Aforism: China

„Mîncarea de dimineață mănînc-o singur, prînzul împarte-l cu prietenul, iar cina trimite-o dușmanului”!...
Zicală chineză

SURSA
Maxime, „Litoral”, Constanța, (15 iunie ? 15 septembrie) 1972, p. 4

Aforism: MAIAKOVSKI

„Nu există pe lume o haină mai frumoasă decît bronzul mușchilor și prospețimea pielii!”...
V. Maiakovski*

SURSA
Maxime, „Litoral”, Constanța, (15 iunie ? 15 septembrie) 1972, p. 4.

NOTĂ M.T.
* Vladimir Maiakovski (1893-1930) = Poet rus și sovietic. (http://www.stelian-tanase.ro/lili-brik-si-maiakovski-pasiunea-si-moartea/)

Aforism: MUSSET

Sînt încredințat că mîndria este cel mai mare dușman al fericirii.
(Alfred de Musset*)

SURSA
„Litoral”, Constanța, 197?.

NOTĂ M.T.
* Alfred de Musset (1810-1857) = Scriitor francez. Important reprezentant al curentului literar romantic. (http://www.britannica.com/biography/Alfred-de-Musset)

Aforism: TERENȚIU

Durerile mici vorbesc cel mai tare.
(Terențiu*)

SURSA
„Litoral”, Constanța, 197?.

NOTĂ M.T.
* Publius Terentius Afer (195?185 î.H. - 159) = Dramaturg din epoca republicii romane. (http://piese-de-teatru.blogspot.ro/2011/07/viata-si-opera-lui-terentiu.html)

Aforism: LAMARTINE

O zi de lacrimi ne istovește mai mult decît o zi de muncă.
(Lamartine)

SURSA
„Litoral”, Constanța, 197?.

NOTĂ M.T.
* Alphonse de Lamartine (1790-1869) = Scriitor și politician francez. Inițiator al curentului literar romantic. Membru a Academiei din 1829. (http://www.lamartine.com/)

Aforism: PECAUT

Respectul față de femeie este semnul după care recunoști omul modern.
(F. Pecaut)

SURSA
„Litoral”, Constanța, 197?

NOTĂ M.T.
* Felix Pecaut (1828-1898) = Pedagog francez de confesiune protestantă. (http://www.museeprotestant.org/notice/felix-pecaut-1828-1898/)

Aforism: CORNEILLE

Nu întotdeauna mîndria este semnul inimilor mari.
(Corneille*)

SURSA
„Litoral”, Constanța, 197?.

NOTĂ M.T.
* Pierre Corneille (1606-1684) = Fondatorul tragediei clasice franceze. (http://www.britannica.com/biography/Pierre-Corneille)

Umor: TEMISTOCLE

La Atena era un obicei ca la spectacolele lirice actorii să cînte imnuri care glorificau pe marii comandanți de oști. După o astfel de reprezentație, cineva l-a întrebat pe Temistocle: „Dintre toți cîntăreții pe care i-am auzit, care este, după dv, cel cu vocea cea mai frumoasă?” - „Acela care m-a proslăvit pe mine”, a răspuns prompt strategul.

SURSA
***, Umor,  „Litoral”, Constanța, 197?.

NOTĂ M.T.
* Temistocle (524 î.H.- 459 î.H.) = Politician și comandant militar atenian. (https://adriangrom.wordpress.com/2011/06/22/temistocle/)

Umor: B. FONTENELLE

Lui Fontenelle, care avea 90 de ani, un prieten de aceeași vîrstă îi strigă într-o zi pe stradă:
- Prietene, mi se pare că te-a cam uitat moartea.
- Și ce zor ai să-i atragi atenția?

SURSA
***, Umor, „Litoral”, Constanța, (15 iunie ? 15 septembrie) 1972, p. 4.

NOTĂ M.T.
* Bernard Le Bovier de Fontenelle (1657-1757) = Scriitor și filozof francez (http://www-history.mcs.st-andrews.ac.uk/Biographies/Fontenelle.html)

Umor: B. FONTENELLE

Fontenelle*, octogenar, fu rugat de o doamnă să facă un dans cu ea:
- Hai, prietene, încearcă. Cum preferi valsul: în doi timpi sau în trei timpi?
- Vai, doamnă, valsul nu are decît un timp.. și el a trecut de mult pentru mine.

SURSA
***, Umor, „Litoral”, Constanța, (15 iunie ? 15 septembrie) 1972, p. 4.

NOTĂ M.T.
* Bernard Le Bovier de Fontenelle (1657-1757) = Scriitor și filozof francez (http://www-history.mcs.st-andrews.ac.uk/Biographies/Fontenelle.html)

Umor: B. FONTENELLE

Scriitorul centenar francez Bernard Fontenelle* (1657-1757) a fost întrebat pe cînd era grav bolnav:
- Cum o duci?
- Nu o duc, spuse el, mă duc.

SURSA
***, Umor, „Litoral”, Constanța, (15 iunie ? 15 septembrie) 1972.

NOTĂ M.T.
* Bernard Le Bovier de Fontenelle (1657-1757) = Scriitor și filozof francez. (http://www-history.mcs.st-andrews.ac.uk/Biographies/Fontenelle.html)

Umor: DIOGENE

Diogene* a fost întrebat odată de un prieten, care dorea un sfat înțelept din partea filosofului:
- Spune-mi, te rog, care este vîrsta cea mai potrivită pentru a te însura?
- Dacă ești prea tînăr e prea devreme; iar dacă ești prea bătrîn e prea tîrziu!

SURSA
„Litoral” 197?

NOTĂ M.T.
* Diogene (412 î.H. -323 î.H.) = Filozof antic grec. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2014/03/30/butoiul-lui-diogene/)

„Societatea Națiunilor - fragilitatea unui vis frumos” (DRAGOMIR 2019)

prof. Laurențiu Dragomir, Societatea Națiunilor - fragilitatea unui vis frumos, 

Școala Gimnazială Breasta

   

În urma Marelui Război avea să se aștearnă pacea, dar, ca aceasta să dureze, învingătorii vor impune lumii o formulă de organizare a acesteia care va determina o nouă arhitectură a granițelor și va necesita crearea unor instituții politice și politico - militare care să asigure securitatea.

