Liviu Tramudana, „Orașul Cluj a devenit capitala extemismului antimaghiar, datorită primarului Gheorghe Funar”, „Telegraf”, Constanța, 29.05.1995
După ce problema minorităților din România s-a aflat în atenția celor 40 de miniștri de externe reuniți joi la Paris pentru lansarea „Planului Balladur”, Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa l-a trimis vineri la București pe Jaab De Foope Scheffer, asistent neoficial al Înaltului Comisar CSCE pentru minorități. Misiunea sa este abordarea „problemelor” culturale ale minorităților din România. El a vizitat Clujul, unde a fost primit de Bodo Barna (UDMR), care i-a prezentat problemele legate de retrocedarea tuturor bunurilor culturale bisericilor și mănăstirilor ungurești naționalizate în 1948. Barna a declarat: „UDMR nu se va întoarce în Consiliul Minorităților, deoarece acesta este un instrument al Puterii”. Se încearcă crearea unui Consiliu Civic al Minorităților, care se preconizează că va funcționa ca un Parlament al Minorităților. De Foope Scheffer s-a întâlnit apoi cu Doina Cornea și Octavian Buracu, președintele Asociației de dialog intertenic. D. Cornea apreciat:„ Problema minorităților naționale trebuie privită într-o perspectivă generală, a problemelor de ansamblu care există azi în România”. Buracu a declarat că „orașul Cluj a devenit capitala extremismului românesc antimaghiar datorită primarului Gheorghe Funar”. S-a menționat că Primăria Cluj creează „probleme” și Forumului Democrat German, căruia i s-a reziliat contractul de închiriere a spațiului, i-a tăiat apa și energia. Demnitarul olandez va mai vizita Oradea, Tg.Mureș și Brașov.
luni, 29 mai 1995
sâmbătă, 6 mai 1995
Cititorul la sfârșitul mileniului II (PETRAȘ 1995)
Irina Petraș, Gânduri despre cititor și nu numai..., „Tomis”, Constanța, XXX, 5 (298), mai 1995, p. 4.
„Plus que de chair /Il se veut d ecriture”
Alain Bosquet
Nu omul, Cititorul. Cel care își trage iar și iar, veșnic flămând scaunul la buza prăpastiei să asculte o poveste (F. Scott Fitzgerald). Cititorul, condamnatul, crede M. Eliade, dar ce minunată condamnare: să-și procure revelațiile prin cultură, prin cărți în exclusivitate. Cu prețul uriaș și nebănuit de primejdios al îndepărtării de natură, cititorul se abandonează bibliotecii. O vede ca un paradis, alături de Borges, ori labirint cu toane malefice ca-n Il Nome della rosa. I se supune, acceptă regulile jocului. Sfântul Augustin, singur într-o încăpere, murmurând pentru sine cuvintele dintr-o carte deschisă în mâini, inaugura era bogatei solitudini a lecturii. De aici înainte omul se va căuta pe sine și lumea întorcând pagină după pagină cu sentimentul tot mai acut al participării la un act inițiatic. Gutenberg va face ca fenomenul să capete proporții de masă. Boala câtorva aleși se transformă în epidemie. Cea mai benefică dintre epidemii. Una prin care omenirea însăși poate spera să atingă ordinea și armonia unui stup. Doi oameni, străini, trăind la mii de kilometri unul de altul, citesc și recitesc aceeași carte. Se regăsesc în ea, află între paginile ei resurse suficiente să privească viitorul în față. Întâmplarea valorează cât cea mai prietenească strângere de mână!
Cititorul merge pe jos, încet și sigur, asemeni pedestrașului lui Cioran. Așa a cucerit o lume și tot astfel o poate păstra. Civilizația atomică, gata să se autodistrugă prin sat precum cavaleria romană, poate fi ținută în frâu prin lectură. Cititorul este în măsură să apere viața fiindcă mintea sa e vie. Cititorul se asemănă cu o grădină. Nu întâmplător Arcimboldo a pus alături de omul alcătuit din cărți pe cel din fructe și spice. Sunt amândoi simboluri ale vieții, ale rodului, garanții pentru perpetuare a speciei umane.
Lumea fără cap imaginată de un Canetti e o lume în care cărțile sunt arse pe rug. Când bibliotecile nu vor mai fi decât depozite prăfuite în care toate cuvintele au tăcut, faguri fără miere, ultimul cititor va fi fost ucis și planeta va fi a maimuțelor.
Sfârșitul de veac XX e încă unul al lecturii, chiar dacă se lansează, pe mici și mari ecrane, din când în când, câte un „de profundis”. Și, atâta vreme cât mai există Cititorul, nu e totul pierdut pierdut.
Într-o carte despre era personalizării - alt nume, mai propriu, poate, pentru postmodernism - (este vorba despre L era du vide a lui Gilles Lipovetsky), omul contemporan este definit ca dispecer al propriei existențe. O ofertă uriașă și derutantă, o explozie a informației la nivel planetar nu aduce după sine monotonia, uniformizarea, robotizarea, ci, dimpotrivă, individualizarea, singularizarea prin selecție obligatorie. Omul este înainte de toate cel care alege după ce „s-a pus la curent” cu variantele posibile. Mă gândeam citind-o că două, cel puțin, sunt datele staturii sale pe care omul postmodern nu le poate alege, ci îi sunt impuse: apartenența etnică și muritudinea. Revenind asupra gândului dintâi, corecturi însemnate ale perspectivei mi s-au părut necesare. Muritutdinea este o fatalitate, dar numai viața, prin tot ce face împotriva morții, o justifică. Fără zbaterea vie, moartea își pierde semnificația. Absolutul ei este relativizat de forța creatoare hărăzită omului. Așadar, dacă omul nu poate alege să nu moară, poate alege în schimb cum să trăiască în ciuda morții asumându-și limitările acesteia, subminându-le.
