Versurile mele sunt pentru toți cetățenii României, majoritari și etnici, minoritari și ai altor naționalități: pentru cei tineri, invitați a visa frumos la viitorul în pragul căruia se află mereu, pentru maturi și vîrstnici, ce nu trebuie a se lăsa cuprinși de nostalgie, ci să apeleze și la forța spirituală a tinereții lor de odinioară.
Versurile mele sunt un îndemn la optimism adresat tuturor celor care au știut sau trebuie acum a ști să se hrănească din spiritualitatea acumulată cândva și nu e târziu nici acum. Nu e târziu niciodată.
Vine vacanța, concediul, dragii mei ascultători. Nu ezitați a citi cât mai mult. Cultura este pe locul doi din tot ceeace dă tărie sufletului, să poată oricând rezista. pe locul înâi este credința nestrămutatăîn bunul Dumnezeu, pe care-l bucurăm de vrem a ști cât mai multe.
„Cultura este o podoabă pentru cei fericți și un refugiu pentru cei nefericiți”, a spus Democritos încă acum două mii cinci sute de ani.
Ca deputat al minorități albaneze și din partea Asociației Liga Albanezilor din România pe care o conduc, doresc tuturor radioascultătorilor din România să aibă, cu ajutorul lui Dumnezeu, zile de vară mai plăcute și spornice.
Corabia cu pânze purpurii
Corabia cu pânze purpurii
O dată cu amurgul,
Revenea.
Cu vise pline de călătorii
Făcea popas la noi
Și iar pleca.
În micul nostru port de odinioară,
Ne dăruia
Săltând din val în val,
A tinereții strălucind comoară
Și atunci purtam cu mine
Un ideal.
De micul port, o viață mă desparte
Și strâng în mine
Visele aurii
Încă și astăzi.
Deși e departe
Corabia cu pânze purpurii.
luni, 4 iulie 2005
marți, 1 martie 2005
Obsesia națională a aderării la UE (IONESCU 2005)
Victor Ionescu, Obsesia națională, „Balcanii și Europa”, București, martie 2005, p. 11
Intrarea României în Uniunea Europeană a devent nu doar orientarea principală a politicii de pe malurile Dâmboviței, ci un fel de obsesie națională, un sindrom.
Undeva, Jean Francois Revel scria că societățile în faliment cronic, cel care și-au ratat evoluția către democrație și dezvoltare, în loc să caute înăuntrul lor - în incompetență și corupție - cauzele decăderii, obișnuiesc să-și pună pună eșecul pe seama Occidentului.
Cev amai avansată, societatea politică dâmbovițeană a descoperit altă cale: plângerea pe umărul oficialilor Uniunii Europene sau din țările mari ale acesteia. La rându-i, populației României, care și așa este bombardată cu informații dintre cele mai contradictorii despre evoluția noastră către UE, i se arată din când în când câte o nouă speritoare privind șansele integrării. Desigur, presa este purtătoarea cea mai „vehementă” a tuturor veștilor, bune sau rele, a tuturor marotelor și sperietorilor eurointegratoare, consemând și comentând spusele oricărui parlamentar european, fie el și reprezentant al unu grup de 20 de membri care este total nesemnificativ în marea sutelor de europarlamentari.
Ciudat este că nu numai poporul de rând, ci și politicienii au fost infestați de „obsesia națională” - a neintrării la timp în UE. De aceea, făr a analiza măcar o secundă calitatea și cantitatea unor voci opuse României, ei se lansează rapid în „cruciade” de apărarea drepturilor noastre, uitând că Europa nu vorbe așteaptă, ci fapte. Câtă deosebire între atutidinea din vremea voievozilor când, deși „panica domnea peste București”, cum scria Bolintineanu, „iar poporul inunda curțile domnești”, deoarece solii Porții veneau să ceară închinarea țării, voievozii erau fermi în apărarea drepturilor poporului și în a afirma unitatea națională, solii de atunci fiind bătuți „cu piroane în cap”. Spaima mulțimii era firească și tipică. Ea se manifestă și astăzi.
Obsesia națională, necunoscută temerarilor voievozi din evul mediu, acționează în cazul politicienilor români ai începutului de secol XXI cu efectul capei roșii asupra taurului. În mod total nejustificat panica îi face pe aceștia să reacționeze „neeuropean”, uitând că în democrație fiecare are dreptul la opinia sa. „Fiare” în relațiile dintre ei, oamenii politici români devin „pisicuțe blânde” în fața oricărui coleg de la Strasbourg, neglijând să se „școlarizeze” în vederea participării lor directe la Parlamentul European, unde vor învăța că dictonul „homo homini lupus” se aplică în toate cazurile, cu unica excepție a interesului național. Dincolo de grupurile parlamentare opuse ideologic, dincolo de pozițiile diferite față de cutare sau cutare problemă, europarlamentarii demonstrează că singura certitudine cu valoare de permanență este faptul că ei reprezintă o entitate națională în Europa celor 25, pe viitor a celor 27.
