„Teatrul estival” (RIEGLER 2000)

 Gabriela Riegler, Scena. Teatrul estival, „Tomis”, Constanța, 2000, iulie

DISTRACȚIE TOTALĂ LA CALLATIS 2000. Cu siguranță, cei aflați pe litoral își vor aminti de această vară ca de una ceva mai specială, grație inițiativei atât a Primăriei orașului Mangalia, cât și a lui Cornel Diaconu, directorul companiei Aldaco Film, cea care a produs pentru prima dată un festival de reală anvergură, numit Callatis 2000.

O gabară de 1000 de metri pătrați a devenit, la Mangalia, o frumoasă „scenă pe ape”, spațiu destinat desfășurării diverselor show-uri gândite de organizatori în perioada 1 iulie - 1 septembrie. Printre acestea amintim: Hitul verii, o întâlnire a celor mai cunoscute trupe pop ale momentului, Se caută o vedetă, Steaua de mare, un spectacol asemănător cu ceea ce a însemnat cândva „Cerbul de Aur” brașovean, Noaptea vedetelor, în care se pare că va fi prezent și Chris Norman, ori Miss România Internațional, o seară a frumoaselor românce ce trăiesc dincolo de granițele țării. Nici filmul nu a fost uitat, celei de a șaptea arte fiindu-i dedicate noaptea intitulată Un secol de comedie.

TEATRU LA MALUL MĂRII... Printre  „ramificațiile” diverse ale festivalului, la loc de cinste figurează și Gala tânărului actor, ce se va desfășura în perioada 24-26 august la Mangalia. Întâlnire anuală benefică atât pentru directorii de teatre din întreaga țară (care pot opta astfel pentru anumiți actori, angajându-i), cât și pentru tinerii absolvenți, ce au o șansă în plus de a se face cunoscuți, manifestarea se înscrie în rândul celor care pot funcționa, așadar, ca un soi de piață de... produse artistice.

La preselecția bucureșteană din luna iulie s-au prezentat la cele două secțiuni - Individual și Grup - nu mai puțin de 70 de candidați, cifră record, după cum ne mărturisea directorul Galei, regizorul Cornel Todea, vicepreședintele UNITER, cifră care vine să confirme interesul crescând față de proiect. Urmărindu-i pe concurenți, constați cu stupoare că mulți dintre ei, deși tineri, par lipsiți de umor și originalitate. Dacă textele nu au noimă și sunt ori prost alese ori prost „lipite” în suiviul lor, dacă cei care le dau glas nu fac decât vreo doi pași pe scenă, imobili aproape în „tirada” lor, atunci este evident că mulți dintre cei care s-au înscris la Individual au nevoie de un ochi din afară. De un regizor, de un om care să-i sfătuiască, în cazul în care nu au nasul deja prea sus ca să accepte o consiliere. La secțiunea Grup lucrurile au stat mult mai bine. Nu ne rămâne decât să așteptăm gala finală, care, date fiind schimbările survenite - atât de loc, ca și perioada de desfășurare (să nu uităm că până acum evenimentul era programat la început de septembrie), când mai toată lumea, adică potențialul public, se va fi întors deja din vacanță) - se va derula în condiții mai civilizate.

„Costineștiul își pierde farmecul pe care îl avea - sublinia dl. Todea - adică un soi de nostalgie după un teritoriu rezervat mării și zgomotului mării, care a fost invadat de zgomotul tarabelor, de infernul de pe aleile stațiunii, cu mașinile <mișunând peste pietoni>. fără clemență, și cu concurența dezlănțuită - pe timpul momentul de teatru - a decibelilor de la discoteci, care se asocia cu zgomotul trenului, a cărui frecvență fiind suportabilă, ne făcea plăcere.”

Tema din acest an rămâne, ca și sezonul trecut, Alteritatea, fiind una permisivă, deschisă către ideea acceptării dialogului și toleranței.

