Fortificarea graniței româno-maghiare în 1916 (PETRESCU 1930)

<
Cartea întîia
La Piatra Craiului, în munte
În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întîia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între Bușteni și Predeal. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă, acoperite ici și colo cu ramuri și frunziș, întărite cu pămînt ca de un lat de mînă, erau botezate de noi tranșee și apărau un front de vreo zece kilometri.
În fața lor, cîteva dreptunghiuri de rețele și "gropi de lup" erau menite să sporească fortificațiile noastre. Toate capetele acestea de tranșee, risipite ici-colo, supraveghind șoseaua (?) de pe boturi de deal, nu făceau, puse la cap la cap, un kilometru. Zece porci țigănești, cu boturi puternice, ar fi rîmat, înte-o jumătate de zi, toate întăriturile de pe valea Prahovei, cu rwțele de sîrmă și cu "gropi de lup" cu tot. (Gropile astea de lup erau niște gropi cît cele pe care le fac, jucîndu-se, copiii în nisip, iar în fund aveau bătut cîte un mic țăruș, ascuțit apoi ca o țeapă în sus.) După socotelile Marelui stat-major român din 1916 - adică din timpul bătăliei de la Verdun* - dușmanul care venea la atac avea să calce, din nebăgare de seamă, în aceste gropi și să se împungă în țepi, fie în talpă, fie în spate. Despre "valea fortificată" a Prahovei vorbea cu respect toată țara: Parlamentul, partidele politice și presa. Ca să nu poată fi văzute din tren aceste realizări misterioase, vagoanele nu circulau decît cu perdelele trase, sau dacă nu erau perdele, cu geamurile mînjite cu vopsea albă, iar de la Sinaia, pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la armă (1).
La 10 mai, în același an, eram mutat în regimentul XX, care, de un an și mai bine se găsea pe frontieră, deasupra Dîmbovicioarei în munți, tot pentru acoperire și fortificații. Aici, aceeași glumă: cîteva sute de metri de tranșee-jucării erau menite să ilustreze principiule tactice ale armatei române de neînvins. Frontul de acoperire al batalionului nostru se întindea pe vreo zece-cincisprezece kilometri de frontieră, către vama Giuvala în dreapta, iar spre stînga pînă la domul alb, de piatră, al culmii Piatra Craiului. Noi "fortificasem" însă, cu trei sute de metri de tranșee, ca mai sus, dar fără gropi de lup, numai bătătura de iarbă verde dintre căsuța care ne slujea de popotă și căsuța unde locuia conandantul de batalion. Firește dacă vreun nefericit s-ar fi rătăcit pe aci "să vadă" întăriturile noastre, ar fi fost arestat și probabil executat ca spion.
În realitate, vremea se trecea cu instrucție într-o poiană mai mărișoară, cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, cînd ne împărțeam între români și turci, și năvăleam urlînd unii într-alții. Știu bine că în acest timp se dădeau asigurări în Parlamentul țării* că "sîntem bine pregătiți", că în doi ani de neutralitate** "armamentul a fost pus la punct", iar anumite persoane își luau răspunderea afirmării că sîntem gata "pînă la ultimul nasture, pînă la ultimul cartuș", iar cu știința luptei pînă la cucerirea ultimei poziții, fie ea socotită ca inexpugnabilă.
(...)

(1) E perfect adevărat că în timpul luptelor de mai tîrziu, nici unui comandant de companie nu i-a trăsnit prin cap să ocupe aceste tranșee, care parodiau în mic satele lui Potemkin*, mai ales că nemții nu s-au simțit obligați să vie pe șosea, ca să poată fi vînați cu pușca, ci au ocupat dealurile împădurite negru și clăbuceturile cu pășunile verzi-gălbui.
>

Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 5-6.

