O doamnă îl întreabă pe Fontenelle*:
- Dv. puteți iubi dezinteresat?
- Dacă e în interesul meu, da.
SURSA
***, Umor, „Litoral”, Constanța, (15 iunie ? 15 septembrie) 1972.
NOTĂ M.T.
* Bernard le Bovier de Fontenelle (1657-1757) = Scriitor și filozof francez. (http://www-history.mcs.st-andrews.ac.uk/Biographies/Fontenelle.html)
sâmbătă, 14 ianuarie 2012
vineri, 13 ianuarie 2012
joi, 12 ianuarie 2012
miercuri, 11 ianuarie 2012
Insula spaniolă Palma de Majorca
<
Dacă ți-ai propus să descoperi farmecul și o frumusețea exotică a ținuturilor spaniole din Mediterana, un popas în insula Majorca* este obligatoriu. Situată cam la jumătatea drumului dintre Franța și țărmurile algeriene, avînd la vest coasta spaniolă, cu orașul Valencia, Majorca face parte din grupul Insulelor Baleare (Ibiza, Majorca și Minorca).
Din aeroportul capitalei, Palma, un autobuz comod ne transportă la un hotel enorm situat în apropierea mării, înconjurat de palmieri și plante ornamentale cu flori multicolore. Pentru a intra mai rapid în atmosfera locului, răsfoim cîteva ghiduri turistice generos ilustrate cu imagini și hărți, cu informații de tot soiul. Aflăm că în secolul trecut marea scriitoare pariziană care semna cu pseudonimul Georges Sand (1804-1876), baroană de Dudevant, pe numele adevărat Aurore Dupin, prietenă cu de-o viață cu mari personalități ale culturi europene (între care Alfred de Musset și Chopin), descoperise cu încîntare această insulă în 1838. Impresionată de caracteristicile acestor meleaguri, considera locul asemănător Elveției, deși despre locuitori nu avea opinii prea fericite...
Palma de Majorca (sau Malorca după cum mai pronunță localnicii) este un oraș reprezentativ în ceea ce privește marile influențe ale civilizațiilor trecute (grecești, feniciene, cartagineze, romane, bizantine și musulmane), deși amprenta Renașterii se face simțită atît în exterioarele unor edificii, cât, mai ales, în interioarele lor. E și normal ca, în acest imens amestec de culturi, George Sand să nu găsească, în expresia generală, subtilitățile spirituale pariziene.
Într-o primă incursiune prin oraș descoperim bogata expresie ornamentală a civilizațiilor succesive, prezentă în stiluri succesive, prezentă în stiluri arhitecturale din cele mai originale, fiecare cu valorile lor particulare. Grădini superbe pe lîngă palate, clădiri monumentale, ferestre fin meșteșugite, construcții moderne alături de veritabile comori arhitecturale, toate acestea dau capitalei insulei un aspect cosmopolit, dar și originalitatea unei împerecheri fericite de stiluri au obiceiuri de viață.
Cu un mic automobil închiriat pentru două zile, dăm ocol insulei. Șoseaua urmează linia foarte stîncoasă abruptă și surprinzător de frumoasă ca spectacol natural, a coastei. Jos, pe mare, coamele înspumate ale valurilor, impresionante învolburări de ape. Localitățile parcurse par ivite din basmele: Punta Bianca, Salinas, Santany, Arta, Algudia, Soller. Foarte largi, ori minuscule, golfurile Bahia de Palma, Bahia de Alcudia sau Pollensa ascund sub malurile impunătoare mici porturi de pescari și locuri de agrement, foarte căutate vara de turiștii europeni.
Revenim în capitală. Palate cu turnuri și creneluri, catedrale și biserici vestite, grădini originale, curți interioare cu meșteșugite înflorite dăltuite în piatră și porți somptuoase din fier forjat, mulțimea și coloristica exuberantă a plantelor tropicale ne oferă priveliști încântătoare. Muzeele, reședințele marilor (și bogaților) foști sau actuali demnitari ai capitalei exprimă un pregnant sentiment artistic. Palatul Marchizului de Palmer, sau Vivot, casele Ferrandel ori Campo Franco, Berga sau Marques, sunt prețioase valori artistice ale orașului. Castelul Bellver, înălțat pe colinele de nord al Palmei în jurul anilor 1400 este o mărturie a vremurilor când insula devenise un regat foarte invidiat de vecini geloși pe bogăția sa și pe relațiile sale economice înfloritoare. Spaniolii, italienii, francezii și chiar englezii s-au amestecat în destinul Insulelor Baleare, cu precădere în Majorca...