LA FINAL DE STAGIUNE. În această vară teatrele bucureștene și-au închis porțile aproape la unison, dat fiind, într-o oarecare măsură, și Campionatul european de fotbal, care s-ar fi dovedit un eveniment mult mai atractiv decât o piesă de teatru. Pe ici, pe colo câte un spectacol (vezi Hamlet-ul lui Ciulei programat cu reprezentații de tip calup) ori vreun turneu, cum a fost de pildă cel al Teatrului din Timișoara, cu o montare (Lorenzaccio în viziunea lui Victor Ioan Frunză) în chiar ziua în care echipa României avea de disputat un meci. Nu vreau să vă spun ce s-a întâmplat la pauză, când mulți și-au luat tălpășița. În provincie vacanța a venit un pic mai târziu. Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, de exemplu, a ținut să încheie stagiunea cu prezentarea, în avanpremieră, a spectacolului lui Petre Bokor Schimb urgent... Trei surori. Plecat în Canada acum un sfert de secol, acesta revine din 1990 cu regularitate în România pentru a lucra pe diverse scene. De această dată a optat pentru textul dramaturgului Nagie Jackson, de numai 36 de ani, actor la Boston, piesă ce se constituie într-o fină analiză a schimbărilor survenite în Rusia anilor 91-92.

Reflecția asupra unei societăți supuse rigorilor de tot soiul în drumul ei spre capitalism, cu toate inconveniențele presupuse de o metamorfoză a mentalităților, spectacolul dezvăluie, spre deliciul publicului, lumea din spatele cortinei, viața unui teatru în interiorul său. Jucată acum și pe Broadway, piesa de dovedește cu priză la diverse tipuri de spectatori, care-și vor recunoaște aici propriile situații de viață.

Un spectacol curat, rotund, ceva mai încărcat, de umor în actul secund. Impecabil în concepția-i clasică, Bokor își dovedește din nou capacitatea de a lucra cu actorii, mulți nereușind încă să atingă performanța.

În septembrie, la București de această dată, va fi reluată activitatea Studioului de teatru pe care instituția ploieșteană și al său director, Lucian Sabados, l-au deschis și dotat la „Hanul cu tei”. Un spațiu de aproape 80 de locuri, inaugurat la începutul acestei veri cu piesa Cafeaua domnului ministru. Din toamnă, aici se vor juca, de două ori pe săptămână, spectacole gen studio, cu doi, trei actori, iar textele vor fi obligatoriu contemporane. 

„Viața filialei” („TOMIS” 2000)

 ***, Viața filialei, „Tomis”, Constanța, 2000

*

Prozatorul Constantin Novac a participat, în luna august, la Arles, în Franța, la finalizarea programului Povești și legende. Începută în primăvară, în Cipru, sub patronajul PHARE și organizată de Camera de Comerț și Biroul pentru Tineret al orașului Arles, manifestarea s-a bucurat de participarea unor reprezentanți din țara gazdă, Cipru, Grecia, Malta, Italia și România. În urma „atelierelor de creație”, s-a configurat o carte de povești care are la bază miturile fundamentale ale țărilor invitate, bilingvă - franceză/engleză - ce va vedea lumina tiparului în curând.

*

Scriitorii Nicolae Motoc, Ovidiu Dunăreanu, Sorin Roșca și Dan Perșa au fost - la Casa Scriitorilor de la Neptun - oaspeții criticului literar Alex. Ștefănescu, redactor șef al revistei „România literară”, al soției sale, scriitoarea Domnița Ștefănescu, și al romancierului Marius Tupan, redactor șef al revistei „Luceafărul”, cu care au făcut, într-o ambianță destinsă patronată de o veche și frumoasă prietenie și de frământarea albastră a mării, un schimb benefic de cărți și opinii privind viața literară contemporană.

*

Librăria Uniunii Scriitorilor din Constanța a fost gazda unei duble lansări de carte: Corabia de fildeș, antologie de Ovidiu Dunăreanu și Victor Corcheș și Ocrotiți în străinătate de Radu Bărbulescu. Ambele volume au apărut la editura constănțeană Ex Ponto, despre ele exprimându-și păreri critice: prof. Ioan Popișteanu, directorul editurii, și criticii literari Corina Apostoleanu, Ileana Marin și Angelo Mitchievici. 

*

Prozatorul Constantin Cioroiu a predat aceleiași edituri romanul Singur cu Tebaida, în care autorul reconstituie universul sufletesc al adolescenții și atmosfera plină de farmec și culoare din perioada postbelică a Constanței anilor 46-47.

*

Eseistul și poetul Ștefan Cucu a definitivat și predat, tot editurii amintite mai sus, incitantul volum Scriitori contemporani, care reunește portrete literare, realizate în ultimul deceniu, ale unor scriitori din spațiul pontic.

