„Vinalexul a luat cu asalt faleza culegând și mașinile turiștilor români sau străini” („TELEGRAF” 1994)

 Marius Dragomir, Vinalexul a luat cu asalt faleza „culegând” și mașinile turiștilor români sau străini, „Telegraf”, Constanța, 25 iulie 1994

Miercuri seara, faleza a fost luată de către mașinile VINALEX, pornite într-o goană furibundă după autoturisme. Orașul este împânzit de semne care avertizează asupra pericolului ridicării autoturismului, parcările sunt cum sunt și pe unde sunt. În schimb, societatea specializată în dificila și fina muncă de ridicare a mașinilor parcate neregulamentar s-a apucat din nou de treabă. Zis și făcut, îi zărim din nou pe faleză pe băieții ridicători de mașini care au pus gând rău unui autoturism de Vâlcea, cu număr de înmatriculare 2VL5751 și pe care în doi timp și trei mișcări îl înhață. La apariția redactorilor ziarului Telegraf , băieții sunt ușor stingheriți și ne privesc cam ciudat. Se pregătesc pentru un BMW, parcat la fel de neregulamentar, al unui norvegian care, împreună cu familia, s-a oprit pentru o scurtă plimbare. Până să aibă loc ridicarea, în văzul unui public numeros și curios, șoferul BMW-ului își reia locul în autoturism, uitându-se lung și nedumerit la „vinalecși”. Cât de mult și-o fi căutat turistul vâlcean autoturismului și câte gânduri și-o fi făcut el, este lesne de neînțeles. Ne întrebăm însă dacă specialiștii în mașini ridicate sunt la fel de sprinteni și atunci când procedează la „încărcarea” autoturismelor de pe lângă Comandamentul din Portul Tomis (unde, de asemenea, staționează un la fel de vizibil indicator...).

Calendar 12 iulie 1994

Clipa de meditație: „Nicio slugă nu poate sluji la doi stăpâni, căci sau va urî pe unul și va iubi pe celălalt, sau va ține numai la unul și va nesocoti pe celălalt.” (Noul Testament - Luca)
Ortodox. Sfinții Mucenici Proclu și Iarie, Sfânta Veronica
1260 Bătălia de la Kreussenbrunn, în care Ottokar cel Mare, regele Cehiei, înfrânge pe Bela IV, regele Ungariei, aici fiind menționați și luptători români.
1771 Navigatorul englez James Cook se întoarce în țară după ocălătorie de 3 ani pe apele lumii.
1782 Are loc la Viena premiera operei „Răpirea din serai” de Wolfgang A. Mozart.
1797 Moare la București scriitorul român Ienăchiță Văcărescu. (n. 1735)
1868 Se semnează la Viena Convenția poștală româno-austro-ungară.
1904 Se naște poetul chilian Pablo Neruda, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1971.
1915 Apare primul număr din „Conservatorul Tulcei”, organd e presă al Partidului Conservator.
1931 Moare la Constanța profesorul Ioan. N. Roman, fost primar al orașelor Constanța și Medgidia.
1970 Se termină expediția plutei RA II, condusă de navigatorul Thor Heyendahl.
1990 Guvernul prezintă Parlamentului un program prin care introduce moratoriul asupra grevei.

Emilian Andrei, „Telegraf”, Constanța

Calendarul zilei de 6 iulie 1994 („Telegraf”)

Calendar creștin ortodox: Cuviosul Sisoe cel Mare; Sfânta Mucenică Lucia.
Calendar catolic: Sfânta Lucia Goretti, fecioară martiră (comerorare facultativă)
1413 Prima mențiune documentară a episcopiei din Rădăuți.
1484 Începe asediul cetății Chilia apărată de moldovenii conduși de pârcălabii Ivanco și Maxim, cetatea fiind cucerită de turci la 14 iulie.
1917 Frontul armatei ruse din Galiția este străpuns de ofensiva germano-austro-ungară.
1962 Moare, în urma unei crize cardiace, scriitorul american W. Faulkney (n. 1897), laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1949).
1968 Explozia platformei petroliere britanice Piper Alpha în largul Mării Nordului; 166 de victime și pierderea a 12% din producția de petrol a Marii Britanii.
1992 Accidentul de aviație la aeroportul M. Kogălniceanu, în cursul unui antrenament al unui avion MIG, 2 morți.
1992 Încep să emită sezonier, p efrecvența 100,1 Mhz, „FM Radio Costinești” Constanța.
1993 Încep lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, unde se discută și reluarea dialogului cu Biserica Catolică.
1993 Se termină la București  procesul  primului terorist din istoria României, cunoscut sub numele de „Operaținea Autobuzul”.
1993 Președintele Georgiei, Eduard Șevarnadze, decretează legea marțială pe teritoriul Abhaziei.


EMILIAN ANDREI, „Telegraf”, Constanța, 6 iulie 1994

„Periscop” (ROȘCA 1994)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1994, iunie-iulie

*

Parcă îndârjită de zvârcolirile tot mai haotice ale balaurului cu șapte capete, cunoscut și sub denumirea de PREȚUL HÂRTIEI, editura constănțeană „Europolis” face ce face și ne invită, cel puțin o dată pe lună, la o lansare de carte. Ultima este intitulată „Fotograful cu maimuța Roxy” și are ca autor pe distinsa doamnă prof. univ. dr. docent Tatiana Slama-Cazacu.

*

După ce a susținut cu 30.000 de bani adevărați concertul din portul „Tomis” al inegalabilei noastre formații „Phoenix”, cunoscutul om de afaceri constănțean Simion Ștefan, patronul firmei „Elf Production”, ne-a făcut o altă surpriză: a organizat și sponsorizat concertul la Constanța al celebrei formații italiene „Ricchi e Poveri”. Mulțumim, dle Ștefan. și-i așteptăm pe „Quinn”!

*

De la an la an mai singur și mai trist, Mihai Eminescu privește din colțul falezei depărtările albastre ale mării, cutreierate doar de crucișătorul „USS Belknap”, nava amiral a Flotei VI americane, care tocmai și-a încheiat a treia vizită la Constanța. Dacă la bordul crucișătorului au urcat câteva sute de curioși, minunându-se de temutele rachete „Harpoon”, de tunurile automate și de salariile militarilor de peste ocean, la comemorarea poetului nostru național n-au participat decât elevii Școlii 24, câteva cadre didactice, trei curioși, patru sezoniști și doi ziariști. Ce să-i faci, bătrâne, vremurile e de tranziție!

*

Galeriile „Amfora” au găzduit o reușită expoziție de fotografie artistică, prilej pentru noi de a consemna debutul expozițional al tânărului Constantin Ciocan, fotoreporter al săptămânalului „Varianta”. Cele 40 de lucrări alb-negru sunt o probă a incontestabilului talent al autorului, tentat să surprindă și să imortalizeze pe peliculă cruda realitate a acestei nefericite perioade pe care o traversăm care cum putem. 

*

Doi oaspeți de seamă ai Orchestrei Simfonice constănțene într-un concert extraordinar de mare ținută: dirijorul Markand Thakar, conducătorul orchestrei Conservatorului Harid (SUA) și violonista Victoria Chiang din Florida, fostă asistentă a Universității Notre Dame de Paris.

