, în termeni logico-mitologici, de Platon în celebrul său dialog Ion. Din cele spuse de Platon reiese că o operă de artă nu se creează prin „meșteșug”, oricât de bine ar stăpâni autorul tehnica alcătuirii ei; opera de artă este provocată de o „virtute divină” asemănătoare efectului pietrei de Magnezia, adică magnetismului, muze. Ea se manifestă printr-o stare de delir similară celei în care cad corybanții când dansează în cinstea zeiței Cibele sau bachantele când sunt cuprinse de frenezia dionisiacă.

Platon separa „poetul”, a cărui esență o socotea ideală, de „om”. În procesul elaborării operei de artă el corela trei factori: zeul, adevăratul creator al operelor, poetul, ce transportă „cântecele” zeului în lumea profană, și omul, prin gura căruia cântecele erau date muritorilor. Acesta din urmă - omul - reprezenta un factor strict mediator, o condiție indispensabilă prin care logosul să poată fi tradus în limbaj uman, fără primejdie pentru  existența omenească.

Desigur,  estetica modernă nu mai acordă credit teoriei platoniciene a inspirației, în special de când, datorită mai cu seamă progreselor făcute de psihanaliză, mecanismele psihologice ale creației artistice au putut fi investigate mai profund, dar ideea că artistul ca om nu poartă răspunderea totală a creației sale s-a menținut, în forme voalate, la unii esteticieni și teoreticieni ai artei, iar, odată cu aceasta, și presentimentul că artistul și omul în care el se întruchipează nu coincid perfect, prin urmare trebuie disociați.

Deseori artiștii înșiși, cei obișnuiți să reflecteze asupra propriei condiții și a artei lor, au fost mai conștienți decât teoreticienii de antinomia dramatică în care se aflau implicați prin firea lucrurilor, iar unii dintre ei au simțit în mod violent  nevoia de a se disocia ca artiști de persoana lor umană. Cazul cel mai cunoscut și mai edificator este cel al lui Flaubert, dar și la noi Eminescu distingea, pe linia  romantismului, între persoana umană, căreia îi sunt hărăzite „toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ” și spiritul artistului, a cărui „lumină” se revarsă asupra oamenilor.

În estetica secolului XX, ideea că „omul” și „artistul” sunt două realități distincte, chiar dacă pe plan empiric se între pătrund și se confundă, mijește pe neașteptate din teoriile cel mai noi despre artă. Ea poate fi descoperită, printre altele, în cartea lui G. Picon, L ecrivain et son ombre, în considerațiile privind sinceritatea scriitorilor. Nici Montaigne, nici cardinalul de Retz, nici Rousseau, nici Chautebriand, nici Stendhal și nici Gide, susține esteticianul francez, n-au fost în realitate, ca oameni, așa cum apar în memoriile și confidențele lor: „o forță misterioasă le-a deviat mâna”. Forța aceasta misterioasă este a operei care, avându-și propria sa structură și fiind o „realitate nouă”  se impune artistului ca un obiect pe care el trebuie doar să-l desfacă din neguri și să-l dezvăluie. De aceea scriitorul nu-și poate realiza intenția de a se exprima pe sine ca om, dea-și transmite gândirea, idealul, gustul; opera ascultă de legile ei interne, fiind un obiect „ce se dezvăluie făcându-se”. Dar făcându-l totodată și pe scriitor, adică acea imagine umană refractată, deviată, modificată, ce nu coincide cu cea a persoanei autorului. Care din cei doi trebuie socotit atunci cu adevărat „scriitorul”? Spre care trebuie să se îndrepte prețuirea, admirația și lauda noastră - ca și critica sau chiar dezaprobarea? 

„Enescu și sentimentul mării” (COSMA)

 Viorel Cosma, Enescu și sentimentul mării, „Tomis”, Constanța, 198?

(...)

Conținutul succintelor rânduri ne îndreptățește afirmația că George Enescu mai trecuse pe la familia arhitectului Grigore Cerchez din Constanța. Faptul că Maria Cerchez studiase pianul la Conservatorul din Viena și făcuse muzică de cameră cu E. ne îndeamnă să credem că în Ville Soutzo s-au consumat o serie de ședințe muzicale.

Altă întâlnire cu Marea Neagră s-a produs în 1909, când G. E. a plecat în turneul său de concerte în Rusia. Călătoria a avut itinerarul Iași-Odessa-Moscova-Petersburg. Ajuns în nordul Rusiei, în Petersburg, desigur că nu a scăpat prilejul de a călători pe Neva până la confluența cu Marea Baltică.