*

Se află sub tipar, la Tipografia Ifcon, ediția a doua, revăzută și adăugită, a compendiului bio-bibliografic Scriitori de la Tomis, realizat de Ovidiu Dunăreanu. Lucrarea cuprinde pe cei treizeci și șase de membri ai Uniunii Scriitorilor din România care fac parte din Filiala „Dobrogea și este editată de revista „Tomis” cu sprijinul Ministerului Culturii.

*

Scriitoarea Hortensia Teodorescu a fost președinte al juriului la Concursul literar organizat de Fundația Culturală „Sorin Tudor”, fundație inițiată și condusă de prozatorul Costache Tudor. Participarea la concurs, exclusiv feminină, s-a finalizat cu editarea unei plachete de proză scurtă purtând titlul La țărmul cu dragoste. La festivitatea de acordare a premiilor, desfășurară în sala Cercului Militar din Constanța, alături de apropiații fundației și reprezentanții presei, au fost prezenți scriitorii: Radu Bărbulescu de la Munchen, aflat în concediu pe litoral, Victor Corcheș, Ana Ruse, Olimpiu Vladimirov, Mircea Lungu, Valentin Donici, Simion Tavitian, Geo Vlad.

*

Ofițer superior activ, cu grad de colonel, prozatorul Vasile Mizdrea se află în librării cu o nouă carte, Hotarul singurătății (Ex Ponto). Aceasta confirmă vocația sa de romancier, dovedită încă din volumele anterioare: Noaptea cocorilor albi (1985) și Jocul destinului (1998). La lansările care s-au organizat în unități militare și instituții de cultură din Constanța, autorul a fost susținut de prof. Ioan Popișteanu, directorul editurii, Ovidiu Dunăreanu, lectorul de carte și prof. Paul Prodan, directorul Tipografiei Ifcon, unde s-a tipărit romanul.

Lansarea cărții „Târgul șaradelor” de P. Miron (2000)

 Eveniment editorial, 5 iunie 2000

Marți, 5 iunie a. c., a avut loc în stațiunea Vama Veche lansarea cărții Târgul șaradelor de Paul Miron. publicată de editura ieșeană Institutul European, cartea este o prezentare metaforică, dulce-amăruie, a personalităților de ieri și de azi ale acestui târg celebru în viața literară și istorică a țării (profesor la Universitatea din Freiburg, plecat din țară acum o jumătate de secol) și-a petrecut adolescența. prezentată și comentată de colegi mai tineri și mai puțini tineri (profesorul Al. Andriescu de la Universitatea din Iași, profesorii Mircea Anghelescu și Mihai Moraru de la Universitatea din București, profesoara Sandra Galopenția de la Universitatea Brown din Providence, SUA, prozatorul american Constantin Eretescu), cartea marchează nu numai a zecea apariție beletristică a lu Paul Miron, ci și împlinirea vârstei de șaptezeci și cinci de ani.

„Tomis Yacht 2000”

Manifestare estivală unică pe plan național, târgul „Tomis Yacht”, specializat în ambarcațiuni de agrement, sportive și de pescuit, motoare și accesorii, echipamente și accesorii de scufundare, mobilier de grădină, terase și camping, articole diverse destinate petrecerii timpului liber, a ajuns în acest an la cea de a VI a ediție. Având ca organizatori Camera de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură Constanța, Compania Națională a Administrația Porturilor Maritime, în colaborare cu Yachting Club Constanța și Televiziunea MTC, în pitorescul port turistic Tomis au fost prezente 30 de firme din întreaga țară, care au expus o mare varietate de produse specifice.

Cu acest prilej a fost organizată regata Tomis Yacht 2000 pentru ambarcațiuni cu vele și simpozionul național cu tema „Construcția de ambarcațiuni de agrement în perspectiva relansării și sprijinirii activității turistice pe litoral și a turismului maritim”, găzduit de hotelul Palace.

Succesul acestei ediții s-a datorat firmelor participante și organizatorilor, eforturilor și inițiativelor domnilor Cornel Florea, președintele CCINAC, Ioan Popișteanu, vicepreședinte al YCC, și conducerii CNAPM, domnului director Laurențiu Mironescu în special.