Umor

Marchizul d'Aligre, unul din cei mai de seamă bogătaşi de pe vremea celui de-Al Doilea Imperiu francez (1852-1870), era de o avariţie proverbială. La o chetă ce se făcea pentru o chetă de binefacere, puse pe tavă 10 centime. Tânăra care strângea ofrandele îi mulţumi zâmbind şi adăugă:
- Scuzaţi-mă, domnule marchiz, nu am să vă dau restul...

SURSA
Gheorghe Braşoveanu, Anecdote cu şi despre oameni celebri, ''Rebus'', Bucureşti, 2013

Dreptul la iubire al femeii la începutul secolului XX (PETRESCU 1930)

<
Cartea întîia
La Piatra Craiului, în munte
(...)
Ar fi drept să arăt că nu numai în saloane, în tren, la restaurant se discuta așa ceva. În literatură, de pildă, și în teatru era același lucru. Nu numai romanele, dar toate piesele așa-zis bulevardiere, mult la modă pe atunci, nu proclamau decît "dreptul la iubire", și în privința asta erau noi și revoluționare, față de piesele care proclamau în vremuri prăfuite: Ucide-o!... Îndeosebi era jucat pe toate scenele din lume un tînăr francez, ale cărui eroine "poetice", elicvente, cu părul despletit și umerii goi, într-un decor de lux și muzică, își căutau "fericirea" trecînd peste orice, tîrîte de patimă. Femeile din toate capitalele plîngeau, înduioșate pînă la mistuire de neînțelegerea bărbaților brutali din piesă, incapabili să simtă frumusețea sublimă a iubirii.
Cum teatrul, mai cu seamă prin dialogul lui, care trebuia să dea "iluzia vieții" (presărat doar cu vorbe de spirit ici și colo), se obligase să dea imaginea exactă a publicului și a convorbirilor lui, publicul, la rîndul său, împrumuta din scenă fraze și formule gata și astfel, în baza unui principiu pe care, prin analogie, l-am putea numi al mentalităților comunicante, se stabilise o adevărată nivelare între autori și spectatori:
(...)
>


Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, p. 9.

Cum se mânca o pâine în țara românească înainte de Primul Război Mondial (PETRESCU 1930)

<
Cartea întîi
(...)
Diagonalele unui testament
(...) Mai tîrziu am aflat că unii miniștri înadins adună atîția nenorociți în sala de așteptare, ca să dea impresia că au resort important și că au ajuns departe în viață. De aceea, ei amînă, ca profesioniștii care vor să pară că au clientelă, cît mai mult, lasă să se îngrămădească lumea, și încă de pe scara automobilului, cînd sosesc, se întreabă dacă e plină sala de așteptare.
(...)
- Nu trebuie să pierzi nici o zi. Dacă mai află și alții de depozit? Hei băiete, cum crezi tu că se mănîncă o pîine în țara românească?
Nu era întîia oară cînd îl auzeam spunînd asta și nici nu era singurul om care o spunea. Atît de deseori am auzit exclamația asta, încît am impresia, falsă, desigur, că pîinea e supremul scop al oricui și măsurătoarea tuturor valorilor sufletești. "Vreau să mănînc și eu o pâine" (și nimic altceva). "A mîncat pîine în casa mea". "Dă-i și lui, acolo, o pîine". Idealul fiecăruia pare să fie, cu exclusivitate, să cîștige cît mai multe pîini, izbînda în viață și-o apreciază după numărul de pîini de care dispune. Iar maximum de altruism constă în satisfacția "de a da și altuia să mănînce o pîine de pe urma ta" (dar nu mai multă, "că se obrăznicește"). Țară a grîului și a foamei cronice în trecut, trăiește și acum sub obsesia pîinii, care eclipsează orice alte preocupări ale conștiinței, orice drame în zona superioară. Tragediile sînt aici în gradul "luptei pentru existență", căci viața, infinit mai ușoară ca în Apus pentru cei mediocri, ca și pentru canalii, e neînchipuit de grea pentru oamenii de merit și pentru cei care vor să rămînă cinstiți, decît oriunde, în lume. De altfel, am aflat, în altă împrejurare, un fapt care îmi confirmă și mai mult această falsă impresie: în loc să răspundă la o polemică științifică a unui coleg al său, un savant localnic l-a vestit că are "să-l facă să se predea prin foame" și a manevrat așa încît a izbutit.
Firește că viața ar fi atroce în asemenea societate. Din fericire, compatrioții noștri, în măsura în care toată observația ar putea fi adevărată, par să fie, ca toți orientalii, de un vulgar și aprig senzualism. Ceea ce nu se poate obține pe cale sufletească și de constrîngere a conștiinței, se obține ușor prin femei, care, dacă știu să se refuze și să manevreze cu trandafirul roșu, nu cunosc refuzul. Situații se fac și se desfac prin femei, nu iubite, ci dorite. Nu e aci numai o nuanță, ci o deosebire fundamentală. Ceea ce un profesor universitar nu poate obține după umilitoare audiențe, obține o actriță într-o convorbire telefonică de un minut. Mai au același succes cei influenți, care pot practica dictonul "Do ut des"; exact: dă-mi, dacă vrei să-ți dau și eu.
(...)
>

Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp.  48, 49-50.

Cuvântul de origine maghiară „tar”

TAR (pl. taruri, s. n.) este o veche unitate de măsură pentru greutăți, egală cu 125 ocale. În Transilvania, este definit ca unitate de măsură pentru capacitate egală cu două berbințe.
Acest lexem mai poate definit ca:
1.Greutate, încărcătură, sarcină pe care o duce un om sau un animal.
Regional se folosește expresia: A purcede în tar = A rămân gravidă.
În Moldova, atunci când precede termenul calificat de care se leagă prin prepoziția de, se folosește ca un epitet pentru copil obraznic, agasant.
2. În unele regiuni mai este folosit și cu sensul de plută alcătuită din 4 table.
Termenul este împrumutat din magh. tar.

Umor

Triboulet, bufonul regelui francez Francisc I (1515-1547). fu amenințat cu moartea de un senior.
- Să n-ai grijă - îi spuse regele - pedeapsa nu va întârzia. La un sfert de oră de la moartea sa, vinovatul va fi executat si el din porunca mea.
- Ah! Sire nu poți face ca acest sfert de oră să fie înainte și nu după moartea mea?

SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, 2013.

Umor

Lui Alexandru cel Mare, regele Macedoniei (356-323), i-a fost adus un tânăr soldat care se dovedise laș într-o bătălie:
-Cum te cheamă? - îl întrebă suveranul.
-Alexandru!
-Tinere, ceva trebuie să-ți schimbi: ori numele, ori caracterul!

SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București 2102.

UMOR - Agesilau II, rege al Spartei

Agesilau II, regele Spartei (c. 399-c. 360), fiind întrebat care însușire e mai de preț pentru om, dreptatea sau vitejia, răspunse:
-Dacă toți oamenii ar fi drepți, n-ar mai fi nevoie de viteji.



SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București 2012.

UMOR - politicianul englez A. J. Balfour (1848-1930)

Un cetățean din SUA stătea de vorbă cu contele Arthur James Balfour (1848-1930), diplomat și om politic englez, și își lăuda concetățenii:
-Noi, americanii, suntem niște oameni care niciodată nu scoatem din gură o minciună.
La care Balfour a replicat:
-Acum înțeleg de ce dv., americanii, vorbiți pe nas!



SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București 2012.

UMOR - scriitorul francez T. Bernard (1866-1947)

Un curios l-a întrebat pe scriitorul umorist francez Tristan Bernard (1866-1947) care este deosebirea între capital și muncă.
-Asta-i foarte simplu - a răspuns umoristul. Împrumut de la dumneata o mie de franci, acesta este un capital, iar munca va fi atunci când vei dori să capeți banii înapoi!




SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, 2012.