Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 31 decembrie 1980

„Momente de istorie literară” (RAICU 198?)

 Lucian Raicu, Momente de istorie literară, „Tomis”, Constanța, 198? 

Patruzeci de ani de la primele lecturi, peste treizeci de ani de amintiri din viața literară - nu e deloc dar deloc puțin, nici nu se mai potrivește formula de acum cincisprezece ani: „răstimp  relativ scurt”, nu mai e „scurt” nici dintr-o optică liniștitoare, voioasă și optimistă. Prin 1948, când elev în clasa a patra de liceu fiind, observam pe străzile Bârladului persoana gravă și absentă a scriitorului Traian Coșovei, autorul nuvelei La Talianul, venit (trimis) pe la noi în aspră „muncă” de documentare, tânărul poet de astăzi Traian T. Coșovei, fiul încă mai tânărului de atunci (viitor) tată, nu se născuse; nici el și nici unul din fruntașii generației noi de astăzi. Nu se ivise pe lume Mircea Dinescu când l-am întâlnit pe Labiș la Conferința tinerilor scriitori din Moldova. Nici Mircea Cărtărescu, nici Bogdan Lefter, Mariana Marin Alexandru Mușina, Ioan Buduca nu fuseseră înregistrați la oficiul de nașteri din urbele natale. În anul când Nichita Stănescu publica versuri la gazeta de perete a liceului „I. L. Caragiale” din Ploiești, Nicolae Labiș cucerea premiul întâi pe țară la Olimpiada de limba și literatura română (tema: „Lupta de clasă în folclor”), iar la București, la Șosea, era de acum bine consolidată Școala de literatură și critică literară Mihai Eminescu: primele două serii, avându-i printre cursanți - înaintea seriei Labiș - pe D. Micu, Aurel Rău, Ștefan Bănulescu, Al. Andrițoiu, Aurel Gurghianu, Victor Felea, Ion Lăncrăjan, Aurel Martin, S. Damian, Pop Simion, Victor Tulbure. Cursanți scoteau și o revistă (șapirografiată) intitulată Anii de ucenicie, omagiu adus cunoscutei cărți lui Sadoveanu. Promoția a treia îl desemnase pe Nicolae Labiș să conducă sectorul de poezie al voluminoasei reviste (redactor-șef era, în 1952-1953, Radu Cosașu, reputat publicist de la Revista elevilor, un tip matur de 21 de ani împliniți. Publicau versuri în revistă (în selecția lui Labiș, el însuși de șaptesprezece ani, ascultat și de mult glorios) Doina Sălăjan și Ion Gheorghe, Gheorghe Tomozei și Doina Ciurea, Nicolae Motoc și Florin Mugur; aceștia erau vedetele, celebritățile, răsfățații cărora li se îngăduiau destule; pe lângă ei erau alții mai cuminți, mai respectuoși cu schemele zilei, mai prezenți în succesiunea fără de abatere a evenimentelor, proaspetelor aniversări, centenarelor. Unii dintre cei mai citați își permiteau să fie, în virtutea talentului evident, mai liberi în tratarea temelor și chiar „apolitici” (să scrie adică despre dragoste cu melancolie, rău văzută de supraveghetorii mai îndărătnici. După 1953 climatul Anilor de ucenicie se destindea, în limita posibilităților, văzând cu ochii. Neastâmpărații „seriei” în plină desfășurare începuseră să fie priviți cu mai multă omenie și răbdare (cine ar fi crezut?), cu un părintesc umor al acceptării. Esenienii își cam luau revanșa asupra maiakovskienilor, teribilele lor elanuri și tristeți (de moarte) pătrundeau în paginile entuziastei publicații în egală măsură cu cele dedicate lumii prieteniei, actului naționalizării sau demascării forțelor imperialiste. La gazeta de perete a școlii stârnise senzație articolul acceptat, publicat, pur și simplu publicat al unui elev care recomanda „inefabilul” în materie de poezie; morocănoșii, pentru moment, trebuiau să bată în retragere. Nu vorbise și Eminescu (autorul exemplar al poemului Împărat și proletar) despre existența unui „nu știu ce” în materie de sentimente? Nu vorbise de „inefabil” chiar și G. Călinescu, deputat în Marea Adunare Națională? Nu le era simplu morocănoșilor să dea replica unor argumente de asemenea gravitate. Chiar și umorul, ironia, râsul de toate felurile începuseră să facă ravagii printre elevi, spre marea nemulțumire și profunda derută a unor membri care socoteau că se mersese prea departe, se râde fără măsură, se mai cântă și cântece vechi. Atribute ale tinereții, desigur, dar unde se va ajunge dacă sunt îngăduite și cultivate în spiritul unei condamnabile de „gură-cască”? Elevii mai neastâmpărați (Labiș - primul dintre ei, călăuzitorul, inițiatorul de temeri) evadau spre zonele centrale ale încă vechiului nostru București, spre Capșa, de pildă, spre Cafe de la Paix, spre bătrânul Gambrinus, spre mai tânărul Trocadero (tânăr, dar deschis toată noaptea) și, doamne, ce le era dat să vadă? Lucruri inadmisibile și pe care bietul „director de studii” al școlii, un alarmist, un lăcrimos auster, un foarte tenace supraveghetor, iritat de fatala evoluție a situației, le contempla, în cazul cel mai fericit, cu o îndurerată clătinare din cap. Putea fi văzut la o m masă - și elevii vedeau asta cu ochii lor dilatați de uimire, de admirativă neîncredere - cum Ion Barbu, sorbind dintr-un pahar mai ales de oranjadă, rezolvă probleme de matematică superioară. Dacă vreunul dintre tinerii elevi deciși să asimileze tainele „măiestriei artistice” îl privea timid, emoționat, insistent, marele poet nu se supăra; uneori, interesat el însuși, îl invita să ia loc și asta se putea povesti ceasuri, zile și săptămâni întregi. La altă masă, neverosimil de real, autorul Esteticii - Tudor Vianu. Adrian Maniu nu se lăsa nici el așteptat; îl întovărășea uneori la o cafea, la un coniac, atoateștiutorul Șerban Cioculescu. Cum să nu se tulbure Nicolae Labiș și colegii săi, cum să nu cadă pe gânduri? Cădeau, desigur, pe gânduri și vorbeau între ei și mai ziceau una-alta și zicerea devenea uneori vers, proză, critică și în oricât de naiv rudimentare forme, zicerile acestea erau simptomatice, demne de toată atenția.