Între numeroasele clădiri cu notabil trecut istoric, dar și cu un prezent cultural deosebit, se remarca palatul La Amudaina. Edificiul are origini arabe, deși e înălțat pe vechi temelii romane! El a devenit reședință regală. Remarcăm și majestuoasa clădire administrativă, numită în spaniolă Ayuntamento (Primăria orașului Majorca), Muzeul Maritim, biserica Santa Cruz și Casa Marques cu splendidele sale arcade albe.
În cele cîteva zile petrecute în insulă am găsit răspunsuri la toate întrebările legate de acest pământ izolat prin capriciile multimilenare ale naturii, marcând, în parte, o stagnare de ritmuri istorice, dar și influența, nu întotdeauna fericită din partea civilizației continentale, importată prin turismul modern și invadator, care a adus aici obiceiuri total nepotrivite cu ambianța paradisiacă a locului: libertinaj social, droguri, sex, dezordine morală și administrativă.
>
SURSA
Baruțiu T. Arghezi, Palma de Majorca, „Tomis”, Constanța, 199?.
NOTĂ M.T.
* Mallorca = http://adevarul.ro/life-style/travel/video-mallorca-oaza-liniste-distractie-1_5166d148053c7dd83ffa7469/index.html
Dacă ți-ai propus să descoperi farmecul și o frumusețea exotică a ținuturilor spaniole din Mediterana, un popas în insula Majorca* este obligatoriu. Situată cam la jumătatea drumului dintre Franța și țărmurile algeriene, avînd la vest coasta spaniolă, cu orașul Valencia, Majorca face parte din grupul Insulelor Baleare (Ibiza, Majorca și Minorca).
Din aeroportul capitalei, Palma, un autobuz comod ne transportă la un hotel enorm situat în apropierea mării, înconjurat de palmieri și plante ornamentale cu flori multicolore. Pentru a intra mai rapid în atmosfera locului, răsfoim cîteva ghiduri turistice generos ilustrate cu imagini și hărți, cu informații de tot soiul. Aflăm că în secolul trecut marea scriitoare pariziană care semna cu pseudonimul Georges Sand (1804-1876), baroană de Dudevant, pe numele adevărat Aurore Dupin, prietenă cu de-o viață cu mari personalități ale culturi europene (între care Alfred de Musset și Chopin), descoperise cu încîntare această insulă în 1838. Impresionată de caracteristicile acestor meleaguri, considera locul asemănător Elveției, deși despre locuitori nu avea opinii prea fericite...
Palma de Majorca (sau Malorca după cum mai pronunță localnicii) este un oraș reprezentativ în ceea ce privește marile influențe ale civilizațiilor trecute (grecești, feniciene, cartagineze, romane, bizantine și musulmane), deși amprenta Renașterii se face simțită atît în exterioarele unor edificii, cât, mai ales, în interioarele lor. E și normal ca, în acest imens amestec de culturi, George Sand să nu găsească, în expresia generală, subtilitățile spirituale pariziene.
Într-o primă incursiune prin oraș descoperim bogata expresie ornamentală a civilizațiilor succesive, prezentă în stiluri succesive, prezentă în stiluri arhitecturale din cele mai originale, fiecare cu valorile lor particulare. Grădini superbe pe lîngă palate, clădiri monumentale, ferestre fin meșteșugite, construcții moderne alături de veritabile comori arhitecturale, toate acestea dau capitalei insulei un aspect cosmopolit, dar și originalitatea unei împerecheri fericite de stiluri au obiceiuri de viață.
Cu un mic automobil închiriat pentru două zile, dăm ocol insulei. Șoseaua urmează linia foarte stîncoasă abruptă și surprinzător de frumoasă ca spectacol natural, a coastei. Jos, pe mare, coamele înspumate ale valurilor, impresionante învolburări de ape. Localitățile parcurse par ivite din basmele: Punta Bianca, Salinas, Santany, Arta, Algudia, Soller. Foarte largi, ori minuscule, golfurile Bahia de Palma, Bahia de Alcudia sau Pollensa ascund sub malurile impunătoare mici porturi de pescari și locuri de agrement, foarte căutate vara de turiștii europeni.
