Mircea Cărtărescu despre proza sa (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, „Tomis”, Constanța, mai 2002

Interesant e că Mircea Cărtărescu nu crede altceva despre romanele sale. Iată cum sună - reproduse în frumoasa revistă „Zări albastre” a Colegiului Național „Mircea cel Bătrân” din Constanța, coordonată de Anca Cârligeanu - opinii distinsului autor despre prozele sale: „prozele pe care le scriu nu sunt, după părerea mea, proze adevărate, proze de creație, ci sunt poeme. Toată logica lor e o logică poetică, ele nu cuprind narațiuni care se ramifică și se leagă între ele la nivelul acesta prozastic, ci sunt legate prin simboluri subsidiare, printr-o anumită coerență a atmosferei. Nici Travesti, nici Nostalgia, nici Orbitor nu sunt romane cu adevărat, ci - cum de fapt au observat și criticii - în general au surprins aceeași lume ca și poezia mea. Numai că există lucruri - imagini, trăiri - pe care, într-adevăr, nu le poți pune sub formă de versuri, există lucruri care au nevoie de dezvoltare, de spațiu, de manevră imagistică și vizionară, așa încât am fost silit, de vreo zece ani încoace, să scriu proză. Am simțit că poezia pe care o scriu (...).”

„Commedia dell`arte la Constanța prin filieră bucureșteană” (SPÎNU)

 Alina Spînu, Commedia dell`arte la Constanța prin filieră bucureșteană, „Tomis”, Constanța, 2002, aprilie

Teatrul Dramatic din Constanța a găzduit la 25 aprilie 2002 reprezentația clasicei piese a lui Moliere Scapino, în regia lui Horațiu Mălăiele. Așa cum era de așteptat, punerea în scenă a piesei într-o variantă modernă, care însă a păstrat farmecul original al commediei dell`arte, a fost contaminată de imensa plăcere a regizorului și actorului Mălăiele de a improviza. O singură sintagmă ar putea rezuma experiența teatrală care le-a fost oferită constănțenilor: teatru interactiv. Bariera dintre public și actori a fost anihilată, dându-le posibilitatea acestora din urmă să intre text, să-i activeze sensurile latente și chiar să ajute la „scrierea” piesei prin viu grai, să devină co-autori cu Moliere. Actualizarea textului clasic al farsei comice a dramaturgului francez a fost posibilă în mare parte datorită spontaneității și spiritului ludic extrem de dezvoltat al actorilor. În capul listei revine Mălăiele (Scapino), care prin gestica și mimica sa contorsionată și expresivă, dar și prin tonalitățile schimbătoare ale vocii, a realizat performanța unui one man show, gata să se adapteze la orice situație și la orice tip de cultură. Urmează și ceilalți actori, fără de care schimbul năucitor de replici, de multe ori redundant, mimând desfășurarea repetițiilor pentru spectacol, nu ar fi avut loc: Valentin Teodosiu (Argonte), Mircea Constantinescu (Geronte), George Alexandru (Sylvestro). Aducerea artei mai aproape de realitățile contemporane, de evenimentele socio-politice care ne hăituiesc zi de zi a fost atent semnificată, atât la nivelul costumelor actorilor, constituite din haine lejere de casă, doar cămașa cu volane ample a lui Sylvestro amintind în treacăt de epoca farsei comice, cât și la nivelul decorului, neschimbat pe tot parcursul piesei și alcătuit din banale panouri căptușite cu pânză gri. Aparenta neglijență a acestor detalii semnificative ale unei reprezentații teatrale a ascuns, de fapt, intenția regizorală, de a-l transforma pe Moliere într-un contemporan al nostru, într-un balcanic sadea.

În ceea ce privește prezența publicului în sală, nu ne putem plânge. Cei care s-au decis în ultimul moment să-și petreacă o seară de început de săptămână râzând cu poftă, au avut surpriza de a nu mai găsi locuri decât pe treptele sălii de spectacol. Chiar și așa, publicul constănțean, în mare parte tânăr (nelipsind totuși fragmentul reprezentativ al snobilor orașului), s-a dovedit receptiv la invitația actorilor de a facilita comunicarea teatrală și a intuit punctele de rezistență ale piesei. Aș reaminti vechea și adevărat vorbă românească: obișnuința este a doua natură. Poate că obișnuindu-ne să mergem la teatru made in Constanta vom reuși să fim mai decontractați, mai puțin frustrați de grijile cotidiene și, nu în ultimul rând... mai puțin teatrali.