Intrarea României în Uniunea Europeană a devent nu doar orientarea principală a politicii de pe malurile Dâmboviței, ci un fel de obsesie națională, un sindrom.
Undeva, Jean Francois Revel scria că societățile în faliment cronic, cel care și-au ratat evoluția către democrație și dezvoltare, în loc să caute înăuntrul lor - în incompetență și corupție - cauzele decăderii, obișnuiesc să-și pună pună eșecul pe seama Occidentului.
Cev amai avansată, societatea politică dâmbovițeană a descoperit altă cale: plângerea pe umărul oficialilor Uniunii Europene sau din țările mari ale acesteia. La rându-i, populației României, care și așa este bombardată cu informații dintre cele mai contradictorii despre evoluția noastră către UE, i se arată din când în când câte o nouă speritoare privind șansele integrării. Desigur, presa este purtătoarea cea mai „vehementă” a tuturor veștilor, bune sau rele, a tuturor marotelor și sperietorilor eurointegratoare, consemând și comentând spusele oricărui parlamentar european, fie el și reprezentant al unu grup de 20 de membri care este total nesemnificativ în marea sutelor de europarlamentari.
Ciudat este că nu numai poporul de rând, ci și politicienii au fost infestați de „obsesia națională” - a neintrării la timp în UE. De aceea, făr a analiza măcar o secundă calitatea și cantitatea unor voci opuse României, ei se lansează rapid în „cruciade” de apărarea drepturilor noastre, uitând că Europa nu vorbe așteaptă, ci fapte. Câtă deosebire între atutidinea din vremea voievozilor când, deși „panica domnea peste București”, cum scria Bolintineanu, „iar poporul inunda curțile domnești”, deoarece solii Porții veneau să ceară închinarea țării, voievozii erau fermi în apărarea drepturilor poporului și în a afirma unitatea națională, solii de atunci fiind bătuți „cu piroane în cap”. Spaima mulțimii era firească și tipică. Ea se manifestă și astăzi.
Obsesia națională, necunoscută temerarilor voievozi din evul mediu, acționează în cazul politicienilor români ai începutului de secol XXI cu efectul capei roșii asupra taurului. În mod total nejustificat panica îi face pe aceștia să reacționeze „neeuropean”, uitând că în democrație fiecare are dreptul la opinia sa. „Fiare” în relațiile dintre ei, oamenii politici români devin „pisicuțe blânde” în fața oricărui coleg de la Strasbourg, neglijând să se „școlarizeze” în vederea participării lor directe la Parlamentul European, unde vor învăța că dictonul „homo homini lupus” se aplică în toate cazurile, cu unica excepție a interesului național. Dincolo de grupurile parlamentare opuse ideologic, dincolo de pozițiile diferite față de cutare sau cutare problemă, europarlamentarii demonstrează că singura certitudine cu valoare de permanență este faptul că ei reprezintă o entitate națională în Europa celor 25, pe viitor a celor 27.
marți, 1 februarie 2005
Traducerile lui Confucius în română (2005)
<
Cea mai recentă apariție românească despre Confucius (și care conține, printre altele, și citate din principala sa operă, Analecte) începe în felul următor: ”De Confucius toată lumea măcar a auzit, dar puțini știu mai multe despre el. Puțin sînt acei occidentali care să știe măcar o maximă a sa, chiar dacă el este cel mai mare filozof din istoria Chinei, a cărui moștenire continuă să existe și în ziua de azi. În lume există șase milioane de oameni care își zic ”confucianiști” și sistemul chinezesc de pietate conservat datorită lui numără 379 milioane de adepți în 91 de țări (6,4% din populația mondială, în comparația cu 6% budiști)”* Lucrarea marelui gînditor cu cele mai multe versiuni românești este Analecte.