Pe de altă parte, apartenența etnică poate fi considerată și ea o fatalitate. Importanța care se acordă în vremea din urmă, pretutindeni, diasporei e semnul acestei recunoașteri. Oricâte ajustări ai aduce ființei tale, ea păstrează însemnele apartenenței la o etnie. În era postmodernă, mai mult ca oricând, a ști înseamnă a-ți aduce aminte și a fi înseamnă a avea memorie. Prezentul nu se întrupează decât prin tot ce s-a conservat din tot trecutul. El este o răsfrângere a „bibliografiei” existențiale atât la nivel de individ, cât și la nivel de popor. Etnia nu este o fatalitate, constructivă prin simpla ei proclamare. Nu are sfințenie apriorică și nu reprezintă o soluție prin exaltarea ei verbală. Ești român prin cunoașterea și recunoașterea autorității unui trecut cultural și prin înfăptuirea pe care i-o adaugi. Ești român prin fapta ta specifică deschisă către lume. Prin ceea ce E. Lovinescu numea „a-ți fixa sufletul”. În absența unei memorii culturale constructive se ivește primejdia mesianismului rasial, acel „fenomen disgrațios și mătăhălos” respins de L. Blaga. Cu alte cuvinte, apartenența etnică este și ea, în cele din urmă, o chestiune de alegere. E o latentă, inoperantă altminteri decât prin realizarea ei conștientă, prin actualizare responsabilă și atentă la conexiuni. Trecutul unui neam, oricât de glorios, nu justifică, în mod automat, prezentul, ci-l construiește dacă memoria colectivității etnice știe să acționeze seminal. Nu încremenirea sub faldurile trecutului poate asigura consistența prezentului etnic (național), ci acel „zbor cu spatele” al îngerului lui Walter Benjamin. Îți aduci aminte, deci ești. Recuperarea trecutului nu înseamnă idealizarea lui, ci trăirea responsabilă în prezent conștient de rădăcini, fondat și cu temei.
Alain Finkielkraut - autorul Înfrângerii gândirii - era întrebat, de curând, cum vede noua Europă. Lucid, atrăgea atenția asupra pericolului instaurării unui nou „vis american”. Invocarea entuziastă a unei Europe noi și unite nu reprezintă soluția. Cel puțin deocamdată. Europa este alăturare și întrepătrundere de culturi naționale. Să negi acest lucru prea devreme să anulezi esența însăși a Europei. Estul european poate rata o șansă rară dacă nu va ști să fructifice prețuirea culturii prin care a rezistat decenii în șir. Nu farduri apusene vor putea salva bătrânul continent. Economicul nu are memorie și deci nu poate fi. Cultura, în schimb, este. Încă o vreme de acum înainte ea se va mișca în cadre naționale, oricât de planetară este exploatarea informației. Și,atunci, apartenența etnică este o răspundere și un răspuns. Și ea înseamnă alegerea de a fi.
Cititorul, cel-ce-gândește-singur, n-a fost niciodată sclav. El celebrează cartea - speculum humanae salvationis - adică eliberarea ca proces, nu ca împlinire. Principiul cunoașterii actuale - „Omul devine ceea ce vede” - l-aș citi astfel: „omul devine ceea ce citește”. Și, în hățișul editorial actual, aș relua îndatorirea continuă în programul ASTREI transilvănene: să ne dea o mână de ajutor publicul cetitor, arătându-i cărarea cea bună, ca cetitorul să nu se dea cu capul de gard, cetind toate năzbătiile”. Cei „buni conducători de carte” - scriitori, editori, profesori - au, vorba lui Eminescu, de „combătut întunericul”.
În Evul Mediu, funcționa o lege potrivit căreia știutorii de carte nu puteau fi omorâți! Să ne fie, oare, la îndemână să devenim nemuritori în vreme ce ne trecem cu ochii lipiți de seriale TV și benzi colorate?!
„Plus que de chair /Il se veut d ecriture”
Alain Bosquet
Nu omul, Cititorul. Cel care își trage iar și iar, veșnic flămând scaunul la buza prăpastiei să asculte o poveste (F. Scott Fitzgerald). Cititorul, condamnatul, crede M. Eliade, dar ce minunată condamnare: să-și procure revelațiile prin cultură, prin cărți în exclusivitate. Cu prețul uriaș și nebănuit de primejdios al îndepărtării de natură, cititorul se abandonează bibliotecii. O vede ca un paradis, alături de Borges, ori labirint cu toane malefice ca-n Il Nome della rosa. I se supune, acceptă regulile jocului. Sfântul Augustin, singur într-o încăpere, murmurând pentru sine cuvintele dintr-o carte deschisă în mâini, inaugura era bogatei solitudini a lecturii. De aici înainte omul se va căuta pe sine și lumea întorcând pagină după pagină cu sentimentul tot mai acut al participării la un act inițiatic. Gutenberg va face ca fenomenul să capete proporții de masă. Boala câtorva aleși se transformă în epidemie. Cea mai benefică dintre epidemii. Una prin care omenirea însăși poate spera să atingă ordinea și armonia unui stup. Doi oameni, străini, trăind la mii de kilometri unul de altul, citesc și recitesc aceeași carte. Se regăsesc în ea, află între paginile ei resurse suficiente să privească viitorul în față. Întâmplarea valorează cât cea mai prietenească strângere de mână!
Cititorul merge pe jos, încet și sigur, asemeni pedestrașului lui Cioran. Așa a cucerit o lume și tot astfel o poate păstra. Civilizația atomică, gata să se autodistrugă prin sat precum cavaleria romană, poate fi ținută în frâu prin lectură. Cititorul este în măsură să apere viața fiindcă mintea sa e vie. Cititorul se asemănă cu o grădină. Nu întâmplător Arcimboldo a pus alături de omul alcătuit din cărți pe cel din fructe și spice. Sunt amândoi simboluri ale vieții, ale rodului, garanții pentru perpetuare a speciei umane.