Debutul lui Nichita Stănescu a constituit vârful de lance al impunerii și afirmării unei alte strălucite generații, ajunsă repede la maturizare, la o meritată audiență și reputație publică, stimulată și de conștiința solidară a criticii literare (un cuvânt greu au avut și prietenii literari; l-aș cita pe Al. Ivasiuc). Poeți de talent, câțiva dintre ei mari poeți, debutează odată cu Nichita Stănescu sau, în anii îndată consecutivi, pe calea de el deschisă. Nici unul nu seamănă cu autorul Necuvintelor;  în nici un caz nu-i sunt subordonați, dar toți colaborează cu el, într-o diversitate de forme, la înnoirea ambianței, la promovarea unor noi structuri lirice. Numele cel mai des asociat în faza începuturilor este cel al lui Cezar Baltag, poet de remarcabilă profunzime, cu volum de debut tot în 1960 (Cununa de aur), dar deplin exprimat în Vis planetar (1964), Răsfrângeri (1966), Monade (1968), Odihnă în țipăt (1969). Când Nichita Stănescu dă la iveală O viziune a sentimentelor, în 1964, Marin Sorescu se semnalează cu volumul de inteligente parodii Singur printre poeți, el urmând a se impune definitiv (ca unul dintre cei mai importanți poeți de după război) cu Poeme (1966), Tinerețea lui Don Quijote (1968), La Lilieci (1973). Ioan Alexandru publicase primele versuri, ca și Nichita Stănescu, în revista Tribuna, dar atrage puternic atenția (și consimțirea criticii literare) cu volumele Cum să vă spun (1964), Viața deocamdată (1965), Infernul discutabil (1966). Ana Blandiana își sincronizează debutul (Persoana întâia plural, 1964) cu a doua carte a lui Nichita, dar convinge cu Călcâiul vulnerabil (1966). Anul 1965 înregistrează debutul fulgerător al lui Adrian Păunescu (Ultrasentimente), mai edificator continuat în sensul dramatizării obsesiilor cu Mieii primi (1966), Fântâna somnambulă (1969).

