Romanii au întemeiat Napoca* ca una din principalele lor colonii din provincia Dacia în secolele II și III, dar cetatea Napoca a decăzut după retragerea armatei romane de pe actualul teritoriu al României**. Orașul a înflorit din nou în Evul Mediu, ca urmare a sosirii coloniștilor germani în Transilvania***.
În secolul XV, cetatea devine un important centru comercial, ce favorizează dezvoltarea breslelor meșteșugărești****.
Până în secolul XVII, majoritatea populației era de origine germană, dar apoi, populația vorbitoare de maghiară, care astăzi reprezintă cea mai mare minoritate******, a început să se mărească. Influența maghiară și austriacă au făcut din Cluj capitala unei provincii aparte******, atunci componentă a Imperiului Austro-Ungar și mai recent când Transilvania a fost unită cu România. În cursul jumătății de secol de regim comunist, s-au dezvoltat noi industrii și zone rezidențiale cu multe blocuri de apartamente s-au extins din centru. Totuși, Clujul a păstrat multe din vechile clădiri frumoase din centrul orașului.
Catedrala Ortodoxă din piața adiacentă Teatrului Național este considerată actualul centru al orașului. Construită între 1921 și 1933, după unirea Transilvaniei cu România, catedrala are o înălțime de 54 m și este vizibilă de pe dealurile care înconjoară orașul. Ridicată în stil bizantin și o impresionantă cupolă și patru turle, catedrala a fost inaugurată în 1933 în prezența regelui României, Carol II. Un important centru religios al țării, în această biserică slujește arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului. Clădirea este și Catedrală Mitropolitană a Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului*******. Spațiul din fața catedralei a fost cunoscut de-a lungul timpului sub mai multe nume. În prezent, este denumită Piața Avram Iancu, liderul revoluției din 1848 din Transilvania. O statuie a sa a fost instalată recent în fața catedralei********. Facultatea de Teologie Ortodoxă*********, splendidul Teatru Național în stil Art Nouveau, Palatul de Justiție și Prefectura sunt principalele clădiri din vecinătatea pieței.
Catedrala ortodoxă reprezintă centrul spiritual al orașului, dar Catedrala Romano-Catolică Sf. Mihail este una din cele mai importante construcții gotice din țară. Construcția a început în secolul XIV și în timpul Reformei* a devenit lăcaș de cult luteran**, apoi calvinist*** și apoi unitarian*** timp de 150 de ani, când a redevenit romano-catolic în timpul Contrareformei****. Turla bisericii, construită inițial în secolul XVI, a fost reconstruită în stil baroc***** în 1744 și apoi demolată în urma unui cutremur. Actualul orologiu, construit în 1837 în stil neo-gotic*, este cel mai înalt din România. Lângă biserica romano-catolică, se află minunata statuie ecvestră a regelui Matei Corvin** cu cei patru generali, care a fost inaugurată în 1902. Matei Corvin, care s-a născut la Cluj, a fost rege al Ungariei de la 1458 până la 1490, perioadă în care a acordat o serie de privilegii orașului natal.
Influența occidentală a transformat Clujul într-un important centru cultural. Valoroasa sa moștenire culturală este reprezentată de marile curți interioare, subsolurile din Renaștere* și modernismul timpuriu, în care azi se află multe baruri și restaurante, precum și de splendidele palate în stil baroc, neo-clasic** și Art Nouveau*** și casele nobililor maghiari răspândite în zona centrală a orașului. Un caz special îl reprezintă Palatul Banffy*, o importantă clădire din secolul XVIII situată în Piața Unirii și considerată cea mai reprezentativă construcție barocă din țară. Astăzi palatul este sediul Muzeului de Artă. Alte exemple sunt eclecticul Palat Baboș* și Palatul Szeky**, situate pe malul Mureșului, lângă Piața Mihai Viteazul.
Clujul a fost un important centru al Reformei în secolul XVII și are azi mai multe biserici protestante. Printre acestea, Biserica Reformată-Calvină din Orașul de Jos, denumită și Biserica cu Două Turnuri. Construită în secolul XIX, aceasta este una din clădirile simbolice ale orașului.
Biserica Unitariană a fost construită la sfârșitul secolului XVIII în stilul baroc.
Sursa
Ministry of Regional Developnent and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 16-17 (Cluj-Napoca - Spirirual Centre of Transylvania).
Note M. T.
