„Confesiunile unui magistrat imperfect” (RUSU 199?)

 Titus Rusu, Confesiunile unui magistrat imperfect, „Tomis”, Constanța, 199?

Fragment din volumul în curs de apariție.

(....) Fotografia a fost făcută pe o alee în Cișmigiu, a doua zi după Paște 1953. Tocmai ieșisem de la cursuri. Didina între noi apare distinsă și elegantă chiar, în raport cu celelalte femei surprinse în fotografie și care plăteau tribut sărăciei și prostului gust al epocii. Stalin murise de vreo două luni.

Didina, fiică de învățători, era originară din Râmniceni, județul Buzău. Locuia la Căminul Carpați, în aceeași cameră cu Rodica Moscu, colega mea de bancă, și ea fiică de învățători din Vatra Moldoviței, județul Suceava.

Împreună cu Didina, Rodica, Sara Leibeș și Reicher Michel, frecventam concertele simfonice de la Ateneu, recitalurile de muzică de cameră de la Dalles, spectacolele teatrale, muzeale și expozițiile de artă.

Mi-amintesc că împreună cu Sara Leibeș am vizitat expoziția retrospectivă a lui Iosif Iser de la Dalles. Sara era o fată durdulie, brunetă, cu doi ochi mari negri, iar părul ca pana corbului îl purta în două cozi lungi. Părea o figură biblică. Eu îi ziceam Sulamia. Eram sub impresia nuvelei Sulamia de Al. Kaprui, pe care o citisem într-un volum publicat de Editura Cartea Rusă. În timp ce vizitam expoziția, maestrul Iser, un bărbat în vârstă, îndesat, cu chelie, a abordat-o pe Sara și au discutat câteva minute. Sara mi-a spus că i-a solicitat să-i pozeze. Mai târziu aveam să aflu că maestrului îi plăceau mult tinerele...

Cu grupul nostru mergeam să ascultăm muzică pe discuri la Universitate, într-o sală de la etajul 4 și la sala ARLUS de pe strada Batiștei. La ARLUS aveam posibilitatea să solicităm lucrări de Bach, Mozart și Beethoven. Sorin Titel, care mai târziu avea să devină un scriitor important, se atașase și el grupului nostru, cerea aproape invariabil să asculte Poemul extazului de Scriabin. Mi-amintesc că, odată, colegul meu de grupă și de cameră de la cămin, Reicher Michel, fiul rabinului de Dorohoi, a cerut să asculte Dansurile polovțiene de Borodin. Michel Reicher mi-a mărturisit după aceea că a cerut Dansurile polovțiene din spirit de frondă față de câțiva ascultători pe care îi credea snobi.

Colegul Nicu Stancu nu era meloman, însă intrase în grupul nostru. Mereu ironic și zeflemist, poate dintr-un sentiment de premoniție, față de Didina era cald și deosebit de atent. Într-o zi de sfârșit de iarnă, în actualul amfiteatru Dongoroz de la Facultatea de Drept, Nicu i-a zis Didinei „Ghiocel”. Din cauză că venea primăvara, dar și a pulovărului alb pe care îl purta, a privirii senine, calde, sincere și prietenești. Și Ghiocel a rămas pentru noi, prietenii.

La absolvirea facultății, în 1957, grupul de prieteni s-a destrămat. Fiecare și-a urmat propriul destin. Didina a fost numită judecător la o instanță în Teleorman, iar după câteva luni a fost transferată la Tribunalul raional Hârșova. 

Mi-amintesc că în toamna anului 1958, împreună cu un grup de colegi, am fost trimiși cu camionul la recoltat cartofi, la un Gostat din raionul Fetești. Fiind după amiază, am hotărât să rămânem peste noapte la un hotel din Hârșova, iar a a doua zi să mergem la locul cu pricina.

Am căutat-o pe Didina și împreună am fost la restaurantul Rogojina, unde am stat până târziu, ascultând o muzică languroasă interpretată de o solistă grasă, acompaniată de doi lăutari țigani. Dat fiind faptul că orașul era mic și Didina era cunoscută, am fost în centrul atenției toată seara.