Dezastrul adus de Marele Război va impulsiona efortul în tendinţa asumată de toate spiritele responsabile ale vremii de a se exclude posibilitatea repetării unei asemenea catastrofe. Prăbuşirea sistemului echilibrului european, a Concertului Marilor puteri, care, de la Congresul de la Viena din 1815, au asigurat stabilitatea continentului timp de aproximativ un secol, noile provocări marcate de revoluția rusă şi pericolul propagării extremismului de stânga, vor determina necesitatea construirii unui nou sistem de securitate internaţională care să înlocuiască, ca o posibilă soluţie, anarhia din domeniul relaţiilor interstatale cu o organizare instituţională, menită a oferi garanţia unei noi stabilităţi în urma încheierii Marii Conflagrații.

Propunerea unui astfel de sistem de securitate va veni din partea preşedintelui american Woodrow Wilson. Chiar înainte ca războiul să fi luat sfârșit, acesta anunţa la 27 august 1916, intenţia SUA de a propune lumii o formulă de securitate prin care „toate națiunile universului trebuie să instituie un fel de Ligă pentru a face ca dreptul să prevaleze împotriva oricăror agresiuni egoiste, pentru a evita ca o alianţă să se ridice contra alteia”[1]. În acest sens el propunea asocierea tuturor națiunilor, fără nicio discriminare, recunoașterea și impunerea dreptului internațional „deasupra tuturor intereselor particulare”, instituirea unei forțe colective, care „să nu mai fie în serviciul ambițiilor politice sau al egoismelor în conflict, ci al ordinii și păcii universale”[2]. Mai mult decât atât, la 8 ianuarie 1918, în sesiunea comună a Congresului Statelor Unite ale Americii, Președintele Woodrow Wilson a prezentat Cele paisprezece puncte prin care acesta a încercat să stabilească un proiect viabil pentru restabilirea și menținerea păcii în Europa după încheierea Primului Război Mondial mai degrabă prin securitate colectivă decât prin sistemul de alianțe[3] pe care se bazaseră diplomații Lumii Vechi.

Instrumentul destinat realizării şi menţinerii securității colective a fost, în opinia fondatorilor acestei concepţii, Societatea Naţiunilor, văzută ca „un apostol și arbitru al păcii”[4]. Aceasta a funcţionat pe baza unui Pact negociat de Puterile Aliate şi Asociate la Paris şi adoptat de Conferinţa de Pace de la 28 aprilie 1919, cu recomandarea de a fi reprodus ca preambul al sistemului tratatelor de pace de la Versailles.

Imediat după încheierea războiului au apărut o serie de contradicții asupra arhitecturii de securitate între principalii actori care au fundamentat Societatea Naţiunilor ceea ce a făcut ca aceasta să întâmpine dificultăţi în a-şi îndeplini rolul pentru care fusese creată.

Era foarte greu de realizat o înţelegere între idealismul preşedintelui Wilson şi apetitul naţiunilor învingătoare, astfel că tratatul de pace se va elabora într-o atmosferă de gelozie şi suspiciune reciprocă. Războiul a fost câştigat dar era mult mai dificil de statornicit pacea.^[5] Idealismului lui Wilson i se va opune clar realismul chiar cinismul lui Clemenceau căruia de fapt nu-i lipsea idealismul, dar principala sa preocupare era să obţină garanţii pentru securitatea Franţei, în timp ce Wilson voia să instaureze pacea universală.^[6]

Prin activitatea sa care a durat formal până în aprilie 1946, dar a încetat, practic, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Societatea Naţiunilor nu și-a dovedit capacitatea de a influenţa substanţial desfăşurarea evenimentelor internaţionale şi de a deveni un instrument adecvat apărării păcii şi securităţii internaţionale.

Societatea Naţiunilor nu a putut preveni sau împiedica conflictele şi crizele grave ce au caracterizat viaţa internaţională în anii 30-40 ai secolului al XX-lea rămânând „un vis generos al spiritelor himerice, pe care însă eternele conflicte de interese și pasiuni îl va împiedica a se înfăptui vreodată aevea.”[7]

Eşecul Societății Națiunilor în privinţa securităţii internaţionale şi eliminarea pericolului de război s-a prefigurat încă de la constituirea ei acest lucru fiind evidențiat de direcţia luată de reglementările noului sistem de organizare.

Ideile fundamentale ale concepţiei wilsoniene porneau de la reglementarea universalistă a păcii şi războiului cu includerea tuturor statelor învingătoare sau învinse, a egalităţii statelor, însă Marile puteri europene vor ignora acest lucru și vor avea în vedere în primul rând asigurarea securităţii proprii, prin pedepsirea şi slăbirea statelor învinse, a Germaniei în principal și în al doilea rând izolarea Rusiei Sovietice pentru a stopa expansiunea comunismului spre Europa de vest.

Împărţirea continentului în state învingătoare şi învinse și tendinţele de hegemonie au creat intense divergenţe făcând aproape imposibilă păstrarea păcii şi securităţii. De fapt, continentul s-a divizat în trei tabere opuse: anglo - franceză interesată în menţinerea Germaniei în stare de inferioritate şi a Rusiei Sovietice în stare de izolare; germană – interesată în revizuirea tratatelor de pace, considerate „punice”; sovietică - interesată în distrugerea „cordonului sanitar” impus de anglo - francezi şi penetrarea bolşevismului spre centrul şi apusul Europei.

