Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 31 ianuarie 2007

Concursul național de poezie și eseu „Panait Cerna” Tulcea, septembrie 2006 („TOMIS” 2007)

 ?, Concursul național de poezie și eseu „Panait Cerna” Tulcea, septembrie 2006, a XXXI a ediție, „Tomis”, Constanța, nr. 1, 2007

201 Manifestarea s-a desfășurat sub egida Consiliului Județean Tulcea, prin implicarea Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Tulcea.

Juriul a fost constituit din următoarele personalități: Nicolae Prelipceanu (președinte), Ovidiu Dunăreanu, Viorel Dinescu, Șerban Codrin, Paul Prodan, Olimpiu Vladimirov, Bogdan Pascal.

Premiile acordate
Secțiunea poezie:
Premiul I: Andreea Velea (Iași)
Premiul II: Gabriela Ivașcu (Argeș)
Premiul III: Diana-Cornelia Mănăilă (Galați)
Secțiunea Eseu:
Mențiune: Oana Cristina Carașcă (Tulcea)


ANDREA VELEA
(n. 8 august 1985)
Studentă,  Facultatea de Medicină Dentară, Iași

Salon 6 maternitatea elena doamnă

îmi suflă n ceafa lată, mă prăbușește
respiră în țevile de eșapament, în borcanele
cu dulceață de cireșe amare,
pe mâinile mamei mamei mamelor
curând devenite proiecții
în fața studenților de la litere

astăzi am ascultat pentru prima dată
bătăile cordului fetal, astăzi pentru prima dată
mi-am așezat urechea pe adevărata autostradă,
burta gravidei din salonul 6, m-a izbit cu piciorușul
de nenăscut, astăzi am realizat că lupta începe
înainte de cordonul ombilical, mi-am amintit

sâmbătă, 6 ianuarie 2007

Însemnările unui jurnalist (ȘERB 2007)

 Iosif Șerb, Însemnările unui jurnalist, Neliniști metafizice, Constanța, 2007, 102 p.

 5 Filiera

40 Băieți de cartier

Mistuit de dorul Tulcei (Amintiri) (MIȘCHI 2007)

 Dumitru Mișchi, Mistuit de dorul Tulcei (Amintiri), Metafora, Constanța, 2007, 78 p.

13 Tulcea

17 Dunărea

20 Portul Tulcea

22 Mama - căminul, casa

33 Tata

40 Grădinița

42 La Niculițel

46 Școala de băieți nr. 2

51 La liceu?

54 Varcovici

58 Soldații polonezi

59 Soldații români

62 Soldații nemți

64 Soldații sovietici (ruși)

69 Cocorii

72 Cargoul Constanța

75 La Dunărea veche


vineri, 5 ianuarie 2007

„Monografia Școlii Grădina” (BARDAC 2007)

 Anghel Bardac, Monografia Școlii Grădina, Metafora, Constanța, 2007, 63 p.

3 Cuvânt înainte

4 Prefață

5 Spre meditație despre... școală

9 Începutul învățământului sătesc în țara noastră

11 Scurt istoric al învățământului românesc 1945-2006
Dezvoltarea învățământului în etapa 1945-1965
Dezvoltarea învățământului în etapa 1965-1989
Dezvoltarea învățământului în etapa 1989-2006

19 Istoricul școlii cu clasele I-VIII Grădina

21 Activitatea sportivă și extrașcolară

23 Activitatea artistică

26 Folosirea elementelor de istorie locală la lecții

28 Perspectiva școlii

29 Evocări... Amintiri... Fapte
Portrete de dascăli
Amintiri despre dascăli

37 Remember

39 Încheiere

40 Anexe
Cadrele didactice ale școlii de-a lungul anilor
O zi de școală în secolul XIX
Elevi înscriși la începutul anului școlar 2006/2007

52 Anexe foto

61 Mulțumiri

62 Bibliografie

63 Cuprins

joi, 4 ianuarie 2007

Implicațiile geopolitice ale prezenței sovietice la Dunărea de Jos și pe coasta Mării Negre după 23 august 1944 (COJOC 2007)

Marian Cojoc, Geopolitical implications of the Soviet presence in the low Danube and the Black Sea coast area after 23rd august 1944, „Revista Română de Studii Euroasiatice”, III, 1-2/2007, Ovidius University Press, Constanța, pp. 163-169


A fost o epocă în care cooperarea în bazinul Dunării a fost mereu un deziderat, dar rareori o realitate. Au existat, desigur, momente în care țările riverane au cooperat eficient; interesul, însă, cuvântul-cheie în această zonă, a împiedicat materializarea permanentă a acestei nobile idei, deoarece prea multe interese s-au ciocnit, prea multe tratate au permis interferența Marilor Puteri în regiune.

Unii chiar cred că posibilitatea dezvoltării libere a statelor riverane ar putea chiar evolua din „multiplicitatea și divergența intereselor” (1). Situația, totuși, nu confirmă o astfel de aserțiune. În acest studiu încercăm să evidențiem mărturii documentare în acest sens. În nici un caz această nu se dorește o analiză exhaustivă a problemei de care ne ocupăm.

Contextul istoric pe care l-am ales  pentru a ilustra afirmația de mai sus este unul special. Acesta se referă la evenimentele cruciale care au avut loc cu 50 de ani în urmă în regiune, evenimente care au produs o schimbare în balanța puterii în favoarea forțelor Aliate, în dauna Germaniei naziste și a aliaților săi.

Importanța politică și strategică în contextul celui de Al Doilea Război Mondial,  a verii anului 1944 în particular, a fost demonstrat de consecințele pe termen lung ale loviturii de stat de la 23 august 1944, care, conform unor evaluări, a scurtat războiul cu 200 de zile. Curajoasa acțiune a României a dus la colapsul dominației germane în Balcani și deschiderea unei noi direcții strategice, de nivel continental, pentru Armata Roșie în special, anume în bazinul Dunării.

Carpații românești, împreună cu Dunărea maritimă, reprezintă un obstacol natural formidabil, (...).