Traducerea din limba chineză, în oricare limbă a pămîntului, nu este lipsită de surprize, cere o bună cunoaștere, riscuri existînd „la tot pasul”... Cînd ne-am referit la Lao Tze am citat diferite considerații aparținînd lui Allen Watts, considerații ce rămîn valabile și în cazul de față. Am mai putea adăuga descoperind în introducerea recentei apariții românești, citată la început, următoarele: ”Chineza este o limbă bogată, pe mai multe niveluri, care se reduce la o mormăială monosilabică fără sens cînd este redată cu caracterele latine ale arogantului Imperiu Roman. De-a lungul timpului, marea dramă a relației est-vest a constituit-o dificultatea fundamentală a traducerii celor două limbi care fac parte din familii, astfel încît să nu se implice textul mai mult decît ar fi necesar”.**
Vom încerca să definim confucianismul citînd din Religiile lumii: „confucianismul nu este, în sens strict, o religie, și este necesar să se distingă între confucianism ca școală filozofică, sau, mai exact, ca școala de înțelepciune, și confucianismul cultural [...] spiritul religios al confucianismului cult se percepe, fără tăgadă, din respectul său autentic față de Cer, respect ce impune ca în legătură cu el să nu se pună întrebări inutile, să nu fie nici obiectivizat și nici subiectivizat”.***
Astăzi Analecte sau Lun Yu, cum i se spune în transliterare, există pentru de limba română în patru traduceri diferite, conținînd: (1.) Confucius, Doctrina lui Confucius sau cele patru cărți clasice ale Chinei, traducere din limba franceză de Vlad Cojocaru, 477 pag., Editura Timpul, Iași, 1994; (2.) Confucius, Analecte, traducere din limba chineză veche, studiu introductiv, tabel cronologic, note și comentarii de Florentina Vișan, 318 pag., Editura Humanitas, București, 1995; (3.) Lao Zi și Confucius, traducere din limba chineză veche, studii introductive, comentarii și note de Mira și Constantin Lupeanu, Editura Qilinul din jad, București, 1997, 381 pag.; (4.) Confucius, Lun Yu - Convorbiri și notații, traducere din limba chineză veche, cuvînt introductiv și postfața ”Periplu la Qu Fu”, 120 pag., Editura Imperator, București, 1999. Cele mai consistente, cel mai pline de note, deci profitabile pentru un cititor curios, sînt edițiile aparținînd lui Vlad Cojocaru, Florentina Vișan și Constantin Lupeanu.
(...)
>
SURSA
?, Analecte de Confucius, „?”, serie nouă, an II, nr. 2, 2005, p. 39.
Cea mai recentă apariție românească despre Confucius (și care conține, printre altele, și citate din principala sa operă, Analecte) începe în felul următor: ”De Confucius toată lumea măcar a auzit, dar puțini știu mai multe despre el. Puțin sînt acei occidentali care să știe măcar o maximă a sa, chiar dacă el este cel mai mare filozof din istoria Chinei, a cărui moștenire continuă să existe și în ziua de azi. În lume există șase milioane de oameni care își zic ”confucianiști” și sistemul chinezesc de pietate conservat datorită lui numără 379 milioane de adepți în 91 de țări (6,4% din populația mondială, în comparația cu 6% budiști)”* Lucrarea marelui gînditor cu cele mai multe versiuni românești este Analecte.
Traducerea din limba chineză, în oricare limbă a pămîntului, nu este lipsită de surprize, cere o bună cunoaștere, riscuri existînd „la tot pasul”... Cînd ne-am referit la Lao Tze am citat diferite considerații aparținînd lui Allen Watts, considerații ce rămîn valabile și în cazul de față. Am mai putea adăuga descoperind în introducerea recentei apariții românești, citată la început, următoarele: ”Chineza este o limbă bogată, pe mai multe niveluri, care se reduce la o mormăială monosilabică fără sens cînd este redată cu caracterele latine ale arogantului Imperiu Roman. De-a lungul timpului, marea dramă a relației est-vest a constituit-o dificultatea fundamentală a traducerii celor două limbi care fac parte din familii, astfel încît să nu se implice textul mai mult decît ar fi necesar”.**
Vom încerca să definim confucianismul citînd din Religiile lumii: „confucianismul nu este, în sens strict, o religie, și este necesar să se distingă între confucianism ca școală filozofică, sau, mai exact, ca școala de înțelepciune, și confucianismul cultural [...] spiritul religios al confucianismului cult se percepe, fără tăgadă, din respectul său autentic față de Cer, respect ce impune ca în legătură cu el să nu se pună întrebări inutile, să nu fie nici obiectivizat și nici subiectivizat”.***
Astăzi Analecte sau Lun Yu, cum i se spune în transliterare, există pentru de limba română în patru traduceri diferite, conținînd: (1.) Confucius, Doctrina lui Confucius sau cele patru cărți clasice ale Chinei, traducere din limba franceză de Vlad Cojocaru, 477 pag., Editura Timpul, Iași, 1994; (2.) Confucius, Analecte, traducere din limba chineză veche, studiu introductiv, tabel cronologic, note și comentarii de Florentina Vișan, 318 pag., Editura Humanitas, București, 1995; (3.) Lao Zi și Confucius, traducere din limba chineză veche, studii introductive, comentarii și note de Mira și Constantin Lupeanu, Editura Qilinul din jad, București, 1997, 381 pag.; (4.) Confucius, Lun Yu - Convorbiri și notații, traducere din limba chineză veche, cuvînt introductiv și postfața ”Periplu la Qu Fu”, 120 pag., Editura Imperator, București, 1999. Cele mai consistente, cel mai pline de note, deci profitabile pentru un cititor curios, sînt edițiile aparținînd lui Vlad Cojocaru, Florentina Vișan și Constantin Lupeanu.