Lumea fără cap imaginată de un Canetti e o lume în care cărțile sunt arse pe rug. Când bibliotecile nu vor mai fi decât depozite prăfuite în care toate cuvintele au tăcut, faguri fără miere, ultimul cititor va fi fost ucis și planeta va fi a maimuțelor.
Sfârșitul de veac XX e încă unul al lecturii, chiar dacă se lansează, pe mici și mari ecrane, din când în când, câte un „de profundis”. Și, atâta vreme cât mai există Cititorul, nu e totul pierdut pierdut.
Într-o carte despre era personalizării - alt nume, mai propriu, poate, pentru postmodernism - (este vorba despre L era du vide a lui Gilles Lipovetsky), omul contemporan este definit ca dispecer al propriei existențe. O ofertă uriașă și derutantă, o explozie a informației la nivel planetar nu aduce după sine monotonia, uniformizarea, robotizarea, ci, dimpotrivă, individualizarea, singularizarea prin selecție obligatorie. Omul este înainte de toate cel care alege după ce „s-a pus la curent” cu variantele posibile. Mă gândeam citind-o că două, cel puțin, sunt datele staturii sale pe care omul postmodern nu le poate alege, ci îi sunt impuse: apartenența etnică și muritudinea. Revenind asupra gândului dintâi, corecturi însemnate ale perspectivei mi s-au părut necesare. Muritutdinea este o fatalitate, dar numai viața, prin tot ce face împotriva morții, o justifică. Fără zbaterea vie, moartea își pierde semnificația. Absolutul ei este relativizat de forța creatoare hărăzită omului. Așadar, dacă omul nu poate alege să nu moară, poate alege în schimb cum să trăiască în ciuda morții asumându-și limitările acesteia, subminându-le.
Pe de altă parte, apartenența etnică poate fi considerată și ea o fatalitate. Importanța care se acordă în vremea din urmă, pretutindeni, diasporei e semnul acestei recunoașteri. Oricâte ajustări ai aduce ființei tale, ea păstrează însemnele apartenenței la o etnie. În era postmodernă, mai mult ca oricând, a ști înseamnă a-ți aduce aminte și a fi înseamnă a avea memorie. Prezentul nu se întrupează decât prin tot ce s-a conservat din tot trecutul. El este o răsfrângere a „bibliografiei” existențiale atât la nivel de individ, cât și la nivel de popor. Etnia nu este o fatalitate, constructivă prin simpla ei proclamare. Nu are sfințenie apriorică și nu reprezintă o soluție prin exaltarea ei verbală. Ești român prin cunoașterea și recunoașterea autorității unui trecut cultural și prin înfăptuirea pe care i-o adaugi. Ești român prin fapta ta specifică deschisă către lume. Prin ceea ce E. Lovinescu numea „a-ți fixa sufletul”. În absența unei memorii culturale constructive se ivește primejdia mesianismului rasial, acel „fenomen disgrațios și mătăhălos” respins de L. Blaga. Cu alte cuvinte, apartenența etnică este și ea, în cele din urmă, o chestiune de alegere. E o latentă, inoperantă altminteri decât prin realizarea ei conștientă, prin actualizare responsabilă și atentă la conexiuni. Trecutul unui neam, oricât de glorios, nu justifică, în mod automat, prezentul, ci-l construiește dacă memoria colectivității etnice știe să acționeze seminal. Nu încremenirea sub faldurile trecutului poate asigura consistența prezentului etnic (național), ci acel „zbor cu spatele” al îngerului lui Walter Benjamin. Îți aduci aminte, deci ești. Recuperarea trecutului nu înseamnă idealizarea lui, ci trăirea responsabilă în prezent conștient de rădăcini, fondat și cu temei.
Alain Finkielkraut - autorul Înfrângerii gândirii - era întrebat, de curând, cum vede noua Europă. Lucid, atrăgea atenția asupra pericolului instaurării unui nou „vis american”. Invocarea entuziastă a unei Europe noi și unite nu reprezintă soluția. Cel puțin deocamdată. Europa este alăturare și întrepătrundere de culturi naționale. Să negi acest lucru prea devreme să anulezi esența însăși a Europei. Estul european poate rata o șansă rară dacă nu va ști să fructifice prețuirea culturii prin care a rezistat decenii în șir. Nu farduri apusene vor putea salva bătrânul continent. Economicul nu are memorie și deci nu poate fi. Cultura, în schimb, este. Încă o vreme de acum înainte ea se va mișca în cadre naționale, oricât de planetară este exploatarea informației. Și,atunci, apartenența etnică este o răspundere și un răspuns. Și ea înseamnă alegerea de a fi.
Cititorul, cel-ce-gândește-singur, n-a fost niciodată sclav. El celebrează cartea - speculum humanae salvationis - adică eliberarea ca proces, nu ca împlinire. Principiul cunoașterii actuale - „Omul devine ceea ce vede” - l-aș citi astfel: „omul devine ceea ce citește”. Și, în hățișul editorial actual, aș relua îndatorirea continuă în programul ASTREI transilvănene: să ne dea o mână de ajutor publicul cetitor, arătându-i cărarea cea bună, ca cetitorul să nu se dea cu capul de gard, cetind toate năzbătiile”. Cei „buni conducători de carte” - scriitori, editori, profesori - au, vorba lui Eminescu, de „combătut întunericul”.