* Napoca a fost întemeiată după cucerirea Daciei de către Traian (106), posibil pe locul unei fortificații dacice cu acest nume. A fost ridicată la rangul de municipiu de succesorul său, Hadrian (117-138), și la rangul de colonie de Marc Aureliu (161-180). (www.bunadimineata.ro - Originea necunoscută a numelui orașului Cluj-Napoca - 2015)
** Retragerea a fost ordonată de împăratul Aurelian (270-275). (istoriiregasite.wordpress.com - 13 septembrie 2014)
*** Sașii au fost colonizați în Ardeal de regii Ungariei în două valuri: în secolul XII în zonele rurale și în secolul XIII au întemeiat orașe. (istpedia.blogspot.ro - Colonizarea sașilor și secuilor în Transilvania - 08.01.2013)
**** Breslele erau asociații voluntare meșteșugăreștti dintr-un oraș medieval (până în secolul XIX) care reuneau totalitatea persoanelor care practicau aceeași meserie. (www.notiunidedrept.ro/breasla)
***** Față de recensământul din 1992, la recensământul din 2011 s-a înregistrat o scădere a populației maghiare sub 20%. (www.adevarul/locale/cluj-napoca - 7 aprilie 2017 - Cluj-Napoca, primul oraș din țară...)
****** În 1790-1848 și 1861-1867, Clujul a fost sediul Dietei și Guberniului Marelui Principat al Transilvaniei din cadrul monarhiei Habsburgice. (www.adevarul.ro/locale/cluj-napoca - 26.01.2016)
******* Catedrala cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" a fost construită la inițiativa episcopului Nicolae Ivan de către arhitecții Constantin Pomponiu și Georges Cristinel. Mitropolia a fost înființată în 2004 de către Sfântul Sinod al BOR, prin rwoeganizarea Mitropoliei Ardealului. (www.mitropolia-clujului.ro/catedrala-mitropolitana)
******** Din secolul XIX până în 1923 s-a numit succesiv Trencin (oraș slovac din regatul Ungariei), EKME (Asociația culturală a maghiarilor din Transilvania) și Istvan Bocskay (principe al Transilvaniei în 1605). În 1923-1940 s-a numit Cuza Vodă, iar în 1940-1944 (anexarea la Ungaria) s-a numit Adolf Hitler. În 1944-1965 s-a numit Rodion Malinovski (mareșal sovietic), iar în 1965-1993 s-a numit Victoriei. După instalarea statuii lui Avram Iancu în 1993 i-a preluat și numele. (www.cluju.ro - Piața Avram Iancu din Cluj-Napoca)
********* Institutul de Teologie Ortoxă a fost înființat în 1924, la inițiativa episcopului Nicolae Ivan, a fost desființat de regimul comunist în 1952 și a fost reînființat în 1990, ca facultate a Universității Babeș-Bolyai. (ot.ubbcluj.ro - Despre. nou/Istoric)
duminică, 30 septembrie 2012
sâmbătă, 29 septembrie 2012
Profesorul Spiru Haret - ministru liberal al învățământului (V. SADOVEANU 1968)
<
(...)
Între aceste personalități se remarca profesorul Spiru C. Haret*, un învățat de seamă și cinstit, cum îl arată și fratele meu** în volumul Anii de ucenicie***. Încă înainte de 1907, Haret, fiind ministru al învățămîntului public, cu puține mijloace smulse unui ministru reacționar cum era Emil Costinescu****, mare industriaș și moșier, pornise o acțiune de promovare și extindere a învățămîntului primar. Prin inspecții personale, inopinate, cercetase diferite regiuni ale țării, reușind să insufle multor învățători dragostea de școală și de truditorii pămîntului. De asemenea, să-i intereseze la o activitate extrașcolară, îndrumată de el prin instrucțiuni oficiale: cursuri de alfabetizare pentru numeroșii neștiutori de carte, cercuri culturale, biblioteci sătești; întemeierea de bănci populare, cooperative de consum, obști de arendare și cumpărare de moșii, tovărășii de producție etc. (...) Abia spre amurgul vieții, Haret, cu sufletul amărît, a constatat că munca lui cinstită n-a dat roadele așteptate, deoarece s-a izbit la tot pasul de o opoziție subterană nu numai din partea partdidului advers*****, dar chiar și din partea unor membri cu greutate ai partidului liberal. (...)