Peste vreo doi ani, Ghiocel a fost mutată la Tribunalul Medgidia. Acolo era președinte Stoica Ionel, om de petreceri lungi, interminabile, cu prieteni. Nu-l cunoșteam personal. Mulți îi citau glumele și replicile spumoase, uneori deocheate, pe care le debita în stare euforică, în fața unui pahar de vin. 

(...)

„Viața filialei” („TOMIS” 1999)

 ***, Viața filialei, „Tomis”, Constanța, 1999

*

Încă de la înființare, Editura „Ex Ponto” din Constanța s-a impus repede atenției publice ca o casă editorială deschisă pentru valorile culturii naționale, dar mai ales pentru valorile autentice ale spațiului euxin. De curând, conducerea editurii și Tipografiei „Infcon” SA, reprezentată prin Ioan Popișteanu, directorul editorii, Paul Prodan, directorul tipografiei, Doina Crișan, director economic, Constantin Zamfir, consilier editorial, s-a întâlnit cu cei mai apropiați colaboratori și consultanți, din dorința firească de a supune dezbaterii planurile și programele  editoriale și de dezvoltare a activității acestor instituții pe anul în curs. Schimbul de opinii a relevat necesitatea unui plan structurat cu oferte sigure, extinderea relațiilor de difuzare pe întreg teritoriul țării, colaborarea și cu scriitori din alte domenii decât cel literar, publicarea unor traduceri de marcă din literatura universală, un târg de carte complex la Constanța dublat de un Festival Național de Poezie, îmbunătățirea condițiilor de tipărire a revistei „Tomis”, prezența la târgurile de carte importante din țară și străinătate. Au participat la dialog scriitorii Constantin Novac, Nicolae Motoc, Ovidiu Dunăreanu, criticul Nicolae Rotund și artiștii plastici Ion Tițoiu și Ion Codrescu.

*

Editura „Ex Ponto”, revista „Tomis” și Filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România au organizat la Casa de Cultură din Medgidia lansarea celui de-al doilea volum de versuri al poetului Dima Zăinescu din acest oraș, intitulat „Fruct de noroc”. Au vorbit despre carte și autor C. Novac, N. Motoc, N. Rotund, I. Codrescu, din partea Filialei, și I. Popișteanu, P. Prodan și C. Zamfir, din partea editurii.

*

Cu ocazia sărbătorii a 15 ani de existență, Asociația Artiștilor Plastici „Amfora” din Constanța a acordat diplome pentru întreaga activitate, consecvență și camaraderie artistică în promovarea actelor de cultură unor personalități dobrogene și unor ziare, posturi de radio și televiziune din Constanța, care au fost cu gândul, sufletul și fapta alături de ea. Filiala Dobrogea și „Tomis” au fost onorate prin conferirea de diplome scriitorilor C. Novac, secretar al Filialei și redactor șef al revistei, O. Dunăreanu, redactor, și Sorin Roșca, reporter.

*

Amet Aledin, una dintre „Vocile tinere” descoperite și susținute de „Tomis”, și-a lansat la Cercul Militar Constanța, cu sprijinul Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România - volumul de debut în poezie „Dincolo de semn”, apărut la „Ex Ponto”. Despre semnificația momentului a vorbit S. Roșca din partea revistei. Din partea Filialei au avut intervenții N. Motoc (lectorul cărții), Arthur Porumboiu și O. Dunăreanu.

„Sub pavilion modernist” („TOMIS” 1999)

 ?, Sub pavilion modernist, „Tomis”, Constanța, 1999

Patria, poporul și Io a lui Augustin Ioan, apărută la nu se știe ce editură într-un număr de doar 100 de exemplare și doar „pentru anume ochi”, e o carte care șochează chiar prin titlul ei, cu bătaie mai mult decât parodică la poezia eticismului propagandistic de până la Revoluție. Incisivă și ironică, ca aproape întreaga lirică a optzeciștilor munteni, placheta acestui autor de sorginte dobrogeană este, în primul rând, o tentativă curajoasă de a privi realitatea cu absolut alți ochi decât cei care au făcut în timp corp comun cu lentilele de contact ale sfruntatei propagande de partid. Universul ideologizat până la paroxism în regimul totalitar de jalnică pomenire apare acum totalmente denudat: „Patria e netedă / Câte un milițian ici / și colo lubrefiază / i /story / a”. Semn al universului concentraționar, „milițianul calcă nisip și scaieți și apă friabilă. Canalul îi asudă în spate la finele planului / cincinal. Dușmanii poporului râmă după jir / calcarele lui Papa Dobrotici” (La canal). Scriitura de gradul zero face și mai tăioase frazele „Militarul se multiplică prin înmugurire”, pentru că au fost date la polizorul istoriei celei mai amare. Alături de milițian, securist și delator, apare pater patriae, geniu apocaliptic al răului: „Coruri ceruri înflăcărau / șapte și arca deflora pustiul. El călca magistrala albastră / și ținea cuvântări” (Magistrala albastră).