1. M. C., Începutul ocupației sovietice în Dobrogea (august - septembrie 1944), „ Anuarul Muzeului Marinei Române”. 1999, tom II, Constanța, 2000.
Idem, Octombrie 1944 în ținutul dintre Dunăre și Mare. Noi documente privind ocupația sovietică, „AMMR”, 2000, tom III/2, Constanța, 2001.
Idem, Alte documente privind ocupația sovietică la malul românesc al Mării Negre din lunile noiembrie și decembrie 1944, „AMMR”, 2000, tom III/2, Constanța, 2001.
Titu Maiorescu, Istoria contemporană a românilor, Bucharest, Socec, 1925, p. 11.

miercuri, 3 ianuarie 2007

Documentare în munca intelectuală (TÎRZIMAN & ERICH 2007)

Elena Tîrziman & Agnes Erich, Informare și documentare în context tradițional și electronic - metode specifice de muncă intelectuală, Editura Universității din București, 2007


Introducere
1. Cultură informațională - abordări conceptuale și modele specifice
1.1. Cultura informațională
1.1.1. Abordări conceptuale
1.1.2. Termeni înrudiți. Delimitări terminologice
1.1.3. Evoluația semantică a conceputlui de cultură informațională
1.1.4. Cultura informațională. Conținut. Caracteristici
1.2. Cultura informațională: modele, referențiale, standarde
1.2.1. Modelul Marland
1.2.2. Modelul Irving
1.2.3. Modelul Big Six Skils
1.2.4. Modelul Kuhlthau
1.2.5. Referențialul FABDEN
1.2.6. Standardele AASL
1.2.7. Analiza critică a modelelor prezentate
1.3. Cultura informațională
2. Informare și documentare în biblioteci
2.1. Rolul bibliotecii în formarea culturii informaționale
2.2.1. Rolul educativ al bibliotecilor
2.2.2. Rolul bibliotecii de manageri ai resurselor cunoașterii
2.2. Relația utilizator - bibliotecă
2.2.1. Drepturile și obligațiile utilizatorului unei biblioteci
2.2.2. Cataloagele de bibliotecă - constituire și consultare
3. Informare și documentare în rețeaua Internet
3.1. Documente electronice disponbile în rețeaua Internet
3.2. Browsere
(...)

Introducere
(9) (...) Cum în perioadele anterioare, cititul, scrisul, socotitul erau considerate abilități de bază ce contribuie la integrarea socială a individului, în perioada actuală, alfabetizarea și instruirea informațională se adaugă abilităților enumerate și chiar tind să devină esențiale în competiția socială.
programele universitare, prouectele de cercetare ale universităților (2), indiferent de mărimea lor și de localizarea geografică arată că mediul universitar este din ce în ce mai preocupat de coroborarea activităților sale didactice și științifice cu solicitările mediului socio-economic, de integrare a absolvenților, de furnizare a unor competențe informaționale în acord cu cerințele impuse de Tehonologiile Informației și Comunicării. (...)

(151) (...) TCI au schimbat instrumentele de lucru, au dus la crearea de noi servicii și produse, au determinat o nouă abordare a domeniului și a conținutului său informațional. Scopul cercetării rămâne însă același: construirea de sens pornind de la sursele identificate și crearea de produse ce exprimă și comunică eficient acel sens, acea semnificație.
Pentru îndeplinirea acestui scop este nevoie ca fiecare individ să fie capabil:
- să determine și să definească precis nevoia informațională; 
- să localizeze eficient sursele de informare; 
- să evalueze critic elementele informative și sursele de informare
- să integreze informațiile selectate în cunoștințele sale de bază
- să utilizeze efectiv informația pentru realizarea activității propuse; 
- să înțeleagă probleme economice, sociale și legale ce însoțesc informațiile și să folosească informația în mod etic și legal.
Este necesar să fie cunoscute metodele de producere, prelucrare și regăsire a informației, la care se adaugă metodele și tehnicile de bază pentu controlul și utilizarea informației. Am urmărit aceste aspecte în prezentarea modului de realizare a unei lucrări științifice, dorind să oferim un ghid minimal studenților și tuturor celor interesați de informarea și documentarea în context tradițional și electronic în vederea realizării unei astfel de lucrări.

marți, 2 ianuarie 2007

Informarea cetățeanului la biblioteca publică locală („Lectura” 2007)

Corina Apostoleanu (B.J.Constanța), Biblioteca publică și dreptul de informare a cetățenilor, „Lectura”, Biblioteca Județeană Cluj, Cluj-Napoca, s. n., IV/2007, 1-2, p. 5-9.