Unul din factorii care au arătat în mod evident că Societatea Naţiunilor şi iniţiativele sale în domeniul securităţii colective nu au şansa de a se impune în arhitectura de securitate a Europei a fost contradicţiile anglo-franceze în legătură cu poziția față de statele învinse. Franţa a fost categoric ostilă admiterii statului german în rândul statelor membre ale Societății Națiunilor şi susţinea că acest lucru va fi posibil numai după ce acesta îşi va fi îndeplinit toate obligaţiile asumate prin tratatul de pace. SUA şi Marea Britanie doreau o integrare mai rapidă deoarece percepeau Franţa ca unică putere continentală în stare să-şi impună hegemonia în Europa şi astfel echilibrau raportul de forţe. Din această cauză, Marea Britanie a dus, la Geneva, o politică inversă celei franceze în domeniul dezarmării; a militat pentru revizuirea clauzei Pactului Sovietic cu privire la menţinerea integrităţii teritoriale, ceea ce Franţa nu accepta. Ea a angajat tratative cu Roma şi Berlinul impunând Franţei diferite sacrificii în favoarea Germaniei şi a ţărilor revizioniste.

Rusia nu a fost admisă la Conferinţa de pace şi nu a semnat tratatele care au pus bazele noii ordini internaţionale. Din această cauză, statul sovietic nu a recunoscut aceste tratate şi această nouă ordine, implicit Societatea Naţiunilor. Pe de altă parte, puterile învingătoare au sprijinit forţele politice şi militare antisovietice în războiul civil şi au intervenit cu forţe militare împotriva Rusiei, fără să poată reuşi lichidarea regimului bolşevic. Au recurs apoi la blocada economică, politică şi diplomatică împotriva Rusiei şi la sprijinirea consolidării puterii statelor vecine acesteia[8].

Desconsiderarea intereselor statelor învinse a fost una dintre cele mai grave decizii luate ținând cont de faptul că Germania şi Rusia împreună însemnau mai mult de jumătate din populaţia Europei şi deţineau un important potenţial de putere.

O lovitură serioasă dată prestigiului Societății Națiunilor a fost retragerea Statelor Unite care au refuzat să gireze acest sistem al cărui arhitect fusese.

Lipsită de participarea Statelor Unite în urma refuzului Senatului american de a ratifica Tratatul de la Versailles, de cea a Rusiei sovietice care nu fusese invitată, ca şi de sprijinul învinşilor, Societatea Naţiunilor nu era altceva decât clubul limitat al câtorva ţări învingătoare, fără o autoritate morală deosebită. „Pacea fără victorie” pe care, pentru un moment, o dorise Wilson, ca şi reconcilierea grabnică a adversarilor de ieri ar fi fost probabil singura ieşire care să îngăduie Europei să-şi menţină poziţia în lume. Psihologic, era un lucru imposibil.[9]

Pacea izvorâtă astfel nu a fost decât rezultatul unui consens european, o pauză, dificilă, între două războaie de lungă durată, două manifestări eruptive ale unei crize globale.

În aprilie 1946, Societatea Naţiunilor a fost dizolvată în mod oficial, odată cu naşterea Organizației Naţiunilor Unite însă practic această și-a încetat activitatea odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Organizația Naţiunilor Unite a fost modelată pe baza Societăţii Naţiunilor, însă având la dispoziţie o susţinere internaţională mai puternică şi o infrastructură extinsă, care să-i permită noii organizaţii să evite repetarea eşecurilor Societăţii Naţiunilor.

 

Bibliografie

Antoniu, Bogdan, Dinu, Mihai-Rudolf, Istoria relaţiilor internaţionale în secolele XIX - XX, Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Proiectul pentru Învăţământul Rural, 2005

Bărbulescu, Petre, România la Societatea Naţiunilor : (1929-1939) : Momente și semnificații, Editura Politică, Bucureşti, 1975

Bontea, Oleg, Istoricul apariţiei Ligii Naţiunilor şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite, în „Administrarea Publică”, nr. 3, 2012, p. 86 - 87

Carpentier, Jean, Lebrun, Francois, Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997

Ciachir, Nicolae, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca modernă, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998

Gusti, Dimitrie, Problema Societății Națiunilor, în „Cele trei Crișuri. Anale culturale”, Oradea, anul X, Nr. 1 - 2, ian. - feb. 1929, p. 4 - 5

Iacobescu, Mihai, România şi Societatea Naţiunilor. 1919-1929, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988

Kissinger, Henry, Diplomația, Editura BIC ALL, București, 2007

Milza, Pierre, Berstein, Serge, Istoria secolului XX. Sfârşitul „Lumii Europene“ (1900-1915), vol. I, Editura All, Bucureşti, 1998

Taylor, Alan John Percivale, Originile celui de-al doilea război mondial, Editura Polirom, Iaşi, 1999

---

[1] Mihai Iacobescu, România și Societatea Națiunilor. 1919 - 1929, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988, p. 32

[2] Ibidem.

[3] Henry Kissinger, Diplomația, Editura BIC ALL, București, 2007, p. 26

[4] Mihai Iacobescu, op. cit., p. 35.

[5] Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca modernă, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 493

[6] Jean Carpentier, Francois Lebrun, Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 365

[7] Dimitrie Gusti, Problema Societății Națiunilor, în „Cele trei Crișuri. Anale culturale”, Oradea, anul X, Nr. 1 - 2, ian. - feb. 1929, p. 4

[8] Bogdan Antoniu, Mihai-Rudolf Dinu, Istoria relaţiilor internaţionale în secolele XIX - XX, Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Proiectul pentru Învăţământul Rural, 2005, p. 92

[9] Jean Carpentier, Francois Lebrun, op.cit., p. 368

Istoricul Ligii Națiunilor (TUDORACHE 2019)

 Maria Tudorache, Istoricul Ligii Națiunilor, Școala Gimnazială Bucovăț (Grup Facebook „Profesorii de Istorie și Educație Socială”, 19 mai 2019)

Conceptul unei comunități pașnice a națiunilor datează încă din 1795, când, în eseul Perpetual Peace: A Philosophical Sketch scris de Immanuel Kant, filosoful a subliniat crearea unei societăți a națiunilor care să controleze conflictele și să promoveze pacea între state. În acesta, Kant susținea crearea unei comunități globale pașnice, nu în sensul să existe un guvern mondial, dar în speranța că fiecare stat s-ar declara stat liber care să-și respecte cetățenii și să-și întâmpine vizitatorii străini ca pe semeni. O uniune a statelor libere va promova o societate mondială pașnică datorită acestei raționalizări, prin urmare poate exista o pace perpetuă legată de comunitatea internațională.