După un excepțional debut (1964)  în reviste (girat de autoritatea unui Geo Dumitrescu, a unui Ștefan Aug. Doinaș), Marcel Mihalaș publică volumul Nume, unanim salutat de cronicarii literari ai momentului (N. Manolescu, E. Simion, Valeriu Cristea și alții), de o factură singulară - și ceea ce îl singularizează și mai mult - întru totul rezistent și astăzi.

Nu numai pentru poezie, momentul ambiant Nichita Stănescu, dar și pentru nuvelistică și roman, eseu și critică literară, este un moment fast, productiv și efervescent, cu urmări considerabile asupra evoluției literaturii din ultimii douăzeci de ani.

„Oameni, locuri, întâmplări” (MARINESCU 1980)

 Vasile Marinescu, Oameni, locuri, întâmplări, Editura Sport-Turism, București, 1980, 148 p.

5 Cuvânt de început

7 La „iarbă verde” cu Moș Costescu

18 Botezul muntelui

30 O zi de neuitat în Praga

41 O audiență

53 Lipscani nr. 3...

65 Un transatlantic în portul Constanța

79 Plăcintarul de pe Acropole

85 Sirena din grota albastră din Capri

92 Rătăcit în craterul Vezuviului

98 Întâmplări cu Mihai Haret

110 După 33 de ani...

118 O cheie franceză, o haină și o floare de colț

127 O zi a amintirilor la Bușteni...

134 Șatră modernă în drum spre Delfi

141 Asprovalta, recompensa și holera


vineri, 1 august 1980

„E cineva acolo?” (ASIMOV 1980)

 Isaac Asimov, E cineva acolo?, traducere A. Șuiu și R. Șuiu, „Tomis”, Constanța (serial)

Într-o astfel de societate de oameni potențial nemuritori, cei care s-ar sătura de trăit ar avea posibilitatea și libertatea s-o facă. S-ar putea chiar ca punctul culminant al vieții să-l constituie o moarte civilizată. Ba chiar s-ar putea să existe centre speciale unde cel în cauză ar putea să organizeze o petrecere de adio, o ultimă sărbătorire, o ultimă îmbrățișare a celor dragi, o ultimă strângere de mână a tuturor prietenilor credincioși. Apoi, în acordurile unei muzici diafane și într-o ultimă fluturare de mâini și de bezele, ușa compartimentului se închide în urma ta, gazul care acționează asupra centrilor nervoși începe să pătrundă lent și... gata. Cu alte cuvinte, nemurire ar însemna nu „pentru totdeauna” și „cât de mult timp vrei”. Și asta ce înseamnă? Sigur că ar varia de la individ la altul. Somerset Maugham, care a murit la 91 de ani, își dorea sfârșitul, dar el era bătrân bolnav și orb. Într-o societate de nemuritori ne-am aștepta să ne păstrăm vigoarea și puterea tinereții atât timp cât am avea chef să trăim. Cât timp ar trebui să treacă pentru ca un tânăr puternic, sensibil și inteligent ar obosi și ar dori să moară? Dacă este destul  de norocos ori îndeajuns de capabil să-și croiască un mod de viață care să-i pună probleme majore - să dirijeze destinele umanității ori să fie în fruntea detașamentului cunoașterii în lupta cu necunoscutul ori să distileze frumosul din nemărginirea universului - este probabil că nu s-ar putea plictisi repede și sa-r putea să treacă timp îndelungat până la ultima fluturare de mână.

Să încerc să ghicesc? Cam cinci sute de ani? Oamenii de stat ai lumii, oamenii de știință, artiștii, savanții vor fi niște multicentenari plini de vigoare și aici, exact aici este adevăratul pericol.

Creierul unui individ este de o importanță maximă pentru umanitate numai până la vârsta de 35 de ani. Dacă până la această vârstă n-a dat semne de mare talent într-o direcție sau alta, este prea puțin probabil ca aceste semne să mai apară. Dar dacă a dat astfel de semne, probabil că-și va petrece restul vieții explorând marile concepte ale propriei tinereți. Dacă ar fi să moară la 35 de ani, alți oameni, chiar mai puțin capabili, ar putea explora și valorifica aceleași concepte, fără prea mare dificultate.