Dreptul la o corectă informare a cetățeanului, ca atribut fundamental al unei societăți democratice, este asigurat de legislația românească, după cum urmează: Constituția României, art. 31 și nr. Legea nr. 544 din 12 oct. 2001 privind liberul acces la informația de interes public.
Art. 31 din C. R. arată că: „(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit. (2) Autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal. ”
Din L. 544 invocăm următoarele articole:
„Capitolul I, articolul 1
Accesul liber și neîngrădit la orice informație de interes public, definite astfel prin prezenta lege, constituie unul dintre principiile fundamentale ale relației dintre autoritățile publice, în conformitate cu Constituția României și documentele internaționale ratificate de Parlamentul României.”
„Capitolul II, articolul 2, b)
Prin informație de interes public se înțelege orice informație care privește activitatea sau rezultă din activitatea unei autorități sau instituții publice, indiferent de suportul ori forma sau modul de exprimare a informației.”
În articolul 5 din același capitol se arată că autoritățile publice au obligația de a comunica informații despre structura lor organizatorică, datele de contact, programe și strategii proprii și, anual, un buletin informativ care să cuprindă aceste informații.
Numai în acest mod comunitatea locală poate înțelege strategiile de dezvoltare utilizate, se poate ralia acestea sau, dimpotrivă, le poate contesta.
În vederea realizării acestor obiective de diseminare a informațiilor cu caracter public, consiliile locale lucrează în parteneriat cu organizații care au servicii complementare de acest gen. Accesul la informația publică trebuie să fie oferit cu cel mai cost efectiv, într-un mod eficient și efectiv.
Centrele de informare pentru cetățean presupun „cooperarea între administrația locală numită și aleasă, instituții centrale existente la nivel local (direcțiile județene de muncă și ocrotiri sociale sau prefecturile), instituții de cultură, instituții economice, întreprinzători privați, toți actorii vieții economico-sociale și culturale din teritoriul respectiv.”
Dar centrele mai sus menționate se ocupă aproape exclusiv de informația despre activitățile primăriilor, consiliilor locale, consiliilor județene, prefecturilor.
Buletinele de informare pe care le emit anual structurile administrației locale ajung într-o mică măsură la cetățeni. Presa scrisă difuzează o parte din informația necesară comunității.
Toate acestea reprezintă neajunsuri pe care administrația locală nu le poate gestiona întotdeauna corespunzător.
În acest context, biblioteca publică de orice nivel - județean, orășenesc sau comunal - deține toate condițiile de a avea un rol principal în procesul de democratizare a accesului la informație și transparență în aducerea la cunoștință a actelor normative cu caracter local sau regional, rol asumat în mod tradițional exclusiv de media și, mai recent, de Internet.
Difuzarea de informații în mediul rural constituie, în general, o problemă. Bibliotecile comunale se implică în acest proces, având în vedere subordonarea lor la consiliile locale.
În ultimii opt ani, unele din bibliotecile județene românești și-au constituit propriile lor centre de informare comunitară care au în vedere toate aspectele vieții sociale din teritoriu, nu pentru a intra în „concurență” cu canalele de informare a informației mai sus invocate. Bibliotecile au gândit aceste tipuri de noi servicii ca o acțiune de complementaritate benefică pentru comunitate. Fiecare dintre centre a realizat anchete de opinie între utilizatorii, nonutilizatorii și potențialii utilizatori ai bibliotecii publice spre a afla la ce tip de informație sunt sensibili cetățenii din comunitatea locală. În funcție de răspunsuri, au pus accent pe date privind: piața muncii, protecția socială, instituțiile educaționale, reconversia profesională, educația permanentă etc. Un loc din ce în ce mai important are informația privind UE, la standardele Uniunii pentru toate sectoarele de activitate, la condițiile necesare integrării activităților economice românești în aceste standarde, proiecte finanțate de UE, fonduri nerambursabile de dezvoltare.
Centrul de Informare Comunitară (CIC), secție a Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman” Constanța, a fost deschis publicului  în aprilie 2001 și furnizează suport informațional (colecții de documente, baze de date Internet și consiliere directă telefonică sau prin e-mail) pentru viața de zi cu zi și poate iniția cetățenii în procedurile necesare obținerii celor mai variate servicii. Aceste servicii se pot referi la: drepturile, libertățile și responsabilitățile cetățenești; orientarea și reconversia profesională; ocrotirea sănătății; învățământ de toate gradele; asigurarea asistenței sociale și juridice; plata taxelor și impozitelor; mediul social, economic, politic, cultural local; transportul în comun; petrecerea timpului liber; programe ale UE.
Materialele de prezentare ale CIC au fost aduse la cunoștința tuturor instituțiilor, asociațiilor, autorităților locale cu care B. J. C., prin intermediul acestui nou departament, a încheiat un protocol de colaborare. Biblioteca pune la dispoziția utilizatorilor informațiile primite în mod gratuit. partenerii de protocol ai instituției noastre au posibilitatea de a verifica la CIC modul în care  materialele oferite de ei au fost puse la dispoziția publicului.
Beneficiarii CIC sunt din toate categoriile sociale și toate vârstele.
Piața utilizării de informație nu poate fi cucerită decât pas cu pas.
După cum este cunoscut, funcționează principiul încrederii bazată pe experiența pozitivă a celorlalți. De exemplu, studenții sau absolvenții care s-au adresat CIC pentru regăsirea informației necesare fie în materialele proprii secției ori pe Internet, au recomandat altor colegii aceste servicii.
Desigur, CIC nu oferă rezolvări explicite la problemele curente ale cetățenilor, ci identifică pe cei care pot oferi rezolvări și răspunsuri. Misiunea CIC este aceea de a se constitui ca un serviciu de informare corectă și rapidă asupra tuturor aspectelor vieții sociale, culturale, economice ale județului Constanța. Acuratețea datelor furnizate de CIC este susținută de parteneriatul  direct și onest cu instituțiile, fără canale intermediare.
Înșiși partenerii de protocol ai bibliotecii - instituții, asociații etc - s-au adresat Centrului pentru a se informa și documenta în diferite domenii. Între aceștia s-au numărat: RAJA, Camera de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură Constanța, Corpul Gardienilor Publici Constanța, Brigada de Pompieri „Dobrogea”, „Marea Noastră”, Brigada de Jandarmi Constanța etc.
În ultimii ani, o parte din bibliotecile publice au făcut eforturi de a-și circumscrie serviciile condiției de centru al comunității locale spre care structurile infodocumentare din rețeaua publică tind. Astfel, bibliotecile au înființat: centre de informare turistică, servicii pentru minorități etnice, servicii pentru persoane cu dizabilități, servicii pentru persoane nedeplasabile sau vârstnice (comunicarea colecțiilor la domiciliu), servicii pentru suținerea educației permanente, centre de familiarizare cu tehnologiile informației, consiliere pentru carieră, cercuri de lectură, grupuri de scriere creativă. Din păcate, administrația la nivel local înțelege cu greu sau nu înțelege importanța pentru comunitate a extinderii acestor tipuri de servicii, considerându-le „un lux” pentru care nu există fonduri sau le consideră neconcordante cu ceea ce înseamnă biblioteca în accepțiunea tradițională.
Bibliografia locală preia informațiile cu ajutorul cărora se reconstruiește istoria vieții economice, sociale, culturale, spirituale a unei localități, a unei zone geografice. Cunoașterea acesteia înseamnă legătura între trecut, prezent și viitorul comunității locale respective
Serviciile de informare bibliografică locală din bibliotecile publice au posibilitatea de a valorifica întreg potențialul informațional de care dispun prin realizarea de monografii ale localităților sau ale zonelor respective sau prin contribuții la elaborarea de astfel de lucrări de către colective de specialiști. În acest mod, biblioteca păstrează și dezvoltă memoria identității unei localități sau a unei zone geografice.
Rețeaua de complementaritate între informarea bibliografică locală și CIC este benefică atât personalului, cât și utilizatorilor bibliotecii, deoarece există permanent informații care migrează dintr-o zonă în cealaltă.
Toate aceste facilități, acolo unde există, sunt puse în primul rând la dispoziția comunității luată în accepțiunea de populație ce aparține unui teritoriu geografic sau unei (...).
Autorii britanici vorbesc însă și de alte tipuri de comunități în favoarea cărora trebuie să lucreze bibliotecile publice:
*Comunități de atașament - grup de persoane născut în sentimentul apartenenței la aceeași credință religioasă ori politică; 
*Comunități de interes - persoane care împărtășesc aceleași practici sociale și preocupări, rezultat al apartenenței la o categorie socială, vârstă, etnice, sex, stil de viață etc;
*Comunități de acțiune - grupuri autonome ce urmăresc schimbarea unor aspecte particulare de viață socială, publică și economică;
*Comunități de necesitate - persoane care au aceleași necesități sociale, adesea neexprimate, dar care necesită investgație socială pentru a fi descoperite;
*Comunități obiective - persoane care doresc să fie implicate în acțiuni sau dezbateri, dar care nu au necesități sociale sau de informare.
Categoriile definite mai sus nuanțează până la detaliu utilizatorii, non utilizatorii sau potențialii utilizatori ai bibliotecii publice, aducând în sfera de interes a dreptului la informare grupuri despre care structurile infodocumentare nu și-au pus prea multe întrebări până de curând.
În mod tradițional, bibliotecile publice românești s-au preocupat de categorii generale de utilizatori, precum: elevi, studenți, cadre didactice.
Pe măsură ce mediul social a suportat numeroase schimbări, necesitățile de informare, de petrecere a timpului liber, de instruire au cunoscut, la rândul lor, aceleași procese de adaptare continuă. Exemple constituie orientarea spre categorii defavorizate precum șomerii sau persoanele care necesită ajutor social, care își găsesc în bibioteca publică intermedierea spre reconversia profesinală sau centrele de asistență socială.
Literatura de specialitate românească  a asimilat în mică măsură astfel de analize ale tipurilor de utilizare a bibliotecii publice. Cu toate acestea, există în multe biblioteci județene anchete pe grupuri de beneficiari al căror rezultat reflectă mai degrabă situații particulare.
În anii 90, unii autori români propuneau centrelor de informare pentru cetățeni organizate de autoritățile locale ca, în urma identificării și analizei centrelor de informare  ale utilizatorilor din comunitate, să își diversifice resursele inofrmaționale în: „documente, descrieri bibliografice, abstracte, informații culturale, economice să fie prelucrate conform normelor internaționale” (2).
Propunerile autorilor aveau să fie puse în practică, dar în alt context. Bibliotecile publice de nivel județean și, uneori orășenesc, în deplină cunoștință de cauză și datorită funcției lor, dar și a condiției de profesionalism în care aceste operațiuni se puteau realiza, și-au extins atribuțiile de informare și cu aceste noi domenii.