Precursoarea Societății Națiunilor, Uniunea Interparlamentară (UIP), a fost formată de către activiștii pentru pace William Randal Cremen și Frederic Passy ​​în 1889. Organizația activa la nivel internațional cu o treime din membrii parlamentului, în cele 24 de state care aveau parlamente și erau membre UIP până în 1914. Obiectivele sale au fost de a încuraja guvernele să își soluționeze diferendele internaționale prin mijloace pașnice și de arbitraj iar conferințele anuale au fost organizate pentru a ajuta guvernele să îmbunătățească procesul de arbitraj internațional. Organizarea UIP a constat într-un consiliu condus de un președinte care va fi ulterior preluată în organizarea Societății.

        Liga Națiunilor a constituit prima încercare de a făuri o organizație de state cu vocație de universalitate și cu caracter general și permanent. Aceasta a existat pe o perioadă relativ scurtă, limitându-se între Primul și al Doilea Război Mondial.

        Liga Națiunilor și-a stabilit bazele la Geneva, în Elveția. Această alegere a fost una firească, deoarece Elveția era o țară neutră și nu luptase în Primul Război Mondial. Limbile vorbite  erau franceza, spaniola și engleza.

 În vreme ce Primul Război Mondial era în plină desfășurare, mai multe guverne și grupuri începuse inițierea unor planuri de a schimba modul în care relațiile internaționale se desfășurau cu scopul de a preveni repetarea războiului. Președintele Statelor Unite Woodrow Wilson și consilierul său, colonelul Edward M. House, au promovat cu entuziasm ideea unei Societăți ca un mijloc de a evita orice repetare a vărsării de sânge văzute în Primul Război Mondial, iar înființarea unei Societăți a fost un punct principal al celor paisprezece puncte pentru pace. Mai exact, punctul final stipula că „se va forma o asociație generală de națiuni în vederea creării de garanții mutuale de independență politică și de integritate teritorială a statelor mari și mici.
         Liga Națiunilor a fost o organizație internaționala fondată în urma  Conferinței de Pace din 25 ianuarie 1919. Acordul Ligii Națiunilor a fost întocmit de o comisie specială si Liga a fost înființată prin Prima parte a Tratatului de la Versailles semnat la 28 iunie 1919. Este vorba de tratatele semnate la Versailles cu Germania, la Saint-Germain cu Austria, la Neuilly cu Bulgaria, la Trianon cu Ungaria, la Sevres cu Turcia. Inițial, înțelegerea a fost semnată de 44 de state (dintre care 31 de state care au luat parte la Primul Război Mondial de partea Triplei Alianțe). În ciuda eforturilor lui Wilson de a înființa și promova Liga, Statele Unite ale Americii nu au ratificat înțelegerea și au refuzat să se alăture Ligii Națiunilor datorită opoziției Senatului american. Scopurile Ligii Națiunilor au fost dezarmarea, prevenirea războiului printr-o securitate colectiva, rezolvarea disputelor dintre națiuni prin negociere, diplomația si îmbunătățirea prosperității mondiale. Filozofia diplomatică a Ligii a reprezentat un schimb fundamental al direcției urmate timp de 100 de ani.

Puteau a deveni membre ale Ligii statele semnatare ale tratatelor de pace, statele invitate să adere la Pact și orice stat dominion sau colonie cu deplină autoguvernare admise pa baza aprobării Adunării Ligii, dacă ofereau garanții că vor respecta obligațiile internaționale și regulamentele Ligii privind forțele armate și armamentele. Calitatea de membru înceta prin retragerea voluntară, prin excluderea pentru încălcarea pactului și prin neacceptarea amendamentelor la pact, cu un  preaviz de doi ani. Au fost membre ale Ligii circa 60 de state de pe toate continentele, însă acest număr de membri nu a putut realiza universalitatea acestei organizații.

Prin activitatea sa care a durat formal până în aprilie 1946, dar a încetat, practic, odată ci izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Liga Națiunilor nu a dovedit capacitatea de a influența substanțial desfășurarea evenimentelor internaționale și de a deveni un instrument adecvat apărării păcii și securității internaționale.

Liga Națiunilor nu a putut preveni sau împiedica conflictele și crizele grave ce au caracterizat viața internațională în anii 1930-1940 ai secolului al XX-lea.

Astfel, în cazul agresiunii japoneze împotriva Chinei, în 1931 și 1937, Liga Națiunilor nu a luat nici o măsură împotriva agresorului. Liga nu a reacționat față de violările tratatului de pace de la Versailles de către Germania, în 1936 și în 1938, și intervenția Germaniei și Italiei în războiul civil spaniol. Dezmembrarea și anexarea Cehoslovaciei de către Germania (1938-1939 ) și Anschluss-ul impus de aceasta Austriei (1939) au marcat pierderea definitivă a autorității și prestigiului Ligii Națiunilor.

În perioada 1937-1938 situația politică a Europei se afla într-o criză și într-un impas destul de mare, acestea fiind provocate de contradicțiile și disputele dintre statele totalitar-revizioniste cu cele democratice, dar și de crizele politice interne care au condus la o ,,absență externă” a statului respectiv. Franța se confrunta cu o gravă criză politică, în trei ani schimbase patru guverne, foarte mulți demnitari de stat, și lucrul cel mai important este că aceștia se aflau într-o permanentă divergență de idei. Situația în cauză a făcu ca prestigiul extern al Franței să scadă enorm, și în unele cazuri nici să nu fie luată în seamă. Anglia, de departe cea mai activă dintre democrații, era statul care căta alianțe și colaborări cu toată lumea, dar era, practic, blocată din moment ce nu avea partener comun  de acțiune (Spania era în război civil, Franța era paralizată politic, iar U.R.S.S., pentru moment, era exclusă din calcul). Cele două state cu regim totalitar (Italia și Germania) aveau relații de cooperare și prietenie din ce în ce mai bune, lucru evidențiat de viitoarele alianțe și înțelegeri. U.R.S.S., prin regimul comunist și prin practicile extreme ale lui Stalin, reușea să atragă antipatia tuturor statelor, practic, fiind exclusă de la vreo alianță.