Se știe că unul din trouvaille-urile postmoderniștilor sub ala căror pavilion navighează liric A. I. e contopirea textului cu existența cotidiană. Infuzia de realitate în care se îmbăiază discursul cu tentă epică din Patria, poporul și Io e uneori declarat ca un adevărat credo artistico-civic: „Deschid fereastra și mă uit la realitate” (p. 16). Realitatea vizualizată de poet are consistență geografică și istorică precisă - Dobrogea unor obiecte megalomanice cum ar fi Canalul ori Combinatul chimic Midia Năvodari. Industrializarea forțată are efecte mai mult decât alienante asupra individului. Balada Kali-Yuga ne arată ceea ce urma să devină oamenii epocii de aur. Decorul în care evoluează acești roboți e unul prin excelență (neo)expresionist: tencuiala are lepră, apa nevâslită asuda sare în subsol, iubita are sâni de fier, căsătoria e redusă la electromagnetism etc. Autobiografia de ficționar a devenit pentru poet atât de fragedă încât va simți nevoia acută s-o recupereze în text pe cea reală. În această ordine de idei, ciclul DOROBANȚU se eșalonează ca o suită de minireportaje în care șăgălnicia maschează cel mai adesea tragismul existențial conștientizat ca atare de poetul care-și recuperează filtrând critic evenimente care transformau corpul în mecanism.

Revolta se intensifica odată cu adolescența pe care poetul o recuperează în ultimul ciclu al plachetei. Crizele de pubertate par să le anuleze pe cele ale identității de sine și lasă să se întrevadă o ieșire din minciuna socială: „Acum încep a semăna / cu harta patriei trasă pe față, / scalp străin. Vale și deal / riduri și mări / de sudoare, de sare, de sebum”. Spiritul lui Geo Dumitrescu tânăr pare a se insinua în versurile interesantului postmodernist care este Augustin Ioan.

„Profesia de relaționist” (DAGENAIS 1999)

Bernard Dagenais, Profesia de relaționist, trad. A. M. Frumușani (fr. 1999), Polirom/Relații publice și publicitate (C. Coman), Iași, 2002, 231 p.

Introducere

1. Ce sunt relațiile publice?
1. De ce se practică relațiile publice?
1.1 Pentru că nu putem trăi fără comunicare
1.1.1. Obligația de a comunica
1.1.2. Necesitatea de a recurge la mass-media
1.2. Pentru a atrage atenția
1.3. Pentru a informa
1.4. Pentru a crea un climat de simpatie
1.5. Pentru a rezolva o problemă
1.6. Pentru a gestiona o provocare
1.7. Pentru a dezvolta o imagine
1.8. Pentru a ne apăra
1.9. Pentru a influența opinia publicului
1.10. Pentru a răspunde jurnaliștilor și publicului
1.11. Pentru a face față complexității socioeconomice
1.11.1. Structura socială complexă
1.11.2. Consumatorii
1.11.3. Jurnalismul
1.11.4. Restricțiile bugetare
1.11.5. Prevenirea
2. Ce sunt relațiile publice?
2.1. O stare de spirit
2.2. Un instrument de gestiune
2.2.1. Luarea deciziilor
2.2.2. Gestiunea mizelor
2.3. O îndemânare
2.4. O artă și o știință
2.5. O profesie exigentă
2.6. O practică democratică
2.7. Un control asupra realității
2.8. O industrie
2.9. Un sistem de valori
3. O definiție
3.1. O activitate de conducere
3.1.1. A fi membru al conducerii
3.1.2. A participa la decizii
3.2. Cu caracter permanent și organizat
3.3. În slujba organizației
3.4. Pentru a crea un curent de simpatie
3.5. Pentru a gestiona provocările
3.6. Pe lângă diferitele categorii de public
3.7. O practică de informare
3.8. Căutarea interesului comun
3.9. Concluzii
4. Relații publice și celelalte profesii ale comunicării
4.1. Jurnalismul
4.2. Publicitatea
4.3. Marketingul
4.4. Afacerile publice și lobby-ul
4.5. Propaganda
4.6. Concluzii
5. Puțină istorie
5.1. Practica ancestrală
5.2. Nașterea relațiilor publice moderne
5.3. Lecțiile unei crize