„Poeți și eseiști sub semnul lui Panait Cerna” (VLADIMIROV)

 Olimpiu Vladimirov, Poeți și eseiști sub semnul lui Panait Cerna, „Tomis”, Constanța, 1999

La Tulcea s-a desfășurat jurizarea celei de a XXV a ediții a Concursului Național de Poezie și Eseu „Panait Cerna”. Juriul, format din scriitori din București, Constanța și Târgu Mureș, având ca președinte pe Constantin Novac, redactor șef al revistei Tomis, a hotărât acordarea următoarelor premii: pentru poezie - premiul I și al revistei „Luceafărul”, Marius Irimia (Botoșani); premiul II și al revistei „Tomis”, Elena Vlădăreanu (Medgidia); premiul III, Sorin Marius Șandor (Târgu Mureș); premiul special al revistei „Vatra”, Bogdan Munteanu (București); premiul special „Caiete Euxine” al Centrului Creației Populare Constanța, Doru Brașoveanu (Slobozia); premiul special „Steaua Dobrogei” Tulcea, Marcela Mihai (Tulcea); mențiuni, Alina Beatrice  Cheșcă (Galați) și Veronica Gavrilă (Tulcea).

La secțiunea de eseu nu s-au acordat premiile I și II. Premiul III a revenit Ilenei Fuiorea din Călărași.

Prin laureații săi, ultimele ediții ale concursului tulcean au adus în lirica tânără nume necunoscute precum Adela Greceanu, Florina Zaharia, Cristinel Nedea, Adina Dabija, Angelica Mihalcea-Stan, Coralia Ghiță.

„Biblioteca Ovidius din Chișinău” (ZAMFIR 1999)

 C. D. Zamfir, Biblioteca „Ovidius” din Chișinău, „Tomis”, Constanța, 1999

Constituită în 1994 ca filială a Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu” din Chișinău și a Bibliotecii Județene Constanța, în baza unui protocol încheiat între Consiliul Județean Constanța și Primăria  orașului Chișinău, Biblioteca „Ovidius” a împlinit șase ani de existență. La inaugurare, fondul ei de publicații cuprindea 8.000 de volume de carte românească, donate de constănțeni. De atunci, biblioteca a fost aprovizionată anual cu 5-6000 de volume, ajungând în acest an la peste 32000 de volume. Totodată, ea a devenit un centru de informare, documentare și lectură pentru aproape 11000 de cititori anual, care solicită peste 300000 de publicații. Cu un indice de circulație a cărții performant - 10 - și cel al frecvenței medii zilnice a cititorilor de 500 - Biblioteca „Ovidius” se dovedește a fi un nucleu activ de popularizare a cărții românești, de învățare și aprofundare a limbii române.

Biblioteca „Ovidius”, cu sprijinul Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”, organizează anual „Zilele bibliotecii, prilej de a face cunoscut fondul de carte printr-o gamă diversă de manifestări: întâlniri ale cititorilor cu scriitori, editori, personalități din diverse domenii de activitate, la care au fost invitați și reprezentanți ai Bibliotecii Județene Constanța. 

Anul acesta, „Zilele Bibliotecii Ovidius”, ediția a VI a, s-au desfășurat între 15-19 mai sun genericul „Sub raza geniului eminescian”. La manifestările incluse în Program au participat: poetul Iulian Filip - șeful Departamentului de Cultură Chișinău, Lidia Kulikovski, directorul Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”, poetul Ianoș Țurcanu - din cadrul Departamentului de Cultură, pictorul Andrei Mudrea, prof. univ. Pavel Balmuș, președintele Societății Bibliofililor „Paul Mihai”, poetul Leo Bordeianu, editori și reprezentanți ai cenaclurilor „Ovidius”, „Mugurel”, „2000”. Biblioteca Județeană Constanța a fost reprezentată de Ștefan Iordache, Ionel Alexe și Dumitru Constantin Zamfir. Directoarea Bibliotecii „Ovidius”, Elena Butucel, împreună cu celelalte colege au asigurat activităților o ținută elevată și s-au dovedit a fi, ca de fiecare dată, gazde de o ospitalitate excepțională. 

„Salonul literar de la Buzău” („TOMIS” 2000)

 O. D., Salonul literar de la Buzău, „Tomis”, Constanța, apr. 2000, p. 15

Cu trei decenii în urmă, un grup de entuziaști - scriitori și oameni ai bibliotecii - avându-i în frunte pe Alexandru Oprescu și Nicolae Havriliuc - înființau, în cadrul Bibliotecii Județene din Buzău, un redutabil salon literar. Acesta se năștea dintr-o necesitate firească de afirmare în plan național a valorilor literar-culturale din spațiul de la curbura Carpaților. Patronat de bibliotecă, „Salonul” s-a impus ca o manifestare de elită, constituind în timp, în lipsa unei publicații de profil, o revistă „vorbită”, o exigentă școală literară, o rampă de lansare pentru tineri de talent, un prilej de întâlnire cu personalitățile literelor și culturii românești, invitate constant la reuniuni și o formă de rezistență intelectuală în perioada totalitară a creatorilor din orașul de pe malul Buzăului.