Punctele slabe ale Ligii au fost următoarele:

1. Țara al cărei președinte, Woodrow Wilson a visat la ideea Ligii -- America -- a refuzat să se alăture datorită opoziției Senatului. W. Wilson a primit premiul Nobel pentru pace pentru eforturile sale de a promova Liga. Cum era cea mai puternică națiune din lume, aceasta a fost o lovitură serioasă pentru prestigiul Ligii. Totuși refuzul Americii de a adera la Ligă se potrivea cu dorința sa de a promova o politică de izolare față de întreaga lume.

2. Germaniei ni i s-a permis să se alăture Ligii în 1919. Pentru că ea a început războiul în conformitate cu Tratatul de la Versailles, una din pedepse era refuzul de a fi membru al comunității internaționale și, prin urmare, ea nu a fost invitată să adere. A fost o lovitură grea pentru Germania, dar însemna, de asemenea, că Liga nu putea folosi orice forță a Germaniei pentru a-și susține campania împotriva națiunilor agresoare.

3. Nici Rusiei nu i s-a permis să se alăture în 1917, din cauza faptului că avea un guvern comunist care genera teamă în Europa de Vest, iar în 1918, familia regală -- Romanov -- a fost ucisă. Unei astfel de țări nu i se putea permite să facă parte din Ligă.

      Prin urmare, trei dintre cele mai puternice națiuni din lume n-au jucat nici un rol în sprijinirea Ligii. Cei mai puternici membri ai ei erau Marea Britanie și Franța -- ambele având de suferit pe plan financiar și militar în timpul războiului -- și niciuna nu era prea entuziasmată să se implice în disputele care nu priveau Europa de Vest.  

Liga Națiunilor nu a reușit îndeplinirea obiectivului pentru care a fost creată, asigurarea păcii în lume. Nici măcar în materie de prevenire nu a avut mai mult succes. Politicile de dezarmare au fost modeste. Ea însă a revoluționat felul în care au fost privite relațiile internaționale. Pentru prima dată în istorie s-a încercat impunerea unor reguli din afară, care să fie respectate de către state. În domeniul dreptului internațional, drepturilor omului, al culturii și al îmbunătății condițiilor de trai, au existat progrese reale. 

BIBLIOGRAFIE 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Societatea_Na%C8%9Biunilor

https://www.rfi.ro/politica-100424-pagina-de-istorie-liga-natiunilor-mare-speranta-esec

https://ro.historylapse.org/liga-natiunilor

„SCOPUL ȘI STRUCTURA ORGANIZAȚIONALĂ A SOCIETĂȚII (LIGII) NAȚIUNILOR” (CIUREA 2019)

 Viorica Ciurea, SCOPUL  ȘI  STRUCTURA ORGANIZAȚIONALĂ A  SOCIETĂȚII (LIGII) NAȚIUNILOR, Școala  Gimnazială ”Anton Pann” Craiova, 2019                                            

Primul război mondial, prin proporțiile sale, a ridicat în fața diplomaților, oamenilor politici, juriștilor, problema constituirii unei instituții politice internaționale care să asigure păstrarea păcii și securității. Ideea nu era nouă, ea având precursori ai apărării drepturilor omului și a creării unui for internațional care să prevină conflictele armate și să apere pacea în mari filosofi, diplomați, etc., precum Dante Alighieri, Emeric Cruce, Charles-Irene Castel de Saint-Pierre, Jean-Jacques Rousseau, Voltaire, Immanuel Kant, Saint-Simon, W. Penn, Bellers și Victor Hugo.  După încheierea primului conflict mondial se impunea necesitatea constituirii unui organism internațional. Întemeierea primei instituții politice cu vocație universală a însemnat afirmarea principiului egalității suverane[1], stabilirea unui sistem de securitate colectivă[2] și consolidarea diplomației multilaterale.

Societatea Națiunilor (Liga Națiunilor ) a fost o organizație interguvernamentală înființată în urma Conferinței de Pace de la Paris care a pus capăt Primului Război Mondial și precursoarea Organizației Națiunilor Unite. Societatea Națiunilor a fost prima organizație internațională de securitate având obiectivul principal să mențină pacea mondială.  În perioada de maximă dezvoltare, între 28 septembrie 1934 și 23 februarie 1935, a avut 58 membri. Stabilite în Pactul Societății Națiunilor, scopurile principale ale Societății erau prevenirea războiului prin securitate colectivă, dezarmarea, și rezolvarea disputelor internaționale prin negociere și arbitraj.  Printre altele erau tratate și probleme precum condițiile de muncă, tratamentul corect a locuitorilor indigeni, traficul de persoane și a drogurilor, comercializarea armelor, sănătatea mondială, prizonierii de război, și protejarea minorităților din Europa. Filozofia diplomatică a Ligii Națiunilor a reprezentat o schimbare radicală a gândirii politice față de ultimele sute de ani precedenți. Societatea nu dispunea de forțe armate proprii, ci depindea de Marile Puteri pentru a-și pune în aplicare rezoluțiile, menținerea sancțiunilor economice pe care Societatea Națiunilor le impunea sau să i se ofere o armată pe care Societatea să o poată folosi când va fi necesar. Cu toate acestea, ezitau adesea să o folosească. Sancțiunile puteau, de asemenea, să nemulțumească membrii Societății, prin urmare nu se puteau conforma cu acestea.