În Evul Mediu, funcționa o lege potrivit căreia știutorii de carte nu puteau fi omorâți! Să ne fie, oare, la îndemână să devenim nemuritori în vreme ce ne trecem cu ochii lipiți de seriale TV și benzi colorate?!
vineri, 5 mai 1995
(SCHWARZ 1995)
Gheorghe Schwartz, Apocalipsa cifrei rotunde, „Tomis”, Constanța, XXX, 5 (298), mai 1995, p. 4.
Mi se pare o nemăsurată cutezanță să faci pronosticuri în legătură cu evoluția cărții. Asta după ce se știe că la început a fost cuvântul și acesta, cuvântul, va fi și cel ce-i va supraviețui omului. Fac parte dintre cei care recunosc acum că supremația cărții se constituie dintr-o categorie ce depășește puterea de cunoaștere a ființei umane, întrucât omul nu are nici suficiente mijloace senzoriale pentru a urmări istoria până la capăt și nici nu dispune de destule cunoștințe. Dimpotrivă, cartea i s relevă câteodată și atunci omul se autocunoaște: cineva, purtând pentru noi numele convențional „Homer”, a născocit Cartea Troiei și un neamț meticulos, luând descrierea ad litteram, a demonstrat adevărul material al legendei. Isprava lui Schliemann mi se pare exemplară: nimeni, nici un istoric serios nu a săpat niciodată la întâmplare, toți au adus dovezile concrete în urma studierii unor surse livrești. Dar Schliemann a dovedit într-o perioadă extrem de pozitivistă că prejudecata posibilității de a „născoci” reprezintă o trufie tipic umană.
Foarte prostul orator Moise, atunci când primește cele Cinci Cărți de la Dumnezeu, este strivit de greutatea lor. Michelangelo și Freud sunt printre puținii care se ocupă de acest moment. Despre conținutul clor Cinci Cărți s-au scris numeroase exegeze. Greutatea provine din a depăși simbolul și de a reveni la înțelegerea ad litteram, cea care i-a servit drept ghid lui Schliemann. Forța cuvântului este atât de mare, încât am încercat să imaginez în mai multe proze o realitate născându-se din ceea ce eu așterneam nevolnic și, totodată, autoritar pe hârtie. Merg până acolo, încât cred că tot ce scriem se va întâmpla. Aceasta este părticica de dumnezeire care s-a oferit muritorilor.
Sfârșitul secolului nostru reprezintă sfârșitul a aproximativ 2500 de ani de istorie scrisă. În măsura în care ciclul nu se va închide, omul se va folosi și pe mai departe de șansa sa de dumnezeire și va scrie și în continuare.
Ceea ce se întâmplă acum, la noi, face parte din deruta generală, iar întrebarea anchetei nu poate decât să-mi aduc aminte de presentimentul acut al apocalipsei pe care l-a trăit omul înaintea anului 1000, a anului 1500 și iată, acum, înaintea încheierii celui de-al doilea mileniu după Christos.
Pornind de la predominanța tiranică a economicului în harababura pe care o trăim, ne imaginăm apocalipsa și prin dispariția capacității omului de a mai născoci cărți. Astfel, se uită că, până una alta, cuvântul l-a născocit pe om și că, dacă există ceva ocult în lume, acesta sigur este cuvântul.
Cât de mioape sunt prezicerile după care televiziunea și presa scrisă (o altă formă a cărții) ar putea distruge dorința de consemna și de a citi se compară doar cu realitatea pe care noi, azi, în România, o o întâlnim la tot pasul: „Nimeni nu mai citește nimic, nici un autor serios nu mai are nici o șansă de a-și edita cărțile, prețurile foarte mari fac tirajele - și așa minuscule - nevandabile, omul luptă să supraviețuiască fizic, el și familia sau, dimpotrivă, este preocupat să-și investească noile milioane și nu mai are chef de Romeo și Julieta. Cui să-i mai scrii astăzi?” Lăsând la o parte ultima întrebare retorică, ea fiind cu totul imbecilă, de parcă ai scrie pentru vecin sau pentru portar, restul evidențelor sunt sfidate astăzi tot de carte: niciodată n-au apărut la noi mai multe titluri, niciodată nu s-a lucrat la noi mai economic în domeniul editorial și, deci, niciodată nu -au cumpărat în România atâtea cărți, în România unde cel puțin cartea s-a cumpărat întotdeauna mai mult decât în alte locuri.
Cartea își urmează viața ei, cea care o anticipează pe a noastră și nu are nici un rost să ne îngrijorăm pentru ea: cartea, oricum, ne va supraviețui.
Mi se pare o nemăsurată cutezanță să faci pronosticuri în legătură cu evoluția cărții. Asta după ce se știe că la început a fost cuvântul și acesta, cuvântul, va fi și cel ce-i va supraviețui omului. Fac parte dintre cei care recunosc acum că supremația cărții se constituie dintr-o categorie ce depășește puterea de cunoaștere a ființei umane, întrucât omul nu are nici suficiente mijloace senzoriale pentru a urmări istoria până la capăt și nici nu dispune de destule cunoștințe. Dimpotrivă, cartea i s relevă câteodată și atunci omul se autocunoaște: cineva, purtând pentru noi numele convențional „Homer”, a născocit Cartea Troiei și un neamț meticulos, luând descrierea ad litteram, a demonstrat adevărul material al legendei. Isprava lui Schliemann mi se pare exemplară: nimeni, nici un istoric serios nu a săpat niciodată la întâmplare, toți au adus dovezile concrete în urma studierii unor surse livrești. Dar Schliemann a dovedit într-o perioadă extrem de pozitivistă că prejudecata posibilității de a „născoci” reprezintă o trufie tipic umană.