Momentul aniversar al celor treizeci de ani de existență a „Salonului” s-a desfășurat pe durata a două zile la Buzău, Pârscov și Beceni.

Neobositul cărturar și director al Bibliotecii Județene „Vasile Voiculescu”, fermentul acestei manifestări, A. Oprescu, a avut inițiativa, ca, în afara unor personalități din capitală, să invite și un grup de scriitori și editori din Constanța, membri ai Filialei „Dobrogei” a Uniunii Scriitorilor, reprezentanți ai revistei Tomis, unii dintre ei legați prin destin sau afinități sufletești de ținutul buzoian. Au onorat invitația: Arthur Porumboiu, Ovidiu Dunăreanu, Nicolae Rotund, prof. Ioan Popișteanu (directorul editurii „Ex Ponto”), Paul Prodan (director al Tipografiei „Infcon”). Aniversarea „Salonului” a concis cu deschiderea „Zilelor Vasile Voiculescu”, la care a participat Ionică Voiculescu, fiul marelui scriitor.

Invitatul de onoare, prof. univ. dr. doc. Gheorghe Bulgăr a fost aniversat la cei optzeci de ani de viață și distins cu premiul „Omnia” din partea bibliotecii.

În cadrul unui medalion, poetul A. Porumboiu - născut la Dimiana - a primit premiul de excelență pentru toată activitatea scriitoricească. În aceeași seară, s-au lansat, în prezența autorilor, cărțile: Detenția și sfârșitul lui Vasile Voiculescu de Florentin Popescu, Corabia de fildeș - antologie a poeților dobrogeni uitați - de O. Dunăreanu și V. Corcheș, Clopotele Atosului de Bucur Chiriac. S-au acordat treizeci de premii scriitorilor buzoieni și susținătorilor „Salonului”.

La Pârscov s-a vizitat casa muzeu „Vasile Voiculescu”, iar cititorilor bibliotecii comunale le-a fost prezentată noua carte semnată de F. Popescu. La Beceni, primarul Dorel Porumboiu a ținut să organizeze, pentru elevii și cadrele didactice ale liceului din localitate, o șezătoare literară, în care „protagoniști” au fost unchiul său, poetul A. Porumboiu și cartea acestuia, Nume pe apă (Ex Ponto).

„Aghiotant la trei miniștri ai Apărării: Milea, Militaru, Stănculescu” (BARBU 2000)

Alexandru Barbu, Aghiotant la trei miniștri ai Apărării: Milea, Militaru, Stănculescu, Ion Cristoiu, București, 2000, 173 p.

Cuprins
7 I.„Tu ești la ușă, nu înăuntru”
24 II.Umorul lui Milea
38 III.G-ralul Stănculescu: un portret de „lord”
52 IV.„Aventuri” africane
61 V.În preajma Revoluției
68 VI.Desfășurarea evenimentelor
82 VII.Ultima convorbire telefonică înainte de sinucidere
99 VIII. Ion Iliescu îmi datorează... o pereche de izmene
122 IX.„Nu te pune cu prostul că are mintea odihnită...”!
138 X.După 89, s-au luat grade... cu brațul!
151 XI.„Piața Universității” m-a prins la Berlin

167 Ilustrații

coperta 4: În această carte-mărturie, autorul (artilerist-topograf, ofițer activ în armata română pînă în 1995, fost, în perioada martie 1986 - martie 1990, aghiotant al ministrului Apărării Naționale) dezvăluie, cu sinceritate și onestitate, aspecte mai puțin sau deloc știute din viața celor care s-au aflat la conducerea MApN, în ultimii ani ai regimului ceaușist și primii ani care au urmat după prăbușirea  acestuia. Parcurgînd pasionantele pagini ale cărții, cititorul are ocazia unică de a afla ce se ascundea în spatele „ușilor închise” la cel mai înalt nivel al ierarhiei militare românești.