Isaac Newton avea 25 de ani când ideea de bază a teoriilor sale s-a cristalizat în mintea lui. Albert Einstein avea 28 de ani când a propus pentru prima dată teoria relativității. Charles Darwin avea 22 de ani când a pornit la bordul navei „Beagle” și a făcut acele observații din care, mai târziu, și-a extras teoria evoluției prin selecție naturală. Și așa mai departe, exemplele abundă. Asta nu înseamnă că eu susțin că cei mai în vârstă nu pot avea realizări excepționale (Winston Churchill avea 65 de ani) Ori mai există talente care „înmuguresc” mai târziu, cum este cazul lui Joseph Conrad, care a început să scrie la vârsta de 37 ani. Cu toate acestea, aproape toate marile progrese din istoria umanității, marile descoperiri. Și acest lucru este ceva foarte normal. Mintea omului se rigidizează repede. Asta n-are nici de a face cu deteriorarea fizică a creierului ori cu limitarea capacității acestuia, astfel problema nu va fi rezolvată nici în cazul unei societăți de nemuritori posedând creiere care rămân tinere din punct de vedere fizic. Odată ce un creier își formează un mod de gândire, acel mod trasează, ca să spun așa, o brazdă adâncă printre circumvoluțiuni și numai cu un efort extraordinar mai poate modul de gândire să iasă din cadrul imprimat.

Marele fizician Max Planck spunea că singurul mod de a face ca o teorie nouă, revoluționară să devină acceptabilă și acceptată de știință este să o elaborezi, să o propui și s-a demonstrat că este într-adevăr folositoare și valabilă, să aștepți ca toți oamenii de știință bătrâni să moară. Numai mintea tânără, ne-maculată, deschisă și încă ne-rigidizată este cea care poate vedea soluțiile revoluționare. Apoi, după aproximativ 10 ani, tânărul revoluționar devine noul ortodox. De câte ori s-a repetat această transformare în știință, în artă, în politică!

Ei bine, atunci vom avea o lume în care aceste domenii-cheie vor fi dominate de multicentenari care n-ar avea nici un interes să cedeze locul? Vom evita moartea individului desființând îmbătrânirea și moartea în masă, holocaustul atomic, doar pentru a ne scufunda în moartea lentă, obositoare a ruginei?

Moartea este prețul pe care îl plătim pentru o viață plină de sens, de înțeles. Moartea face loc. Moartea îi forțează pe cei bătrâni și obosiți să facă loc celor tineri și scăpărători. Moartea degajează calea și face loc noului, progresului. Dar poate oare individul să se împace cu ideea propriei morți numai de dragul evoluției unei omeniri abstracte? De ce nu? Ni se pare normal ca un om să accepte să moară, să-și dea viața pentru familia lui, pentru țara lui. De ce nu și pentru omenire? Viața nici unui om nu a fost și nu este un efort propriu, absolut personal. Viața fiecărui om este, până în cel mai mic detaliu, rezultatul deosebit de complex al unor oameni care trăiesc odată cu el și care au trăit înaintea lui. Viața, car ei-a fost dăruită individului de către specie, individul o datorează, în mod sigur, speciei. Desigur, s-ar putea invoca ideea fantastică a unei științe omnipotente și să se spună că în loc de sinucidere, o persoană care ar fi obosită de viață ar putea să sufere o operație de „spălare”, de „ștergere” completă a creierului de toate informațiile adunate. Ea ar putea să ia cunoașterea universului de la început, cu o minte nouă, proaspătă și să-și reia existența de la capăt.

Dar, dacă o iei absolut de la capăt, nu înseamnă că ai murit? Dacă nu există posibilitate să-ți amintești o viață trecută, individul pe care-l reprezentai în acea viață trecută este mort.