Izbucnirea primului război mondial l-a obligat pe G. E. să evite uscatul Europei răvășită de conflicte, înapoindu-se cu vaporul „Armand Behic ”în 1914 pe ruta Marsilia-Salonic-Brusa- Constanța, deci Marea Mediterană, Marea Egee, Marea Marmara și Marea Neagră. Pe puntea acestui vas, violonistul a susținut un recital în folosul Crucii Roșii.

Desigur că a revenit în marele port de la Marea Neagră cu prilejul concertelor sale din 1915, 1916, 1921, 1923. După acest an, au început marele traversări ale Oceanului Atlantic datorate turneelor sale în SUA și Canada. Aceste călătorii pe ape au avut darul să contureze exact imaginea matelotului din poemul simfonic „Vox Maris”. Poate sub puternica impresie a imensității oceanului, compozitorul a schițat în deceniul al treilea partitura ce avea să o poarte în suflet până în ajunul morții.

Între 1938-1947, compozitorul a părăsit pentru o lungă perioadă calea apei. Izbucnise cel de-al doilea război mondial și E. a rămas din nou pe pământul patriei. Nostalgia mării însă nu l-a părăsit! În liniștea vilei Luminiș de la Sinaia, a schițat „Simfonia a V a”.  Finalul lucrării apelează la versurile lui Eminescu: „De-oi adormi cerând / În noaptea uitării / Să mă duceți tăcând / La marginea mării...”.

Întâlnirea geniilor, sub semnul acestui copleșitor sentiment al mării, avea însă un profund substrat popular. Versurile - în metrică și rimă folclorică - i-au îngăduit compozitorului Zeno Vancea să afirme - într-un studiu dedicat „Simfoniei a V a” - următoarele: „Tălmăcirea conținutului cantatei finale nu îmbracă forma unei dramatice răzvrătiri împotriva morții, ci constituie expresia unui sentiment - caracteristic, de altfel, și pentru cele două lucrări din urmă ale compozitorului („Cvartetul nr. 2” și „Simfonia de cameră”) - de împăcare cu destinul, așa cum acest sentiment se desprinde și din acele poezii populare, în forma artistică cea mai desăvârșită - „Miorița”. Dacă, întra-adevăr, stenicul în fața morții. ne poate duce cu gândul la „Miorița”, în schimb, atitudinea lui E. în lupta cu destinul, ne sugerează altă sursă. „Simfonia a V a” este mai strâns legată de „Vox Maris” decât de cele două piese citate mai sus, iar liantul ambelor piese rămâne sentimentul mării ca expresie a forței supreme. Lupta omului cu natura era pentru E. confruntarea titanică a individului cu destinul. Or, nicicând înfruntarea nu pare mai nedreaptă decât în clipa în care stihiile naturii se dezlănțuie cu furie asupra omului. Să nu omitem perioada în care E. elabora „Simfonia a V a”: cataclismul războiului mondial. Chiar și materialul sonor, unele teme, intonații, ne trimit cu gândul la poemul „Vox Maris”.

În volumul „Les souvenirs de Georges Enesco”, marele nostru creator dezvăluie - pe marginea libretului poemului „Vox Maris” - un amănunt biografic ce întărește legătura cu marea: „Eu însumi mi-am făcut scenariul, mai bine zis l-am trăit. Da, am văzut tot ce voi descrie”. Așadar, E. se identificase cu matelotul din povestea simfonică. Nevoia de a încheia partitura, începută cu un sfert de veac înainte, s-a născut la compozitor după ce-al doilea război mondial. E. a părăsit în 1946 patria cu sentimentul tragic al despărțirii matelotului de țărm. Câteva imagini fotografice în portul Constanța înainte de plecarea vaporului „Ardealul” (...).

„Viața lui C. Stere” (ORNEA 1989)

 Z. Ornea, Viața lui C. Stere, vol. I, Cartea Românească. București, 1989

11 Preliminarii

21 Cap. I Tragedia începuturilor

131 Cap. II Despărțirea apelor

279 Cap. III Amăgirile victoriosului

425 Cap. IV Accidentat consolidare

Muzică clasică la Constanța în epoca comunistă („TOMIS”)

 *

Sub genericul „Muzica, important mijloc de educație patriotică”, s-a desfășurat în seara de 28 octombrie în sala „Fantasio” din Constanța o manifestare interesantă. Vom remarca pozitivă dezbaterea susținută de compozitorul Laurențiu Profeta, secretar al Uniunii compozitorilor, compozitorul Henri Mălineanu, muzicologul Vasile Tomescu.