„Despre prelații noștri „buni și harnici"” (GROSSU 2000)

 Sergiu Grossu, Despre prelații noștri „buni și harnici", „Cuvântul Românesc”, martie 2000

 

În perioada sărbătorilor Naşterii Domnului şi până la 30 ianuarie mă aflam la Bucureşti, preocupat să pun în mişcare „Centrul de cultură creştină Nicoleta-Valeria Grossu" şi publicarea revistei Areopagul Luminii, ca organ al asociaţiei mai sus amintite. La 25 decembrie, un profesor din Constanţa, prezentându-se drept „un om absolut independent", îmi scrie - bineînţeles cu o explozie de cuvinte exagerate - că, în urma citirii cărţii mele "În aşteptarea unui nou pământ", are sentimentul că sunt „un adevărat arhitect al construcţiei unui sistem creştinesc autentic". In ce mă priveşte, bănuiam că această „puternică mândrie şi admiraţie" nu era altceva decât expresia unei lecturi superficiale a meditaţiilor unui suflet de creştin ortodox, dornic să salute, într-un viitor cât mai apropiat, apariţia unui nou pământ românesc.

Iată de ce de la omul „mare şi nobil", am ajuns să devin numai la două săptămâni - când mi s-a trimis a doua scrisoare - un „visător incurabil, puţin totalitarist, cu fixaţii utopice". Iar pe o pagină întreagă a scrisorii din 7 ianuarie, corespondentul meu ocazional pleda călduros în favoarea avantajelor şi gratuităţilor de care a avut parte poporul român, „graţie" regimului comunist. Mai mult, nemulţumit probabil de „totalitarismul" afirmaţiilor mele (şi anume că „strategii comunişti au reuşit să transforme pe ierarhii ortodocşi, aleşi şi numiţi de ei, în nişte instrumente total supuse puterii ateiste"), îşi dă silinţa să mă asigure că „Teoctist e un prelat bun şi harnic"

Ce puteam să-i răspund, când în tot ce-am scris şi publicat până în prezent (începând cu „Calvarul României creştine" şi terminând cu articolul „Sfânta mare neruşinare", apărut în cotidianul România Liberă din toamna trecută) n-am făcut altceva decât să demonstrez - cu Evanghelia în mână - că patriarhul B.O.R., socotit „bun şi harnic", a fost, aşijderea celorlalţi ierarhi ortodocşi de teapa lui, şi rău şi leneş, deoarece nu a dat „Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu" ci, contrar comandamentelor divine, a dat Cezarului şi ce aparţinea lui Dumnezeu. Respectiv, a slugărit puterea comunistă, uitând de cuvintele Mântuitorului adresate Satanei, pe muntele ispitei: "Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti" (MATEI, 5. 10) (...).

Datorită acestei politici ecleziastice de ruşinos compromis (în „Amintirile" editate recent la Bucureşti, mitropolitul Antonie Plămădeală susţine, sus şi tare, că tot ce-a făcut în „aceşti ani" -adică în anii de colaborare cu Securitatea - „am făcut cu conştiinţa că fac în slujba Bisericii mele, chiar dacă unele din actele mele ar putea fi considerate compromisuri, şi compromisul e uneori, şi nu de puţine ori, mijlocul prin care se poate câştiga ceva", de unde -subliniază înţeleptul ierarh - şi vorba românească: „Fă-te frate cu dracul până treci puntea!"), deci datorită, mai bine zis, politicii de înfrăţire cu dracul, „bunii" şi „harnicii" prelaţi ai bunului şi harnicului Sinod, care numai Sfânt nu este, n-au pregetat nici o clipă să-şi aplece genunchii înaintea Belialului marxist, rămânând imperturbabili la invectivele nelegiuite ale ziarelor comuniste, colaborând cu autorităţile poliţieneşti şi fără să se opună distrugerii nemiloase de biserici şi mănăstiri de o valoare istorică inestima­bilă.

Corespondentul meu din Constanţa mă vede şi „visător incurabil, cu fixaţii utopice", şi „totalitarist". De altfel, la fel de visător şi de utopic mă consideră chiar mulţi din intelectualii Exilului, cu toate că îmi apreciază cerbicia luptei mele creştine, în... „aşteptarea unui nou pământ românesc". În cazul acesta, Evanghelia însăşi este utopică, îndeosebi atunci când ne cere: ,fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt" (1 PETRU, 1. 16). Sau: „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Iisus" (1 IO AN, 2. 6). Eu unul am crezut, cred şi voi crede în „utopia" Sfintei Scripturi, până în ziua când voi fi gata să rostesc, împreună cu apostolul Pavel: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii" (2 TIMOTEI, 4, 7-8).