Să nu mergem, atunci, chiar atât de departe. Să zicem că putem debarasa creierul numai parțial. Că putem lăsa amintirile personale esențiale ca să păstrăm continuitatea personalității. Am putea poate păstra cunoștințele de bază învățate în școală pentru a nu mai fi nevoiți să reluăm anevoiosul proces al educației. Am înlătura doar impuritățile acumulate, laolaltă cu tot ce-ar fi de prisos, și fără valoare. Din nefericire, educația școlară de bază deja direcționează personalitatea și existența unei anume personalități deja indică tendința individului. Noul individ, oricât de „reîmprospătat”, de „epurat”, nu ar reprezenta nici cel mai mic progres, că doar s-ar repeta pe el însuși în însușirile sale de bază la infinit. N-ar fi suficientă nici o „spălare” completă a creierului, acceptarea unei „morți mintale”, urmărindu-se numai perpetuarea trupului, nemurirea fizică. Este o diferență esențială între un nou individ cu creierul reînnoit, „reîmprospătat” și un individ cu adevărat nou. Individul reînnoit este produsul unui singur individ, pe când individul cu adevărat nou are doi părinți. Fiecare copil se naște cu jumătate din gene de la un părinte și cu jumătate de la celălalt. Chimismul propriu al organismului său este diferit de al fiecăruia din părinți și diferă de procesele chimice din organismul oricărei alte persoane care a trăit vreodată. Creierul copilului nou-născut nu este doar un creier nefolosit, el este un creier nefolosit dar diferit. Murim singuri, dar ne naștem dintr-o pereche. Viața sexuală nu este numai plăcere, ci este metoda elaborată în miliarde de ani ca mijlocul cel mai eficient de a menține flexibilitatea vieții în fața unui mediu în continuă transformare.

Necesitatea primordială o constituie indivizi noi și diferiți, nu doar vechi, dați în „spălătorie” și la „călcat”. Dar, dacă demonstrăm că nemurirea individului  este echivalentă cu moartea prin degradare și plictiseală la nivelul speciei, oare nu putem veni cu argumentul fatal că speciile oricum tot mor, tot dispar, așa că de ce am sacrifica nemurirea personală pentru ceva care și așa urmează să dispară? Doar este foarte bine știut, mii de specii au dispărut, s-au stins definitiv, în ciuda performanțelor sexelor și ale morții individuale. Și, totuși, dacă o specie dispare printr-o oprire a evoluției, obținută prin nemurirea individuală, acesta este absolutul ideii de moarte! Dacă, pe de altă parte, diferențierea pe sexe și moartea individuală sunt lăsate să continue procesul evoluției, este foarte posibil că Homo Sapiens va dispărea ca specie numai după ce va fi dat naștere unei specii diferite și (este de dorit) mai bună decât cea actuală.

Dacă specia tot trebuie să dispară la un moment dat, acest lucru să se întâmple după ce va lăsa în urmă și o specie și mai măreață, care să reia cu mai multă eficiență eterna luptă cu întunericul și care să tindă spre acele victorii pe care azi nu le putem măcar imagina. Privită corect, o asemenea dispariție a speciei n-ar fi de fapt o dispariție de loc, ci un alt pas înainte către singurul și cel mai valoros tip de nemurire - nemurirea vieții și inteligenței în abstract.

marți, 22 aprilie 1980

„Studii” (ZANE 1980)

Gheorghe Zane, Studii, studiu introductiv Costin Murgescu, cuvântul editorului de Valeriu Râpeanu, ediție îngrijită de Elena G. Zane, Eminescu, București, 1980, 590 p.


Partea I

33 Economia Principatelor Române în perioada 1775-1831

(Structures economiques des Principautes Roumaines (1775-1881) în „Annales historiques des Revolution Francaise”, Paris, XLVIII, 1976, nr. 225, iul.-sept., p. 323-325) 

61 Saint-simonism și fourierism în România
(Le saint-simonisme et le fourierisme en Roumanie în „Economies et societes”, Cahiers de l ISEA, tome IV, 1970, no. 10, oct., p. 1935-1936)

82 Corespondența T. Diamant - Ch. Fourier
(inedit) 


Partea II

97 Economia politică la Academia Mihăileană. La centenarul învățământului economic
(Iași, martie 1942
Economia politică la Academia Mihăileană, 1943, 28 p., Publicațiile Seminarului de economie politică și finanțe, Facultatea de drept, Iași, Seria II, nr. 1)

119 Cursul de economie politică al lui Ion Ghica la Academia Mihăileană
(„Viața economică”, VII, 1969, nr. 25, iun. 27, p. 19)


Partea III

127 Obiectivele economice ale revoluției de la 1848 în Țările Române
(Progresul economic în România, București, 1977, p. 42-52)

140 Legea rurală de la 1864 și moștenirea ideologică a anului 1848
(La loi rurale de 1864 et l heritage ideologique de 1848, în „Revue roumaine de d histoire”, III, 1964, nr. 2, p. 213-225)