(...)
>
SURSA
?, Analecte de Confucius, „?”, serie nouă, an II, nr. 2, 2005, p. 39.
sâmbătă, 1 ianuarie 2005
Identitate nord-americană (CUȚITARU 2005)
Codrin Liviu Cuțitaru, O (altă) identitate americană, „Însemnări ieșene”, Iași, II, 1/1.2005, p. 33-35
(...) al sistemului - dar nu oarecare, ci unul care vine chiar din centrul lui, faimoasa Wall Street - încearcă o apropiere umană de Bartleby, riscându-și propria poziție de slujitor eficient și abil al mecanismului social.
De fapt, răspunsul la această ambiguitate trebuie căutat aici, în relația crispată de exasperare a avocatului cu angajatul său. Adevărata dramă nu se consumă la nivelul psihologiei al lui Bartleby, mai curând schematică, unilaterală, anihilată în propriul ei automatism, ci în cel al transformări morale a tenacelui capitalist de pe Wall Street, juristul devenit narator. El pare să dezvolte un curios sentiment al responsabilității etice față de o victimă potențială, ajunsă simbolic în imediat sa apropiere. Bartleby rămâne un cod, un element de decor, menit să încifreze pentru un avocat axioma elementară conform căreia, în interiorul unui sistem concurențial, ridicarea unui înseamnă, nemijlocit, căderea celuilalt. Automatismele, clișeele și liniaritatea copistului nu fac decât să întărească funcția lui reprezentațională și întrucâtva anamnetică.
Dintr-o perspectivă macrosistemică, aceeași este relația dintre americanii colonizatori și cei aborigeni. Caracterul decorativ al pieilor roșii în America de astăzi se află dincolo de posibilitatea oricărui dubiu. Trăind în rezervații și aproape forțați să-și conserve valorile culturale, urmașii vechilor apași și-au însușit noua structură într-o manieră mecanică și simbolică. Nu cred că silențiozitatea specifică a șefilor de trib din cinematograful modern este o trăsătură ereditară a comunităților de indieni, ci o achiziție actuală, legată indirect de misiunea lor istorică post-colonizatoare de a sugera, de a aminti, de a păstra.
Înainte să ajung în Arizona, vizitând un mare muzeu al spiritualității americane din San Antonio (Texas), am fost, la un moment dat, amuzat și, mai apoi, intrigat de o situație cel puțin neobișnuită. Într-o cameră destinată feluritelor comunități de indieni texani, lângă o colibă apașă autentică, stătea, marțial, cu brațele încrucișate, un apaș la fel de real. Indianul era el însuși o piesă de muzeu, arborând o impenetrabilitate, pe care, sunt convins, „tunicile roșii” (the redcoats) din garda regală britanică nu ar putea decât să o invidieze. Luminile aparatelor de fotografiat, zâmbetele vizitatorilor, ghionturile temătoare ale copiilor nu-i tulburau deloc nemișcarea, profesionalismul cu care își îndeplinea funcția decorativă fiind absolut exemplare.
În rezervațiile Navajo din sudul și nordul Arizonei, indieni asemănători, împopoțănați tradițional și colorați carnavalesc te privesc nemișcați, cu fizionomii glaciale. Chiar atunci când vând ceva, aerul lor rămâne impenetrabil, golit de orice conceptualizare emoțională. Ei par oameni fără mimică, nu zâmbesc și vorbesc foarte rar. Dacă dansează sau cântă - ca parte a aceluiași ritual decorativ - o fac mecanic: abstract, aparent fără nici implicare afectivă.