Foarte prostul orator Moise, atunci când primește cele Cinci Cărți de la Dumnezeu, este strivit de greutatea lor. Michelangelo și Freud sunt printre puținii care se ocupă de acest moment. Despre conținutul clor Cinci Cărți s-au scris numeroase exegeze. Greutatea provine din a depăși simbolul și de a reveni la înțelegerea ad litteram, cea care i-a servit drept ghid lui Schliemann. Forța cuvântului este atât de mare, încât am încercat să imaginez în mai multe proze o realitate născându-se din ceea ce eu așterneam nevolnic și, totodată, autoritar pe hârtie. Merg până acolo, încât cred că tot ce scriem se va întâmpla. Aceasta este părticica de dumnezeire care s-a oferit muritorilor.
Sfârșitul secolului nostru reprezintă sfârșitul a aproximativ 2500 de ani de istorie scrisă. În măsura în care ciclul nu se va închide, omul se va folosi și pe mai departe de șansa sa de dumnezeire și va scrie și în continuare.
Ceea ce se întâmplă acum, la noi, face parte din deruta generală, iar întrebarea anchetei nu poate decât să-mi aduc aminte de presentimentul acut al apocalipsei pe care l-a trăit omul înaintea anului 1000, a anului 1500 și iată, acum, înaintea încheierii celui de-al doilea mileniu după Christos.
Pornind de la predominanța tiranică a economicului în harababura pe care o trăim, ne imaginăm apocalipsa și prin dispariția capacității omului de a mai născoci cărți. Astfel, se uită că, până una alta, cuvântul l-a născocit pe om și că, dacă există ceva ocult în lume, acesta sigur este cuvântul.
Cât de mioape sunt prezicerile după care televiziunea și presa scrisă (o altă formă a cărții) ar putea distruge dorința de consemna și de a citi se compară doar cu realitatea pe care noi, azi, în România, o o întâlnim la tot pasul: „Nimeni nu mai citește nimic, nici un autor serios nu mai are nici o șansă de a-și edita cărțile, prețurile foarte mari fac tirajele - și așa minuscule - nevandabile, omul luptă să supraviețuiască fizic, el și familia sau, dimpotrivă, este preocupat să-și investească noile milioane și nu mai are chef de Romeo și Julieta. Cui să-i mai scrii astăzi?” Lăsând la o parte ultima întrebare retorică, ea fiind cu totul imbecilă, de parcă ai scrie pentru vecin sau pentru portar, restul evidențelor sunt sfidate astăzi tot de carte: niciodată n-au apărut la noi mai multe titluri, niciodată nu s-a lucrat la noi mai economic în domeniul editorial și, deci, niciodată nu -au cumpărat în România atâtea cărți, în România unde cel puțin cartea s-a cumpărat întotdeauna mai mult decât în alte locuri.
Cartea își urmează viața ei, cea care o anticipează pe a noastră și nu are nici un rost să ne îngrijorăm pentru ea: cartea, oricum, ne va supraviețui.
joi, 4 mai 1995
Cartea ca expresie a spiritului uman (DAN 1995)
Vasile Dan, Un pseudonim al intimității, „Tomis”, Constanța, XXX, % (298), mai 1995, p. 4.
Cartea, în sensul actual, al cuvântului, a apărut ca un efect pur tehnic, ca o invenție, ca o sofisticare a comunicării și totodată ca o formă mai eficientă de răspândire și conservare a informației. După cum se vede, ea își conține, deodată cu atuul, și punctul slab: în momentul în care ingeniozitatea tehnică o va face caducă - și acesta sosit demult, odată cu audiovizualul - ea, încet, încet, va muri.
Ce ne facem dacă prin „carte” nu se înțelege doar încorporarea tehnică, prin tipar, a unor valori spirituale (gândirea ori literatura)? Dacă ea are și o altă valoare - una simbolică, infinită ori măcar potențială - și nu, una clară, finită, obiectuală, deci perisabilă? Dacă ea întreține cu cititorul - prin tăcerea, complicitatea și pasiunea lecturii - un alt tip de relație care transcede pur și simplu captarea informației, a artei, a ideilor etc? Dacă ea - vreau să spun- a devenit un partener de neînlocuit al lectorului, o oglindă în care din când în când să se privească în față? O formă a interogației esențiale? „Nu te-aș fi căutat dacă nu te-aș fi găsit” - se pare că strigătul mut al Sfântului Augustin se potrivește de minune cărții. Cei care au găsit-o caută în continuare, indiferent cât de tentante, performante tehnic, strălucitoare în formă ar fi mediile audiovizuale.
Cartea este un pseudonim de neînlocuit al intimității noastre. Adică al spiritului.
Cartea, în sensul actual, al cuvântului, a apărut ca un efect pur tehnic, ca o invenție, ca o sofisticare a comunicării și totodată ca o formă mai eficientă de răspândire și conservare a informației. După cum se vede, ea își conține, deodată cu atuul, și punctul slab: în momentul în care ingeniozitatea tehnică o va face caducă - și acesta sosit demult, odată cu audiovizualul - ea, încet, încet, va muri.
Ce ne facem dacă prin „carte” nu se înțelege doar încorporarea tehnică, prin tipar, a unor valori spirituale (gândirea ori literatura)? Dacă ea are și o altă valoare - una simbolică, infinită ori măcar potențială - și nu, una clară, finită, obiectuală, deci perisabilă? Dacă ea întreține cu cititorul - prin tăcerea, complicitatea și pasiunea lecturii - un alt tip de relație care transcede pur și simplu captarea informației, a artei, a ideilor etc? Dacă ea - vreau să spun- a devenit un partener de neînlocuit al lectorului, o oglindă în care din când în când să se privească în față? O formă a interogației esențiale? „Nu te-aș fi căutat dacă nu te-aș fi găsit” - se pare că strigătul mut al Sfântului Augustin se potrivește de minune cărții. Cei care au găsit-o caută în continuare, indiferent cât de tentante, performante tehnic, strălucitoare în formă ar fi mediile audiovizuale.