Bibliografie
Alexe Ionel, Serviciile bibliografice și centrele de informare economică. Cercetare sociologică, „Biblioteca”, an 12, nr. 4, 2001, p. 103-104.
Alexe Ionel, Simple suprapuneri la un de activitate a C. I. C., „Biblioteca”, an 14, nr. 10, 2003, p. 306-307
Flonder Ion, Papuc Alexandru, Corbeanu Silvia, Managementul administrației publice locale, Constanța, Gaudeamus, 2003, 2333 p.
Matei Lucia, Managementul dezvoltării locale. Descentralizare, inovație, risc, ed. II, București, Editura Economică, 1997.
Manda Corneliu, Banciu Doina, Manda Cezar, Administrația publică și cetățeanul. Structuri. Autorități. Informație publică, București, Editura Tehnică, 1997.
Sandu Dumitru, Dezvoltare comunitară. Cercetare, practică, ideologie, Iași, Polirom, 2005, 232 p.
Zecheru Vasile, Management în cultură, București, Litera Internațional, 2002, 264 p.

luni, 1 ianuarie 2007

Centrele de informare comunitară în România („Lectura” 2007)

Redacția „Lectura”, Centrele de informare comunitară în România, „Lectura”, Biblioteca Județeană Cluj, Cluj-Napoca, IV/2007, 1-2, p. 4.