În ce privește legea învoielilor agricole******, căutau să o eludeze chiar concursul autorităților administrative, iar la Casa rurală*******, înființată tot prin insistența lui Haret, după 1907, se făceau afaceri mari, cei interesați putîndu-și vinde moșiile cu prețuri ridicate, scăpînd astfel de datoriile ce le grevau bunurile.
(...)
>
Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București, 1968, pp. 66-67.
Note M. T.
*
** Mihail Sadoveanu.
***
****
***** Partidul Conservator.
******
*******
(...)
Între aceste personalități se remarca profesorul Spiru C. Haret*, un învățat de seamă și cinstit, cum îl arată și fratele meu** în volumul Anii de ucenicie***. Încă înainte de 1907, Haret, fiind ministru al învățămîntului public, cu puține mijloace smulse unui ministru reacționar cum era Emil Costinescu****, mare industriaș și moșier, pornise o acțiune de promovare și extindere a învățămîntului primar. Prin inspecții personale, inopinate, cercetase diferite regiuni ale țării, reușind să insufle multor învățători dragostea de școală și de truditorii pămîntului. De asemenea, să-i intereseze la o activitate extrașcolară, îndrumată de el prin instrucțiuni oficiale: cursuri de alfabetizare pentru numeroșii neștiutori de carte, cercuri culturale, biblioteci sătești; întemeierea de bănci populare, cooperative de consum, obști de arendare și cumpărare de moșii, tovărășii de producție etc. (...) Abia spre amurgul vieții, Haret, cu sufletul amărît, a constatat că munca lui cinstită n-a dat roadele așteptate, deoarece s-a izbit la tot pasul de o opoziție subterană nu numai din partea partdidului advers*****, dar chiar și din partea unor membri cu greutate ai partidului liberal. (...)
În ce privește legea învoielilor agricole******, căutau să o eludeze chiar concursul autorităților administrative, iar la Casa rurală*******, înființată tot prin insistența lui Haret, după 1907, se făceau afaceri mari, cei interesați putîndu-și vinde moșiile cu prețuri ridicate, scăpînd astfel de datoriile ce le grevau bunurile.
(...)
>
Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București, 1968, pp. 66-67.
Note M. T.
*
** Mihail Sadoveanu.
***
****
***** Partidul Conservator.
******
*******
vineri, 28 septembrie 2012
joi, 27 septembrie 2012
miercuri, 26 septembrie 2012
marți, 25 septembrie 2012
Biografia lui M. Sadoveanu în 1906-1916 (V. SADOVEANU 1968)
<
(...)
Din anul 1906, cînd a revenit de la București la Fălticeni, și pînă la dezlănțuirea primului război mondial*, în vîrtejul căruia a intrat și țara noastră în 1916**, fratele meu*** a avut o perioadă cu cele mai multe și variate preocupări. Cu o putere de muncă puțin comună, se ocupa de gosopodărie, de cercurile culturale, de biblioteca pentru popor, editată de fosta Casă a Școalelor****, de redactarea și difuzarea acelei renumite gazete pentru săteni "Răvașul poporului"*****; de conducerea Teatrului Național din Iași******, pe care a reușit să- l scoată din marasmul în care intrase, imprimîndu-i o viață nouă, să se ducă la vînat și pescuit, făcînd dese incursiuni la munte, deal și șes; să se perfecționeze în jocul de șah, pentru care prinsese pasiune, să-și vadă prietenii din Fălticeni și Iași; să se bucure în liniștea înnoite de plăcerile ce-i oferea viața de familie. Și toate astea fără a neglija scrisul.
(...) Trebuia să intervină însă cumnata mea, cucoana Catincuța*******, ca să facă ordine și copiii******** să se hotărască, cu părere de rău, să se despartă de un tată atît de blajin, pe care-l așteptau totdeauna cu nerăbdare să sosească din călătorie.
După ce se odihnea două-trei ceasuri, începea să colinde livada, să cerceteze stupii, să cerceteze cum e hrănită vaca. Apoi se abătea și pe la moara din capătul de la deal al grădinii, unde sta mai mult de vorbă cu sătenii, să le asculte păsurile, decît să controleze pe morar.