2. Abilitățile necesare pentru a reuși în această profesie
1. Calitățile personale
1.1. O cultură generală
1.2. Imaginație
1.3. Aptitudini particulare
2. Cunoștințe specifice
2.1. Cunoașterea organizației
2.2. Cunoașterea publicului
2.3. Cunoașterea mediului
2.4. Cunoașterea tehnicilor de cercetare
3. Exigențele profesionale
3.1. Cunoașterea mass-media
3.2. Cunoașterea strategiilor de comunicare
3.2.1. Înțelegerea problemei: un rol de analist
3.2.2. Formularea obiectivelor și alegerea țintelor: un rol de consilier
3.2.3. Prezentarea strategiei: un rol de strateg
3.2.4. Alegerea tehnicilor: un rol de expertiză
3.2.5. Alegerea mass-media: un rol tehnic
3.2.6. Alegerea suporturilor
3.2.7. Mesajele: un rol de creativitate
3.2.8. Producția: un rol de specialist
3.2.9. Bugetul și calendarul: un rol de logistică
3.2.10. Evaluarea: un rol de cercetare
3.3. Cunoașterea tehnicilor de comunicare
3.3.1. Tehnica de bază: scriitura
3.3.2. Comunicarea de masă
3.3.3. Comunicarea internă
3.3.4. Comunicarea personalizată
3.4. Cunoașterea suporturilor
3.4.1. Suporturile scrise
3.4.2. Suporturile audiovizuale
3.4.3. Suporturile tridimensionale
4. Munca de relaționist
4.1. Sarcinile de execuție
4.2. Sarcinile de decizie
4.3. A fi generalist sau specialist
4.4. Sarcinile pe care le poate îndeplini
4.4.1. Cercetarea
4.4.2. Conceperea 
4.4.3. Realizarea
4.4.4. Evaluarea

3. Formarea
1. Conținutul formării ideale
2. Problemele formării
2.1. Pasiunea pentru științele comunicării
2.2. Formarea la locul de muncă
2.3. Formarea generală de bază
2.4. Neglijența organizațiilor
3. Diversitatea formărilor
3.1. Comunicarea instrumentală
3.2. Comunicarea strategică
3.3. Știința comunicării
4. Formarea în instituții școlare
4.1. Formarea în colegii
4.2. Formarea în universități
4.2.1. Cursurile obișnuite de ciclul întâi
4.2.2. Cursurile de formare continuă
4.2.3. Cursurile de ciclul al doilea
5. Formarea profesională
5.1. Societatea Relaționiștilor din Quebec
5.2. Organizațiile
5.3. Benchmarking-ul: învățarea prin exemplu
5.4. Formarea privată
6. Realitatea formării
6.1. Absența formării
6.2. Cultura de bază
6.3. O formare comună pentru jurnalism și pentru relațiile publice
6.4. Preocupările divergente ale intervenienților
6.5. Formarea este o necesitate