*

Deși i s-a făcut cinstea de a găzdui Festivalul internațional de poezie a lumii latine, Constanța nu a fost reprezentată de nici un poet. Se pare că inițiatorii Festivalului, Fundația Culturală Română și Uniunea Latină, n-au auzit decât de Publius Ovidius Naso ca poet reprezentativ pentru aceste meleaguri, așa că n-aveau cum să-l invite să citească din creațiile sale, fiindcă era musai să rămână cineva pe soclul din Piața Ovidiu!

*

Casa de Cultură din Cernavodă a găzduit un eveniment mai puțin obișnuit pentru acest oraș: lansarea volumului „Libertatea are chipul lui Dumnezeu”, al cărui autor este deputatul Victor Ioan Pica, fost deținut politic, participant la luptele împotriva comunismului din munții Făgăraș. Semnalăm sprijinul acordat pentru reușita acestui act de cultură de către Aurel Gropoșilă, patronul prosperei firme „Gropper” din localitate.

*

Chiar în ziua memorabilei mascarade care a întors pe dos Constanța, dar pe care „nostalgicii” au taxat-o drept „vizita de o excepțională însemnătate a marelui C. V. Tudor, apărătorul națiunii”, zglobiul domn senator afirma, într-un amplu interviu oferit cotidianului „Cuget liber”, că este un individ foarte lucid, pentru simplul motiv că știe foarte bine istoria acestei țări. Cât de bine o știe, abia după bătălia cu revoluționarii lui Cercel aveam să constat, când acesta a uimit asistența cu următoarea afirmație: „Constanța este o extraordinară citadelă a României, chiar dacă la origine numele ei este turcesc”. Păi dacă e turcesc, atunci e clară treaba și cu luciditatea!

*

Cu prilejul inaugurării Centrului din Constanța al „Alianței Franceze”, în prezența d.lui Bernard Boyer, ambasadorul Franței la București, a fost deschis primul Târg de carte franceză, în cadrul căruia au fost prezentate peste 600 de titluri, remarcându-se excelente dicționare, enciclopedii, istorii literare, cataloage și albume de artă. Cu acest prilej, a fost deschisă într-un nou sediu Biblioteca Franceză, care numără peste 8000 de volume și numeroase publicații.

*

Laura Grigorescu din Mangalia este marea câștigătoare a ediției a IV a Festivalului național de interpretare a muzicii ușoare pentru elevi „Steluțele mării”. Felicitări și... la mai mare!

„Periscop” (ROȘCA 1994)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1994, mai 

*

Ministerul Culturii, Uniunea Scriitorilor din România, Inspectoratul pentru Cultură al Județului Tulcea, Centrul Județean Tulcea al Creației Populare și Biblioteca Județeană Tulcea organizează în perioada 1-3 iulie 1994 a XIX a ediție a Concursului de Poezie „Panait Cerna”, care își propune să stimuleze creația literară a tinerilor poeți ce nu au debutat editorial și nu au împlinit vârsta de 32 de ani. Concurenții vor trimite minim 10 poezii dactilografiate în trei exemplare pe adresa Inspectoratului pentru Cultură al Județului Tulcea, strada Isaccei nr. 20, cod 8000, tel. 040/51.60.72, semnate cu un motto, iar într-un alt plic închis, pe care vor dactilografia același motto, vor introduce datele personale și de creație, adresa și numărul de telefon. Ultima zi de primire a lucrărilor este 15 iunie a. c. Un juriu al cărui președinte este Laurențiu Ulici va oferi participanților numeroase premii. Cheltuielile de transport, masă și cazare pentru membrii juriului vor fi suportate de Inspectorat.

*

Tânărul și talentatul poet constănțean George Șoitu, student al Facultății de Drept din București, s-a numărat printre laureații ediției 1994 a Festivalului de Poezie „Lucian Blaga” de la Sebeș, unde a obținut premiul revistei „Vatra”. Felicitări și îl așteptăm cu un grupaj de versuri pentru unul din numerele viitoare ale revistei!

* 

Un remarcabil debut editorial, asupra căruia vom reveni pe larg în numărul viitor: volumul de versuri „Floare albastră” al poetei Emilia Dabu din Mangalia, apărut în condiții grafice deosebite la editura bucureșteană „Senin”. Grație sprijinului material oferit cu generozitate de Șantierul Naval „2 Mai” Mangalia și de familia Curt, a văzut lumina tiparului cea dintâi carte a unei autoare de primă mărime în lirica românească actuală. Se cuvin numai cuvinte de laudă pentru conducerea Casei de Cultură a Tineretului Mangalia pentru excelenta organizare a festivității de lansare a volumului, la care au participat - fapt puțin obișnuit după ianuarie 1990 - peste 200 de persoane!

*

Teatrul de revistă „Fantasio” ne va oferi în această vară numeroase surprize. După ce vom vedea ce e cu „Dragostea și tradiția” - revistă cu texte de Tudor Popescu, muzica Dumitru Lupu și Gigi Răsculescu, regia Andrei Mihalache - va urma un mare „Scandal la Fantasio” stârnit de Ananie Gagniuc, autorul textului și de maestrul Constantin Dinischiotu, autorul regiei. În pregătire se mai află un spectacol cu formația „Euxin” și un music-hall pentru copii.

*

Editura Fundației „Andrei Șaguna” din Constanța a scos de sub tipar o nouă și utilă carte: „Dreptul internațional public”, autor fiind conf. univ. dr. Dorin Clocotici. Lucrarea se adresează în special studenților și specialiștilor cu activitate pe plan internațional în domeniul comerțului, turismului, navigației, industriei, precum și lucrărilor vamali.

*

Complexul hotelier „Parc” din Mamaia a găzduit prima reuniune la nivel național din acest an a societăților neguvernamentale ale persoanelor cu handicap. Societatea constănțeană „Caritatea”, în colaborare cu fundația „Phoenix Caritas”, a asigurat o organizare de excepție, grație sprijinului acordat de directorul general al Finanțelor Publice Emil Trandaș, precum și datorită generoaselor sponsorizări ale unor firme, între care amintim „Dobrogea”, „Inturcom” Costinești, „Malbera”, Coca Cola, „Carmenco”, „Romtrans”, „Pilot Service”, „Ovdius”, „Argus”, cu aportul conducerii Complexului hotelier „Parc” Mamaia. Rămâne de văzut dacă succesul lucrărilor reuniunii „CONFAS 94” Constanța va avea ecoul scontat la nivel guvernamental.

*

Poetul Ion Dragomir a reușit o performanță de-a dreptul în aceste vremuri crâncene de „tranziție”: a publicat în mai puțin de două luni patru volume de poezie, intitulate „Aud foșnetul piramidei”, „Bucium”, „Rouă, trandafiri și lacrimi” și „Poezii la statuia lui Ovidiu”. S-ar putea ca  prin acest act de curaj, editura „Metafora” din Basarabi să fi intrat deja în istoria literaturii române contemporane, fiindcă Dragomir este un poet demarcă al acestor meleaguri.

*

Deși anumite guri rele îi prevesteau o moarte fulgerătoare, imediat după naștere, iată că publicația constănțeană „Albatrosul”, supliment literar-artistic al cotidianului „Cuget liber”, a împlinit un anișor de la apariție! O vârstă, ce-i drept, încă fragedă, dar „pruncul” a învățat deja să meargă cu demnitate către inimile iubitorilor de literatură adevărată, stă adică bine pe picioarele sale, fără „proptelele” binevoitoare ale grafomanilor cu moft și ambiț. Zbor înalt și viață îndelungată, chiar dacă mai e destul până să se însenineze!