De sosirea fratelui meu aflau îndată cunoscuții mai apropiați: Artur Gorovei********, doctorul Rossignon, doctorul Lateș, profesorul Dizu Zaharescu și alții, care nu întîrziau să vină să-l vadă și să-l cerceteze ce vești aduce din țară și... ce mai are de gînd să scrie. Printre vizitatorii care veneau mai regulat era și o rudă a cumnatei mele, doamna Tinu, pensionară, fostă institutoare; o persoană care se ținea încă bine și nu-i plăcea să stea degeaba. Dădea lecții particulare la copiii cîtorva fanilii fruntașe din tîrg, unde era căutată mai ales de cucoane, care o apreciau ca bună profesoară, dar mai cu seamă ca o excelentă informatoare de tot ce se petrecea în tîrg, lucru care după cum se știe, de cînd lumea, interesează foarte mult pe urmașele Evei.
În timpul vizitelor pe care mătușa Tinca obișnuia să le facă în livada de la deal, departe de lume - ziua aleasă fiind vinerea după masă- fratele meu și mai ales cumnata mea erau puși îndată la curent cu toate cancanurile din oraș, așa că nu mai era nevoie de gazetă locală. (...)
>
Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București, 1968, pp. 81-83.
(...)
Din anul 1906, cînd a revenit de la București la Fălticeni, și pînă la dezlănțuirea primului război mondial*, în vîrtejul căruia a intrat și țara noastră în 1916**, fratele meu*** a avut o perioadă cu cele mai multe și variate preocupări. Cu o putere de muncă puțin comună, se ocupa de gosopodărie, de cercurile culturale, de biblioteca pentru popor, editată de fosta Casă a Școalelor****, de redactarea și difuzarea acelei renumite gazete pentru săteni "Răvașul poporului"*****; de conducerea Teatrului Național din Iași******, pe care a reușit să- l scoată din marasmul în care intrase, imprimîndu-i o viață nouă, să se ducă la vînat și pescuit, făcînd dese incursiuni la munte, deal și șes; să se perfecționeze în jocul de șah, pentru care prinsese pasiune, să-și vadă prietenii din Fălticeni și Iași; să se bucure în liniștea înnoite de plăcerile ce-i oferea viața de familie. Și toate astea fără a neglija scrisul.
(...) Trebuia să intervină însă cumnata mea, cucoana Catincuța*******, ca să facă ordine și copiii******** să se hotărască, cu părere de rău, să se despartă de un tată atît de blajin, pe care-l așteptau totdeauna cu nerăbdare să sosească din călătorie.
După ce se odihnea două-trei ceasuri, începea să colinde livada, să cerceteze stupii, să cerceteze cum e hrănită vaca. Apoi se abătea și pe la moara din capătul de la deal al grădinii, unde sta mai mult de vorbă cu sătenii, să le asculte păsurile, decît să controleze pe morar.
De sosirea fratelui meu aflau îndată cunoscuții mai apropiați: Artur Gorovei********, doctorul Rossignon, doctorul Lateș, profesorul Dizu Zaharescu și alții, care nu întîrziau să vină să-l vadă și să-l cerceteze ce vești aduce din țară și... ce mai are de gînd să scrie. Printre vizitatorii care veneau mai regulat era și o rudă a cumnatei mele, doamna Tinu, pensionară, fostă institutoare; o persoană care se ținea încă bine și nu-i plăcea să stea degeaba. Dădea lecții particulare la copiii cîtorva fanilii fruntașe din tîrg, unde era căutată mai ales de cucoane, care o apreciau ca bună profesoară, dar mai cu seamă ca o excelentă informatoare de tot ce se petrecea în tîrg, lucru care după cum se știe, de cînd lumea, interesează foarte mult pe urmașele Evei.
În timpul vizitelor pe care mătușa Tinca obișnuia să le facă în livada de la deal, departe de lume - ziua aleasă fiind vinerea după masă- fratele meu și mai ales cumnata mea erau puși îndată la curent cu toate cancanurile din oraș, așa că nu mai era nevoie de gazetă locală. (...)
>
Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București, 1968, pp. 81-83.
luni, 24 septembrie 2012
Biografia juristului și folcloristului A. Gorovei în 1864-1911 (V. SADOVEANU 1968)
<
(...)
Prietenia fratelui meu Mihail Sadoveanu cu Artur Gorovei* s-a înfiripat la Fălticeni, în perioada dintre anii 1901 și 1903. În ciuda deosebirilor de vîrstă (Artur Gorovei era cu 16 ani mai mare), prietenia aceasta, chiar de la primele contacte, s-a afirmat printr-o atitudine de prețuire reciprocă. (...)