Revenim în capitală. Palate cu turnuri și creneluri, catedrale și biserici vestite, grădini originale, curți interioare cu meșteșugite înflorite dăltuite în piatră și porți somptuoase din fier forjat, mulțimea și coloristica exuberantă a plantelor tropicale ne oferă priveliști încântătoare. Muzeele, reședințele marilor (și bogaților) foști sau actuali demnitari ai capitalei exprimă un pregnant sentiment artistic. Palatul Marchizului de Palmer, sau Vivot, casele Ferrandel ori Campo Franco, Berga sau Marques, sunt prețioase valori artistice ale orașului. Castelul Bellver, înălțat pe colinele de nord al Palmei în jurul anilor 1400 este o mărturie a vremurilor când insula devenise un regat foarte invidiat de vecini geloși pe bogăția sa și pe relațiile sale economice înfloritoare. Spaniolii, italienii, francezii și chiar englezii s-au amestecat în destinul Insulelor Baleare, cu precădere în Majorca...
Între numeroasele clădiri cu notabil trecut istoric, dar și cu un prezent cultural deosebit, se remarca palatul La Amudaina. Edificiul are origini arabe, deși e înălțat pe vechi temelii romane! El a devenit reședință regală. Remarcăm și majestuoasa clădire administrativă, numită în spaniolă Ayuntamento (Primăria orașului Majorca), Muzeul Maritim, biserica Santa Cruz și Casa Marques cu splendidele sale arcade albe.
În cele cîteva zile petrecute în insulă am găsit răspunsuri la toate întrebările legate de acest pământ izolat prin capriciile multimilenare ale naturii, marcând, în parte, o stagnare de ritmuri istorice, dar și influența, nu întotdeauna fericită din partea civilizației continentale, importată prin turismul modern și invadator, care a adus aici obiceiuri total nepotrivite cu ambianța paradisiacă a locului: libertinaj social, droguri, sex, dezordine morală și administrativă.
>
SURSA
Baruțiu T. Arghezi, Palma de Majorca, „Tomis”, Constanța, 199?.
NOTĂ M.T.
* Mallorca = http://adevarul.ro/life-style/travel/video-mallorca-oaza-liniste-distractie-1_5166d148053c7dd83ffa7469/index.html
marți, 10 ianuarie 2012
luni, 9 ianuarie 2012
Problemele sociale ale Suediei secolului XIX în presă (STRINDBERG 1879)
<
(...)
- În primul rînd trebuie să vă rog să nu mă mai numiți asesor, reluă convorbirea tînărul, pentru că n-am fost niciodată decît copist temporar și de altfel, începînd de azi s-a terminat și cu asta și la urma urmei sînt doar domnul Falk.
- Ce lovitură!
Domnul Struve arăta de parcă ar fi pierdut o cunoștință de preț, dar rămase binevoitor.
- Dumneavoastră, care sînteți om cu vederi liberale...
Domnul Struve încercă să ia cuvîntul, dar Falk continuă:
- V-am solicitat în calitate de colaborator al liber-cugetătorului Scufița Roșie.
- Mă rog, poftiți, sînt doar un colaborator atît de neînsemnat...
- Am citit articolele dumneavoastră vehemente în problema muncitorească și în toate celelalte chestiuni ce ne stau pe inimă. Sîntem acum în anul III*, cu cifre romane, pentru că reprezentanța noastră națională** se întrunește pentru a treia oară și în curînd ne vom vedea speranțele realizate. Am citi în Prietenul țăranilor excelentele dumneavoastră biografii ale oamenilor politici, oameni din popor, care, în sfîrșit, pot exprima ce au pe suflet; sînteți un om al progresului și vă stimez foarte mult!
(...)
>
SURSA
August Strindberg, Salonul roșu, trad. C. Papadopol, ed. Marc, București, 1972, pp. 8-9.
NOTE
* Asemănarea cu calendarul adoptat de republica franceză proclamată în 1792.
** Parlamentul modern rezultat din alegeri democratice.
(...)
- În primul rînd trebuie să vă rog să nu mă mai numiți asesor, reluă convorbirea tînărul, pentru că n-am fost niciodată decît copist temporar și de altfel, începînd de azi s-a terminat și cu asta și la urma urmei sînt doar domnul Falk.
- Ce lovitură!
Domnul Struve arăta de parcă ar fi pierdut o cunoștință de preț, dar rămase binevoitor.
- Dumneavoastră, care sînteți om cu vederi liberale...
Domnul Struve încercă să ia cuvîntul, dar Falk continuă:
- V-am solicitat în calitate de colaborator al liber-cugetătorului Scufița Roșie.
- Mă rog, poftiți, sînt doar un colaborator atît de neînsemnat...