În afara ideilor ce au precedat Liga Națiunilor, au existat proiecte contemporane cu instituția creată prin Tratatul de la Versailles. Cea mai coerentă propunere i-a aparținut contelui Coudenhove Kalergi, prin manifestul Pan-Europa, dorea o confederație pan-europeană. Renunțarea la politica ,,echilibrului de forțe'', caracteristică  secolului al XIX-lea, a însemnat trecerea la un ,,idealism'', care avea la bază principiile wilsoniene ,,de întemeiere  a păcii pe principiul siguranței colective'.[3]Noul context politic internațional impunea înlocuirea politicii balanței puterii cu sistemul securității colective care să aibă la bază, drept instrument al diplomației internaționale, Societatea Națiunilor. Noua instituție politică cu vocație universală trebuia să se ocupe cu instituirea păcii și prevenirea războiului[4]. Un reputat teoretician al relațiilor internaționale Stefano Guzzini aprecia că: ,,Nu balanța putrii, ci un organism internațional, Liga Națiunilor, era abilitat să fie instrumentul diplomației internaționale''[5]. Conferința de Pace de la Paris a hotărât edificarea unei noi hărți politice a a Europei pe baza principiului autodeterminării popoarelor, recunoașterea rolului nefast al imperiilor multinaționale și a introdus în circuitul relațiilor internaționale concepte noi, precum: garanție, arbitraj, securitate și dezarmare[6]. Procesul creării Societății Națiunilor este un proces amplu care a presupus apariția a peste 200 de asociații și comitete naționale care aveau drept scop crearea Societății Națiunilor[7]. Mihai Iacobescu realizează o etapizare a activității Societății Națiunilor: 1) etapa de debut și organizare a acestei instituții internaționale (1920-1923); 2) de afirmare și de dezvoltare (1924-1929); 3) de început a decăderii (1929-1933); 4) de agonie lentă și de ușoare tresăriri de revigorare (1934-1939) și 5) de deces (1939-1945)[8].

            În Comisia pentru elaborarea Pactului Societății Națiunilor, formată din 19 membri erau prezenți Wodrow Wilson și E. House (S.U.A.), lordul Robert Cecil și colonelul J. H. Smuts (Marea Britanie), Léon Burgeois și Ferdinand Larnaude (Franța), Vittorio E. Orlando și V. Scialoja (Italia), Batallo Reist (Portugalia), N. Makino și S. Chinda (Japonia), P. Hymans (Belgia), E. S. Pessôa (Brazilia) Wellington Koo (China), N. Vestnici (Serbia), E. Venizelos (Grecia), R. Dmawski (Polonia), Constantin Diamandy (România) și Kramar (Cehoslovacia)[9].

Structura organizațională a fost rezultatul unor aprinse dezbateri. În urma lor s-a ajuns la un consens fragil. Liga Națiunilor a devenit o instituție interguvernamentală prin excelență. Suveranitatea națională a fost considerată un principiu inalienabil. Încercând să împace pretențiile Marilor Puteri, dar și a statelor mai mici, puterea de coerciție a Ligii a fost mult diluată. Aceasta nu a putut impune nici măcar sancțiuni economice. A fost nevoită să facă apel la bunăvoința statelor naționale. La numai un an de la intrarea în funcțiune a Ligii, Statele Unite ale Americii s-au retras din organizație. Liga Națiunilor a funcționat cu ajutorul Consiliului, a Adunării Generale și a Secretariatului cu caracter permanent. Au mai funcționat ca instituții dinstincte dar legate de Societatea Națiunilor: Organizația internațională a Muncii și Curtea Permanentă de Justiție Internațională, înființată în anul 1920, în temeiul articolului 14 din Pactul Societății Națiunilor. Curtea Permanentă a funcționat până în anul 1940, fiind desființată în anul 1945[10]. Acest organism avea competența ,,de a judeca toate diferendele cu caracter internațional ce Părțile i le vor supune'' și de a da ,,avize consultative'' în diferendele prezentate[11].

 Adunarea era formată din reprezentanții tuturor statelor membre. Fiecare stat avea câte 3 reprezentanți însă dispunea de un singur vot în Adunare. Sesiunile erau convocate anual la Geneva, începând de obicei în luna septembrie sau ori de câte ori era necesar, fiind convocate de unul dintre statele membre (sau de mai multe state). În ceea ce privește acceptarea de state noi, documentul a fost clar. Orice stat, dominion sau colonie, care se guverna liber și întrunește votul a două treimi ale Adunării Generale, va fi acceptat ca membru cu drepturi depline. Pentru a activa procedura de retagere, statele trebuiau să-și anunțe demisia din Ligă, înainte cu doi ani de producerea efectivă a acesteia.   Pentru a convoca Adunarea în prealabil trebuia să fie obținută majoritatea statelor membre. Adeptă a diplomației și negocierilor deschise, ședințele Adunării erau publice. Competențele Adunării erau rezolvarea oricărei probleme care intra în sfera de activitate a Societății Națiunilor sau ar fi adus grave atingeri păcii generale. Adoptarea hotărârilor Adunării se luau numai cu unanimitate de voturi.      Pactul noii instituții politice universale stipula și unele excepții cum erau cele legate de primirea  de noi membri și de alegerea membrilor nepermanenți ai Consiliului. În aceste cazuri era necesară o majoritate de două treimi fără a se ține seama de abțineri, precum și în problemele procedurale se cerea obținerea unei majorități simple[12].

Primul președinte al Adunării Societății Națiunilor a fost belgianul Paul Hymans. Adunarea Generală avea șase comisii: Comisia 1 se ocupa de problemele constituționale, Comisia  2 stabilea regulamentul de organizare tehnică, Comisia 3 reglementa statutul Curții Permanente de Justiție Internațională, Comisia 4 reglementa organizarea Secretaritului și finanțelor, Comisia 5 se ocupa cu modalitatea de primire a noilor membri și Comisia 6 reglementa sistemul mandatele și armamentul[13]. România prin modul realist de abordare a problemelor internaționale a fost singura țară membră a acestui for internațional, care a fost reprezentată de reputatul diplomat Nicolae Titulescu, în calitate de președinte al Adunării Generale a Ligii Națiunilor, de două ori în mandatele din 1930 și 1931[14]. În prima sesiune a Adunării Generale a Societății Națiunilor delegația României a fost formată din: Nicolae Titulescu, profesorul doctor Toma Ionescu, D. Negulescu, doctorul Iancovici, consilierul juridic al delegației, A. Catargi și F. Lahovary, care erau șefii Secretariatului de la Geneva[15].