Primele începuturi de activitate obștească la șezătorile culturale inițiate de Cercul cultural artistic, întemeiat de Artur Gorovei împreună cu cîțiva intelectuali progresiști din oraș; apoi întîlnirile dese în ceasuri lungi, în care aveau loc discuții variate avînd ca obiect problemele culturale, sociale și politice la ordinea zilei, au vădit în scurt timp aceeași identitate de păreri și sentimente.
(...) Așa se explică faptul că un mai în vîrstă, el însuși un intelectual distins și un literat de seamă, a socotit ca un lucru normal să-și împărtășească unuia mai tînăr dezamăgirile ce le avusese cu semenii săi din aceeași categorie socială și bucuriile în legătură cu oamenii de la țară și folclorul, pe care-l aduna și tipărea în revista "Șezătoarea"**. (...) Greutăți de aceeași natură întîmpina și Gorovei. Totuși, nu stătea la îndoială să facă sacrificii și să rupă din venitul modest de avocat o sumă pentru tipărirea revistei "Șezătoarea".(...)
Așadar, înarmat cu acest plan, în una din zilele de la începutul primăverii lui 1911, sui pînă la livadă, mai grăbit de cum avea obiceiul. (...)
- Cucoane Artur, azi te văd foarte preocupat și am impresia că dorești să-mi comunici ceva important.
(...)
- (...) Știi că am fost de carieră magistrat. Eram apreciat pentru pregătirea mea juridică și aveam perspectiva de a fi înaintat în grad. Funcția de magistrat îmi asigura traiul zilnic al familiei, iar pasiunea pentru folclor mi-o puteam satisfac în condiții mai ușoare decît în prezent. Cît privește mica răzeșie - dota soției mele -, îmi producea, ca și acum, multă bătaie de cap și puțin folos, ca un pămînt sărac așezat la margine de hotar cu Bucovina. Totuși, am plecat din magistratură. M-a hotărît să fac acest pas mediul nesănătos în care activam. Din experiența anilor serviți în magistratură, am putut constata la unii colegi slăbiciune față de stăruințele interesate ale politicienilor; la alții ușurință vinovată în judecata lor sau o interpretare greșită a textelor de legi ce le aplicau. Toate aceste lucruri văzute sau aflate de mine m-au zdruncinat credința într-o adevărată dreptate pe care justiția trebuie s-o împartă celor ce umblau însetați după ea, justiție în care oficiam și eu, strecurîndu-mi în suflet dorința de a mă elibera din acest cerc vicios.
M-am eliberat deci și am îmbrățișat cariera de avocat. Cu pregătirea mea juridică aveam credința că mă voi afirma altfel în societate: să fiu un interpret al adevărului și dreptății, așa cum simțeam că este construcția mea sufletească. Dar nu după mult tmp am avut o amară deziluzie și în această direcție. Am constata că o parte din clienți cere de la avocați să se preteze la șurubării și intervenții neoneste în multiplele feluri de procese pentru a reuși să-și răpună adversarii; că intervențiile politicienilor cu trecere pot schimba cursul normal al multor procese. Așa că a trebuit să mă resemnez și să mă mulțumesc cu acei clienți care sînt de bună-credință și apelînd la mine mă considerau ca atare.
(...)
Prietenia fratelui meu Mihail Sadoveanu cu Artur Gorovei* s-a înfiripat la Fălticeni, în perioada dintre anii 1901 și 1903. În ciuda deosebirilor de vîrstă (Artur Gorovei era cu 16 ani mai mare), prietenia aceasta, chiar de la primele contacte, s-a afirmat printr-o atitudine de prețuire reciprocă. (...)
Primele începuturi de activitate obștească la șezătorile culturale inițiate de Cercul cultural artistic, întemeiat de Artur Gorovei împreună cu cîțiva intelectuali progresiști din oraș; apoi întîlnirile dese în ceasuri lungi, în care aveau loc discuții variate avînd ca obiect problemele culturale, sociale și politice la ordinea zilei, au vădit în scurt timp aceeași identitate de păreri și sentimente.
(...) Așa se explică faptul că un mai în vîrstă, el însuși un intelectual distins și un literat de seamă, a socotit ca un lucru normal să-și împărtășească unuia mai tînăr dezamăgirile ce le avusese cu semenii săi din aceeași categorie socială și bucuriile în legătură cu oamenii de la țară și folclorul, pe care-l aduna și tipărea în revista "Șezătoarea"**. (...) Greutăți de aceeași natură întîmpina și Gorovei. Totuși, nu stătea la îndoială să facă sacrificii și să rupă din venitul modest de avocat o sumă pentru tipărirea revistei "Șezătoarea".(...)