4. Cum se organizează profesia? 
1. Starea de fapt
1.1. O profesie nedelimitată
1.2. O meserie complexă
1.3. Specificitatea sarcinilor
1.3.1. Tehnicianul în informare
1.3.2. Profesionistul în comunicare
1.3.3. Directorul de comunicare
2. Activitatea în organizație
2.1. Rațiunea de a fi a unui departament de comunicare
2.2.1. Presiunea externă
2.2.2. Presiunea internă
2.2. Un conținut specific
2.3. O realitate complexă
2.4. O funcție politică și administrativă
2.5. Situarea sa în organigramă
2.6. Organizarea unui departament de comunicare
2.6.1. Serviciile oferite
2.6.2. Sarcinile ce trebuie realizate
2.7. Raporturile cu cabinetele de consiliere
2.8. Comunicarea integrată
3. Munca într-o agenție
3.1. Structura unei agenții de PR
3.2. Principalele agenții
3.3. Diferiții clienți
4. Consultantul independent în relații publice
5. Relațiile cu jurnaliștii
5.1. Punerea în valoare a relaționistului
5.2. Jurnalistul pune în scenă
5.3. O neîncredere reciprocă
6. Asociațiile profesionale
7. Etica
7.1. O definiție
7.2. Cazurile de conștiință

5. Imaginea relaționistului
1. Noțiunea de imagine
1.1. Personalitatea
1.2. Imaginea proiectată
1.3. Imaginea percepută
1.4. Imaginea-răspuns
2. Imaginile propuse
2.1. Zeul Hermes
2.2. Ambasadorul
2.3. Interpretul
2.3.1. Interpretul publicului
2.3.2. Interpretul evenimentelor
2.3.3. Interpretul organizației
2.3.4. Interpret între părți
2.4. Generozitatea
2.5. Cavalerul medieval
2.6. Adevărul înainte de toate
3. Imaginile percepute
3.1. Relaționistul monden
3.2. Relaționistul agent de presă
3.3. Manipulatorul
3.4. Ventilatorul
3.5. Spin doctor-ul
3.6. Docilul
4. Imaginile trăite
4.1. Schizofrenicul
4.2. Nebunul regelui
4.3. Ambalatorul
4.4. Mercenarul
4.5. Gestionarul de imagini
4.6. Machiorul
4.7. Vânzătorul de produse
4.8. Avocatul
4.9. Pompierul
4.10. Democratul
4.11. Temerarul
4.12. Concluzie

6. Provocările viitorului
1. Pe plan profesional
1.1. Credibilitatea relaționsitului
1.2. Imaginea profesiei
1.3. Specificitatea formării
1.4. Evaluarea 
1.5. Comunicarea internă
1.6. Gestiunea mizelor
1.7. Întoarcerea la individ
2. Pe plan societal
2.1. Responsabilitatea socială
2.2. Depersonalizarea
2.3. Împărtășirea cunoașterii
2.3.1. Complexitatea mesajelor
2.3.2. Specializare și supraspecializare
2.3.3. Informație și putere
2.4. Paradoxul comunicărilor
2.5. Valorile sociale
2.6. Diferența culturală
2.7. Mondializarea
3. Relațiile publice slujesc bine societatea?

Bibliografie

Lista exemplelor

coperta 4: B. D, este profesor de Relații publice la departamentul de Informare și Comunicare al Universității Laval. A practicat meseria de comunicator timp de 20 de ani, mai întâi ca jurnalist, apoi ca agent de informare, consilier de presă și director de comunicare în ministere ale guvernului provinciei Quebec.

„Domnul profesor Cioran” (ITU 1999)

 Ion Itu, Domnul profesor Cioran, „Astra”, Brașov, II, 13, 1999, p. 84

(...) Baciu optează pentru cea mai proastă dintre soluții. El rostește aceste cuvinte năucitoare: „După spusele profesorului meu de filosofie și logică, etica nu există!” E notat cu 6, ceea ce trebuie să-i fi apărut ca o salvare. După examen, Ion Chinezu îl invită pe tânărul său colaborator la o masă, la care se aflau Valeria Braniște-Căliman și Octavian Șuluțiu. Lipsea tocmai Cioran, tânărul profesor de filosofie și logică. Chinezu îi mărturisește elevului că i s-a acordat nota de trecere întrucât răspunsul a făcut deliciul comisiei.