- Am citit articolele dumneavoastră vehemente în problema muncitorească și în toate celelalte chestiuni ce ne stau pe inimă. Sîntem acum în anul III*, cu cifre romane, pentru că reprezentanța noastră națională** se întrunește pentru a treia oară și în curînd ne vom vedea speranțele realizate. Am citi în Prietenul țăranilor excelentele dumneavoastră biografii ale oamenilor politici, oameni din popor, care, în sfîrșit, pot exprima ce au pe suflet; sînteți un om al progresului și vă stimez foarte mult!
(...)
>
SURSA
August Strindberg, Salonul roșu, trad. C. Papadopol, ed. Marc, București, 1972, pp. 8-9.
NOTE
* Asemănarea cu calendarul adoptat de republica franceză proclamată în 1792.
** Parlamentul modern rezultat din alegeri democratice.
duminică, 8 ianuarie 2012
Campionatul mondial de fotbal din 1934 din Italia („Telegraf” 1994)
<
(...) Echipa României pleacă în Italia, la Trieste, pe data de 19 mai 1934, fiind alcătuită din 14 jucători: portari - Zombori, Pullock; apărători - Vogl, Albu, Sfera; mijlocași - Moravetz, Cuedan, Cotormany, Deheleanu; înaintași - Covaci, Sepi, Bindea, Covaci, Bodola, Dobay. Bindea are probleme de sănătate și este chemat urgent Beke. Din păcate, nefiind anunțat din timp în lot, acesta nu are drept de joc în sistemul eliminatoriu, România trebuind să-și dispute accesul contra Cehoslovaciei. (...) Celelalte echipe calificate în sferturi: Suedia (3-2 cu Argentina), Spania (3-1 cu Brazilia), Italia (7-1 cu SUA), Germania (5-2 cu Belgia), Elveția (3-2 cu Olanda), Ungaria (4-2 cu Egipt) și Austria (3-2 cu Franța). Europenii au profitat de apatia sud-americanilor, astfel că titlul devine o problemă de „în familie”. După dispute aprige, dar încărcate de parfumul fotbalului de pionierat, Italia (1-1 și 1-0 la rejucare, 1-0 cu Austria) și ... Cehoslovacia (3-2 cu Elveția, 3-1 cu Germania) ajung în postura de finaliste. Aveau să se impună gazdele (ca și în Uruguay!) după o finală echilibrată, care a necesitat prelungiri. Cehoslovacii marchează primii, în minutul 69, prin Puc, dar, cu numai opt minute înainte de final, Orsi aduce egalarea! În minutul 97 Schiavio înscrie golul care avea să ducă Italiei primul titlul suprem. O vitorie meritată, în pofida conjunctorii politice (fasciștii lui Mussollini erau la putere), victorie la care un aport important și-au adus jucătorii naturalizați (argentinienii Monti, Orsi, Guaita, De Maria). Iată echipa campioană: Combi - Monzeglio, Allemandi - Ferraris IV, Monti, Bertolini - Guaita, Meazza (vă spune ceva acest nume?), Schiaviao, Ferrari, Orsi, Golgeteri au fost, cu cîte patru goluri marcate: Nejedly, Conen (Germania) și Schiavio.
Pe cerul Europei apăruse norul fascist... Era prea tîrziu: Regele Fotbal putea învinge orice putere!
P.S. În episodul următor: ediția aIII a, Franța 1938.