Așadar, înarmat cu acest plan, în una din zilele de la începutul primăverii lui 1911, sui pînă la livadă, mai grăbit de cum avea obiceiul. (...)
- Cucoane Artur, azi te văd foarte preocupat și am impresia că dorești să-mi comunici ceva important.
(...)
- (...) Știi că am fost de carieră magistrat. Eram apreciat pentru pregătirea mea juridică și aveam perspectiva de a fi înaintat în grad. Funcția de magistrat îmi asigura traiul zilnic al familiei, iar pasiunea pentru folclor mi-o puteam satisfac în condiții mai ușoare decît în prezent. Cît privește mica răzeșie - dota soției mele -, îmi producea, ca și acum, multă bătaie de cap și puțin folos, ca un pămînt sărac așezat la margine de hotar cu Bucovina. Totuși, am plecat din magistratură. M-a hotărît să fac acest pas mediul nesănătos în care activam. Din experiența anilor serviți în magistratură, am putut constata la unii colegi slăbiciune față de stăruințele interesate ale politicienilor; la alții ușurință vinovată în judecata lor sau o interpretare greșită a textelor de legi ce le aplicau. Toate aceste lucruri văzute sau aflate de mine m-au zdruncinat credința într-o adevărată dreptate pe care justiția trebuie s-o împartă celor ce umblau însetați după ea, justiție în care oficiam și eu, strecurîndu-mi în suflet dorința de a mă elibera din acest cerc vicios.
M-am eliberat deci și am îmbrățișat cariera de avocat. Cu pregătirea mea juridică aveam credința că mă voi afirma altfel în societate: să fiu un interpret al adevărului și dreptății, așa cum simțeam că este construcția mea sufletească. Dar nu după mult tmp am avut o amară deziluzie și în această direcție. Am constata că o parte din clienți cere de la avocați să se preteze la șurubării și intervenții neoneste în multiplele feluri de procese pentru a reuși să-și răpună adversarii; că intervențiile politicienilor cu trecere pot schimba cursul normal al multor procese. Așa că a trebuit să mă resemnez și să mă mulțumesc cu acei clienți care sînt de bună-credință și apelînd la mine mă considerau ca atare.
duminică, 23 septembrie 2012
"Baron local" în Moldova antebelică (V. SADOVEANU 1968)
<
(...)
După mulți ani, întîlnind un vechi coleg de școală, băștinaș din Fălticeni, stînd cu el la un pahar de vin, am început a depăna vechi amintiri din tinerețe. Întrebîndu-l, între altele, de unele persoane din orașul lui pe care le-am cunoscut, am ajuns și la numele faimosului politician liberal, asupra căruia am făcut cîteva aprecieri aspre, cum se și cuvenea. (...)
- Dictonul că "de morți să nu vorbim decît de bine" nu se potrivește în cazul de față. (...) Am avut ocazia, în multe împrejurări, să cunosc și să aflu samavolniciile lui. Era proprietar a două moșii: una la Dumbrăvița și alta la Stolnicenii de lîngă Lespezi - ținutul Sucevei. Oamenii care munceau pe aceste moșii, ca zilieri, nu erau niciodată plătiți după munca lor, ci numai cît dcotea el, și pe deasupra îi lăsa și flămînzi. În ce privește pe dijmași*, partea ce le-o lăsa din recoltă era sub prevederile legii. Oamenii sufereau și răbdau toate acestea, deoarece, în afară că era moșier, era un politician cu mare trecere în partidul liberal și nu se putea atinge nimeni de dînsul. Cînd nu se putea înscăuna prefect, era neapărat deputat sau senator - după cum îi dictau interesele personale. Fiind în consiliul de admnistrație al Casei rurale**, nici o vînzare de moșie nu se făcea în nordul Moldovei fără voia lui. Primea pentru aceasta șperțuri grase de la cei interesați, majorînd astfel prețurile la moșii, ceea ce greva puterea de plată a țăranilor înscriși pentru cumpărare de pămînt.