În a doua jumătate a secolului XX, serviciile de informare comunitară s-au dezvoltat în bibliotecile publice din lume, ca urmare a exploziei informaționale și a dezvoltării tehnologiei. Biblioteca Județeană „O . Goga” Cluj a fost prima bibliotecă publică din România implicată într-un proiect pentru biblioteci al Comisiei Europene. Este vorba de proiectul Public Library Development Project, finanțat prin intermediul programului PHARE și finalizat în 1997. Proiectul de dezvoltare a bibliotecilor publice, fundamentat pe aspectul întăririi autorității locale și regionale, a fost primul care a acordat o atenție deosebită bibliotecilor în general și bibliotecilor publice în particular. Proiectul a avut o durată de 18 luni, în perioada februarie 1996 - iulie 1997. Parteneri în acest proiect au fost: Essex County Libraries din Marea Britanie, NBLC din Olanda, Public Library of Veria din Grecia, B. J. „O . Goga” Cluj și Pest Megyei Konyvtar din Ungaria.
Obiectivul acestui proiect a fost sprijinirea programelor de reformă ale guvernului prin asigurarea unor servicii de informații de primă necesitate pentru public (informații privind locul de muncă, sănătate, asigurări sociale, dialog social și reformă democratică, afaceri etc).
Scopul acestui proiect a fost dezvoltarea deprinderilor și cunoștințelor manageriale moderne ale personalului din bibliotecile din România și Ungaria, precum și dotarea cu echipamente și materiale specifice noilor servicii.
Grupurile țintă au fost: reprezentanții aleși și directorii din administrația locală, directorii bibliotecilor publice și personalul acestora.
În urma derulării acestui proiect, biblioteca noastră a beneficiat de un sprijin financiar pentru achiziționare de tehnică de calcul și pentru participarea a 12 bibliotecari la diverse stagii de instruire în Anglia și Olanda. Tot ca urmare a acestui proiect, biblioteca noastră a constituit primul Centru de Informare Comunitară (CIC) dintr-o bibliotecă românească. Ulterior, prin diseminarea informației au fost constituite au fost deschise alte centre în biblioteci județene din țară.
Anul acesta, la zece ani de la deschiderea primului centru de informare comunitară într-o bibliotecă publică, este un moment de bilanț pentru activitatea CIC al B. J. „O. Goga” Cluj și, desigur, pentru întreaga comunitate a bibliotecarilor din bibliotecile publice din România. Afirmăm că este un moment de bilanț, deoarece rolul bibliotecii publice în comunitatea locală trebuie asumat și afirmat zi de zi, iar importanța acestor noi servicii este reliefată prin numărul de solicitări din partea utilizatorilor, mai mari an de an, pentru acest tip de servicii.
Urăm colegilor din centrele de informare comunitară succes să realizeze în activitatea lor servicii cât mai bune calitativ, care să ajute comunitățile deservite să prospere.

duminică, 31 decembrie 2006

„COMITATELE TRANSILVANIEI ÎN EVUL MEDIU”

 COMITATELE TRANSILVANIEI ÎN EVUL MEDIU

Organizarea comitatelor în Ungaria medievală a avut loc în timpul domniei regelui Ştefan I. Comitatus este denumirea comitatului în documentele latine, iar a demnitarului aflat în fruntea sa este comes. Echivalentul maghiar al celor doi termeni este de origine slavă (vármegye, ispán). Literatura istorică recunoaşte două etape în dezvoltarea comitatului: cea a comitatului regal, respectiv cea a comitatului nobiliar. Comitatul regal avea la bază sistemul castrelor regale, adică cetăţile regale, dar şi pământurile cetăţii, destinate întreţinerii acestora. Locuitorii sistemului castrelor regale erau iobagii cetăţii, care locuiau în afara cetăţilor şi aveau atribuţii militare, respectiv castrensii, care erau agricultori. (Domeniile cetăţilor regale, împreună cu locuitorii lor, sunt numite de către literatura istorică „comitatele cetăţii"). Comitele numit în funcţie de către rege administra nu doar „comitatele cetăţii", ci întregul teritoriu din interiorul unui comitat, însă în perioada arpadiană nu avea atribuţii judecătoreşti asupra proprietarilor liberi de pământuri. Slujbaşii cetăţii erau recrutaţi din interiorul „comitatelor cetăţii"; cel mai important dintre ei era locţiitorul comitelui, comitele curial (curialis comes), respectiv un maior exercitus, care îndeplinea atribuţiile militare cotidiene. Centrul comitatelor regale erau cetăţile de pământ, care au dat şi numele comitatului; unele au putut fi chiar identificate arheologic (de ex. Dăbâca, Cluj-Mănăştur, Turda). Acestea purtau numele unui aristocrat din timpul domniei lui Ştefan cel Sfânt (de ex. Dăbâca), care a fost primul comite al comitatului şi al cărei nume a fost transferat cetăţii, iar apoi întregului comitat. Primul comitat transilvănean organizat a fost Alba, care iniţial cuprindea mai mult ca probabil întreaga Transilvania de Sud (în perioada arpadiană demnitatea de comite al acestui comitat a fost îndeplinită de cele mai multe ori de către voievodul Transilvaniei). Comitatele Turda, Hunedoara şi Târnave s-au desprins din Alba, a cărei extindere s-a diminuat şi odată cu aşezarea secuilor şi colonizarea saşilor. Comitatele din nordul Transilvaniei, Dăbâca, Cluj şi Turda aveau forma unei fâşii înguste direcţionate V-E, probabil deoarece centrele „comitatelor cetăţii" şi-au extins doar treptat controlul spre graniţele regatului, spre teritoriile din jurul prisăcilor. Detaliile organizării comitatului Solnoc rămân controversate, comitele acestuia fiind din 1263 voievodul Transilvaniei, iar partea care se afla în Transilvania propriu-zisă purta numele de Solnocul interior de la începutul secolului al 14-lea. Unii comiţi ai comitatelor transilvănene apar în listele de martori şi de demnitari ai documentelor regale solemne din perioada arpadiană alături de voievodul Transilvaniei, motiv pentru care se crede că încă nu erau subordonaţi demnitarului numit de către rege în fruntea Transilvaniei (a voievodului).

