„Teatrul - arta comunicării” (TAVITIAN 2003)

Virgil Mocanu, Teatrul - arta comunicării, Constanța, 2003,

Actuala stagiune a Dramaticului constănțean a fost marcată de instituționalizarea unui benefic program de educație estetică a elevilor, prin teatru, al cărui germene ideatic ființa de mai multă vreme, dar n-a putut beneficia de condițiile favorabile rodirii. Despre felul în care a prins viață o generoasă inițiativă, am stat de vorbă cu Anaid Tavitian, secretar literar la Teatrul Dramatic „Ovidius” din municipiul pontic.

-Precizați mobilul acestei inițiative care vă aparține în exclusivitate și mărturisiți-ne cum a fost ea primită de factorii de decizie ai școlii constănțene.

A. T. - Am asistat uneori, în sala de spectacole a teatrului nostru, la manifestări dintre cele mai reprobabile ale unor liceeni veniți în mod organizat, cu școala, pentru a asista la reprezentații din repertoriul instituției noastre. Am reținut cu neplăcută surprindere limbajul lor sumar, stereotip, vulgar, purtând amprenta unei comunicări deficitare. M-am gândit că acești tineri beltenebroși, teribiliști, ostentativ neconformiști, nu sunt iremediabil scăpați din frânele factorilor educaționali, că ei sunt încă posibil de modelat, în sensul că, dacă prezintă carențe de gust, de pricepere, de afecțiune pentru Muza Thaliei, noi dispunem de mijloacele necesare pentru a-i forma ca spectatori de teatru și a-i educa în spiritul respectului, înțelegerii și apropierii față de una dintre cele mai vechi și prodigioase arte ale comunicării - teatrul. Prezentând conducerii Inspectoratului Școlar Județean intențiile noastre, am găsit multă înțelegere și un sprijin necondiționat la doamnele inspector general, profesor Paloma Petrescu, și inspector general adjunct, Lucreția Șirinian.

-Proiectul „Teatrul și școala”, pe care l-ați întocmit, are, din câte cunosc, mai multe dimensiuni. Vă rog să stăruiți asupra acestora.

A. T. - Prima dimensiune constă în prezentarea, la sediul instituției noastre profesioniste de spectacol, a unor reprezentanți cu piese din dramaturgia națională și universală, aflate în repertoriul stagiunii curente și consonante cu cerințele programelor școlare. A doua dimensiune o reprezintă spectacolele lecturii, care se apropie mult de teatrul radiofonic, întrucât cel mai relevant element este vocea actorului. Personal, înaintea acestora, procedez la o trecere în revistă a liniilor de forță ale textului dramatic, făcând precizările de rigoare despre locul operei respective în creația autorului și locul scriitorului în literatura românească de gen. Ofer detalii despre timpul, spațiul, durata și alte circumstanțe favorizante ale acțiunii dramatice, solicitând elevilor să urmărească atent și felul în care actorii, interpreți ai unor roluri diferite, comunică și se comunică. Până la ora discuției noastre, am oferit spectacole-lectură îndeosebi la Liceul „Mihai Eminescu”, Liceul „Lucian Blaga”, Liceul de Telecomunicații, Colegiul Pedagogic „Constantin Brătescu”, Colegiul „Carol” din Constanța, precum și la Liceul „Lazăr Edeleanu” din Năvodari, Liceul „Nicolae Bălcescu” din Medgidia, Liceul „Callatis” din Mangalia, exploatând valențele de fond și artistice ale piesei Gaițele de Alexandru Kirițescu (în variantă integrală, cu intrări și ieșiri din scenă, dispunând și de banda sonoră cu efectele secundare), ale dipticului cehovian alcătuit din Ursul și Cerere în căsătorie, ale farsei caragialești O soacră (Soacra mea, Fifina), ale comediei într-un act Conu Leonida față cu reacțiunea și ale variantei muzicale Înșir-te mărgărite.