152 Problemele economice ale Unirii în lumina mesajului din 6 decembrie 1859 al lui Alexandru Ioan Cuza 
(„Analele Academiei R. S. România. C”, 1966, nr. 16, p. 331-340) 

163 Politica economică a Principatelor în epoca Unirii și capitalul străin
(„Studii”, XII, 1959, nr. 1, p. 233-261)
1. Situația gravă economică din anii Unirii
2. Marele program de reforme economice al lui Al. I. Cuza
3. Decretarea liberului schimb
4. Finanțarea reformelor prin capitalul străin

204 Probleme de economie financiară în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza
(Cuza Vodă. In memoriam, Iași, 1973, p. 261-327)
1. Finanțele publice. Bugetele de stat
2. Datoria publică. Împrumuturi pe piața externă
3. Problema monedei naționale
4. Problema organizării creditului

257 Problema monetară în România și reforma de la 1867
(Crearea sistemului monetar național la 1867, București, 1968, p. 9-45)
1. Circulația monetară de la mijlocul secolului XVIII până la 1867
a. Adoptarea leului ca monedă de calcul
b. Sistemul monetar instituit de Regulamentul Organic 
2. Elaborarea doctrinei monetare românești 
a. Critica sistemelor monetare
b. Proiecte pentru un nou sistem monetar
c. Însemnătatea istorică a reformei de la 1867


Partea IV

287 Literatura economică românească din Transilvania în secolul al XIX lea
(Publicat parțial în „Viața românească”, XXI, 1968, nr. 11, nov., p. 67-74) 

297 Problema agrară și ridicarea nivelului agriculturii
(Inedit)

321 Industria. Meseriile
(Inedit) 

344 Despre regulile unei bune conduite în viața economică
(Inedit)


Partea V

361 M. Eminescu la Biblioteca Universității din Iași
(„Revista fundațiilor”, VI, 1939, nr. 2, feb., p. 317-326; cu adăugiri) 

371 O scriere necunoscută a lui Ion Ghica în „Portfolio” a lui David Urquhart
(„Studii și cercetări istorice”, Buletin al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, Iași, 1943, nr. 1, p. 3-18)

384 Ion Ghica în diplomația constantinopolitană. Corespondența cu N. Bălcescu
(Introducere la Ion Ghica către N. Bălcescu. Scrisori inedite din vremea pribegiei, „Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice”, S III, t. XXV, 1943, p. 1113-1124)

392 Ion Ghica și Ion Ionescu de la Brad la Academia Română
(„Viața economică”, IV, 1966, nr. 36, sept. 9)

398 Lucrări necunoscute ale lui Ion Ionescu de la Brad
(„Independența economică”, XXIX, 1946, nr. 4, oct.-dec., p. 334-336 )

403 Enric Winterhalder tipograf, revoluționar la 1848, ideolog și economist liberal 
(„Studii de istorie a gândirii economice”, 1970, nr. 9, p. 1-16)
1. Stabilirea la București. Primele ocupații
2. Întreprinderea C. A. Rosetti - E. Winterhalder
3. În revoluție
4. Închisorile și exilul
5, Întoarcerea din exil. În administrația de stat și în presă
6. Retragerea în Austria. Sfârșitul

432 .M. Kogălniceanu și problema națională
(„Viața economică”, IV, 1966, nr. 24, iun. 17, p. 4) 

437 O concurență tipografică și o polemică literară între M. Kogălniceanu și Gh. Asachi
(„Arhiva românească”, 1941, vol. VI, p. 31-71)

447 Întreprinderea de editură și arte grafice a lui M. Kogălniceanu „Cantora Foii sătești”
(Inedit)

450 M. Kogălniceanu întemeietor al marii industrii textile în România
(„Arhiva românească”, 1941, vol. VII, p. 57-82)

458 Dionisie Pop Marțian, economist al epocii Unirii
(Economistul epocii Unirii. Un veac de la moartea unui mare economist român, Dionisie Pop Marțian, în „Viața economică”, III, 1965, nr. 27, iul. 2, p. 14 )