>
SURSA
Paul Alexe, Fotbal - scurtă istorie (III). Campionato mondiale - Italia 1934, „Telegraf”, Constanța, III, 622
(...) Echipa României pleacă în Italia, la Trieste, pe data de 19 mai 1934, fiind alcătuită din 14 jucători: portari - Zombori, Pullock; apărători - Vogl, Albu, Sfera; mijlocași - Moravetz, Cuedan, Cotormany, Deheleanu; înaintași - Covaci, Sepi, Bindea, Covaci, Bodola, Dobay. Bindea are probleme de sănătate și este chemat urgent Beke. Din păcate, nefiind anunțat din timp în lot, acesta nu are drept de joc în sistemul eliminatoriu, România trebuind să-și dispute accesul contra Cehoslovaciei. (...) Celelalte echipe calificate în sferturi: Suedia (3-2 cu Argentina), Spania (3-1 cu Brazilia), Italia (7-1 cu SUA), Germania (5-2 cu Belgia), Elveția (3-2 cu Olanda), Ungaria (4-2 cu Egipt) și Austria (3-2 cu Franța). Europenii au profitat de apatia sud-americanilor, astfel că titlul devine o problemă de „în familie”. După dispute aprige, dar încărcate de parfumul fotbalului de pionierat, Italia (1-1 și 1-0 la rejucare, 1-0 cu Austria) și ... Cehoslovacia (3-2 cu Elveția, 3-1 cu Germania) ajung în postura de finaliste. Aveau să se impună gazdele (ca și în Uruguay!) după o finală echilibrată, care a necesitat prelungiri. Cehoslovacii marchează primii, în minutul 69, prin Puc, dar, cu numai opt minute înainte de final, Orsi aduce egalarea! În minutul 97 Schiavio înscrie golul care avea să ducă Italiei primul titlul suprem. O vitorie meritată, în pofida conjunctorii politice (fasciștii lui Mussollini erau la putere), victorie la care un aport important și-au adus jucătorii naturalizați (argentinienii Monti, Orsi, Guaita, De Maria). Iată echipa campioană: Combi - Monzeglio, Allemandi - Ferraris IV, Monti, Bertolini - Guaita, Meazza (vă spune ceva acest nume?), Schiaviao, Ferrari, Orsi, Golgeteri au fost, cu cîte patru goluri marcate: Nejedly, Conen (Germania) și Schiavio.
Pe cerul Europei apăruse norul fascist... Era prea tîrziu: Regele Fotbal putea învinge orice putere!
P.S. În episodul următor: ediția aIII a, Franța 1938.
>
SURSA
Paul Alexe, Fotbal - scurtă istorie (III). Campionato mondiale - Italia 1934, „Telegraf”, Constanța, III, 622
joi, 5 ianuarie 2012
miercuri, 4 ianuarie 2012
O cronică a filmului „1492 - Cucerirea Paradisului” („Tomis”)
<
Performanța regizorului Ridley Scott poate fi asemuită fără rezerve cu cea a temerarului Columb. Cutreierînd oceanul spre un țărm pe care se pare că l-au atins „ceva” mai devreme și fenicienii și vikingii*, navigatorul spaniol** își asumă nu doar o simplă descoperire a unei lumi noi ci un spațiu care face posibilă materializarea unei proiecții ideatice.
Subiectul nu este desigur o noutate dar istoria nu a avut întotdeauna generozitatea sau răbdarea de a-i reține pe toți cei care, de mii de ani, rotunjesc conturul planetei albastre. Visul etern uman, nostalgia călătoriei (sau a reîntoarcerii) proiectate pe traiectoria absolutului s-a născut odată cu izgonirea din Eden și nu se va sfîrși niciodată, căci imposibila reîntoarcere i-a dăruit omului din cele mai vechi că Paradisul este un loc, undeva, pe Pămînt.
Explorînd această temă, Ridley Scott, cu ajutorul unui Gerard Depardieu într-o formă de excepție, reușește să salveze „personajul” Cristofor Columb, victima atîtor ecranizări cu caracter comercial sau de bandă desenată, la care nu puțini l-au condamnat. Nu se poate spune că tema „Cristofor Columb Lumea Nouă” nu a înghițit kilometri de peliculă, inundînd ecranele cu scene de tip „Sindbad*** marinarul” au secvențe edulcorate lipite cu caramel de un peisaj exotic și ai căror cuceritori sosiți pe valuri sînt zeificați instantaneu și tămîiați cu cele mai înmiresmate ofrande, aduse de foarte pitagorești preotese băștinașe. Povestea nu începe cu „A fost o dată ca niciodată..” și nici măcar nu vrea să fie o poveste sau, altfel spus, un capitol de istorie romanțată” a Spaniei de sfîrșit de secol XV. Un final de secol marcat de înfiorătoarele crime al e Inchiziției, pe fundalul unui haos din care se va renaște o lume, cu ajutorul lor, al „ereticilor” care au „păcătuit” prin limpezimea privirii și adîncimea gîndului. Ceea ce s-a întîmplat nu numai în secolul al XV lea și nu numai în Spania.