*

O fericită și dătătoare de speranță coincidență face ca, în chiar ziua sărbătorii religioase „Izvorul Tămăduirii”, primarul municipiului Constanța, Cornel Neagoe, să fi împlinit 51 de ani. Îi urăm „La mulși ani!”, cu speranța că instituția pe care o conduce va deveni pentru noi, cetățenii acestui oraș, un veritabil „Izvor al Tămăduirii”. Auzi-ne Doamne și fă un gest și pentru noi, păcătoșii!

*

Cu un fast deosebit, firma „Bingo Europa” a inaugurat în fosta piscină a hotelului „Parc” din Mamaia cea mai mare și modernă sală de jocuri din România și una din cele mai mari din Europa la ora  actuală! Zeci de monitoare color, uriașe tabele electronice, mii de metri pătrați de mochetă, un personal foarte tânăr și temeinic mini-jupat, bodyguarzi la tot pasul, câștiguri ademenitoare și multe altele, adică o strălucitoare poartă către mirajul Occidentului, deschisă la doi pași de ștevia noastră tradițională. Sunt însă și unele ciudățenii pentru ai noștri, ca brazii, cu ceva troscomicină la „bord”. Spre exemplu, chestia cu „controlul corporal” de la intrare. La ce folosește el? Să nu pătrunzi cu niscaiva trotil sau cu vreun noroc exagerat de mare? Un prim incident s-a și soldat, din acest motiv, cu rănirea fraților Emil și Gabriel Dobre, care au vrut să testeze, probabil, pregătirea de luptă a bodyguarzilor. Solicităm de urgență patronilor explicațiile necesare!

*

Un pericol neașteptat planează asupra explozivului nostru senator Gheorghe Dumitrașcu. De această dată nu mai este vorba nici de Mossad, nici de periculoșii unguri, nici de capitalismul rapace și americănesc. Buba e în interior, adică în fericitul nostru spațiu mioritic. Deși binișor trecută prin felurite experiențe de viață, frumoasă și oareșcât divorțată, actrița Virginia Rogin declară în săptămânalul „VIP” următoarele: „Aș vrea să mă îndrăgostesc de senatorul Dumitrașcu, fiindcă sunt nebună după temperamentul lui”. Asta ne mai lipsea! Învățați să punem răul înainte, conștienți de inconștiența zăpăcitei, care poate periclita un întreg județ, ne punem întrebarea: dar dacă dl. senator are un moment de slăbiciune sau îi face zăluda farmece? Bat în lemn, fiindcă n-aș vrea să-l văd îndrăgostit lulea, oftând cu ochii pironiți în golul de dincolo de Gherman, votând absent vreo inițiativă a Opoziției!

„Între specificitatea națională și vocație europeistă” (DELUREANU 1994)

 Ștefan Delureanu, Între specificitatea națională și vocație europeistă, „Tomis”, Constanța, mai 1994, p. 1.3

Continuator fecund prin multiforme, eficace inițiative, al tradiției cercetării filosofice și umaniste reprezentate de spirite elevate ce au ilustrat-o constant și generos la Napoli, de la Giordano Bruno la Genovesi, de la Vico la Giovanni Bovio și Croce, prestigiosul Institut Italian de Studii Filosofice a destinat în anul precedent tuturor parlamentelor și guvernelor două apeluri de relevanță fundamentală; acestea, într-o lume tot mai străină reperelor majore, ce tinde să le piardă, pe alocuri, până și capacitatea acelor orientări elementare oferite de un abecedar conceptual și moral: Apelul pentru Filosofie și Apelul pentru Cercetarea Umanistă, ambele obiect al unei dezbateri de fond și în reprezentanța europeană de la Strasbourg.  

Ignorăm fără voie cum a fost întâmpinat de factorii politici din București, de reprezentanții culturii, semnalul peremptoriu cuprins în substanța celor două apeluri. Cel dintâi, constatând alarmanta aplatizare a moravurilor și formelor de expresie ca și tendința marcată de pierdere a memoriei istorice, a acelei „religii a amintirilor” în care se închina Bălcescu, degradarea osmozei dintre civilizații, în care ele își transmit reciproc mai mult viții decât virtuți, cheamă instituțiile în cauză să promoveze sau să introducă în toate școlile, cu titlu deplin, studiul gândirii filosofice în dezvoltarea și raporturile ei cu istoria cercetării științifice, ca premisă pentru „o autentică întâlnire între popoare și culturi” pentru „crearea de noi categorii care să depășească actualele contradicții și să îndrepte omenirea pe drumul spre bine”.   

Al doilea apel identifică în ființa umană, înzestrată cu „dreptul activ la libertatea de gândire, de conștiință și de protest contra oricărei constrângeri”, o Imago Dei: o ființă în măsură să creeze istoria pentru că ea opune întâmplării oarbe, potența operantă, generatoare, virtuțile sale esențiale fiind aceleași pretutindeni și în orice timp”.

Autentic creuzet, Umanismul propune și salută compenetrația lor, adică „a gândirii, a instituțiilor și a cuceririlor tuturor culturilor trecute și contemporane”, așa cum ea s-a manifestat prin „concordanțele remarcate în civilizațiile Egiptului, Orientului, Ebraismului, Creștinismului, Islamului și în toate experiențele umane cunoscute”.

Pentru salvarea viziunii moderne,  umaniste a științei, ca „instrument de cunoaștere și de eliberare”, Institutul de la Napoli invită guvernele civile ale tuturor națiunilor să regândească Umanismul în care el își identifică propriile rădăcini, să stimuleze sau să instituie cercetarea umanistă, începând din școală: „Dar imediat, înainte de a se rătăci cu desăvârșire sensul universal al persoanei umane și înainte de a se dizolva percepția spiritului și a exigențelor sale”. 

În nota elevată care îi distinge demersurile și prestația de factură europeană, Institutul Italian de Studii Filosofice organizează în fiecare an academic cicluri de lecții, seminarii, mese rotunde și reuniuni de studii asupra unei vaste arii tematice, a unor valori patrimoniale în litere și arte, în drept, istorie, filosofie și știință, expresii ale culturii și experienței spirituale a unor entități naționale diferite, dar, în același timp calificate și ale unui spirit unic european; aceasta întrucât culturile și civilizațiile moderne ale Europei purced toate dintr-unul și același grandios trunchi al Umanismului, a cărui tradiție e, în esență, unitară.   

Activitatea Institutului pe anul 1993-1994 se ramifică pe serii de seminarii și reuniuni de studii asupra gândirii antice și medievale, a gândirii lui Giambattista Vico și Hegel, de filosofia științei, economie, istorie modernă și contemporană, întrunind participarea unor iluștri universitari ai lumii, reprezentativi pentru respectivele discipline. Menționăm dintre temele de istorie programate: istoriografia spaniolă contemporană (Antonio Morales Moya), Constituțiile siciliene (Rafaelle Feola), Statele Unite și Extremul Orient între cele două războaie mondiale (Raimondo Luraghi), Veleități interpretative ale reformismului iluminat (Furio Diaz), Unitarism, federalism și autonomism în Risorgimento (Gaetano Cingari), Italia și România: două mișcări naționale paralele (Ștefan Delureanu), Italia între 1830-1847: de la reformele suveranilor la proiectul federal (Alfonso Scirocco), Finanțele publice napolitane între spanioli și Bourboni (Luigi de Rosa), Naționalismul în Europa (Stuart Woolf), Originile mișcării risorgimentale italiene și circulația europeană a ideilor (Giorgio Spini), Perspective engleze și americane asupra Italiei din secolul XVIII până azi (John Davis).