Cartea este un pseudonim de neînlocuit al intimității noastre. Adică al spiritului.
miercuri, 3 mai 1995
Cartea la sfârșitul secolului XX (MUREȘAN 1995)
Dumitru Mureșan, [Cartea], „Tomis”, Constanța, XXX, 5 (298), mai 1995, p. 1.
Astăzi ca și ieri, printr-un straniu paradox, în contradicție cu aparențele multicolore ale standurilor și librăriilor, cartea este în multe privințe interzisă. Mai ales cărțile opoziției sunt socotite de-a dreptul indezirabile. Dar cartea este interzisă și de înseși prețurile ei piperate. Este interzisă de cavalcada evenimentelor, de agitația și fuga cotidiană care nu ne mai dă zăbava necesară lecturii. Privind ceea ce se întâmplă în interiorul organismului social grav bolnav, cartea pălește. Biblioteca altădată vie pare o colecție de obiecte frumoase, dar moarte. Amurgul „galaxiei Gutenberg” anunțat într-un best-seller în anii 60, ai optimismului științific pozitivist pentru „era electronică” de Marshall McLuhan pare să se confirme. (...)
Astăzi ca și ieri, printr-un straniu paradox, în contradicție cu aparențele multicolore ale standurilor și librăriilor, cartea este în multe privințe interzisă. Mai ales cărțile opoziției sunt socotite de-a dreptul indezirabile. Dar cartea este interzisă și de înseși prețurile ei piperate. Este interzisă de cavalcada evenimentelor, de agitația și fuga cotidiană care nu ne mai dă zăbava necesară lecturii. Privind ceea ce se întâmplă în interiorul organismului social grav bolnav, cartea pălește. Biblioteca altădată vie pare o colecție de obiecte frumoase, dar moarte. Amurgul „galaxiei Gutenberg” anunțat într-un best-seller în anii 60, ai optimismului științific pozitivist pentru „era electronică” de Marshall McLuhan pare să se confirme. (...)
marți, 2 mai 1995
Cartea la sfârșitul mileniului II („TOMIS” 1995)
Redacția Tomis, Cartea, „Tomis”, Constanța, XXX, 5 (298), mai 1995, p. 1, 15
În numele adevărurilor sau minciunilor cuibărite în acest straniu obiect folositor, cu un ușor iz de lux, s-au purtat războaie, s-au pacificat teritorii uriașe, au fost scoase din beznă popoare, au fost uciși oameni nevinovați, au fost puse pe roate ori distruse civilizații înfloritoare. Lumea întreagă, se spune, a început și se va sfârși într-o carte. Și atunci, cum ne mai mirăm de fascinația pe care ea o are asupra născocitorilor ei, acești oameni de hârtie al căror țel suprem este să-și verse gândurile, obsesiile, fantezia într-un șuvoi de cerneală în stare să păteze un pic mințile-sugativă ale semenilor. Scriitorul fără manuscrisul lui (cu sau fără voia cuiva, manuscrisul nu are decât o singură năzuință: lumina tiparului) nu există. Secolele au trecut și nimic nu s-a schimbat în această privință. În ciuda atât de previzibilelor fluctuații, scriitorii, de la primul încoace, nu au dat nici un semn că ar dori să aleagă alte arme decât propriile cărți pentru a se opune, mereu în avangardă, scurgerii nepăsătoare a timpului, goanei zănatice a vieții care, aparent, nu duce nicăieri.
Cei care prevestesc dezvoltarea tehnologiei într-un asemenea hal încât cartea va deveni inutilă și va rămâne un obiect de muzeu, rolul ei fiind preluat în totalitate de imagini, ori de cu totul alte forme de ratare a paradisului terestru, uită un lucru esențial: scriitorii lucrează cu vorbe, nu cu altceva. Cu zeama de cuvinte pe care o tot pregătește el, se pot vindeca bolile spiritului, inclusiv cea mai gravă: frica de moarte. Cuvântul este esența omului, iar scriitorul este cel sortit să combine parfumurile acestei esențe.
Cartea pare să fie, în ziua de azi, o citadelă de dimensiuni colosale. Conține miliarde de cuvinte mișunând de așteptări. Și dacă, prin absurd, în mileniul următor, din cine știe ce rațiuni practice, economice ori apocaliptice, toate filele omenirii s-ar transforma în scrum, peste o vale de cenușă, într-o zi, tot va ploua. Acolo va răsări o plantă firavă, adică sămânța unei cărți. Și dacă nu va mai ploua? Vor apărea, desigur, cărțile de nisip. Să evolueze pe ruinele tuturor lucrurilor, e chiar menirea scriitorului.
Din păcate, puterea de persuasiune, nu lipsită de argumente, a celor ce prevestesc dispariția definitivă a cărții, este considerabilă. Noi ținem să le reamintim doar unul dintre numeroasele avertismente înscrise cândva pe exemplarele Cazaniei lui Varlaam, care, după cum se vede, au avut efect, de vreme ce volumele cu pricina au rezistat atâtea sute de ani: „Cine se va afla să ia această carte, să-i fie capul de piatră și piatra de cap”. Pericolul e oricum minim, pentru că veșnica materie există dinainte operei demiurgice, care o formează și dă naștere ideilor, ființelor, lucrurilor. CARTEA a apărut înainte ca noi toți să știm ce suntem, vrând-nevrând, înscrisă cu litere răbdătoare în ea. Există oare un mai limpede izvor de speranță?