Un alt câștig al acestei întâlniri a fost apariția pe scena constănțeană a unor tineri soliști vocali (tenorul Carol Herea, soprana Margareta Niculescu) și instrumentiști (violoniștii Alice Petrescu, Mitică Fieraru și Tănase Garciu, cornistul Mihai Marki și flautistul Gh. Marcovici), care, prin talent, pregătire și calitățile interpretative se anunță nu numai ca tinere, dar și remarcabile speranțe ale artei muzicale românești.

*

Și fiindcă am vorbit de interpretare, vom remarca prezența în programul Ponticii a Teatrului Liric cu concertul oferit în seara de 26 octombrie. Orchestra teatrului, condusă de entuziastul și talentatul tânăr dirijor Tiberiu Popovici, a venit cu un program de zile mari care a cuprins: „Concertul de coarde” de Sigismund Toduță, „Rapsodia a II a” de George Enescu, „Eroii de la Plevna” de Diamandi Gheciu, alături de care a fost cântat - pentru prima oară la Constanța - „Concertul pentru doi flauți și vioară” de J. S. Bach, lucrare frumos și corect tălmăcită ca stil și substanță muzicală de către flautiștii G, Marcovici (laureat al unor concursuri republicane și internaționale) și Petruța Simula, ca și de vilonista Alice Petrescu.

„O valoroasă frescă a reîntregirii naționale” (DUMITRAȘCU 1989)

Gheorghe Dumitrașcu,  O valoroasă frescă a reîntregirii naționale*, „Tomis”, Constanța, nov. 1989, p. 14

*Istoria militară a poporului român, vol. V, București, 1989

După ce, pe parcursul a trei volume, Istoria militară a poporului român, implantând fenomenul militar în structura economică, socială, politică, de mentalități pe care, în lipsa unor lucrări de sinteză a descifrat-o ea însăși, a făcut eforturi remarcabile de a suplini lipsa unui tratat de istorie generală a României, începând cu volumul al patrulea, valorosul său colectiv de autori operează o evidentă desprindere de schema inițială. 

O orientare firească și necesară, dacă avem în vedere faptul că în evoluția sa de la Burebista până la Revoluția lui Horea, chiar dacă puterea sa armată a avut propriile structuri distincte rolul decisiv în apărarea gliei și poporului nostru l-au avut țăranul, meșteșugarul și negustorul, uneltele de muncă transformate în arme, în timp ce în epoca modernă, pe măsura dezvoltării societății, armata a devenit o componentă distinctă a acesteia, cu un rol tot mai important în desfășurarea acțiunilor de apărare. Și dacă pe parcursul primelor trei volume de „istorie militară a poporului român” ne-am aflat în fața unei istorii a poporului român și a fenomenului militar care i se integrează, iar în al a patrulea volum cu o istorie națională în al cărei cuprins capitolele consacrate forțelor și acțiunile militare ajung la paritate cu capitolele „civile”, acest al cincilea volum este consacrat, așa cum rezultă din subtitlul lucrării, Evoluției organismului militar românesc de la cucerirea Independenței de stat până la înfăptuirea Marii Uniri din 1918 și participării României la primul război mondial. Ne aflăm în fața unui volum de istorie în primul rând militară, pe parcursul căruia capitolele de istorie „civilă”, mult restrânse ca număr și întindere, au doar un strict necesar rol explicativ întregitor.