Realizatorii filmului reușesc să ne demonstreze acest lucru, arătîndu-ne că numele Cristofor Columb este o alternativă la Prometeu*****, Icar***** și alți „îndrăzneți” care de-a lungul timpului s-au apropiat și la propriu de Soare, nu fără imense sacrificii. Foarte grăitoare este în acest sens imaginea debarcării pe țărmul de pe paralela 28 grade, care seamănă pînă la confuzie cu imaginea documentarului primilor pași pe lună. Un profet „eretic” (trimiterile la Isus din Nazareth nu sînt puține, nici întîmplătoare) vrea să-i dea noii lumi chipul și asemănarea luminoasei credințe dinlăuntrul său. Și mai vrea ca acest chip să fie apărat de zidurile „Cetății ideale” proiectate de arhitectul florentin Leonardo da Vinci******. Un vis frumos care se clatină, în aparență, mai ales din cauza stihiilor umanului dar care se va împlini prin forța încrederii pe care tot istoria a acordat-o „viselor” de acest fel. Fără a păși, sub acest pretext spre tărîmul oniricului, se poate spune că de vis înt imaginile realizate de Adrian Biddle, care, cu o sensibilitate de pictor impresionist surprinde cele mai neașteptate ipostaze ale mării sau jocurile de lumini și umbre din interioarele dominate de somptuos. Toate acestea, transpuse pe coloana sonoră creată de nimeni altul decît Vangelis, aproape că reduc necesitatea existenței replicilor. Dar muzica este aici un personaj care participă cu toate forțele la cele ce se desfășoară. Un personaj care dă senzația de substituire a corului antic. Pentru că tot zbuciumul victoriei tragice se regăsește în fiecare sunet. Și dacă de undeva ar veni întrebarea: „Ce-i lipsește acestui film, totuși?”, s-ar putea răspunde simplu: „Nimic” sau „Nici măcar siguranța că și peste cinci secole va produce aceeași impresie”.
>
SURSA
?, Film: 1492 - Cucerirea Paradisului, „Tomis”, Constanța, aprilie 1993.
NOTE M.T.
* Vikingul Leif Eriksson a ajuns în jurul anului în Canada. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/leif-ericson-vikingul-care-descoperit-america-500-ani-nainte-columb)
** Cristofor Columb a fost italian. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/cum-descoperit-columb-america)
Performanța regizorului Ridley Scott poate fi asemuită fără rezerve cu cea a temerarului Columb. Cutreierînd oceanul spre un țărm pe care se pare că l-au atins „ceva” mai devreme și fenicienii și vikingii*, navigatorul spaniol** își asumă nu doar o simplă descoperire a unei lumi noi ci un spațiu care face posibilă materializarea unei proiecții ideatice.
Subiectul nu este desigur o noutate dar istoria nu a avut întotdeauna generozitatea sau răbdarea de a-i reține pe toți cei care, de mii de ani, rotunjesc conturul planetei albastre. Visul etern uman, nostalgia călătoriei (sau a reîntoarcerii) proiectate pe traiectoria absolutului s-a născut odată cu izgonirea din Eden și nu se va sfîrși niciodată, căci imposibila reîntoarcere i-a dăruit omului din cele mai vechi că Paradisul este un loc, undeva, pe Pămînt.
Explorînd această temă, Ridley Scott, cu ajutorul unui Gerard Depardieu într-o formă de excepție, reușește să salveze „personajul” Cristofor Columb, victima atîtor ecranizări cu caracter comercial sau de bandă desenată, la care nu puțini l-au condamnat. Nu se poate spune că tema „Cristofor Columb Lumea Nouă” nu a înghițit kilometri de peliculă, inundînd ecranele cu scene de tip „Sindbad*** marinarul” au secvențe edulcorate lipite cu caramel de un peisaj exotic și ai căror cuceritori sosiți pe valuri sînt zeificați instantaneu și tămîiați cu cele mai înmiresmate ofrande, aduse de foarte pitagorești preotese băștinașe. Povestea nu începe cu „A fost o dată ca niciodată..” și nici măcar nu vrea să fie o poveste sau, altfel spus, un capitol de istorie romanțată” a Spaniei de sfîrșit de secol XV. Un final de secol marcat de înfiorătoarele crime al e Inchiziției, pe fundalul unui haos din care se va renaște o lume, cu ajutorul lor, al „ereticilor” care au „păcătuit” prin limpezimea privirii și adîncimea gîndului. Ceea ce s-a întîmplat nu numai în secolul al XV lea și nu numai în Spania.