Consiliul, constituit în anul 1920, reprezenta organul executiv al Societății Națiunilor și era constituit din membrii permanenți și membrii nepermanenți aleși de Adunare. Articolul 4 paragraful 1 din Pactul Societății Națiunilor prevedea ca acest organism să fie format ,,din reprezentanții principalelor Puteri Aliate și Asociate'': S.U.A., Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, alți patru reprezentanți ,,desemnați în mod liber, de Adunare'' pentru un termen ce urma a se stabili și alți membrii permanenți, desemnați cu aprobarea majorității Adunării[16].  Până la desemnarea acestora de către Adunare, reprezentanții Belgiei, Braziliei, Spaniei și Greciei erau membri ai Consiliului. Avea aceleași competențe ca și Adunarea, plus alte prerogative proprii, precum cele referitoare la rezolvarea pașnică a diferendelor, adoptarea de măsuri corespunzătoare în cazul unei agresiuni, excluderea membrilor din Societatea Națiunilor și repartizarea mandatelor. Hotărârile Consiliului se luau numai cu exprimarea unanimității de voturi, nu se calculau voturile statelor care se abțineau[17]. Tocmai acest principiu al adoptării unor sancțiuni numai cu unanimitate de voturi a dus la ineficacitatea forului internațional, măcinat de propriile contradicții procedurale. Consiliul se întrunea de trei-patru ori pe an, sesiunile sale erau publice sau secrete. Relațiile dintre Adunare și Consiliu nu erau definite în mod explicit, iar, cu puține excepții, competențele lor erau în mare parte asemănătoare. Fiecare organ putea face față oricărei probleme, în sfera de competență a Societății, care putea afecta pacea mondială. Probleme și sarcini deosebite se puteau îndrepta la Consiliu sau la Adunare. Informațiile se puteau transmite de la un organ la altul.

Secretariatul era alcătuit din secretarul general numit de Consiliu cu aprobarea majorității membrilor Adunării, la care se adăuga personalul necesar exercitării atribuțiilor sale[18], care era numit de secretarul general cu aprobarea Consiliului dintre persoanele competente, avându-se în vedere și reprezentarea geografică în mod egal a ttuturor membrilor Ligii Națiunilor[19]. Primul secretar general al Societății Națiunilor a fost numit Sir Eric Drummond, cunoscut sub numele de lordul Perth, fost secretar particular al primului ministru al Marii Britanii. Acesta a  îndeplinit funcția de secretar general al Societății Națiunilor în perioada 1919-1933[20]. În preambulul tuturor tratatelor de pace de la Paris-Versailles din 1919-1920, a fost introdus Pactul Societății Națiunilor, sistemul de mandate și aranjamentele practice ulterioare, punându-se pentru prima dată problema sferelor de influență din prisma înțelegerii între marile puteri învingătoare după primul război mondial[21]. La ședința plenară a Conferinței de la Paris, din 28 aprilie 1919, delegațiile au votat Pactul Societății Națiunilor reprodus ca preambul al celor cinci tratate semnate în sistemul de tratate Paris-Versailles: Versailles, Saint-Germaine en Laye, Newilly sur Seine, Trianon și Sèvres, intrând în vigoare la 10 ianuarie 1920. România a fost reprezentată prin cei doi semnatari ai Pactului Societății Națiunilor doctorul Ion Cantacuzino și viitorul diplomat Nicolae Titulescu[22]. Limbile oficiale folosite în cadrul Societății Națiunilor erau franceza, engleza și spaniola (din 1920). Societatea avea în vedere adoptarea limbii esperanto ca limbă de lucru și încuraja folosirea acesteia, însă niciuna din opțiuni nu a fost adoptată.   

Pactul avea 26 de articole și o anexă a celor 32 de state membre fondatoare. Acestea erau: S.U.A., Belgia, Bolivia, Brazilia, Marea Britanie, Canada, Australia, Africa de Sud, Noua Zeelandă, India, China, Cuba, Ecuador, Franța, Grecia, Guatemala, Haiti, Hedjaz, Honduras, Italia, Japonia, Liberia, Nicaragua, Panama, Peru, Polonia, Portugalia, România, Statul sârbo-croato-sloven, Siam, Cehoslovacia și Uruguay. Alte 13 state erau "invitate să adere la Pact": Argentina, Chile, Columbia, Danemarca, Elveția Spania, Norvegia, |ările de Jos (Olanda), Persia, Salvador, Suedia și Venezuela[23].

Între 1920 și 1946, au existat 63 de state member ale Societății Națiunilor.

Pactul care a format Societatea Națiunilor a fost inclus în Tratatul de la Versailles și a intrat în vigoare pe 10 ianuarie 1920. Societatea Națiunilor a fost desființată pe 18 aprilie 1946, când activitățile și responsabilitățile au fost preluate de Organizația Națiunilor Unite.  România a participat la discuțiile legate de finalizarea proiectului de statut al noii instituții politice internaționale[24]. În preambulul Pactului se definea scopul noului organism internațional: dezvoltarea cooperării între națiuni, garantarea păcii și a siguranței, obligația tuturor statelor semnatare "de a nu recurge la război", de întreține "la lumina zilei relațiuni internaționale bazate pe justiție și onoare", de a respecta "riguros prescripțiunile dreptului internațional" ca reguli de "de conducere efectivă a guvernelor", instituirea dreptății și respectarea tuturor prevederilor tratatelor "în raporturile mutuale dintre popoarele organizate".   În articolul 1 se preciza calitatea de membri fondatori a Societății Națiunilor a acelor semnatari ai Pactului, precum și a statelor care  urmau să adere "fără nici o rezervă, prin o declarațiune, depusă la Secretariat în cursul celor două luni de la intarea în vigoare a Pactului și despre care se va face notificare celorlați membri ai societății".  Noțiunea de membru nu era identică cu aceea de stat, putând fi membru "orice Stat, Dominion sau Colonie care se guvernează liber", dacă admiterea sa era susținută de două treimi din membrii Adunării. Condițiile primirii membrilor erau clar definite în Pact, solicitantul trebuia să-și asume unele obligații care constau în acordarea de "garanții efective de intenția sa sinceră de a observa angajamentele sale internaționale" și acceptarea unui "regulament stabilit de Societate, în ceea ce privește forțele și armanentele sale militare, navale și aeriene".  Condiția retragerii din noua instituție politică internațională era ca fiecare membru care dorea acest lucru să prezinte cu doi ani mai înainte o înștiințare, cu obligația îndeplinirii la momentul respectiv a tuturor angajamentelor sale sale internaționale, inclusiv cele prevăzute în Pact.   Fabricarea munițiilor și materialelor de război trebuiau să fie supuse controlului Consiliului, care trebuia să cunoască situația armmentelor, programele și sumele alocate de bugetul fiecărui stat membru cheltuielilor militare, starea industriei de război din statele membre[25]. Această prevedere a fost îndeosebi susținută de România, sprijinită și alte țări mici și mijlocii.