462 A. D. Xenopol și ideile sale economice
(„Viața românească”, XXV, 1972, nr. 9.sept., p. 104-112)

474 Nicolae Iorga și problemele sociale ale epocii sale
(Nicolae Iorga et les problemes sociales de son epoque. La question agraire en Roumanie, în „Revue roumaine d histoire”, IV, 1965, nr. p. 1189-1199.
Vezi și „Viața economică”, III, 1965, nr. 48, nov. 26, p. 7-8.
Acest articol a fost scris cu prilejul comemorării a 25 de ani de la asasinarea lui N. Iorga. Text revăzut)

483 Nicolae Iorga și istoria economică
(Nicolae Iorga. L homme et l oeuvre, București, 1972, p. 303-332)

512 Personalitatea științifică a lui V. Madgearu
(La personalite scientifique de Virgil Madgearu, în „Revue roumaine de sciences sociales. Science economique”, X, 1966, nr. 1, ian.-iun., p. 37-46
Idem, „Studii și cercetări economice”, 1966, vol. I, p. 223-232)

524 „Viața românească” la 60 de ani
(„Viața economică”, IV, 1966, nr. 12, mart. 12, p. 11)

529 Răscoala în literatura socială a anului 1907
(„Viața economică”, IV, 1966, nr. 35, sep. 2)



541 Notă asupra ediției

542 Bibliografia lucrărilor lui G. Zane
543 I. Istoria gândirii economice și sociale
557. II. Istoria economică în România
563 III. Economie politică
566 IV. Politică economică. Finanțe publice
567 V. Note, cronici, rapoarte, conferințe
568 VI. Recenzii
570 VII. Bibliografii
571 VIII. Lucrări în manuscris

573 Indice de nume

vineri, 1 februarie 1980

„Județul Constanța - prezent și perspectivă” (FDUS/CJC 1980)

 Frontul Democrației și Unității Socialiste / Consiliul Județean Constanța, Județul Constanța - prezent și perspectivă (documentar), februarie 1980, 63 p.

3 Nicolae Ceaușescu, Din Raportul prezentat la cel de-al XII Congres al PCR)

4 Decret pentru stabilirea datei alegerilor pentru Marea Adunare Națională și consiliile populare

5 E scris pe tricolor unire - Imnul FDUS adopta de Congresul II (text adaptat, muzica C. Porumbescu)

7 Județul Constanța - Date generale


9 Coordonate ale ascensiuni județului Constanța împreună cu întreaga țară pe calea progresului socialist

Industria
Industria energie electrice și termice
Industria construcțiilor de mașini și a prelucrării metalelor
Industria extractivă a minereurilor nemetalifere și a produselor din substanțe abrazive
Industria materialelor de construcție
Industria chimică
Industria celulozei și hârtiei
Industria textilă
Industria alimentară
Industria lemnului

Agricultura

Transporturi

Investiții și construcții

Nivelul de trai


32 1980 - An hotărâtor în înfăptuirea cu succes a sarcinilor cincinalului 1976-1980

Industria

Agricultura

Transporturi

Investiții

Nivel de trai 

Învățământ

Arta și cultura

Sănătatea publică

Educație fizică și sport

Turism


47 Perspectivele dezvoltării economico-sociale a județului Constanța în cincinalul 1981-1985


miercuri, 2 ianuarie 1980

„Constituția Republicii Socialiste România” (Consiliul de Stat 1980)