Cuprinsă sub titlul generic „Italia e Romania ; due Risorgimenti paralleli”, seria de prelegeri personale a avut de examinat, în dezvoltarea ei, percepția românească a resurecției politice și a procesului de unificare italiană, evidențiind, în ansamblul evoluției autonome a celor două mișcări naționale, liberal-democratice pentru independență, libertate, unitate și Statul de drept, raporturile de analogie, concordanță și integrare, ca și personalitățile fiecăreia.

Renăscută întâi în limbă și cultură, România a ajuns să privească și în plan civil și politic, ca la un model privilegiat la Italia risorgimentală. În calea de străbătut spre regenerare, Italia a trecut astfel, pentru ea, de la postura de pământ al țărânei sacre la aceea de școală de înaltă simțire; de la rolul de maestru și călăuză în cultură și civilizație la acela de purtător de stindard în bătălia popoarelor pentru principiul naționalității și pentru o nouă Europă, în final, după căderea Franței în 1870, de stea polară a latinității.  

Programul național și liberal-democratic român, program al unei insule latine aflate în ajunul propriei resurecții, s-a format în aceeași perioadă cu cel italian, invitația de a institui paralela cea mai evidentă era implicită în cei ce priveau cu un ochi atât de aparte la Italia. Explicit, ea s-a făcut auzită în cuvintele rostite de Dimitrie Brătianu în 1847, la Paris, în fața corifeilor generației, îndemnați să înregistreze ecoul Alpilor și Apeninilor, să perceapă potențialităților modelatoare ale mișcării italiene ce nu se epuizau între limitele înguste ale statelor și stătulețelor preunitare din Peninsulă. Asemenea italienilor față de adversarii independenței și unității lor, românii înșiși trăiau o experiență similară în relația cu trei imperii reacționare, unul dintre care - Austria - oprima elemente aparținând ambelor popoare. Ca și pentru Italia, Europa cancelariilor și opinia continentală aveau de luat de existența încă a unei naționalități cu marcată individualitate ramurile ei din antica Dacie romană. Ceea ce era neasemuit în mișcare națională italiană, pentru a li se propune românilor în mod exemplar, ea și nu cea (...) elenică sau slavă meridională, cu toate manifestările de solidaritate, era impactul mitizant al romanității - element fundamental în redeșteptarea lor - a cărei conștiință s-a revigorat într-atât prin memorabilele acte ale poporului fratern încât să le catalizeze acțiunea politică paralelă.    

Nici o altă experiență nelatină sau latină n-ar fi putut să le vorbească la fel ca aceea civilă și virilă a italienilor timpului, campioni recunoscuți ai unei bătălii eroice în lupta pe care cu identice finalități ei o dădeau.      

Istorică etapă, cu trăsături precise, ale cărei rațiuni și particularități rezidau în esență în națiunea italiană, Risorgimentul adresa lumii, prezente și viitoare, și un mesaj internațional. Românii au receptat acea comunicare fecundă, pentru ei de o semnificație unică.

Structurat în cinci prelegeri-seminarii, ciclul prezentat la Napoli a supus cercetării modalității și dinamica în care domnii români, guvernele, adunările constituite, reprezentanții lumii culturii, elementele populare, opinia în genere, au înțeles mișcarea etno-politică dezvoltată în cursul secolului precedent în cadrul tendinței generale de afirmare națională din Europa, îndreptată către realizarea  independenței și unității Italiei. Definită sub numele de Risorgimento, perioada istorică relativă, de la primele insurecții contemporane revoluției conduse de Tudor Vladimirescu ls unirea Romei cu Italia în 1870, a fost obiectul următoarelor teme: Risorgimento și unitatea italiană în percepția opiniei române, Italia și în literatură și cântecele populare române din secolul XIX, Risorgimento și unitatea italiană în jurnalismul românesc, Crezul lui Mazzini și difuziunea sa în aria central-europeană și balcanică; cazul democraților români, România și proiectele garibaldiene de acțiune în zonă (1859-1867). Ele au fost articulate în expuneri echilibrate, în măsură să ofere imagini de ansamblu cuprinzătoare și limpezi, fondate pe documente de arhivă și bibliografie de specialitate la zi, iar în cazul mai ales al ultimei teme, aproape în totalitate pe surse inedite, referitoare la planurile conspirative și tentativele de acțiune revoluționară danubiano-balcanice, în special maghiare, poloneze și elenice, inspirate prevalent de Mazzini și de mitul lui Garibaldi și având ca principală bază de operațiuni, în primele două ipostaze, România. Adresate în principalul unui mediu studențesc în curs de maturizare, în genere cu o cunoaștere insuficient de amplă a istoriei zonale și naționale, prelegerile pot constitui o substanță utilă pentru aprofundări și amplificări viitoare ale studiului celor două mișcări de renaștere național-politică.       

Mișcări ale unor națiuni cu aceleași finalități programatice, definitorii pentru Italia și deopotrivă pentru România, legitimate amândouă de generația precursorilor prin botezul de foc al anilor revoluționari 1848-1849, creatoare simultan ale nucleelor de State unitare în 1859, împlinite tot simultan în 1918, ele au fost repropuse - în semnificația lor inclusiv europeană - reflecției tinerilor, împreună cu valorile morale ale unei tradiții și ale moștenirii acelei tradiții la care ele n-au încetat să se refere.    

Apel pentru cercetare umanistă

Suntem convinși, precum Epimenide, că istoria e profesia trecutului. Și mai suntem convinși că istoriografia a pus în evidență fără ezitări faptul că niciodată nu s-a făcut atâta lumină asupra persoanei umane, în natura și în raporturile ei, ca în cultura umanistă.

În centrul tuturor descoperirilor și exigențelor sale Umanismul afirmă că persoana e aceeași și tinde să progreseze în orice cultură. Umaniștii consideră că demnitatea omului coincide cu libertatea și că, grație (...) este făptura divină este Imago Dei. În acest sens, Umanismul înseamnă (...) rădăcini, de (...) și de tradiție. Constituie demnitatea omului posibilitatea (...) și de a influența istoria, pentru că el opune forțelor întâmplării Virtutea operantă, creatoare. Demnitatea omului mai înseamnă și dreptul activ la libertatea de gândire, de conștiință și de a protesta contra oricărei constrângeri. 

De aceea, în criza foarte gravă, și totuși fecundă, pe care omenirea întreagă o străbate riscând să substituie valorilor etice și istorice profilul individual și nevoia leneșă a unor autorități care să comande - trebuie regândit Umanismul.  

Pentru Leonardo, o valoare primordială e osteneala minții în căutarea adevărului. Am învățat de la maeștrii tuturor timpurilor și tuturor popoarelor că în orele de confuzie trebuie să regăsim temelia. De acolo ne însușim, și-l extindem, un gând al lui Rainer Maria Rilke potrivit căruia, în orice cotitură istorică, umanitatea trebuie să-l întrebe pe Michelangelo, pe care Kant îl consideră primul dintre moderni. Noi propunem să întrebăm Umanismul și să cerem responsabililor guvernului civil al fiecărei națiuni și îndeosebi tuturor ce recunosc în Umanism propriile rădăcini, să stimuleze sau să instituie cercetarea umanistă peste tot și în toate modurile posibile, începând din școală. Dar imediat, înainte de a se rătăci cu desăvârșire sensul universal al persoanei umane și înainte de a se dizolva percepția spiritului și a exigențelor sale.    