Cioran va face tot posibilul ca relațiile sale de cancelarie să fie și mai dificile. Astfel, la apariția volumului Lacrimi și sfinți, el nu oferă exemplare cu dedicație nici directorului și nici profesorilor liceului, în afară de profesorii Șuluțiu și Baciu, precum și de fiul acestuia, viitorul memorialist. Scuza invocată atunci, că editura i-ar fi pus la dispoziție exemplare puține, și că nimeni nu i-ar fi înțeles cartea, trebuie contrazisă, deoarece autorul va oferi un exemplar pentru portarul liceului, cu următoarea dedicație: „Lui nenea Ion Ardeleanu, cu stimă, Emil Cioran”. Portarul ia cartea și o poartă ostentativ, sub braț, pe coridoarele liceului. Explicația este și în acest caz pur cioraniană. Portarul își merită darul, deoarece el distribuie zilnic corespondența, contra 1 leu ciubuc, iar profesorilor nu le lua nimic, știind că ei dau un ciubuc lunar, de care autorul autografului putea fi scutit.

Firește profesoratul lui Cioran la liceul „Andrei Șaguna” din Brașov este consemnat și în actele de cancelarie. Dosarul Statelor de plată păstrate în Arhiva liceului (10) îl menționează pe Cioran ca profesor suplinitor de la 1 septembrie 1936 până la 30 noiembrie 1937, cu obligația unui orar săptămânal de 15 ore. El este remunerat cu un salariu de 4.350 lei pe lună, din care 316 i se rețin pentru chirie. Încasează lunar, deci cu cele 15 semnături de rigoare, 4.049 lei, în timp ce prietenul Șuluțiu, colegul de la română și franceză, încasează, ca profesor definitiv, un salar de 5.450 lei.

Tânărul Cioran nu va fi scutit, în scurtul său exercițiu profesoral, nici de pacostea controlului la clasă. Registrul de inspecții al liceului (11) consemnează pentru anul școlar 1936/1937 o inspecție la 17/18 mai 1937. Sunt vizitate 9 cadre didactice de inspectorul I. Sandu de la Sibiu. Aceștia sunt profesori de clasele I-IV și un pedagog. Singurul la clasele liceale este, la număru 3 al Procesului verbal de inspecție, profesorul suplinitor de filosofie Emil Cioran, vizitat tocmai la clasa VII, la care era elev și Ș. Baciu. Inspectorul notează : „Se face rezumarea cunoștințelor învățate în cursul anului școlar. Se insistă asupra filosofiei lui A. Compte. Elevii dau în general răspunsuri bune. profesorul are o bogat cultură filosofică, operează cu mare ușurință cu termenii filosofiei și e în măsură să trezească în sufletul elevilor interesul pentru studiul problemelor filosofice. Ar fi de dorit să se insiste mai mult asupra noțiunilor fundamentale și să se lucreze cu clasa întreagă.” Ar fi fost de dorit, desigur. După cum ar fi fost de dorit ca și numel lui A. Comte să apară în Procesul verbal fără forma barbară cu p. Textul este redacta cu o caligrafie de abecedar. Și semnat: „Inspector I. Sandu, inspector delegat al VCA Sibiu”.

Destinul profesoratului brașovean al tânărului Cioran se încheie imediat după începutul anului școlar următor. Plecat de la Brașov, el se reîntâlnește cu Ș. Baciu, toamna, la București, înainte de plecarea definitivă în Franța. Fostul elev îi povestește întâmplarea de la examenul de bacalaureat, pe care fostul profesor o ascultă jenat. Memorialistul rămâne cu impresia că povestea îi este cunoscută profesorului din altă parte. Cei doi se vor reîntâlni, pentru o revedere fugace, 20 de ani mai târziu, într-un bistrou parisian din Cartierul Latin, tot „pe-o zi cețoasă de toamnă”. Baciu tocmai sosise de la Rio de Janeiro. Companionii evocă amintirile din Brașov, București, Râmnicu Vâlcea, Sibiu, „care trăiau la fel de intens în sufletele lor”. Și se despart tot atât de rapid, pentru a se reuni definitiv în eternitate.

Note 
1.Ștefan Baciu, Praful de pe tobă (unde se acordă subiectului un capitol special), Eminescu, 1993, p. 395.
2.Octavian Șuluțiu, Brașov, monografie, 1937.
3.Ș. Baciu, loc. cit., p. 400.
4.Idem, p. 103.
5.Idem, p. 365.
6.Idem, p. 262.
7.Idem, p. 486.
8.Idem, p. 530.
9.Idem, p. 397.
10.Dosar State de plată pe anii 1936/1937.
11.Registrul de inspecții școlare pe anii 1924-1940.