Odată cu donarea de către regalitate la sfârşitul secolului al 13-lea şi începutul secolului al 14-lea a domeniilor cetăţii proprietarilor privaţi, s-a desfiinţat sistemul „comitatelor cetăţii" şi a întregului sistem al castrelor regale, care au stat la baza comitatului „regal". Cea mai importantă trăsătură a comitatului „nobiliar" este apariţia - pe lângă comite - a juzilor nobiliari (iudex nobilium) la scaunul de judecată comitatens. Juzii nobiliari - dregători aleşi de către nobilimea comitatensă probabil anual - au fost cei mai importanţi slujbaşi ai comitatelor nobiliare, a căror formare s-a finalizat la începutul secolului al 14-lea în Ungaria (şi în voievodatul Transilvaniei). Această demnitate a juzilor nobiliari a fost creată cu o dispoziţie a puterii centrale în ultima treime a secolului al 13-lea. Termenul folosit în limba maghiară pentru desemnarea ei, „szolgabíró" (szolga = 'slujitor'; bíró = 'jude'; deci „jude slujitor", adică jude „ajutător") face referire la rolul lor pe care aveau în activitatea judecătorească comitatensă, aceea de a ajuta comitele. Numărul juzilor nobiliari în Transilvania este de doi pentru fiecare comitat, iar în comitatele din afara Transilvaniei voievodale, de regulă patru. Apariţia juzilor nobiliari în comitate este semnul cel mai sigur al completării formării comitatelor nobiliare din Transilvania şi, asemănător altor regiuni din regatul Ungariei, s-a produs la începutul secolului al 14-lea (Solnocul interior, 1325; Dăbâca 1305; Alba 1303, apoi 1320; Hunedoara, 1333; Cluj 1312; Târnava, 1331; Turda 1335). În Transilvania, la fel ca în alte părţi ale Ungariei, juzii nobiliari îndeplinesc această funcţie în comitatul în care au posesiuni. Erau membri ai unor familii nobiliare cu averi funciare modeste, dar familii probabil influente în interiorul comitatului; în afară de această funcţie unii dintre ei au mai purtat cel mult funcţia de comite.

În Ungaria (în afara Slavoniei), comiţii comitatelor erau numiţi în funcţie de către rege şi de multe ori demnitari importanţi din administraţia centrală au primit funcţia de comite. În Transilvania însă, de la începutul secolului al 14-lea, erau numiţi cu siguranţă de către voievodul Transilvaniei în funcţie din rândul familiarilor săi. Uneori documentele îi numesc pe comiţi vicecomiţi, ceea ce se explică prin faptul că voievodul însuşi era considerat de către contemporani drept comite al celor şapte comitate ardelene, iar cei numiţi de el în funcţie erau priviţi drept „vicecomiţi". În secolul al 15-lea în câteva ocazii sursele menţionează concomitent cu comiţii şi vicecomiţi, care sunt locţiitori numiţi în funcţie de către comiţi. Aproximativ până la mijlocul secolului al 15-lea unii comiţi erau şi castelani ai unor cetăţi regale aflat pe teritoriul comitatului administrat (de ex. comitele Solnocului interior era castelanul Unguraşului, comitele comitatului Cluj era castelan al cetăţii Lita, etc.). Începând cu mijlocul secolului al 15-lea, funcţia de comite a comitatului Hunedoara a fost deţinută de către castelanul cetăţii Hunedoara, aflat în posesiunea familiei Huniazilor. De la începutul secolului al 14-lea, funcţia de comite a comitatului Alba a fost deţinută de către vicevoievodul Transilvaniei; documentele acestui comitat fiind emise de către vicevoievod (sau vicevoievozi), împreună cu cei doi juzi nobiliari; din 1435, emitenţii sunt cei doi juzi nobiliari, alături de locţiitorul/locţiitorii voievodului/voievozilor în funcţia de comite (care purta/purtau de regulă titlul de vicecomite).

Autoritatea comitatensă, formată din comite şi cei doi juzi nobiliari avea în primul rând atribuţii judecătoreşti, iar locul de desfăşurare al acestor judecăţi a fost scaunul de judecată comitatens (sedes iudiciaria, numit mai scurt şi sedria). Criteriul principal de selecţie a locaţiei scaunului de judecată fost buna posibilitate de acces (centrele comitatelor au încetat să mai fie vechile cetăţi de pământ din perioada arpadiană). În general au fost alese localităţi aflate pe cursul unor râuri, la încrucişarea unor drumuri importante, iar locaţiile au fost schimbate foarte rar, după cum urmează: comit. Solnocul interior (1368-1468: Dej; 1470-1509: Vízszentgyörgy, loc. dispărută lângă Buneşti; 1539: Mintiu Gherlii), comit. Dăbâca (1334-1544: Bonţida); comit. Alba (1339-1455: Sântimbru; 1478-1479: Sâncrai; 1483-1525: Aiud); comit. Hunedoara (1333-1371: Deva; 1382-1516, 1528: Bârcea; 1520-1523, 1528, 1536: Băcia; 1531: Peştişu); comit. Cluj (1312-1378: Cojocna; 1381-1497: Apahida; 1499-1510, 1530-1533: Cluj; 1512-1526: Baciu; 1539-1544: Someşeni); comit. Târnava (1331: Ceuaş; 1407: Căpâlna; 1416, 1448: Kornéltelke, loc. dispărută între Târnăveni, Sub Pădure şi Păucişoara; 1416-1439: Căpâlna; 1479: Abuş; 1513: Găneşti-Seuca); Turda (oraşul Turda: 1383-1536). Scaunele de judecată au fost ţinute în general la fiecare două săptămâni (mai rar săptămânal), dar la fiecare locaţie întotdeauna în aceeaşi zi a săptămânii (de ex. miercuri în comitatul Cluj) şi doar în comitatul Alba erau ţinute la octavele (a opta zi) unor sărbători religioase mai importante, asemănător practicii scaunului de judecată vicevoievodal. Scaunul de judecată comitatens nu avea competenţă în cazurile penale ale nobilimii, în cazuri ce priveau un drept funciar perpetuu şi, potrivit dreptului cutumiar, nici în cazuri a căror valoare depăşea 100 de florini. Jurisdicţia sa nu se extindea nici asupra oraşelor libere din interiorul comitatului şi locuitorilor lor, şi nici asupra proprietarilor ecleziastici mai importanţi. Scaunul de judecată comitatens a fost şi forul de apel al forului domenial (scaunul de judecată a stăpânului moşiei, unde se judecau cazurile populaţiei nenobile). Atât comitele cât şi juzii nobiliari beneficiau din gloabele impuse cu ocazia judecăţilor. Sentinţele pronunţate cu ocazia judecăţilor (dar, spre exemplu şi răspunsurile la o poruncă voievodală) au fost consemnate în scris; iar documentele comitatense sunt cele mai importante surse ale funcţionării comitatului medieval. Aceste acte au fost întărite cu sigiliile comitelui (sau vicecomitelui) şi a celor doi juzilor nobiliari, dar juzii nobiliari puteau să emită documente şi fără comite (sentinţe puteau să pronunţe doar împreună cu comitele). Comitatele nu avea la început sigiliu propriu şi doar în ultima treime a secolului al 15-lea unele comitate au primit dreptul de a folosi un astfel de sigiliu. Din perioada anterioară anului 1542 ni s-a păstrat un sigiliu al comitatului Hunedoara, dar documentele medievale păstrate până azi ale acestui comitat au fost întărite cu sigiliul comitelui şi cu cele ale celor doi juzi nobiliari.