Apel pentru filosofie

Deși se recunoaște de către toți caracterul peremptoriu al necesității unei comparații raționale a experiențelor culturale ale lumii, întâlnirea dintre diverselor civilizații a fost și a formelor de expresie sau chiar de pierderea memoriei istorice: mai curând decât virtuților proprii, fiecare civilizație schimbă cu celelalte defectele, aspectele cele mai rele. 

În acel creuzet de civilizații care a fost lumea clasică, s-a născut un aliment vital și etern: reflecția filosofică, o știință care a caracterizat istoria noastră și căreia ți datorăm trăsăturile distinctive ale  civilizației noastre. Cu toate acestea, atitudinea societății contemporane față de filosofie e inadecvată problemelor prezentului.

În școlile din multe țări, studierea filosofiei și a istoriei gândirii științifice e ignorată dintotdeauna sau e din ce în ce mai redusă: milioane de tineri studenți ignoră până și sensul termenului de filosofie. Consecința este că există mereu tot mai puține persoane care înțeleg - sau sunt efectiv în stare să înțeleagă - conexiunea dintre factorii ce constituie realitatea istorică. Ori lumea are azi nevoie mai mult ca oricând de forțe creatoare. Pentru a stimula creativitatea avem nevoie de a forma rațiunea, așadar de oameni educați să gândească filosofic. 

De aceea adresăm un apel tuturor parlamentelor și guvernelor lumii pentru a fi confirmat și consolidat sau introdus cu titlu deplin în toate școlile studiul filosofiei în evoluția ei istorică și în legăturile ei cu istoria cercetărilor științifice - de la gândirea greacă și a marilor civilizații orientale până azi - ca premisă indispensabilă pentru o autentică întâlnire între popoare și culturi și pentru crearea de noi categorii care să depășească actualele contradicții și să îndrepte omenirea pe drumul spre bine.

În această fază extraordinară și grav descumpănitoare a istoriei, când termenul de „umanitate” începe să asume semnificația de „toți oamenii” e nevoie de conștiință civică. E nevoie de filosofie. 

„Săptămâna teatrelor de păpuși” („TOMIS” 1994)

 A. T., Săptămâna teatrelor de păpuși. Ediția XIV: 30 mai - 5 iunie, „Tomis”, Constanța, mai 1994

O nouă ediție a unui festival național cu participare internațională care are loc la Constanța reconfirmă (a câta oară) că teatrul, arta în speță, nu cunoaște frontiere, iar dacă cineva ține cu dinadinsul să lipească, aici sau aiurea, etichete gen „scenă de provincie”, se poate dovedi o dată în plus și dacă mai este nevoie că, din cele ce se petrec pe malul mării, rezultă de fapt că este vorba de o provincie a scenei. Dincolo de palmaresuri sau proiecte, colectivul păpușarilor constănțeni oferă publicului certitudinea continuă a unei tradiții care include și susținerea acestui festival, singurul din țară care se desfășoară din 1969 fără întrerupere.

Anaid Tavitian, secretar literar al teatrului, ne-a mărturisit: „Este un festival pe care l-am pregătit întâmpinând multe greutăți. Dar, oricum vi s-ar părea, trebuie să spun că este vorba despre datoria pe care simt că o am față de cei care, atâția ani la rând, au lăsat aici o parte din suflet, iar o tradiție rezistă în primul rând prin investiție afectivă, chiar dacă te lovești de lipsuri pecuniare sau birocrație. Acestea ar trebuie să fie ultimele luate în calcul. Dacă ne gândim că cele mai importante festivaluri internaționale ale teatrelor de păpuși sunt organizate în exclusivitate cu ajutorul sponsorilor și al primăriilor, pe plan local, deci fără dispoziții de la „centru” sau minister, poate vom înțelege de ce nivelul competitiv este atât de ridicat. Fiecare oraș vrea să se remarce prin trupa lui de teatru...” Și este un lucru la care ne putem gândi, chiar dacă evoluțiile actorilor sunt uneori surclasate de spectaculosul oferit de artiștii balonului rotund prin care orașele noastre țin să se remarce... cu sponsori, primării și clipuri publicitare. Și, ca un amănunt, o primă condiție pentru intrarea în circuitul festivalurilor internaționale este acordarea de premii. Condiție pe care, începând din acest an, cu ajutorul unor sponsori, printre care Coca-Cola, Deltamar, Arexim, AED Internațional, SC Comat, listă care rămâne deschisă. La conferința de presă, Liviu Manolache, directorul artistic al teatrului, sublinia: „Acești bani sunt pentru copii, pentru educație, pentru viitor. Banii nu se pierd, nu se câștigă, se transformă în educație și în ridicarea popularității Constanței”

Până în momentul de față și-au confirmat participarea șase trupe din străinătate și opt trupe din țară, cu spectacole care îi vor atrage nu numai pe cei mici. Se vor prezenta: teatrul „Vagentei din Gottingen, Germania, cu „Spiridușul gălăgios” după frații Grimm; teatrul „Bobita” din Pecs, Ungaria, cu „Jocuri de clown” de Kos Lajos; două teatre din Istanbul: „Tașbabek” cu „Păpuși mari și guralive” și „Istanbul” cu spectacolul de umbre „Karagoz se dă în leagăn”; teatrul „Panala” din Vandoeuvres, Elveția, cu cabaretul pentru adulți „Homo Circus”; teatrul „Guguță” din Chișinău pentru a doua oară la Constanța cu „Fata babei și fata moșneagului” după I. Creangă și o inedită variantă maramureșeană culeasă de T. Nicoară. De asemenea, vom mai vedea teatrul din Arad cu spectacolul de marionete „Truffaldino și alunițele fantasme” după Carlo Gozzi, teatrul din Baia Mare cu „Cenușăreasa” după frații Grimm, teatrul din Sibiu cu „Maya”  de Waldemar Bonsels, teatrul din Craiova cu „Dragostea celor trei portocale” de C. Gozzi, teatrul din Târgu Mureș cu „Sânziana și Pepelea” de Vasile Alecsandri la secția română și „Povestiri cu animale” de Jigmond Moris la secția maghiară, teatrul „Țăndărică” din București cu „Ivan Turbincă” de I. Creangă, teatrul din Ploiești cu „Secretul pădurii bătrâne” de Paul Silvestru după Dino Buzzali și teatrul din Brașov cu un spectacol de pantomimă. Directori ai festivalului vor fi Christian Caimacam, director al Festivalului internațional de la Saarbrucken, Germania, și Margareta Niculescu, director al Institutului Internațional al Marionetei de la Charleville-Mazeres, Franța. Afișul festivalului este realizat de Radu Alexandru, iar mascota, o stea de mare, este creația Eugeniei Tărășescu-Jianu. Și pentru că în apropierea Teatrului de păpuși marea ne privește cu limpezimea ochilor unui copil, să încercăm, măcar șase zile, să facem același lucru urmărindu-l pe Stendhal care spunea: „Apropierea mării distruge meschinăria”.

„Romanul „Valea Nistrei” va fi lansat, azi, la Timișoara” („TELEGRAF” 1994)

 S. Șt., Romanul „Valea Nistrei” va fi lansat, azi, la Timișoara, „Telegraf”, Constanța, 5 apr. 1994, p. 3

Astăzi, la orele 16, la librăria „Mihai Eminescu” din Timișoara va avea loc lansarea romanului „Valea Nistrei”, de Corneliu Dida, apărut la editura „Conpress Six”. Evenimentul marchează un dublu debut: al autorului și al editurii. Reamintim că romanul a fost lansat prima dată la Constanța, pe 7 martie, apoi la Mangalia, pe 27 martie.

„Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX” (SOLJENIȚÎN 1994)

 Aleksandr Soljenițîn, Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX, trad. B. Buzilă, prefață Al. Paleologu, Anastasia, 1995

coperta IV „În Scrisoare către conducătorii Uniunii Sovietice (1973) scriam: „Există o totală incompatibilitate între scopurile urmărite de un mare imperiu și sănătatea morală a poporului. Ce ne trebuie nouă această adunătură pestriță? Pentru ca rușii să-și piardă fizionomia lor unică? Nu trebuie să tindem spre supradimensionarea statului, ci către o clarificare spirituală a duhului care a mai rămas în el”. N-avem nevoie să fim arbitri universali, și nici să ne aflăm în competiție pentru leader-ship-ul internațional (se vor găsi destui amatori care se vor simți în putere să fie). Eforturile noastre trebuie orientate spre interior, spre o dezvoltare internă, pe bază de muncă liberă, făcută cu tragere de inimă. A reconstitui URSS este calea sigură spre a răpune și a reduce la tăcere poporul rus pentru totdeauna.

Trebuie să ne intre, în sfârșit, în cap: Transcaucazia trebuie să-și urmeze drumul, Moldova așijderea, Țările Baltice de asemenea, iar Asia Centrală cu atât mai mult. Aproape toți liderii din Asia Centrală au și declarat că-și vor orienta țările spre Turcia. (A scăpat aproape neobservată Conferința de la Alma Ata, din decembrie 1991, în care s-a vorbit de crearea „Marelui Turan”, de la Peninsula Anatoliei la Altaii Djagariei. În secolul XXI lumea musulmană se va lansa în proiecte ambițioase; face oare să ne amestecăm în așa ceva?)”

Scriitorul Aleksandr Soljenițîn (1918 Rusia-2008 Moscova) a fost arestat pe front în 1945 și a fost condamnat la opt ani de lagăr. După ce a primit în 1970 Premiul Nobel pentru Literatură, a publicat în 1973 Arhipeleagul Gulag în Franța și a fost expulzat re regimul sovietic în anul următor, revenind din SUA în Rusia în 1994.

Originalul rus al cărții a apărut cu puțin timp înainte de întoarcerea disidentului în țara natală. Ediția română, apărută la numai un an după cea rusă, include pe lângă cele șapte capitole și o prefață semnată de scriitorul Alexandru Paleologu (1919-2005), precum și note ale autorului și traducătorului.

Paleologu subliniază de la început aversiunea stângii occidentale față de disidentul sovietic, care avusese curajul de a denunța revoluția franceză, prin iacobinismul și republicanismul său, ca „model” al revoluției bolșevice. De asemenea, scriitorul român remarcă ca punct de inflexiune în istoria Rusiei ceea ce autorul rus numește „Marea Catastrofă Națională”, adică „reforma violentă și sălbatică” a lui Petru cel Mare. Soljenițîn era conștient că istoria țării sale este străbătută de „grandomania imperială” și, de aceea, într-un interviu acordat în „Der Spiegel” în 1994 considera ca soluție pentru refacerea Rusiei că „trebuie să renunțăm de a fi o mare putere”. De altfel, motto-ul prefeței este un semnificativ citat din discursul lui Soljenițîn la decernarea Premiului Nobel: „Oare vom avea impertinența să afirmăm că nu suntem răspunzători de ulcerațiile lumii de azi?” Din punct de vedere literar, Paleologu aprecia că „Forța covârșitoare a acestui scriitor nu are decât în Tolstoi un precedent, dar cu o mai mare luciditate în plan politic și social”.

Aparent în contradicție cu titlul, cartea lui A. S. este un studiu despre istoria Rusiei începând cu secolul XV și până în 1994. Într-o foarte scurtă introducere, autorul explică aparenta contradicție: „Astăzi, dacă ai chef să citești ceva,  preferi ceva scurt, foarte scurt, și, în orice caz, ceva despre ce se întâmplă astăzi. dar fiecare clipă a istorie noastre, chiar și clipa de față. Dacă vrem să detectăm direcțiile posibile și valabile de ieșire din cumplitul dezastru de astăzi, trebuie să nu trecem cu vederea numeroasele greșeli ale istoriei noastre de până acum, greșeli aflate și ele la originea situației actuale. Îmi dau seama că acest articol nu oferă soluții practice, aplicabile într-un viitor apropiat, dar nu mă consider în drept să avansez unele înainte de a mă reîntoarce în patrie, ceea ce se va întâmpla în curând. Martie 1994”

Primul capitol (21-86) reprezintă jumătate din cuprinsul studiului și acoperă perioada începută cu mitul democrației republicii Novgorod din secolele XV-XVI și încheiată de abolirea șerbiei de către Alexandru II în 1861. Nu este menționat Ivan IV cel Groaznic (1547-1584), iar evenimentele tragice ale secolului XVII au fost „Răscoala” (Smuta) și schisma bisericească (Raskol), ale cărei ecouri „se resimt până și în neputința de care facem dovadă în secolul XX”. Tragedia urma să fie amplificată de „tăvălugul năvalnic” al lui Petru I cel Mare (1682-1725), care s-a arătat „de-a dreptul primitiv”, ca în domeniul religiei, unde „a subjugat Biserica ortodoxă, frângându-i coloana vertebrală”. Sentința autorului  despre acest țar considerat de istoriografie ca reformator al Rusiei este dură: „Toate faptele lui Petru, mari sau mici, au cerut o imensă risipă de energie din partea poporului, i-au istovit ființa”. Caracteristic succesorilor lui Petru a fost „patima pentru cele din afara țării”, adică ei „sufereau de mania colonizării printr-o irepresibilă dispersie, vocația concentrării fiindu-le cu desăvârșire străină”. Astfel, dacă războaiele cu Imperiul Otoman din secolul XVIII fuseseră justificate de scopul de a obține „ieșirea la frontierele naturale sudice”, conflictele cu turcii din secolul XIX au fost „fără nicio justificare din punct de vedere al intereselor naționale și de stat”. Limitele reformei agrare a lui Alexandru II au date de faptul că, fără a fi împroprietărit corespunzător, „bietul țăran fusese aruncat în brațele pieții”. Pentru a fi înțeles mai bine „șocul rublei” suferit de țărănime, Soljenițîn face trimitere la Gleb Uspenski, care explica, în anii 1880, că „Poporul a îndurat 200 de ani năvălirile tătarilor și 300 de ani iobăgia numai pentru că și-a  păstrat specificul agricol” exprimat prin forța pământului.