Cea de a treia dimensiune a proiectului „Teatrul și școala” vizează întâlnirile dintre realizatorii spectacolelor de teatru, elevii și profesorii spectatori, cu prilejul cărora ascultăm opiniile pertinente enunțate și încercăm să le stârnim interesul și curiozitatea, pornind de la lucrurile inedite din textele dramatice cum sunt, de exemplu, elementele de industrie ale spectacolelor, întrucât un spectator primește doar produsul finit, dar în spatele unei reprezentări scenice se află o muncă titanică, implicând un mare volum, investiții uriașe de talent și pasiune. De asemenea, pentru a putea pătrunde intimitatea acestui laborator de creație dramatică - teatrul, am invitat frecvent elevi din gimnazii și din licee să viziteze instituția noastră, să cunoască mecanica de scenă, să participe la repetițiile generale, la repetițiile la masă, pentru ca să constate drumul sinuos, uneori îndelung, al pregătirilor unui spectacol.

-Ce idei v-au călăuzit, întreprinzând demersurile enunțate?

A. T. - Mai întâi aceea că școala și teatrul au o misiune comună - îndrumarea cu mijloace specifice a tinerei generații spre o lume a frumosului, a echilibrului și a înțelepciunii. Teatrul creează momente unice de bucurie a spiritului, de reconfort, de evadare din realitatea inconfortabilă, din contingent și plasarea în acea sferă a ficțiunii ideale, în limitele căreia omul se simte înnobilat sufletește și superior moralicește. Teatrul favorizează nu numai deprinderi, convingeri și sentimente estetice, ci, pe temeiul acestora, metamorfoze benefice în plan etic. Prezentându-le elevilor spectacole-lectură, aducându-i în „cutia italiană” de la sediu, discutând cu ei despre rostul și finalitatea lucrării dramatice, se anulează, dispare distanța dintre rampă și sală. Tinerii din școli ajung mai aproape de actori, de munca lor, de strădaniile lor, îi înțeleg mai bine, îi răsplătesc cu aplauze călduroase și din convingere, probând că și-au însușit mesajul transmis. Astfel, teatrul devine pentru ei o necesitate imperioasă și ca model, ca artă a comunicării neechivoce, de o mare precizie, claritate și percutanță, fiindcă în mesajele venite dinspre luminile rampei elevii găsesc numeroase răspunsuri la întrebările care îi frământă.

-Cum a privit presa constănțeană proiectul în derulare „Teatrul și școala”?

A. T. - Pornind de la considerentul că, în lume, teatrul, ca disciplină de studiu, se face în colegii și în universități, deprinzându-i pe tineri să comunice mai ușor, să scape de inhibiții, să-și dezvolte mobilitatea intelectuală și sentimentul solidarității, să se miște elegant, să capete plăcerea rostirii inteligibile, cursive, coerente, plastice pe alocuri, media constănțeană, fără excepție, a agreat programul nostru, detaliindu-l, explicându-l, urmărindu-l pe secvențe de referință și stimulându-ne astfel capacitatea de acțiune.

Intenționăm să alcătuim un dosar de presă pe care-l vom înainta la Ministerul Educației și Cercetării, cu solicitarea expresă ca forul diriguitor al învățământului național să includă, cât mai curând posibil, teatrul ca materie opțională de studiu în învățământul preuniversitar.

-În perspectiva noului an școlar, 2003-2004, proiectul în discuție al Teatrului Dramatic „Ovidius” va căpăta o nouă dimensiune?

A. T. - Ne aflăm în stadiul unor discuții sincere, deschise, cu conducerile multor școli, organizăm sondaje și teste menite să detecteze gusturile și preferințele elevilor în materie de teatru, ne vom adânci, la rândul nostru, în studiul programelor școlare de limba și literatura română, în scopul de a afla ce și cum trebuie făcut pentru ca teatrul să pătrundă tot mai adânc în viața școlii. Preconizăm, în acest sens, înființarea în diferite instituții școlare a unor „Cluburi ale prietenilor teatrului”, care, printre altele, vor avea misiunea să recruteze, din rândurile elevilor, interpreți pentru spectacolele-lectură. Vom aborda multe alte lucrări dramatice, urmând ca pe cele de mare întindere să le scenarizăm pe secvențe-cheie. ne va fi alături, în continuare, regizorul nostru, Gavril Borodan, care a montat toate spectacolele-lectură de până acum.