Trecând la descifrarea conținutului de idei și de fapte al acestei valoroase fresce a istoriei noastre naționale ne vom opri asupra primului capitol, pe parcursul căruia este explicată și argumentată necesitatea imperativă, vitală pentru poporul român, a trecerii la desăvârșirea unității sale de stat în condițiile în care după Unirea din 1859 și după reunirea Dobrogei cu România în 1878, milioane de români continuau să trăiască în afara hotarelor statului lor național. Subliniind importanța cuceririi Independenței de stat a României și a ieșirii sale la mare în urma realipirii provinciei sale transdunărene, autorii noului volum accentuează cu îndreptățire că la capătul acestor evenimente se creaseră un nucleu, o forță, o conștiință, un vis și un plan de desăvârșire a operei de întregire națională, așa cum la rându-i, lupta românilor rămași vremelnic în afara statului lor național, în Banat, Crișana, Transilvania, Bucovina și în partea de est a Moldovei, avea un trecut și un prezent activ, propriile sale de forme de manifestare și organizare, definitivarea statului unitar român în 1918, fiind, așa cum se accentuează în cuprinsul unui alt capitol al cărții, cel de al 17 lea, în primul rând opera luptei tuturor românilor pentru dobândirea dreptului lor la autodeterminare. Acest efort de reîntregire națională a românilor se desfășoară în condițiile unei Europe zguduite de pretențiile și acțiunile imperialiste în fața cărora soluțiile diplomatice se deteriorau tot mai vizibil, lăsând un tot mai larg câmp de acțiune soluțiilor militare, războaielor. În acest context, accentuarea de către România a încrederii în forța sa militară ca factor esențial de apărare și, totodată, de susținere a luptei pentru eliberarea românilor din teritoriile aflate sub stăpânirea marilor imperii vecine apare întru-totul firească. Tocmai principiilor acestei politici militare a României și transpunerii lor în practică îi consacră autorii acestui nou volum de istorie militară un întreg excelent documentat și solid argumentat capitol, după a cărui parcurgere devine limpede că țara noastră privea o posibil angajare într-un conflict armat numai de pe poziții defensive și numai ca pe un război al întregului popor, principii care au guvernat întreaga politică românească pe plan economic și întreg ansamblul măsurilor de pregătire a teritoriului pentru apărare.

Evidențiind încă o dată, cu argumentele faptelor, ale evenimentelor, profundele rădăcini pe care le are în tradițiile militare de secole ale poporului român, doctrina secretarului general al partidului, comandantul suprem al forțelor armate, potrivit căreia apărarea patriei, a integrității și al libertății sale este cauza și opera întregului popor, autorii volumului stăruie asupra dimensiunilor, structurilor și caracteristicilor fundamentale atât ale armatei permanente, cât și ale elementelor teritoriale ale sistemului de apărare națională: armata teritorială, milițiile, garda orășenească (civică).

Concomitent cu evidențierea măsurilor de pregătire a țării pentru acest război de apărare (concentrarea și înzestrarea tehnică a armatei permanente, mobilizarea structurilor militare de rezervă și a celor economice), volumul stăruie asupra acțiunilor consacrate pregătirii patriotice și militare a maselor largi, care urmează să constituie marea oaste a țării. Un întreg capitol întitulat „Armata în viața social-politică a țării” demonstrează că ofițerii, școlile și laboratoarele militare au adus o contribuție importantă la dezvoltarea științei și culturii românești, că armata e un braț înarmat al poporului, că, înainte de a-l apăra cu armele, l-a întărit în încredințarea sa în izbândirea dreptății de veacuri.

Deschisă prin capitolul intitulat semnificativ „Declanșarea războiului de eliberare națională și întregire statală. Caracterul drept al participării României la primul război mondial”, evoluția patriei noastre în acest război, la care, așa cum subliniază cu strălucită îndreptățire tovarășul Nicolae Ceaușescu, ea nu a participat din imbolduri imperialiste, ci pentru a-și realiza dezideratele naționale ce nu aparțineau perioadei imperialiste, ci ne marcaseră istoria timp de o mie de ani, este analizată pe cuprinsul a jumătate din volum.

Analiza pertinentă a acțiunilor militare din 1916 și din vara anului următor, desfășurată pe 200 de pagini, evidențiază pregnantă strădania încununată de succes a autorilor de a circumscrie acțiunile noastre militare și rezultatele lor fenomenului militar internațional care, așezându-se în adevărata lor lumină, la cotele adevăratei lor semnificații, oferă cititorului avizat de literatură istorică imaginea precisă, exprimată în unități de măsură ferme, a ceea ce am fost noi, românii, armata noastră, în comparație cu celelalte popoare beligerante, care a fost și rămâne adevărata valoare a victoriilor și înfrângerilor noastre.

Deși are în vedere, înainte de toate, fenomenul militar ca atare, volumul nu scapă din vedere nici chestiunile diplomatice ale raporturilor dintre România și aliații săi din marea conflagrație, relații în cadrul cărora aspectele militare nu sunt, de fapt, altceva decât expresia fidelă a raporturilor politice dintre noi și marii noștri aliați.

Un capitol important este consacrat luptei de rezistență a poporului român împotriva ocupanților străini, capitol care, valorificând inspirat și pertinent o bibliografie valoroasă, în majoritatea sa operă a ultimelor decenii, ajunge la concluzia că rezistența din spatele fronturilor e o componentă mai mult decât vrednică de luat în seamă a caracterului popular al războiului purtat de noi.