În Ungaria, un alt for al a activităţii judecătoreşti ale comitatelor au fost aşa-numitele congregaţiile palatinale, ţinute de către reprezentantul palatinului sau a unui alt demnitar din aparatul central pentru unul sau mai multe comitate. Astfel de congregaţii au fost ţinute în Transilvania de către voievod, însă doar pentru o perioadă scurtă, în anii 30 şi 40 al secolului al 14-lea, cu doar câteva ocazii (pentru comitatele Solnocul interior, Dăbâca şi Cluj), iar apoi acest obicei a încetat. Au rămas însă (până în 1412) congregaţiile ţinute pentru nobilimea celor şapte comitate transilvănene de către voievod, dar unde judeca voievodul. Oştile comitatense ardelene erau conduse de către voievodul Transilvaniei. Comitatul participa şi la strângerea impozitelor regale prin unul dintre cei doi juzi nobiliari delegaţi la această procedură.

Autoritatea comitatensă - la porunca unui for superior (de ex. regele sau voievodul Transilvaniei) efectua în mod curent în comitat cercetări în legătură cu procedurile judecătoreşti sau chemări în judecată, iar cu ocazia următorului scaun de judecată comitatens întocmea raporturi. Comitatul efectua hotărniciri doar în chestiuni minore, deoarece această procedură atingea un drept funciar perpetuu. Pe lângă acestea - la fel ca şi locurile de adeverire - emitea documente conţinând mărturii (fassio) ale unor persoane care se adresau autorităţii comitatense în variate cazuri, respectiv transcria documente care îi erau prezentate.

La începutul secolului al 15-lea au apărut în Transilvania documentele emise nu de către comite şi cei doi juzi nobiliari, ci în numele obştii nobililor din comitat (universitas) în chestiuni ce priveau întregul comitat.

Despre districtele comitatelor transilvănene nu sunt date din epoca medievală, însă pe baza analogiei altor comitate din Ungaria se poate presupune că ele totuşi existau. Probabil au avut rosturi în funcţionarea comitatului doar cu ocazia strângerii impozitelor regale directe, ca circumscripţii fiscale, deoarece cel care percepea impozitele vizita localităţile unui comitat după o anumită ordine împreună cu unii dintre juzii nobiliari. Numărul districtelor dintr-un comitat era identic cu numărul juzilor nobiliari, iar potrivit acestei reguli, în Transilvania trebuiau să existe câte două districte în fiecare comitat. Limitele districtelor trebuie să corespundă cu cele descrise de către BENKŐ József (1740-1814) în a sa Transsilvania specialis (1789) şi aceleaşi hotare au fost prezentate şi în harta din 1806 realizată de către LIPSZKY János (1766-1809). Foarte probabil, în secolele 16-17 aceste districte au fost împărţite în unităţi mai mici. În această perioadă deja în fiecare comitat existau două districte (circulus), care erau împărţite de regulă în mai multe unităţi administrative mai mici, preturi/plăşi (processus). Unitatea desemnată cu termenul de circulus poate fi considerată urmaşul districtelor medievale.

Din cauza puterii voievodale excesive, autorităţile comitatense au avut un rol mai puţin important decât cele din Ungaria. Comitatul şi-a menţinut rolul preponderent judecătoresc şi după formarea principatului Transilvaniei; comiţii erau numiţi de pe la mijlocul secolului al 16-lea de către principii Transilvaniei.

 

 

Bibliografie selectivă

GYÖRFFY György: Az Árpád kori Magyarország történeti földrajza. I-IV. Bp. 1987-1998;

CSÁNKI Dezső: Magyarország történelmi földrajza a Hunyadiak korában. V. Bp. 1913. (Hunyadiak kora Magyarországon. Gr. Teleki József művének folytatása gyanánt. IXc);

ENGEL Pál: Magyarország a középkor végén. Bp. é. n. [CD ROM; harta Ungariei medievale şi structura posesiunilor];

TRINGLI István: Megyék a középkori Magyarországon. În: Honoris causa. Tanulmányok Engel Pál tiszteletére. Bp.-Piliscsaba 2009 (Társadalom- és művelődéstörténeti tanulmányok 40. sz. - Analecta Medievalia III.). 487-518; KRISTÓ Gyula: A vármegyék kialakulása Magyarországon. Bp. 1988. (Nemzet és emlékezet);

ICZKOVITS Emma: Az erdélyi Fehér megye a középkorban. Bp. 1939. (Település- és népiségtörténeti értekezések 2.);

TAGÁNYI Károly: A vármegye a vajdaság alatt, 1301-1556. În: TAGÁNYI K. - KÁDÁR J. - RÉTHY L. - POKOLY J.: Szolnok-Dobokavármegye monographiája. I. Deésen 1901. 257-330;

CSUKOVITS Enikő: Sedriahelyek - megyeszékhelyek a középkorban. În: Történelémi Szemle 39 (1997). Nr. 3-4. 363-386;

C. TÓTH Norbert: Lehetőségek és feladatok a középkori járások kutatásában. În: Századok 141 (2007). 391-470;

W. KOVÁCS András: Az erdélyi vármegyék középkori archontológiája. Kolozsvár 2010. (Erdélyi Tudományos Füzetek 263.);

IDEM: Megyeszékhelyek a középkori Erdélyben. În: Emlékkönyv Egyed Ákos nyolcvanadik születésnapjára. Ed. SIPOS Gábor - PÁL Judit. Kolozsvár 2010; 