Dar de ce să fiu văzut „totalitarist"? Pentru că sunt prea aspru cu prelaţii „buni şi harnici" din Biserica noastră ortodoxă, învinuindu-i că, prin lipsa lor de activitate misionară, sate întregi trec la baptişti, la penticostali, la adventişi, la creştinii evanghelici? Sunt sigur că tuturor confesiunilor eterodoxe le convine din plin ca Biserica dominantă (Biserica din care fac parte şi pentru care mă străduiesc, din fragedă tinereţe, ca membru al mişcării ortodoxe „Oastea Domnului", să ajungă o Biserică vie, care să ardă pentru cauza lui Hristos, atât de absent din viaţa politică, socială, culturală şi chiar religioasă a României de ieri şi de azi), da, le convine ca această Biserică să aibă şi de aci înainte ca patriarh pe Teoctist, ţinând seama că pot profita din abundenţă de „bunătatea" şi „hărnicia" lui, pentru introducerea neoprotestantismului în România ortodoxă.

Socotindu-mă „totalitarist" şi scriindu-mi cu majuscule: nu urăsc pe nimeni, le acord iubirea mea, înseamnă că îmi aruncă, oarecum, învinovăţirea de a fi o fiinţă lipsită de iubire şi colcăind de ură faţă de un prelat „bun şi harnic", de care ar trebui să fiu mai mult decât mulţumit. Şi de data aceasta, Evanghelia mă ajută să ies din aşa zisa încurcătură: Unde este, atunci, iubirea lui Iisus faţă de fariseii şi cărturarii Ierusalimului, când îi face „călăuze oarbe", „nebuni şi orbi", „făţarnici", ba chiar „morminte văruite" (MATEI, 23. 13-33)? Faţă de „şerpi şi pui de vipere", faţă de toţi cei ce reprezintă Răul, nu poţi avea iubire, Cuvântul lui Dumnezeu obligându-ne să urâm Răul: fie el social, politic sau religios. Mântuitorul ne cere să iubim pe vrăjmaşii „noştri" (MATEI, 5. 44), nu pe vrăjmaşii lui Dumnezeu. Eu am şi iertat, am şi uitat până şi numele anchetatorilor mei, ai comandanţilor mei de lagăr. Iar soţia mea Nicole Valery-Grossu a publicat la Paris, în celebra editură „Pion", mărturia cutremurătoare „Benie sois-tu, prison" (Binecuvântată fii, închisoare), apărută în noiembrie 1997 şi în traducere românească, la Bucureşti, în care binecuvântează puşcăria şi iartă pe toţi prigonitorii şi călăii săi comunişti. Şi totuşi, odată ajunşi în lumea liberă, la Paris, a lucrat alături de mine, editând revista Catacombes, organizând conferinţe anticomuniste şi denunţând, de pe poziţia Evangheliei iertării, Răul universal care este şi va rămâne mereu comunismul, într-o perioadă în care ierarhii ortodocşi „buni şi harnici", alături de conducătorii slugarnici ai tuturor confesiunilor neoprotestante, acceptau comunismul şi-1 preamăreau în scrisul şi în grăirea lor, neglijând cu desăvârşire sfatul sfântului din Tars: „ Vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El - în Hristos - ci să şi pătimiţi pentru El" (FILIPENI, 1.29).

Renaşterea României nu va avea loc - subliniam în prefaţa cărţii menţionate la începutul acestui articol - decât în momentul când sufletele terfelite de fărădelegi şi abandonuri nepermise ale prelaţilor ecleziastici, mai întâi, dar şi ale conducătorilor politici, îşi vor recunoaşte culpabilitatea înaintea lui Dumnezeu, strigând: Sunt „ cel dintâi" vinovat de decăderea Bisericii ortodoxe; sunt „ cel dintâi" vinovat de decăderea patriei mele!

Ajută-ne, Doamne, să putem asista la această indispensabilă înviere...