După parcurgerea celor 750 de pagini ale volumului, devine evident faptul că făurirea statutului național unitar român, întregirea noastră națională sunt rezultatul firesc al luptei multiseculare a poporului nostru, realizate în condițiile concrete ale participării sale la primul război mondial. Că această participare n-a fost cauza esențială, ci cadrul istoric în care s-a împlinit un ideal național multisecular căruia acțiunile plebiscitare de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia i-au conferit, o dată în plus, o indiscutabilă legitimitate. Iar în condițiile victoriei decisive a principiului naționalităților, care a dominat, peste presiunile marilor puteri, Conferința de pace din 1919-1920, aceasta nu ne-a oferit desăvârșirea unității noastre statale, ci doar a luat act de legitimitatea și de realizarea ei și a confirmat-o

Oferindu-ne acest al cincilea volum de istorie militară a poporului român, membrii prestigiosului colectiv de autori, cei ai Comisiei de coordonare înfrunte cu acad. Ștefan Pascu și general-locotenent dr. Ilie Ceaușescu, coordonatorul principal al lucrării, fac o operă de mare valoare științifică și de profundă educație patriotică, prin care reamintirea vitejiei și jertfei înaintașilor devine pilduitoare flacără vie a iubirii veșnice a patriei nepieritoare în veșnicie.

Artiști amatori sovietici la Constanța („TOMIS” 19??)

<
În cadrul relațiilor și schimburilor culturale dintre orașele înfrățite Constanța și Odesa, cu prilejul aniversării Marii Revoluții din Octombrie, Galeriile de artă au fost sediul expoziției „Uniunea Sovietică în creația artiștilor amatori din Odesa”.
Aproape două sute de obiecte, rod al muncii și fanteziei unor oameni cu profesii variate din regiunea Odesa, au făcut cunoscută publicului nostru o pasiune comună pentru un meșteșug de calitate, diversificat în tehnici artizanale, cu un conținut tematic omogen, care conturează istoria veche și nouă a unui spațiu cultural de marcă.
Eroi intrați în istorie și legendă: Bogdan Hmelnițchi, Taras Șevcenko; tipologii: „Bătrînul zaporojan”, „Cazacul Mamai”, „Cobzarul Verezai”; evenimente: „Unirea Ucrainei cu Rusia”, Întrevedere în Cosmos”; portrete: V. I. Lenin, Lev Tolstoi; compoziții simbolice: „Opriți-vă, tunuri!”, „Călăreții revoluției”; peisaje, aspecte de viață și de muncă din Odesa și orașele ținutului, sînt cîteva direcții tematice în cadrul cărora oamenii își re-creează amintirile luptei pentru libertate, împletindu-le cu evenimente prezente și viitoare ale științei și progresului.
(...)
>
SURSA
Alice Fărcașu, Artiști amatori din Odesa, „Tomis”, Constanța, 19??, p. ?.

„Debut. Arina Boldea”

 ?, Debut. Arina Boldea, „Tomis”

Arina Boldea este elevă în clasa a V a la Școala Generală nr. 10 din Tulcea. Participă la ședințele cercului literar din școală, semnează mici articole cu profil divers în gazeta de perete. Versurile ei dovedesc sensibilitate și putere de a vibra, de a realiza un acord , prin cuvânt, cu atmosfera de efervescență culturală specifică timpului nostru. Ideile care structurează epoca de mărețe împliniri contemporane generează patosul sincer în spunere al unei conștiințe fragede, încă în formare, îndrăgostite de poezie.

Patrie

O floare de mai mi-a șoptit, 
Abia auzit,
Un murmur, un glas, poate-un cânt,
Și-n sunetul ei cristalin
Am descoperit un cuvânt.
Și în seninul cerului de vară
Eu te-am găsit pe tine iară, 
Cuvânt iubit.

Poate că te-am mai întâlnit
În tainicele unde ale mării
Sau în cântecul zării,
În bobul greu de grâu
Și în fiecare licăr de râu.
Patrie - 
Cuvânt drag, tu erai
Cu sublimul carat al sufletului
În candoarea florii de mai

Pace

Dacă aș putea să mă urc până la stele
Să fiu împreună cu ele, 
Aș aduce-o pe cea mai strălucitoare.

Și aș scrie pe ea să fie pace.
Dacă aș putea să mă urc prin copac

Aș lua un crâmpei din frunziș.

Și l-aș da copiilor de pe glob
Împreună cu un strop de noroc.