În numele adevărurilor sau minciunilor cuibărite în acest straniu obiect folositor, cu un ușor iz de lux, s-au purtat războaie, s-au pacificat teritorii uriașe, au fost scoase din beznă popoare, au fost uciși oameni nevinovați, au fost puse pe roate ori distruse civilizații înfloritoare. Lumea întreagă, se spune, a început și se va sfârși într-o carte. Și atunci, cum ne mai mirăm de fascinația pe care ea o are asupra născocitorilor ei, acești oameni de hârtie al căror țel suprem este să-și verse gândurile, obsesiile, fantezia într-un șuvoi de cerneală în stare să păteze un pic mințile-sugativă ale semenilor. Scriitorul fără manuscrisul lui (cu sau fără voia cuiva, manuscrisul nu are decât o singură năzuință: lumina tiparului) nu există. Secolele au trecut și nimic nu s-a schimbat în această privință. În ciuda atât de previzibilelor fluctuații, scriitorii, de la primul încoace, nu au dat nici un semn că ar dori să aleagă alte arme decât propriile cărți pentru a se opune, mereu în avangardă, scurgerii nepăsătoare a timpului, goanei zănatice a vieții care, aparent, nu duce nicăieri.
Cei care prevestesc dezvoltarea tehnologiei într-un asemenea hal încât cartea va deveni inutilă și va rămâne un obiect de muzeu, rolul ei fiind preluat în totalitate de imagini, ori de cu totul alte forme de ratare a paradisului terestru, uită un lucru esențial: scriitorii lucrează cu vorbe, nu cu altceva. Cu zeama de cuvinte pe care o tot pregătește el, se pot vindeca bolile spiritului, inclusiv cea mai gravă: frica de moarte. Cuvântul este esența omului, iar scriitorul este cel sortit să combine parfumurile acestei esențe.
Cartea pare să fie, în ziua de azi, o citadelă de dimensiuni colosale. Conține miliarde de cuvinte mișunând de așteptări. Și dacă, prin absurd, în mileniul următor, din cine știe ce rațiuni practice, economice ori apocaliptice, toate filele omenirii s-ar transforma în scrum, peste o vale de cenușă, într-o zi, tot va ploua. Acolo va răsări o plantă firavă, adică sămânța unei cărți. Și dacă nu va mai ploua? Vor apărea, desigur, cărțile de nisip. Să evolueze pe ruinele tuturor lucrurilor, e chiar menirea scriitorului.
Din păcate, puterea de persuasiune, nu lipsită de argumente, a celor ce prevestesc dispariția definitivă a cărții, este considerabilă. Noi ținem să le reamintim doar unul dintre numeroasele avertismente înscrise cândva pe exemplarele Cazaniei lui Varlaam, care, după cum se vede, au avut efect, de vreme ce volumele cu pricina au rezistat atâtea sute de ani: „Cine se va afla să ia această carte, să-i fie capul de piatră și piatra de cap”. Pericolul e oricum minim, pentru că veșnica materie există dinainte operei demiurgice, care o formează și dă naștere ideilor, ființelor, lucrurilor. CARTEA a apărut înainte ca noi toți să știm ce suntem, vrând-nevrând, înscrisă cu litere răbdătoare în ea. Există oare un mai limpede izvor de speranță?
luni, 1 mai 1995
Cartea versus dischetă în anii 90 (BUCUR 1995)
Romulus Bucur, Cartea sau discheta?, „Tomis”, Constanța, XXX, 298, mai 1995, p. 1, 6
Un prieten (persoană însemnată, coordonator de programe Soros în domeniul artelor plastice), văzîndu-mă la lucru în fața calculatorului, m-a întrebat, un pic malițios: „Romulus, spune drept, ce iubești tu mai mult, cartea sau discheta?” „CD-ROM-ul”, i-am răspuns fără să clipesc.
După care am căzut pe gânduri. CD-ROM standard poate conține o enciclopedie. Encyclopedia Britannica ocupă un corp de bibliotecă. Deci, pereții mei tapetați cu cărți ar încăpea într-un buzunar și, dacă aș vrea, aș putea avea asupră-mi întreaga bibliotecă (spre deosebire de Kien, personajul lui Canetti, care și-o plimba pe rând în servietă). Cu condiția să am dotarea tehnică necesară (calculator suficient de puternic și CD-ROM), să nu-mi pese de eventualele consecințe asupra sănătății mele și să fiu gata să renunț la mici plăceri cum ar fi acea de a citi în pat, de a pune cartea jos pentru a lua alta, eventual încă una, de a răsfoi la întâmplare.
Sau de a sta la masă, în sala de lectură, de a face fișe conspecte etc. (Mai de curând, Eco, nostalgic față de acel moment al tehnologiei, povestea de fotocopiile pe care le face în bibliotecă, cu scopul de a le citi comod acasă, și care sfârșesc depozitate în dosare și, bineînțeles, necitite).
În fond, problema se reduce la plăcerea lecturii versus utilitatea ei. La a considera sau nu cartea drept un simplu suport, un modest vehicul al informației. Aceeași informație pe care ne-o putem pune și în cazul altor lucruri utile: hainele, care ne protejează împotriva adversității mediului, locuința, care, pe scară mai mare, îndeplinește același rol, hrana, care ne menține în viață etc. Nu intră în discuție acum faptul că această plăcere este sau nu de domeniul esteticului.
Revenind la carte, că de acolo am pornit, cartea utilă - enciclopedii, manuale, tratate etc - mi se pare condamnată. De multă vreme nu mai putem ține pasul cu ritmul de apariție al noutăților și, probabil, va trebui să ne lăsăm pe seama calculatoarelor care să rezume, să indexeze, să alcătuiască bibliografii de specialitate. sau să ne resemnăm să citim la întâmplare, conștienți de exhaustivul, chiar într-un domeniu hiperspecializat, e de domeniul utopiei. Și să ne bazăm și pe alte metode de asimilare a cunoștințelor decât lectura.