 

 

„De la Boccacio la Casanova” („TOMIS” 2000)

G. M. T., De la Boccacio la Casanova, „Tomis”, Constanța

În biserica Santa Apollonia din Florența, o frescă a lui Andrea del Castagno (1423-1457) reprezintă un bărbat de 40 de ani, sobru îmbrăcat, care se uită din colțul ochilor ținându-și capul într-o parte. Fața lui bărbierită poartă expresia unei atenții relaxate, mâna fină arată spre o carte de format mare. Această frescă, în stilul Renașterii timpurii, îl reprezintă pe Giovanni Boccacio, poetul mort de 100 de ani la momentul la care tânărul Castagno decora pereții bisericii. El face parte din rândul acelor scriitori, precum Aretino și Casanova, ale căror relatări transmit o imagine plastică despre moravurile epocii lor. Deoarece simțirea lor este naturală, ei au ajuns în secolul XIX în raftul destinat pornografiei și în dulapurile ferecate. Cum Boccacio (1313-1375) este omul Umanismului timpuriu, așa și Pietro Aretino (1492-1558) reprezenta patima diferențiată a plăcerii în apogeul Renașterii. Așa cum autoiintitulatul Chevalier de Seignalt, pe numele lui Giacomo Girolamo Casanova (1725-1789), ilustra epoca galantă a Rococo-ului.  Astfel de clasificări, după o schemă rigidă, nu rezistă unei analize diferențiate, deoarece fiecare epocă amestecă trăsături din secolele trecute și viitoare, dar fără astfel de jaloane nu se poate creiona o imagine cuprinzătoare.

Viața lui Boccacio este marcată de ciuma care venise din India via Don și Crimeea în Europa. În Avignon mor în patru luni 62.000 de oameni. Ciuma ajunge în Anglia și Danemarca în 1349, în Renania, Franța și Spania în 1350. Între 1348-1350 moare în Europa o pătrime din populație: 25 milioane de oameni. Boccacio, fiu nelegitim al unui negustor florentin, născut la Paris și crescut la Neapole, avea doar 25 de ani când molima neagră bântuia prin Europa. Ar fi putut deveni negustor, datorită relațiilor tatălui său, și s-ar fi putut îmbogăți, dar el se dedică literaturii, studiază latina și citește autori antici, de preferință Ovidiu cu a sa Ars amatoria, a cărui artă erotică de a trăi și iubi îl fascinară. Compune în stilul lui Ovidiu încântătoare poezii, precum cea despre fata care își lepăda cămașa și se arunca goală în brațele iubitului, ajungând cu această lirică la o oarecare celebritate. la izbucnirea molimei, și el ca și alții, crede că totul „se datorează influenței corpurilor cerești, aplicată ca pedeapsă muritorilor, ca penitență pentru comportamentul nepotrivit și de aceea nici știința nu poate face nimic împotriva acestei nenorociri”. Numai la Florența au murit 100.000 de oameni și relatările din „Decamerone” lasă să se bănuie ce stare de spirit exista în oraș. Titlul acestei relevante culegeri de nuvele înseamnă „Zece zile”. Este vorba de o relatare clasică de povestiri cadru, precum „O mie și una de nopți”: șapte doamne tinere petrec cu trei bărbați tineri, bine crescuți, zece zile într-o casă de la țară, lângă Florența, unde s-au refugiat din calea ciumei. Aici, între lanuri de secară și vii, cu privirea spre albastrul mării, departe de groaza morții, se povestesc, pentru trecerea timpului, istorioare. Deoarece se scăpase de moarte, se povestesc istorioare de dragoste, și Boccacio s-a folosit copios de anecdote și poante din cultura indo-persană, unele deja aflate în poetica provensală, altele preluate din antichitate. Între ele se găsesc și nuvele ale lui Boccacio, dar paternitatea textelor nu avea mare importanță în acele vremuri. Performanța lui nu a constat în subiect, ci în stil, personajele sunt călugărițe și sălbatici, văduve și cavaleri, negustori și cerșetori, un cunoscător de oameni amuzanți, care nu are nimic sfânt, deoarece cunoaște viața, nicidecum ipocrizia și virtutea. În încheierea operei, autorul recunoaște că ar merita poate reproșuri datorită libertății ce și-a luat-o, „dar despre călugări am scris adevărul”. Multe din formulările sale au devenit zicale și opera sa a fost subiect pentru nenumărate dizertații savante. Pentru cititorul contemporan n-a pierdut nimic din prospețime, azi încă este valabilă expresia „ O gaură bună se vrea perforată”; povestirile lui rămân nemuritoare atâta timp cât „oamenii își unesc tandru sexele”.

Boccacio era un umanist erudit, nu un om de scandaluri ca Aretino, care și el s-a preocupat de ars amatoria, ajungând de fapt din întâmplare, din complezență, la așa numitul statut de „pornograf”.

(fragment dintr-o carte în pregătire la editura Constant)