Realizatorii filmului reușesc să ne demonstreze acest lucru, arătîndu-ne că numele Cristofor Columb este o alternativă la Prometeu*****, Icar***** și alți „îndrăzneți” care de-a lungul timpului s-au apropiat și la propriu de Soare, nu fără imense sacrificii. Foarte grăitoare este în acest sens imaginea debarcării pe țărmul de pe paralela 28 grade, care seamănă pînă la confuzie cu imaginea documentarului primilor pași pe lună. Un profet „eretic” (trimiterile la Isus din Nazareth nu sînt puține, nici întîmplătoare) vrea să-i dea noii lumi chipul și asemănarea luminoasei credințe dinlăuntrul său. Și mai vrea ca acest chip să fie apărat de zidurile „Cetății ideale” proiectate de arhitectul florentin Leonardo da Vinci******. Un vis frumos care se clatină, în aparență, mai ales din cauza stihiilor umanului dar care se va împlini prin forța încrederii pe care tot istoria a acordat-o „viselor” de acest fel. Fără a păși, sub acest pretext spre tărîmul oniricului, se poate spune că de vis înt imaginile realizate de Adrian Biddle, care, cu o sensibilitate de pictor impresionist surprinde cele mai neașteptate ipostaze ale mării sau jocurile de lumini și umbre din interioarele dominate de somptuos. Toate acestea, transpuse pe coloana sonoră creată de nimeni altul decît Vangelis, aproape că reduc necesitatea existenței replicilor. Dar muzica este aici un personaj care participă cu toate forțele la cele ce se desfășoară. Un personaj care dă senzația de substituire a corului antic. Pentru că tot zbuciumul victoriei tragice se regăsește în fiecare sunet. Și dacă de undeva ar veni întrebarea: „Ce-i lipsește acestui film, totuși?”, s-ar putea răspunde simplu: „Nimic” sau „Nici măcar siguranța că și peste cinci secole va produce aceeași impresie”.
>
SURSA
?, Film: 1492 - Cucerirea Paradisului, „Tomis”, Constanța, aprilie 1993.
NOTE M.T.
* Vikingul Leif Eriksson a ajuns în jurul anului în Canada. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/leif-ericson-vikingul-care-descoperit-america-500-ani-nainte-columb)
** Cristofor Columb a fost italian. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/cum-descoperit-columb-america)
marți, 3 ianuarie 2012
Republicani versus democrați în SUA la sfîrșitul secolului XIX - începutul secolului XX
<
(...)
Ce vrea? Președinția republicii, cu alte cuvinte dominațiunea, dominațiunea atotputenică și nediscutată. Dar, ce e drept, dacă vrea dominațiunea nu este ambiția deșartă a puterii sau pentru onorurile ce sînt legate de dînsa, ci pentru a realiza o concepția politică bune definită, pentru a da partidului său și întregii națiuni o îndrumare hotărît progresistă.
Adevărul este că de cîțiva ani domnea în America o mare confuzie de idei și că liniile de demarcațiune între partide se șterseseră pînă într-atît, încît toate păreau înecate în această monotonă ceață. Înainte au existat deosebiri adînci între cele două partide. Democrații erau împotriva tarifelor protecționiste, republicanii considerau propășirea economică a Statelor Unite strîns legată de regimul protecționist. Democrații erau bimetaliști, republicanii preconizau monometalismul. Republicanii erau imperialiști, vizau cuceriri coloniale, armate puternice și flote impunătoare; democraților le displăcea această politică, preferințele lor se îndreptau spre pace și binefacerile ei. Deoarece republicanii biruiseră în toate aceste chestiuni, nu mai rămăsese democraților decît să le primească și ei, sau să vie cu alte concepțiuni prin care să deschidă poporului american noi orizonturi. Din nefericire, democrații n-au știut să joace acest rol; în loc să se puie în fruntea unor politici înaintate, s-au plecat în fața republicanilor învingători ale căror idei au devenit astfel ideile dominate ale opiniei publice. în mijlocul acestei atotputernicii, Partidul Republican a luat repede un caracter de conservatism, a devenit mai mult un factor de reacțiune decît un element de progres. Și nevoile de adevărată democratizare ce frămîntau lumea americană au rămas fără reprezentanți în partidele de guvernămînt.
Mulți au crezut că democrații se vor trezi din letargie și că vor îndeplini misiunea lor firească. Așteptările acestora au fost însă dezamăgite. Domnul Bryan a continuat să agite vechile formule, să desfășoare tot steagul care fusese învins de atîtea ori de republicani. Rezultatul a fost însă, că încetul cu încetul, opinia publică s-a îndepărtat de el, și, într-adevăr, în ultimele luni vestitul candidat democrat la președinția republicii a avut amărăciunea să se vadă învins chiar în statele care îi rămăseseră mai credincioase. Desigur că conservatismul mereu crescînd al republicanilor nu ar fi ridicat numeroase nemulțumiri care printr-o explicabilă reacțiune era profitabilă democraților, slăbiciunea acestui partid s-ar fi arătat sub o lumină și mai vie.