Expoziția de pictură religioasă a studentei Sânziana Romanescu de la Universitatea „Ovidius” (Constanța, 2003)

 Sânziana Romanescu, studentă în anul II la Facultatea de Arte Plastice din cadrul Universității „Ovidius” Constanța, a oferit publicului o surprinzătoare expoziție cu caracter religios la Galeriile President din Mangalia. Daniela Țurcanu, unul din îndrumătorii săi universitari, aprecia astfel acest eveniment cultural: „S. R. ne propune, prin expoziția sa, să parcurgem vizual o întreagă filozofie, în căutarea stabilirii unei relații Om - Dumnezeu personal. Culorile care predomină în aceste compoziții sunt: roșul, verdele, albastrul, mase mari de ocru, galben auriu, alb și negru. Pe ansamblu, cel mai puternic contrast este roșu-negru și cel mai puternic efect îl au motivele decorative cu caracter geometric cu multiple semnificații. La prima vedere, lucrările produc un efect unitar al abstractului, al nedescifrabilului, care devine descifrabil pe măsură ce te apropii și întârzii cu privirea pe fiecare detaliu. Ea împrumută de la icoană noțiunea de culoare perfectă în formă perfectă, cum ar fi galbenul cu triunghiul, galbenul cu pătratul, albastrul cu cercul. Chipurile sfinților nu apar clar, deoarece mesajul pe care S. ni-l transmite este acela că fiecare chip așteaptă să capete chip, să fie personalizat prin transfer cu chipurile celor care privesc conținuturile, întărind astfel ideea că fiecare om poate să devină Dumnezeu. S. R. dă șansa publicului să de a fi co-autor la lucrările sale.

Festivalul Internațional „Nopțile de poezie de la Curtea de Argeș” 2003

 În perioada 16-23 iulie 2003 s-a desfășurat la București, Curtea de Argeș și Pitești, în administrarea Fundației și Organizației Culturale Academia Internațională Orient-Occident din Curtea de Argeș (președinte Dumitru Ion, director artistic Carolina Ilica), ediția a VII a a Festivalului Internațional „Nopțile de poezie de la Curtea de Argeș”, la care au participat poeți din 27 de țări. Juriul Academiei Internaționale Orient-Occident a fost alcătuit din: Carolina Ilica), președinte, Cassian Maria Spiridon, Dumitru M. Ion, Ioan Țepelea și Adrian Rachieru membri și a decis următoarele premii: 1.Marele Premiu Național - Solomon Marcus (pentru întreaga operă); 2.Premiul Valahia - Kiril Kovalgi din Federația Rusă (pentru traduceri din limba română); 3.Marele Premiu  Internațional Orient-Occident - Kostas Valetas din Grecia (pentru întreaga operă); Tallulah Flores din Columbia (pentru opera poetică); 4.Marele Premiu European - Margalit Mattiahu din Israel (pentru opera poetică); 5.Marele Premiu  Internațional - Antonio Porpetta din Spania (pentru opera poetică). Programul a cuprins, pe lângă recitaluri poetice extraordinare, lansarea antologiei Festivalului, întâlniri ale poeților cu mass media și expoziții de artă plastică: expoziția de sculptură semnată de artistul Traian Duță din Curtea de Argeș, expoziția de ilustrație de carte a studenților de la Universitatea de Vest Timișoara, expoziția de gravură a invitatului de onoare al Festivalului, Ion Tițoiu din Constanța.

„Lev Troțki la Constanța” (RUSU 2003)

 Titus Rusu, Lev Troțki la Constanța, „Tomis”, Costanța, aug. 2003, p. 94-95.

În 1913 când a vizitat România, în calitate de corespondent în războiul balcanic al ziarului „Kievskaia Mâsl” (Gândirea Kieveană), Lev Davidovici Troțki avea 33 ani de ani. Articolele le semna cu numele Antid Oto. Era cunoscut și sub numel Lvov, Ivanovski, Neofit, Tahotski, Antid și Troțki. Pseudonimul Troțki l-a luat de la numele unui gardian de la închisoarea din Odessa. Articolele despre Români și cele despre războiul balcanic le-a publicat în Opere (Socinenie), vol. 6, în 1922, la Moscova.

Editura Polirom din Iași a publicat volumul România și războiul balcanic, traducere și cuvânt înainte de Radu Părpăluță, 1998, în care sunt cuprinse textele despre România, publicate în „Kievskaia Mâsl”, apoi în Socinenie.