            Articolul 9 stabilea formarea unei Comisii permanente care trebuia să dea Consiliului "avizul său" asupra executării articolelor 1 și 8 și "în mod general asupra chestiunilor militare, navale și aeriene". Pentru statele mici, membre ale noii instituții politice internaționale, prevederile articolului 10, prin care membrii  își luau ,,îndatorirea să respecte și să păstreze împotriva oricărei agresiuni externe integritatea și independența politică existentă''[26], vedeau în noul organism internațional cadrul instituțional al rezolvării problemelor de interes general și al participării active la apărarea propriilor interese.  Articolele 11-17 din Pact prezentau mijloacele care puteau fi aplicate în cazul unor diferende: utilizarea arbitrajului, respectarea unui termen de 3 luni după pronunțarea sentinței care fusese dată de instanța de arbitraj sau de Consiliul Ligii, întreruperea relațiilor economice, financiare și politice cu statul care încălcase principiile dreptului internațional public și a Pactului[27]. Datorită absenței voite sau involuntare de precizare a unor sancțiuni militare tranșante în cazul unei agresiuni exercitate de un stat asupra altui stat, Consiliul Ligii, încorsetat de adoptarea unor măsuri punitive, numai pe baza principiului unanimității, n-a putut să împiedice acțiunile revanșarde ale Italiei, Japoniei și Germaniei.

     

 

 

---

[1]Mircea Malița, Diplomația. Școli și instituții. Ediția a II-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975, p. 185

[2]Philippe Moreau Defarges, Organizații internaționale contemporane, Iași, Institutul European, 1998, p. 1; vezi detaliat despre rolul Societății Națiunilor F.P. Walters, A History of the League of Nations, New York, 1952, 2 volume; S. Goodspeed, The Nature and Functions of  International Organization, New York, 1963

[3]Henry Kissinger, Diplomația, traducere Mircea  Ștefănescu, Radu Paraschivescu, Editura All,  (București), 2002,  p. 192

[4]Savel Rădulescu, Nicolae Titulescu, 1882-1941, în volumul Diplomați iluștri, volumul I, Editura Politică, București, 1969, p. 401

[5]Stefano Guzzini, Realism și relații internaționale. Povestea fără sfârșit a unei morți anunțate: realismul în relațiile internaționale și în economia politică internațională, traducere Diana Istrățescu, Institutul European, (Iași), 2000, p. 50

[6]Maria Georgescu, Franța și România în sistemul de securitate colectivă europeană în anii '20. Speranțe și iluzii în volumul Muzeului Vrancei, Diplomație și diplomați români, volumul II, coordonat de Gheorghe Buzatu, Valeriu Florin Dobrinescu, Horia Dumitrescu, Editura Pallas, Focșani, 2002, p. 235-236

[7]E. Pangrati, Opinia publică și Societatea Națiunilor, în Politica externă a României.19 prelegeri publice organizate de Institutul social Român, Editura Cultura Națională, București, 1925, p. 329

[8]Mihai Iacobescu, România și Societatea Națiunilor, 1919-1929, Editura Academiei, București, 1988,  p. 89

[9]Petre Bărbulescu, România la Societatea Națiunilor, 1929-1939-momente și semnificații, Editura Politică, București, 1975, p. 21, nota  10

 

[10]Vasile Crivăț, Drept internațional public, Editura Fundației ,,România de Mâine'', București, 1999, p. 185

[11]Ioan Scurtu, România și Marile Puteri (1918-1933). Documente, Editura Fundației România de Mâine,  București, , 1999, p. 36-37

[12]Petre Bărbulescu, op. cit., p. 25

[13]Ibidem, p. 33, notele 26, 27

[14]Valeriu Florin Dobrinescu, România la Conferințerle de Pace (Paris:1919-1920, 1946-1947). Un studiu comparativ, Editura Neuron, Focșani, 1996, , p. 35-36

[15] Petre Bărbulescu, op. cit., p. 33

[16]Ioan Scurtu,  op. cit., p. 34

[17]Petre Bărbulescu, op. cit., p. 25, nota 12

[18]Dicționar diplomatic, coordonat de Petre Bărbulescu, Ionel Cloșcă, Nicolae Ecobescu, Dinu C. Giurescu, etc., Editura Politică, București, 1979, p. 805

[19]Petre Bărbulescu, op. cit, p. 24-25, nota 12 

[20]Ioan Scurtu, op. cit., p. 41, notă

[21]Corneliu Bogdan, Eugen Preda, Sferele de influență, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 121

[22]Petre Bărbulescu, op. cit, p. 23, nota 12 

[23]La Societé des Nations, Journal Officiel, 1/1920; Alexandru Vianu, Zorin Zamfir, Constantin Bușe, Gheorghe Gheorghe, Relații internaționale în acte și documente, vol. I, 1917-1939, Editura Didactică și Pedagogică, București,1974, p. 25; Ioan Scurtu, op. cit.,  p. 40-41

[24]Nicolae Ciachir, Marile Puteri și România  (1856-1947), Editura Albatros, București, 1996, p. 197

[25] Ioan Scurtu, op. cit.,  p. 33-35

[26]Alexandru Vianu, Zorin Zamfir, Constantin Bușe, Gheorghe Gheorghe, op. cit., p. 20.

[27] Ioan Scurtu, op. cit.,  p. 36-37