Am trăit o experiență revelatoare în acest sens. Alături de mănăstirea misionară San Xavier, fondată de Sf. Francisc, astăzi la 9 mile S de Tucson, într-un târg similar celor din N Moldovei, indienii își expun săptămânal spre vânzare diverse obiecte vestimentare și, mai ales, bijuterii. Vizitând locul, cu ani în urmă, am văzut la intrare o tânără Navajo comercializând sandvișuri cu fasole bătută. Curiozitatea consta în faptul că pasta maronie era introdusă într-o cocă simetric decupată dintr-un întreg ce semăna foarte mult cu clătita românească. Împins de curiozitate, am întrebat-o dacă îmi putea spune ingredientele necesare aluatului în chestiune. Ascultându-i replica sacadată și imperturbabilă, am izbucnit într-un râs greu de reprimat, cu accente de obrăznicie ce, paradoxal, nu a părut să o deranjeze.Cu glas egal, într-o pronunție engleză aproximativă, femeia a rostit cu fermitate: „I would prefer not to” / „Aș prefera să nu”.
De fapt, răspunsul la această ambiguitate trebuie căutat aici, în relația crispată de exasperare a avocatului cu angajatul său. Adevărata dramă nu se consumă la nivelul psihologiei al lui Bartleby, mai curând schematică, unilaterală, anihilată în propriul ei automatism, ci în cel al transformări morale a tenacelui capitalist de pe Wall Street, juristul devenit narator. El pare să dezvolte un curios sentiment al responsabilității etice față de o victimă potențială, ajunsă simbolic în imediat sa apropiere. Bartleby rămâne un cod, un element de decor, menit să încifreze pentru un avocat axioma elementară conform căreia, în interiorul unui sistem concurențial, ridicarea unui înseamnă, nemijlocit, căderea celuilalt. Automatismele, clișeele și liniaritatea copistului nu fac decât să întărească funcția lui reprezentațională și întrucâtva anamnetică.
Dintr-o perspectivă macrosistemică, aceeași este relația dintre americanii colonizatori și cei aborigeni. Caracterul decorativ al pieilor roșii în America de astăzi se află dincolo de posibilitatea oricărui dubiu. Trăind în rezervații și aproape forțați să-și conserve valorile culturale, urmașii vechilor apași și-au însușit noua structură într-o manieră mecanică și simbolică. Nu cred că silențiozitatea specifică a șefilor de trib din cinematograful modern este o trăsătură ereditară a comunităților de indieni, ci o achiziție actuală, legată indirect de misiunea lor istorică post-colonizatoare de a sugera, de a aminti, de a păstra.
Înainte să ajung în Arizona, vizitând un mare muzeu al spiritualității americane din San Antonio (Texas), am fost, la un moment dat, amuzat și, mai apoi, intrigat de o situație cel puțin neobișnuită. Într-o cameră destinată feluritelor comunități de indieni texani, lângă o colibă apașă autentică, stătea, marțial, cu brațele încrucișate, un apaș la fel de real. Indianul era el însuși o piesă de muzeu, arborând o impenetrabilitate, pe care, sunt convins, „tunicile roșii” (the redcoats) din garda regală britanică nu ar putea decât să o invidieze. Luminile aparatelor de fotografiat, zâmbetele vizitatorilor, ghionturile temătoare ale copiilor nu-i tulburau deloc nemișcarea, profesionalismul cu care își îndeplinea funcția decorativă fiind absolut exemplare.
În rezervațiile Navajo din sudul și nordul Arizonei, indieni asemănători, împopoțănați tradițional și colorați carnavalesc te privesc nemișcați, cu fizionomii glaciale. Chiar atunci când vând ceva, aerul lor rămâne impenetrabil, golit de orice conceptualizare emoțională. Ei par oameni fără mimică, nu zâmbesc și vorbesc foarte rar. Dacă dansează sau cântă - ca parte a aceluiași ritual decorativ - o fac mecanic: abstract, aparent fără nici implicare afectivă.
Am trăit o experiență revelatoare în acest sens. Alături de mănăstirea misionară San Xavier, fondată de Sf. Francisc, astăzi la 9 mile S de Tucson, într-un târg similar celor din N Moldovei, indienii își expun săptămânal spre vânzare diverse obiecte vestimentare și, mai ales, bijuterii. Vizitând locul, cu ani în urmă, am văzut la intrare o tânără Navajo comercializând sandvișuri cu fasole bătută. Curiozitatea consta în faptul că pasta maronie era introdusă într-o cocă simetric decupată dintr-un întreg ce semăna foarte mult cu clătita românească. Împins de curiozitate, am întrebat-o dacă îmi putea spune ingredientele necesare aluatului în chestiune. Ascultându-i replica sacadată și imperturbabilă, am izbucnit într-un râs greu de reprimat, cu accente de obrăznicie ce, paradoxal, nu a părut să o deranjeze.Cu glas egal, într-o pronunție engleză aproximativă, femeia a rostit cu fermitate: „I would prefer not to” / „Aș prefera să nu”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)