Capitolul doi (89-110) continuă cronologic până la începutul primului război mondial în 1914. În ce privește problema țărănimii, se concluzionează că „Inconsecventa reformă agrară a lui Alexandru II avea să impună cu necesitate reforma lui Stolîpin (1906), care a întâmpinat o masivă împotrivire din partea dreptei, kadeților (liberalilor), socialiștilor”. De asemeni, reforma justiției a rămas „nedusă până la capăt”., în schimb reforma administrației locale a lui Alexandru II a fost „mai eficientă”. Reformele au fost determinate de înfrângerea în Războiului Crimeii, care l-a obligat pe cancelarul Gorceakov să declare că Rusia „trebuie să-și adune forțele”, adică să se concentreze asupra ei însăși. Cu toate acestea, regimul țarist a continuat să-și consume energiile amestecându-se în politica europeană: „Două idei nefaste i-au chinuit și i-au dominat, ani în șir, pe toți diriguitorii noștri: să-i ajute și să-i salveze pe creștinii din Transcaucazia și să-i ajute și să-i salveze pe creștinii din Balcani”. Dar asasinarea lui Alexandru II (1881) de către anarhiștii din „Narodnaia volia” și scurta domnia a conservatorului Alexandru III (1881-1894) au fost urmate de cea a ultimului țar Nicolae II, caracterizată printr-un citat al lui Lev Tihomirov (1852-1923): „Nicolae II a început chiar din prima zi de domnie, fără să-și dea seama ce face, să distrugă din temelii toată opera tatălui său”. Soljenițîn credea că, spre deosebire de celelalte imperii coloniale, în Rusia „locuitorii din colonii să se bucure de mai drepturi decât cei din metropolă”, dând exemplu Finlanda și Polonia. Autorul rus acuza că „Hemoragia artificială de resurse ale Centrului către periferii a acutizat anemierea, pauperizarea Centrului”. În plus, „puternica” prezență a industriașilor străini era explicată prin inexistența, chiar în secolul XX, a unei politici riguroase a impozitului pe venit, ce a dus la o politică externă dependentă de împrumuturile aliatului francez. Înfrângerea în fața Japoniei (1904-1905) a dus la declanșarea revoluției,  care semnifica că „țarul scăpase cu totul din mâini frâiele puterii”. Asasinarea premierului Stolâpin (1911) a stopat redresarea imperiului, a cărui slăbiciune a încurajat în 1914 Germania și Austro-Ungaria „să mai ia în seamă forța militară rusească”.

Spre deosebire de primele două capitole consacrate politicii europene a Rusiei, capitolul 3 (113-122) tratează evoluția internă a imperiului, în particular expansiunea în Siberia. Este subliniată consecința pozitivă a „venirii rușilor” care a dus la încetarea „luptelor fratricide” dintre populațiile siberiene și respectarea „organizării interne” a acestora. Este prezentată o imagine a Rusiei în dezvoltare la începutul secolului XX:locul 5 în lume la producția industrială, „o totală libertate în privința activității economice particulare”, miniștri și generali din toate categoriile sociale (șeful de gară Witte, ajutorul de mecanic Hilkov, țăranul Ruhlov, Alekseev și Kornilov), lipsa cenzurii preventive, parlament și regim pluripartid din 1906, asistență medicală gratuită locală, natalitate. Dar este menționat Liv Tihomirov care avertiza în 1909 despre „o periculoasă prăpastie între societate și putere și o decădere a conștiinței naționale rusești”. Pe de altă parte, Soljenițîn credea că „încercarea de a rusifica întreaga Rusie s-a dovedit fatală nu numai pentru naționalități, dar în primul rând pentru populația velicorusă”. El admite că Biserica Ortodoxă Rusă se afla deja „în regres față de mersul istoriei”, dar îl susține acuzațiile lui Berdiaev la adresa intelectualilor, democraților și socialiștilor: „Ați urât Biserica și i-ați pricinuit răni adânci. Ați crezut că poporul poate să existe fără temelii spirituale, fără sanctuare, doar cu o brumă de .cultură și cu satisfacerea intereselor materiale”.. Primul război mondial a reprezentat apogeul „vechilor războaie rusești de pe urma cărora poporul rus nu se alegea niciodată cu nimic”, context care a favorizat căderea țarismului și succesul loviturii de stat bolșevice. În încheiere, este denunțat dezinteresul Antantei față de tabăra Albilor după sfârșitul conflagrației mondiale, deoarece bolșevizarea Rusiei o excludea de la împărțirea rezultatelor victoriei: „Așa arăta realismul diplomației internaționale”.

În capitolul 4 (125-135) sunt prezentate pierderile poporului rus în era sovietică, începându-se cu concesiile teritoriale făcute de Lenin Letoniei și Estoniei pentru a obține recunoașterea diplomatică, precum și ajutorul financiar și cu arme acordat, în același scop, lui Mustafa Kemal Ataturk, întemeietorul Republicii Turcia. De asemenea, sunt denunțate jefuirea tezaurului imperial și concesiunile economice acordate capitaliștilor occidentali. Este citat prof. I. Kurganov care urca la 66 milioane numărul victimelor „războiului intern” purtat de regimul sovietic împotriva propriului popor. De asemenea, presa rusă urca  la 31 milioane (1/5) numărul victimelor sovietice, militari și civili, ca preț al victoriei lui Stalin în al doilea război mondial. Dar „exterminarea fizică în masă” a fost depășită de „o propagandă care îndobitocea și pervertea sufletul”. În schimb, politica externă sovietică a fost atât de eficientă încât și-a asigurat „entuziasta simpatie a societății progresiste din Apus”. Deși recunoștea că economia sovietică era „o economie moartă”, Soljenițîn considera că „sarcina cea mai grea a sistemului economic sovietic revenea RSFS Ruse”, fapt ce a dus la „pauperizarea Centrului” în favoarea minorităților neruse. Sciziunea între popor și regimul comunist a fost marcată prin cele 3 milioane de militari sovietici care „s-au lăsat, cu ușurință, luați prizonieri” în 1941 și numai „stupiditatea rasistă și aroganța hitleriștilor” l-a salvat pe Stalin în primele luni ale războiului.

Capitolul 5 (139-151) este consacrat prăbușirii comunismului sovietic, autorul acuzându-l pe Gorbaciov că „a ales calea cea mai perfidă și mai haotică”. Sunt denunțate concepte ale ultimului liderul sovietic ca „accelerarea” și „piața socialistă, precum și „convingerea naivă” a acestuia că se va putea alia cu intelectualitatea împotriva „comuniștilor extremiști”. Soljenițîn prevăzuse în scrierile „De sub ghețari” (1974) și „Restructurarea” (1990) că regimul sovietic se va prăbuși deoarece democrația instaurată „brusc” va favoriza „un război nimicitor între naționalități”. Deoarece atât nomenclatura comunista cât și oamenii simpli începeau să regrete dezintegrarea URSS, disidentul subliniază: „Uniunea Sovietică cu regimul său comunist era condamnată de istorie, fiindcă se întemeia pe principii false”. Dar exilatul regretă că răspunderea în fața lumii pentru fărădelegile regimului sovietic revine „doar nouă, rușilor!” Este acuzat faptul că prin dezmembrarea URSS pe liniile acelor „artificiale frontiere leniniste” 25 milioane de ruși (18%) au rămas în afara noii Federații Ruse. Mai mult, sunt acuzate manifestate naționaliste antiruse din Ucraina și Kazahstan, care sunt percepute că „au pășit îndată pe drumul formării de noi imperii”. Pentru Soljenițîn soluția a fost avansată în „Restructurarea”: „o uniune statală formată din cele trei republici slave și Kazahstan” cu „frontiere transparente”. O nouă măsură dezirabilă era readucerea „metodic și pe termen lung” a etnicilor ruși din Transcaucazia și Asia centrală în Rusia. În final, este acuzat Occidentul că a respectat principiul inviolabilității frontierelor, din Actul CSCE de la Helsinki în 1975, numai pentru frontierele „de stat” (externe), dar și nu pentru frontierele administrative interne ale statelor federale, favorizând astfel declanșarea conflictelor interetnice din Iugoslavia și URSS.