Domnul Roosevelt s-a hotărît să dea el îndrumarea progresistă pe care națiunea o așteaptă. Cum această politică corespunde cu adevăratele nevoie ale societății americane de azi, e probabil că va birui. Deocamdată el trebuie să se războiască însă cu partidul său. Conflictul era fatal, dar ar fi exagerat să spunem că n-a izbucnit decît acum. De fapt deosebirile de păreri dintre partidul Republican și domnul Roosevelt* datează mai de mult: încă din ziua în care dînsul a început lupta împotriva trusturilor. Partidul Republican, prin politica lui economică și prin imperialismul său, întrupa toate interesele plutocrației americane.
(...)
>
SURSA
?, ?, p. 207.
NOTĂ M.T.
* Theodore Roosevelt (1858-1919) = Președinte al SUA (1901-1905; 1905-1909). Laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1906. (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/peace/laureates/1906/roosevelt-bio.html)
(...)
Ce vrea? Președinția republicii, cu alte cuvinte dominațiunea, dominațiunea atotputenică și nediscutată. Dar, ce e drept, dacă vrea dominațiunea nu este ambiția deșartă a puterii sau pentru onorurile ce sînt legate de dînsa, ci pentru a realiza o concepția politică bune definită, pentru a da partidului său și întregii națiuni o îndrumare hotărît progresistă.
Adevărul este că de cîțiva ani domnea în America o mare confuzie de idei și că liniile de demarcațiune între partide se șterseseră pînă într-atît, încît toate păreau înecate în această monotonă ceață. Înainte au existat deosebiri adînci între cele două partide. Democrații erau împotriva tarifelor protecționiste, republicanii considerau propășirea economică a Statelor Unite strîns legată de regimul protecționist. Democrații erau bimetaliști, republicanii preconizau monometalismul. Republicanii erau imperialiști, vizau cuceriri coloniale, armate puternice și flote impunătoare; democraților le displăcea această politică, preferințele lor se îndreptau spre pace și binefacerile ei. Deoarece republicanii biruiseră în toate aceste chestiuni, nu mai rămăsese democraților decît să le primească și ei, sau să vie cu alte concepțiuni prin care să deschidă poporului american noi orizonturi. Din nefericire, democrații n-au știut să joace acest rol; în loc să se puie în fruntea unor politici înaintate, s-au plecat în fața republicanilor învingători ale căror idei au devenit astfel ideile dominate ale opiniei publice. în mijlocul acestei atotputernicii, Partidul Republican a luat repede un caracter de conservatism, a devenit mai mult un factor de reacțiune decît un element de progres. Și nevoile de adevărată democratizare ce frămîntau lumea americană au rămas fără reprezentanți în partidele de guvernămînt.
Mulți au crezut că democrații se vor trezi din letargie și că vor îndeplini misiunea lor firească. Așteptările acestora au fost însă dezamăgite. Domnul Bryan a continuat să agite vechile formule, să desfășoare tot steagul care fusese învins de atîtea ori de republicani. Rezultatul a fost însă, că încetul cu încetul, opinia publică s-a îndepărtat de el, și, într-adevăr, în ultimele luni vestitul candidat democrat la președinția republicii a avut amărăciunea să se vadă învins chiar în statele care îi rămăseseră mai credincioase. Desigur că conservatismul mereu crescînd al republicanilor nu ar fi ridicat numeroase nemulțumiri care printr-o explicabilă reacțiune era profitabilă democraților, slăbiciunea acestui partid s-ar fi arătat sub o lumină și mai vie.
Domnul Roosevelt s-a hotărît să dea el îndrumarea progresistă pe care națiunea o așteaptă. Cum această politică corespunde cu adevăratele nevoie ale societății americane de azi, e probabil că va birui. Deocamdată el trebuie să se războiască însă cu partidul său. Conflictul era fatal, dar ar fi exagerat să spunem că n-a izbucnit decît acum. De fapt deosebirile de păreri dintre partidul Republican și domnul Roosevelt* datează mai de mult: încă din ziua în care dînsul a început lupta împotriva trusturilor. Partidul Republican, prin politica lui economică și prin imperialismul său, întrupa toate interesele plutocrației americane.
(...)
>
SURSA
?, ?, p. 207.
NOTĂ M.T.
* Theodore Roosevelt (1858-1919) = Președinte al SUA (1901-1905; 1905-1909). Laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1906. (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/peace/laureates/1906/roosevelt-bio.html)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)