IDEM: Szolgabírák és járások a középkori Erdélyben. În: Erdélyi Múzeum 71 (2010). Nr. 3-4;

DÁNÉ Veronka: „Az őnagysága széki így deliberála". Torda vármegye fejedelemségkori bírósági gyakorlata. Debrecen-Kolozsvár 2006. (Erdélyi Tudományos Füzetek 259).

http://referinte.transindex.ro/enciclopedie/mobil/articoletematice/articol.php?id=81

vineri, 1 septembrie 2006

Bărbații în satul tradițional din județul Sălaj (BURGHELE 2006)

dr. Camelia Burghele (Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău), Rol și statut social în contextul ocupațiilor masculine din satul tradițional, „Tomis”, Constanța, XIII, 42, septembrie 2006, p. 7

Lucrarea de față își propune să abordeze ponderea muncilor specific masculine în gospodăria tradițională, precum și raportul acestora de complementaritate cu cele specific feminine, ca punct de plecare pentru o radiografie a rolurilor și statutelor sociale și culturale ale bărbatului și femeii în comunitatea tradițională, cu aplicație concretă pentru satele din arealul geografic al județului Sălaj.

O activitate ce ține de zona masculinului este ridicarea caselor. Până pe la 1900, casele din satele din zonă se construiau din lemn; ulterior, se folosește tehnica pământului bătut și a cărămizilor nearse și numai în ultima jumătate a secolului XX aceste materiale sunt înlocuite pe scară largă cu cărămida arsă.

Bătbații care lucrau la ridicatul caselor trebuiau să fie pricepuți: lemnul pentru case nu se tăia primăvara, pentru că era prea umed, și era preferată toamna sau iarna; era folosit mai ales lemn - gorun și fag - din pantele împădurite cu expunere nordică; cioplirea se făcea de meșter cioplitori care știau exact formele de îmbinare a lemnului; tehnicile de construcție erau foarte bine stăpânite de meșterii lemnari și dulgheri.

La sfârșitul secolului trecut, în satele de pe culmea Sălajului sau dealurile Sălajului bărbații mai practicau încă un meșteșug vechi, al împletitului funiilor și al frânghiilor. Funițele simple, împletite din două scoarde răscute, erau, de fapt, frânghiile, iar funiile erau împletite din mai multe funițe sau frânghii, între trei și nouă. Funițele erau folosite pentru legatul sarcinilor de vreascuri și în general atunci când trebuia să se lege ceva pentru transport, în vreme ce funiile mai groase se foloseau la legat carul înainte și înapoi, la legat lemnele în căruță sau în sanie, la trasul și aborâtul lemnelor din pădure, la trasul clopotelor din biserică și, dată fiind apropierea Someșului, funiile groase mai erau folosite și la ancorat podul plutior (bacul) și luntrile la Someș.

Pentru funii și funițe se foloseau fie fuior de cânepă sau  in, fie coajă de tei, desprinsă vara de pe copaci de bărbați, apoi topită. Împletitul se făcea pe scaunul de împletit numit funerniță, împletitoare, loabă de împletit funii, în cazul funiilor făcute în gospodărie, în vreme ce meșteri specializați în funărit și care desfăceau marfa prin târguri foloseau roți de funerit sau funernițe cu roată, ansambluri tehnice mai perfecționate. Bărbații lucrau la făcutul funiilor toamna, în zilele ploioase când nu se putea lucra la câmp, și iarna, în șură. În satele amintite  meșteșugul avea o răspândire notabilă pentru faptul că, relieful fiind deluros, munca câmpului se făcea cu atelaje trase de boi sau cai, care foloseau la transportul produselor acasă și unde erau necesare funiile și frânghiile.

Creșterea animalelor, ocupație de bază a locuitorilor zonei, cu o veche tradiție, cădea tot în sarcina bărbaților. Cercetări complexe de istorie și etnografie indică faptul că satele acestui areal, deși cunoșteau și practicau păstoritul local-agricol, ca multe alte sate din N Transilvaniei (cu vărarea oilor în hotar și iernare în sat, în gospodării sau în adăposturile din fânețele familiale din hotar), nu erau, totuși, caracterizate printr-un număr foarte mare de oi. Sfârșitul secolului XIX marchează o creștere a efectivelor ovine, observabilă în numărul de oi raportat la numărul de familii, în funcție de specificul geografic și de potențialul economic și agrar al satului respectiv. Un moment important în care se relevă importanța creșterii oilor este cel al măsurișului sau al împreunatului oilor, reper semnificativ în calendarul pastoral. Măsurișul se organiza cu știrea întregului sat și a proprietarilor de ori, în ultimele zile ale lunii aprilie sau în primele zile ale luni mai. Atunci de reuneau în turmă oile fără miei pentru pășunat și avea loc măsurare a laptelui oilor fiecărui proprietar, pentru o corectă repartizare, proporțională, în cursul anului.

O altă îndeletnicire bărbătească în satul tradițional din cuprinsul Sălajului era pomicultura.  Se cultivau pruni, mal ales roșii și bristiți; prunele roșii erau foarte bune pentru țuică, în vreme ce prunele bistrițe se foloseau pentru magiun sau se uscau și se mâncau iarna, în post. Merele erau și el la mare preț, atât pentru consumul direct, cât și pentru obținerea țuicii în amestec cu prunele. Soiurile se diversifică mult și pomicultura înregistrează un imbold special după constituirea unei școli de pomicultură, unde țăranii erau bine îndrumați; în acest context este foarte importantă activitate pomicultorului și colecționarului Silviu Papiriu Pop, cu impact maxim în zona limitrofă satului Buciumi, ale cărui fructe au câștigat, în perioada interbelică, numeroase premii la concursuri naționale de pomicultură.


Iarna, bărbații erau responsabili de tăiatul porcului, în ajunul Crăciunului. În fiecare sat erau câțiva bărbați care se pricepeau să sacrifice animalele și aceștia erau solicitați de tot satul.