Capitolul 6 (155-161) analizează cele trei consecințe ale căderii comunismului. Prima consecință era „slăbiciunea Rusiei”, dar Soljenițîn este convins că în secolul XXI „vor exista situații când întreaga Europă și SUA vor căuta să-și asigure alianța cu Rusia și încă cum!” A doua consecință era calitatea democrației din Rusia, care „a început să lucreze nu de jos în sus, ci de sus în jos”, acest „specific rusesc” fiind speculat de nomenclatura comunistă, pregătită în acest sens încă din epoca Gorbaciov. A treia consecință er  calitatea economiei de piață din Rusia, afectată de stagnarea din epoca Gorbaciov și „proiectul de cabinet” al FMI și al premierului E. Gaidar din ianuarie 1992. Efectele negative ale reformelor sunt cele de ordin psihologic și demografic. Soljenițîn denunță copierea modului de viață din Apus, dând contraexemplu modernizarea Japoniei, care a intrat în civilizația mondială rămânând ea însăși”. În aceste sens este menționat sociologul francez Gustave Le Bon (1841-1931), care „scrie despre sufletul unei națiuni că el reprezintă summum al tradițiilor, sentimentelor, concepțiilor și prejudecăților unui popor. Toate acestea nu pot fi și nu trebuie abandonate.” Autorul încheie subliniind că criza Rusiei nu este numai economică, ci „Este criza conștiinței și moralei, una atât de adâncă, încât nu suntem în stare să calculăm  câte decenii sau chiar secole ne-ar trebui ca să ne revenim”.

Ultimul capitol (165-175) începe cu diferențierea expresiilor „chestiunea rusă” și „chestiunea Rusiei”, fiind  abordat în acest sens conceptul de naționalitate sau duh/conștiință. Autorul amintește că a definit patriotismul în 1973 în articolul Căință și autodelimitare. Apoi marchează „cele trei mari seisme” neîntâmplătoare din istoria Rusiei: răscoala din secolul XVII, 1917 și „cutremurul de astăzi”, folosind sintagma „Marea Catastrofă Rusească a anilor 90, secolul XX”. El critică noua ideologie numită „Profitul cu orice preț!” și denunță „noua explozie a materialismului, de această dată cel capitalist”. De aceea cred ecă „Trebuie să edificăm o Rusie morală sau să nu o edificăm deloc”. Cartea se încheie cu conștientizarea actualității poruncii contelui P. I. Șuvalov (1711-1762),  „Să protejăm poporul”, Soljenițîn concluzionând: „În această și constă „Chestiunea rusă” la sfârșit de secol XX”.

Critica și autocritica comunistă (NOVAC 1994)

Constantin Novac, Stări de spirit, „Tomis”, martie 1994

CRITICA ȘI AUTOCRITICA. Conceptualizate ideologic de către clasicii marxism-leninismului, și traduse în practică de activiști la toate nivelele vieții de partid, critica și autocritica erau socotite instrumentele de bază ale pedagogiei revoluționare. Orice referat, raport, dare de seamă, autobiografie, plan de măsuri etc avea în vedere dozarea judicioasă a celor două atitudini; orice ins chemat să-și dea cu părerea în fața instanței partinice trebuia să dovedească, prin modul în care critica pe alții și se autocritica, nivelul său ideologic. Reprezentantul eșalonului superior, asistent obligatoriu la dezbateri, era cel care, la sfârșit, aprecia calitatea muncii educative a organizației de bază analizată după gradul de combativitate al componenților acesteia. De cele mai multe ori se considera că mai este loc pentru mai bine, se înfiera cocoloșirea lipsurilor, în mod deosebit se constata spiritul călduț, atmosfera de automulțumire, de culcare pe laurii succeselor, de complacere în.

Demontând mecanismul acestor instrumente de edificare a omului nou, se pot desluși două elemente, doi factori cu valoare operațională: obiectiv și subiectiv. Recomandabil era ca în ambele ipostaze, de critic și de autocritic, să treci repede peste evocarea factorului obiectiv, factor care, cu timpul, a devenit monopolul aproape exclusiv al Centrului, singurul socotit capabil să realizeze complexitatea fenomenului social-economic. În fapt, monopolizarea de către eșaloanele superioare a dreptului de interpretare ai factorilor obiectivi ai insucceselor eșecurilor, exprima grija puterii de a nu se lăsa supusă judecății publice. Tendința de monopolizare a dreptului la invocare a factorilor obiectivi de (ne)dezvoltare socială se împletea armonios cu unilateralizarea fluxului critic; statuar, oricine putea critica pe oricine, dar cine era nebun să scuipe-n sus? Astfel încât, pe scara ierarhică a partidului unic, cu cît urcai, cu atât îți sporeau prerogativele critice, jupiteriene, și cu  tot atât îi puteai permite să-ți diminuezi pornirile autocritice. Sigur că erau împrejurări în care, odată devenit incomod, indiferent de poziția în partid, puteai deveni ținta atacurilor demolatoare din orice direcție, numai că regia era dinainte asigurată. O critică dirijată, echivalentă cu o salvă într-un ins deja mort. Spectacole înscenate tot mai rar, de aceeași teamă de a nu stârni apetitul vindicativ al masei, înlocuite cu decizii de cabinet și incriminări postume.

Se făcea așadar că viziunea filozofică atotintegratoare, imună la conjunctural, devenea apanajul vârfurilor, în timp ce viziunea morală, îngustă, cârcotașă, contradictorie ca și viața însăși era lăsată în seama plebei proletare. Acesteia îi rămânea autocritica tip autoflagelare și, eventual, până la un punct, critica în delațiune.

În ce mă privește, chestia cu autocritica m-a preocupat întotdeauna ca o posibilă cale de pătrundere în caracterul individului. Departe de a fi o armă educativă, autocritica - similară, într-o latură a sa, cu spovedania, dar mai complicată pentru că presupunea imperativ aprecierea proprie a păcatelor, integrarea acestora într-o conduită cu care tu însuți te declarai în dezacord - devenea un spectacol public. Cenușă-n cap. Autobiciuire sau autolapidare cu martori. Masochism. Nu prea tare, ca să nu mori, nici prea blând, ca să nu fii acuzat de lipsă de combativitate. Am asistat la autosalvări miraculoase ale unor căuzași care, puși la zid pentru greșeli reale, au executat un dans funambulesc colosal, au cântat cu atâta aplicație aria ipocriziei, încât au ieșit din dandana mai curați decât spectatorii la supliciu. După cum inși onești, acuzați de păcate imaginare, incapabili, vai lor, de temenele și duplicități, au fost aspru sancționați pentru că nu și-au revizuit poziția, fie din miopie politică, fie din lipsă de fermitate revoluționară. Tablele morale deveneau cărți de joc, recuzită ideologică. Ți se oferea posibilitatea de a fi admirat pentru ura pe care ți-o purtai, pentru vehemența cu care te făceai țăndări. Concurență neloială între integri, cinstiți și lichele. Și nici atunci nu era întotdeauna treaba încheiată, nu ieșeai definitiv din clinch. Cu stigmatul pe frunte, o lungă perioadă de penitență te apropia din nou, treptat, de tovarășii de muncă și luptă, gata să te otânjească la prima abatere, cu o mustrare scrisă, un vot de blam cu avertisment sau o excludere cu zurgălăi.

Critica și critica s-au dovedit în fond instrumente educative la fel de absurde pe cât de absurd era conceptul omului nou, pentru a cărui edificare fuseseră inventate.