Troțki avea să ajungă al doilea om al revoluției bolșevice, după Lenin, oratorul revoluției și creatorul Armatei Roșii. Era un rafinat, poliglot, cu o vastă cultură, a pus un diagnostic realităților românești, care parcă este valabil și astăzi.

A descins la București în august 1913. De la început a fost izbit de amestecul de Occident și Orient, sărăcie și opulență. Cu un simț ascuțit, Troțki a studiat raporturile sociale, dar, mai ales, clasa dominantă, partidele politice și oamenii politici. Boierii români scrie Troțki, socotesc Parisul a doua lor patrie. Despre peisajul bucureștean scrie: „Pe trotuarul îngust lunecă figuri feminine efilate la maximum - grace a la mode - cu înfățișarea tipic a unor ștrangulate ce nu au fost scoase din ștreang. În deplină concordanță cu acestea, linia pantalonilor la gentlemanii bucureșteni e ireproșabilă, ca o cărare într-o freză de diplomat. Ofițerii au ținuta pusă la punct, fără cusur. (...) Văcsuirea cizmelor constituie aici un adevărat cult, complex și profund. Firmele sunt copiate după cele pariziene, la fel și cocotele. (...) Orientul te privește din toate părțile. Pe de altă parte, marea majoritate a populației merge desculță”.

Descrie viața de lux, splendoare și risipă, a guvernanților și funcționărimii, care „trăiesc peste mijloacele proprii, toți au datorii, dar pe stradă arată ca niște gentlemani ireproșabili, dichisiți și lipsiți de griji, care sărută mâna damelor ca și cum nimic rău nu s-ar petrece în țara lor și viața toată ar fi un șir de gesturi grațioase”.

La Belle Epoque nu se terminase, va dura până în 1916...

Este lăudabil că Troțki a intuit drama românilor dinainte de Marea Unire. Scrie că România face parte din „Martilorogiul națiunilor scindate violent. (....) În Basarabia, pe de o parte, și Transilvania și Bucovina, pe de alta, trăiește jumătate din națiunea română.”

Drumul de la București la Constanța l-a parcurs cu un tren expres în cinci ore, pe o căldură infernală. Era luna august. A purtat discuții politice cu călătorii. Un vecin amabil i-a oferit noile țigări La paix de Bucarest: „Fumăm și urmărim melancolic cum Pacea de la București se transformă în cenușă și fum. Să fie o profeție?” A avut premoniție.

Troțki a consemnat afirmațiile unei doctorițe, care povestea în compartiment, cum medicii militari se temeau să se apropie de bolnavii de holeră și îi examinau de la distanță, prin binoclu.

În vagonul restaurant, călători eleganți și veseli. Remarcă ofițerii cu „cizme lăcuite, cu talii extrem de înguste (nici doamnele nu au asemenea talii) și cu maniere franțuzești.” În centrul unui grup era o damă elegantă, metresa unui senator. „Costumul ei franțuzesc foarte scump, inelele, coșulețul cu briliante și un lănțișor de aur de trei metri vorbesc cât se poate despre volumul încăpător al bugetului român de stat.”

La Constanța admiră Cazinoul „imens, bine luminat, elegant.” Împreună cu ciceronele său Cristian Rakovski a vizitat orașul. „Ne plimbăm pe strada principală, luminată feeric de felinar electrice înalte. În piața unde cânta o orchestră și se plimba lume elegantă, se află monumentul lui Ovidiu.” Sigur că Racovski nu i-a relatat prietenului său că la dezvelirea statuii lui Ovidiu, Remus Opreanu, prefectul județului Constanța, fost procuror general la Curtea de Apel București și viitor judecător la Înalta Curte de Casațiune și Justiție, a rostit un discurs în limba latină. Constanța intra în circuitul european.