Avea puteri fără margini în ce privește numirile de învățători și preoți în județ; iar magistrații, fiind creațiile lui, judecau așa cum le cînta el. Dar mai cu seamă stăpînea curțile cu juri - unde indica singur lista juraților -, impunînd achitarea multor infractori care se nimereau să fie unelte oarbe ale politicii sectare ce practica. Chiar cînd a mai îmbătrînit, și creditul politic i-a scăzut, nemaiputînd activa, fiind bolnav de inimă, îi rămăsese încă fama de puternic al zilei și rar întîmpina împotriviri în sistemul lui semicolonial de exploatare a muncii țărănești.
(...) A murit cu vreo 7-8 ani înainte de cel de-al doilea război mondial*** și a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat în cripta zidită la moșia Dumbrăvița, în peisajul poetic al văii Moldovei. (...)
A venit însă 23 august 1944, ziua cea mare a eliberării țării de sub jugul fascist, cînd oamenii muncii sub conducerea partidului***** au alungat de la putere guvernarea burghezo-moșierească, instaurînd regimul de democrație populară. (...) În frămîntarea acelor zile istorice, acești țărani n-au uitat pe asupritorul lor. (...)
Drept care, într-o noapte, cripta a fost deschisă și osemintele luate și date pe apa Moldovei, ca să dispară orice urmă a aceluia care în viață fiind n-a vrut să știe ce-i omenia...
(...)
>
Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București, 1968, pp. 111-113.
(...)
După mulți ani, întîlnind un vechi coleg de școală, băștinaș din Fălticeni, stînd cu el la un pahar de vin, am început a depăna vechi amintiri din tinerețe. Întrebîndu-l, între altele, de unele persoane din orașul lui pe care le-am cunoscut, am ajuns și la numele faimosului politician liberal, asupra căruia am făcut cîteva aprecieri aspre, cum se și cuvenea. (...)
- Dictonul că "de morți să nu vorbim decît de bine" nu se potrivește în cazul de față. (...) Am avut ocazia, în multe împrejurări, să cunosc și să aflu samavolniciile lui. Era proprietar a două moșii: una la Dumbrăvița și alta la Stolnicenii de lîngă Lespezi - ținutul Sucevei. Oamenii care munceau pe aceste moșii, ca zilieri, nu erau niciodată plătiți după munca lor, ci numai cît dcotea el, și pe deasupra îi lăsa și flămînzi. În ce privește pe dijmași*, partea ce le-o lăsa din recoltă era sub prevederile legii. Oamenii sufereau și răbdau toate acestea, deoarece, în afară că era moșier, era un politician cu mare trecere în partidul liberal și nu se putea atinge nimeni de dînsul. Cînd nu se putea înscăuna prefect, era neapărat deputat sau senator - după cum îi dictau interesele personale. Fiind în consiliul de admnistrație al Casei rurale**, nici o vînzare de moșie nu se făcea în nordul Moldovei fără voia lui. Primea pentru aceasta șperțuri grase de la cei interesați, majorînd astfel prețurile la moșii, ceea ce greva puterea de plată a țăranilor înscriși pentru cumpărare de pămînt.
Avea puteri fără margini în ce privește numirile de învățători și preoți în județ; iar magistrații, fiind creațiile lui, judecau așa cum le cînta el. Dar mai cu seamă stăpînea curțile cu juri - unde indica singur lista juraților -, impunînd achitarea multor infractori care se nimereau să fie unelte oarbe ale politicii sectare ce practica. Chiar cînd a mai îmbătrînit, și creditul politic i-a scăzut, nemaiputînd activa, fiind bolnav de inimă, îi rămăsese încă fama de puternic al zilei și rar întîmpina împotriviri în sistemul lui semicolonial de exploatare a muncii țărănești.
(...) A murit cu vreo 7-8 ani înainte de cel de-al doilea război mondial*** și a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat în cripta zidită la moșia Dumbrăvița, în peisajul poetic al văii Moldovei. (...)
A venit însă 23 august 1944, ziua cea mare a eliberării țării de sub jugul fascist, cînd oamenii muncii sub conducerea partidului***** au alungat de la putere guvernarea burghezo-moșierească, instaurînd regimul de democrație populară. (...) În frămîntarea acelor zile istorice, acești țărani n-au uitat pe asupritorul lor. (...)
Drept care, într-o noapte, cripta a fost deschisă și osemintele luate și date pe apa Moldovei, ca să dispară orice urmă a aceluia care în viață fiind n-a vrut să știe ce-i omenia...
(...)
>
Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București, 1968, pp. 111-113.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)