Când ajungem la literatura beletristică, însă, e greu, dacă nu imposibil, de făcut previziuni. Există convenții strict literare, atât în poezie, cât și în proză. Lucruri pe care ochiul le preia pentru a le restitui urechii sau ochiului imaginativ, interior.
Lucruri pe care nici o imagine cinematografică, acum, în plină invazie a audiovizualului, nu le poate traduce fără rest - să zicem, titlurile de copertă sau comentariile auctoriale sau monologul interior.
pe care nici o imagine (pictorială, fotografică) și nici o muzică nu le pot exprima, pentru că doar limbajul este, în același timp, suficient de precis și de imprecis.
Vor rămâne acestea apanajul cărții - atât de fragilă la intemperii și la acțiunea distrugătoare a omului, atât de voluminoasă și incomodă ca spațiul de depozitare, sau se va inventa un alt suport capabil, totodată, să nu ne șocheze prea tare habitudinile dobândite în câteva sute de ani? Sau, totuși, va intra literatura în desuetudine (împreună, repet, cu celelalte arte tradiționale), așa cum au intrat - pe moment? - segmente ale ei? Nicolae Manolescu, referindu-se la serialul SF Star Trek, făcea remarca inapetenței pentru artă a echipajului navei Enterprise. Între timp. filmul însuși l-a dezmințit - nu dau decât un singur exemplu: comandantul navei Picard, plecând într-o vacanță, își ia cu sine cărți, între care, nu altceva decât Ulysses. Ceea ce, pentru un simbol al agresiunii aproape victorioase a mass-mediei de consum, e un gest nemaipomenit. Și care ar trebui să inspire optimism.
Un prieten (persoană însemnată, coordonator de programe Soros în domeniul artelor plastice), văzîndu-mă la lucru în fața calculatorului, m-a întrebat, un pic malițios: „Romulus, spune drept, ce iubești tu mai mult, cartea sau discheta?” „CD-ROM-ul”, i-am răspuns fără să clipesc.
După care am căzut pe gânduri. CD-ROM standard poate conține o enciclopedie. Encyclopedia Britannica ocupă un corp de bibliotecă. Deci, pereții mei tapetați cu cărți ar încăpea într-un buzunar și, dacă aș vrea, aș putea avea asupră-mi întreaga bibliotecă (spre deosebire de Kien, personajul lui Canetti, care și-o plimba pe rând în servietă). Cu condiția să am dotarea tehnică necesară (calculator suficient de puternic și CD-ROM), să nu-mi pese de eventualele consecințe asupra sănătății mele și să fiu gata să renunț la mici plăceri cum ar fi acea de a citi în pat, de a pune cartea jos pentru a lua alta, eventual încă una, de a răsfoi la întâmplare.
Sau de a sta la masă, în sala de lectură, de a face fișe conspecte etc. (Mai de curând, Eco, nostalgic față de acel moment al tehnologiei, povestea de fotocopiile pe care le face în bibliotecă, cu scopul de a le citi comod acasă, și care sfârșesc depozitate în dosare și, bineînțeles, necitite).
În fond, problema se reduce la plăcerea lecturii versus utilitatea ei. La a considera sau nu cartea drept un simplu suport, un modest vehicul al informației. Aceeași informație pe care ne-o putem pune și în cazul altor lucruri utile: hainele, care ne protejează împotriva adversității mediului, locuința, care, pe scară mai mare, îndeplinește același rol, hrana, care ne menține în viață etc. Nu intră în discuție acum faptul că această plăcere este sau nu de domeniul esteticului.
Revenind la carte, că de acolo am pornit, cartea utilă - enciclopedii, manuale, tratate etc - mi se pare condamnată. De multă vreme nu mai putem ține pasul cu ritmul de apariție al noutăților și, probabil, va trebui să ne lăsăm pe seama calculatoarelor care să rezume, să indexeze, să alcătuiască bibliografii de specialitate. sau să ne resemnăm să citim la întâmplare, conștienți de exhaustivul, chiar într-un domeniu hiperspecializat, e de domeniul utopiei. Și să ne bazăm și pe alte metode de asimilare a cunoștințelor decât lectura.
Când ajungem la literatura beletristică, însă, e greu, dacă nu imposibil, de făcut previziuni. Există convenții strict literare, atât în poezie, cât și în proză. Lucruri pe care ochiul le preia pentru a le restitui urechii sau ochiului imaginativ, interior.
Lucruri pe care nici o imagine cinematografică, acum, în plină invazie a audiovizualului, nu le poate traduce fără rest - să zicem, titlurile de copertă sau comentariile auctoriale sau monologul interior.
pe care nici o imagine (pictorială, fotografică) și nici o muzică nu le pot exprima, pentru că doar limbajul este, în același timp, suficient de precis și de imprecis.
Vor rămâne acestea apanajul cărții - atât de fragilă la intemperii și la acțiunea distrugătoare a omului, atât de voluminoasă și incomodă ca spațiul de depozitare, sau se va inventa un alt suport capabil, totodată, să nu ne șocheze prea tare habitudinile dobândite în câteva sute de ani? Sau, totuși, va intra literatura în desuetudine (împreună, repet, cu celelalte arte tradiționale), așa cum au intrat - pe moment? - segmente ale ei? Nicolae Manolescu, referindu-se la serialul SF Star Trek, făcea remarca inapetenței pentru artă a echipajului navei Enterprise. Între timp. filmul însuși l-a dezmințit - nu dau decât un singur exemplu: comandantul navei Picard, plecând într-o vacanță, își ia cu sine cărți, între care, nu altceva decât Ulysses. Ceea ce, pentru un simbol al agresiunii aproape victorioase a mass-mediei de consum, e un gest nemaipomenit. Și care ar trebui să inspire optimism.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)