 Constituția Republicii Socialiste România, Consiliul de Stat,  1980


Constituţia a fost adoptată de Marea Adunare Naţionala în şedinţa din 21 august 1965, după luarea în discuţie a proiectului publicat la 29 iunie 1965 de către Comisia pentru elaborarea proiectului de Constituţie, cu unanimitatea celor 446 de deputaţi prezenţi la şedinţa, situaţie certificată de Preşedintele Marii Adunări Naţionale, Ştefan Voitec. Ea a fost promulgată la data de 21 august 1965 sub semnatura Preşedintelui Consiliului de Stat, Chivu Stoica, şi a fost publicată în "Buletinul Oficial al R.S.R." nr. 1 din 21 august 1965.Constituţia a intrat în vigoare la data adoptării, adică 21 august 1965, abrogand expres pe aceeaşi dată Constituţia din 1952. În forma iniţială ea era formată din 114 articole cuprinse în 9 titluri.
Constituţia a fost modificată expres prin următoarele legi:- Legea nr. 1/1968 pentru modificarea unor articole din Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 16 din 16 februarie 1968 (modifica art. 15; 22; 70; 73; 78; 79; 80; 81; 83; 88; 90; 92-97; 100; 102; 106; înlocuieşte un termen; dispune republicarea);- Legea nr. 56/1968 pentru modificarea unor articole din Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 168 din 26 decembrie 1968 (modifica art. 80; 88; 105; 107; abroga art. 84 alin. 2);- Legea nr. 1/1969 pentru modificarea unor articole din Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 31 din 13 martie 1969 (modifica art. 52; 53; 66; dispune republicarea);- Legea nr. 26/1971 pentru modificarea articolului 73 alineatul 3 din Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 157 din 17 decembrie 1971;- Legea nr. 1/1972 cu privire la modificarea articolelor 45 alin. 1 şi 81 alin. 3 din Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 41 din 24 aprilie 1972 (dispune republicarea);- Legea nr. 1/1974 privind modificarea Constituţiei Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 45 din 28 martie 1974 (modifica art. 43; 54; 57; 63; 64; 68; 73; introduce art. 65^1; 69^1 - 69^6; înlocuieşte un termen; dispune renumerotarea articolelor şi republicarea);- Legea nr. 66/1974 cu privire la modificarea unor articole din Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 161 din 23 decembrie 1974 (modifica art. 25; 44-46; 67; 80; 88; 96; 97; înlocuieşte termeni; dispune republicarea);- Legea nr. 2/1975 pentru modificarea articolului 53 din Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 30 din 21 martie 1975;- Legea nr. 19/1979 pentru modificarea articolului 44 din Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 103 din 19 decembrie 1979;
Titlul I REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIATitlul II DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILORTitlul III ORGANELE SUPREME ALE PUTERII DE STATTitlul IV ORGANELE CENTRALE ALE ADMINISTRAŢIEI DE STATTitlul V ORGANELE LOCALE ALE PUTERII DE STAT ŞI ORGANELE LOCALE ALE ADMINISTRAŢIEI DE STATTitlul VI ORGANELE JUDECĂTOREŞTITitlul VII ORGANELE PROCURATURIITitlul VIII ÎNSEMNELE REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIATitlul IX DISPOZIŢII FINALE

marți, 1 ianuarie 1980

Calendarul în istorie (STĂNILĂ 1980)

George Stănilă, Sisteme calendaristice, Editura Științifică și Enciclopedică/Știința pentru toți, București, 1980, 144 p. 

1. Primele forme de socotire a timpului. Calendarul și cronologia
2. Bazele astronomice ale calendarului
2.1. Rotația Pămîntului și mișcarea aparentă a sferei cerești
2.2. Mișcarea anuală aparentă a Soarelui
2.3. Timpul solar. Ziua solară
2.4. Bazele astronomice ale calendarului
3. Calendarul solar
3.1. Teoria matematică a calendarului solar
3.2. Calendarul vechi egiptean
3.3. Calendarul roman
3.4. Calendarul gregorian
3.5. Calendarul iulian cel nou
3.6. Calendarul Omar Khayam
3.7. Proiectul de calendar al lui I. Madler
3.8. Calendarul republican al revoluției franceze
4. Calendarul lunar și luni-solar
4.1. Bazele calendarului lunar
4.2. Teoria matematică a calendarului lunar
4.3. Teoria matematică a calendarului luni-solar
4.4. Calendarul babilonian
4.5. Calendarul Greciei antice
4.6. Calendarul musulman
4.7. Calendarul evreesc
5. Calendarele popoarelor Asiei și Americii
5.1. Calendarul chinez
5.2. Calendarul japonez
5.3. Calendarul indian
5.4. Calendarul cambodgian și laoțian
5.5. Calendarul vietnamez
5.6. Calendarul maya
5.7. Calendarul aztec
6. Săptămîna de șapte zile
6.1. Originea săptămîni de șapte zile
6.2. Denumirea zilelor săptămînii
7. Cronologia și unele ere calendaristice
7.1. Erele
7.2. Începutul anului
7.3. Era noastră
7.4. Era Scaliger
8. Calendarul universal
8.1. Primele proiecte de calendar universal
8.2. Calendarul qumranian
8.3. Reforma calendarului și Organizația Națiunilor Unite
8.4. Calendarul cu 13 luni
8.5. Proiectul calendarului universal
Anexe