Dr. Racovski i-a făcut cunoștință lui Troțki cu personalități politice constănțene, cu care a purtat discuții incitante. I-a plăcut Simion Petrescu, publicist, fost primar al Mangaliei; citează opiniile lui Petrescu  despre femei: „Iată ce va distruge România! (...) nici latifundiile, nici militarismul, ci femeia! Vă întreb: oare poate fi ordine într-o țară, unde există asemenea belșug de femei frumoase, adică minunate în adevăratul sens al cuvântului, monsieur! (...) Fiecare politician, avocat tinde să aibă cea mai frumoasă femeie. Și iată unde este izvorul prăpădului: toți cheltuiesc de două ori mai mult decât câștigă. Drept rezultat, haosul total al statului. Iată cheia politicii românești: femeile duc țara noastă la catastrofă.”

Troțki consemnează opiniile lui Petrescu despre politicieni: „La noi nu există disciplină. La noi orice parvenit vrea să fie șef de partid, ministru, prefect. Șeful nostru local este un ramolit. Prefectul nostru - un intrigant incapabil.”

Constanța, Dobrogea îi apar ca un nou Turn Babel în care etniile conviețuiesc în pace. Constanța are 25.000 de locuitori de cel puțin 25 de naționalități. La fel în întreaga Dobroge. Troțki consideră și-ar putea încerca forțele specialiștii în esperanto.

Dr. Racovski se simte ca peștele în apă „în acest haos multietnic și multilingvistic” și „trece” fără greutate de zeci de ori, de la limba română la limba bulgară, la rusă, la turcă, la germană cu coloniștii și la franceză în convorbirile cu notabilitățile.

Troțki a făcut o vizit la moșia lui Racovski de la Helengic (astăzi Pecineaga), de lângă Mangalia.

Moravurile le pune sub influența lui I. L. Caragiale și a Scrisorii pierdute. Pe Caragiale îl compară cu Gogol, iar Scrisoarea pierdută cu Revizorul. „Generala lipsită de principii, prolixitatea fără idei, viclenia vioaie și șantajul fără limite, iată părțile componente ale atmosferei moral politice a României conducătoare așa cum apare în fața noastră în piesa O scrisoare pierdută.” „Toate cel trei partide românești sunt umbrite de spiritul lui Cațavencu și Farfuridi”. Am impresia că C. Dobrogeanu-Gherea nu l-a informat pe oaspetele său că I. L. Caragiale a scris și drama Năpasta.

Cel mai antipatic dintre politicieni îi este Take Ionescu. Troțki își exprimă nedumerirea când află că însuși Caragiale a aderat la „takiști”, din oportunism.

Troțki scrie că Petre Carp, șeful Conservatorilor, i-ar fi spus lui Caragiale: „Mi-a fost dat să te văd și pe tine Caragiale în rolul lui Cațavencu!”

- Ce vorbești, a răspuns marele Caragiale, eu sunt Cațavencu? Nu, glumești! Cațavencu e marele meu șef, Take Ionescu. Eu sunt Farfuridi.”

Troțki scrie că Caragiale povestea acest dialog  adăugând: „Până acum am crezut că în România mai este un om înțelept: Carp. Dar se vede că și el ia în serios politica.”

Desprfe politicinaul constănțean reprezentat de Petrescu notează: „Dacă îl translăm din limba lui Caragiale într-o limbă internațională, vom spune că Simion reprezintă o îmbinare fericită, armonică în stilul ei, de Figaro, Falstaff și Tartarin, Tartarin în primul rând. Nu e lipsit de agerime, e jovial, superificial, dar și nițel șiret, știe cum se aranjează ploile.”

Opinia lui Troțki despre corupția la români e tranșantă: „E puțin probabil să existe altă țară în lume în care corupția politică, de toat genurile și formele, să joace un asemenea rol ca în viața României. Instrumentul principal al corupției este bugetul de stat extrem de disproporționat.”

Interesant că nu se face nici o referire la justiția română. România era un stat de drept. Troțki ar fi putut menționa că Înalta Curte de Casațiune și Justiție a anulat decizia guvernului de a retrage cetățenia și de expulzare a lui Rakovski, pentru activități subversive împotriva statului. Profesorul de drept internațional Alfred Juvara, în două articole publicate de „Curierul Judiciar”, își exprima opinia că guvernul liberal greșește când îl împiedică pe Rakovski să vină în țară.

E cunoscut sfârșitul tragic al celor doi prieteni.Troțki a fost ucis din ordinul lui Stalin în 1940 în Mexic, iar Rakovski în 1941 la închisoarea din Orel.