Interviu cu P. M. Gorcea („Calende” 2002)

Mircea Bîrsilă, Petre Mihai Gorcea: Orele de curs, ore de libertate spirituală, „Calende”, Pitești, nr. 2/aprilie-iunie 2002, p. 7-17.

Opera invitatului:
Nesomnul capodoperelor, Cartea Românească, București,1976, 256 p.
Structură și mit în proza contemporană, Cartea Românească, București,1982, 252 p.
Steaua din oglinda visului, Cartea Românească, București,1983, 306 p. (Premiul pentru critică al revistei „Argeș”, 1983)
Mateiu I. Caragiale, Cuget, simțire și credință, București, 1995, 120 p.
Eminescu, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, ed . II 1998, 184 p.
Eminescu, vol. I, ed. III adăugită, Paralela 45, Pitești, 2001.
Ediții și texte literare cu comentariu la Casa Editorială Cuget, simțire și credință: Mihai Eminescu, ed . I 1993, ed. II 1994; Mircea Eliade și Vasile Voiculescu, ed. I 1993 și ed. II 1994; Marin Preda, 1993; Mihail Sadoveanu, 1993.
Studii, articole, eseuri și cronici literare publicate în revistele: „Gazeta literară”, „România literară”, „Argeș”, „Calende”, „Luceafărul”, „Dreptatea”, „Cuget, simțire și credință”.
S-a născut la 28 ianuarie 1942, în Timișoara.

A fost o epocă sumbră? Fără doar și poate, inclusiv pentru familia mea
M. B. Sunteți de acord, Domnule Profesor, să încercați să vă autodefiniți printr-o formulă succintă?
P. M. G. Cred că, la cei 60 de ani ai mei, pot să o fac cu o marjă minimă de eroare: am fost și sunt un om al cărții.
M. B. Pasiunea pentru carte - o pasiune de excepție - este o moștenire familială sau, dimpotrivă, înseamnă o surprinzătoare schimbare de macaz?
P. M. G. Pentru mine, carte a însemnat cu mult mai mult decât o pasiune, fie ea și de excepție - a fost cu adevărat ceea ce anticii numeau destin , o forță care a acționat în chip surprinzător, ca o chemare irezistibilă, la nivelul ființei interioare. Sunt cel dintâi intelectual din familia mea. (...) Dacă ar fi fost să-i fi urmat, aș fi devenit și eu meșteșugar, câștigându-mi existența prin lucru și abilitate manuală. Am rămas de la dânșii cu un cult al lucrului bine făcut, dar nu voi proclama niciodată, în chip ipocrit,  că aș avea vreo nostalgie pentru lumea lor artizanală.
Totuși, unul dintre acești meșteșugari din Timișoara copilăriei mele mi-a pus cartea în mână, cu mult înainte de a împlini eu vârsta școlară: este vorba de bunicul matern, de meserie tipograf. Avea un respect enorm pentru pagina tipărită și lua în mână cartea cu infinită delicatețe, ca într-un ritual.
(...)
P. M. G. Îmi vine greu să rezum la esențial amintirile contradictorii din vremea copilăriei mele. A fost o epocă sumbră? Fără doar și poate, inclusiv pentru familia mea. (...) Am fost un copil care trăia la maximum fascinația școlii, cu acea uimire naivă - am aflat aceasta mai târziu, de la Aristotel - stă la baza filosofiei și, deci, a culturii în genere.
M. B. Aș dori să insistați puțin asupra cestor aspecte sumbre, despre care, până acum, nu v-am auzit vorbind niciodată.
P. M. G. (...) Doi dintre unchii mei au murit pe frontul sovietic, alți trei s-au refugiat, la sfârșitul războiului, în țările apusene, lăsându-și familiile dezmembrate și niciodată apoi reîntregite, un alt unchi, Grigore Dorogan, s-a spânzurat în primele zile ale dictaturii comuniste. Doi tineri (un băiat și o fată) din ramura germană a familiei mele (bunica maternă era născută Weber) au fost, la vârsta de 18 ani, deportați în URSS, ca prizonieri de război (deși nu participaseră la nici o luptă și erau cetățeni ai României, țară la ora aceea aliată cu „marea prietenă de la răsărit”!!) - au fost „ridicați” în 1945 și s-au întors după opt ani de muncă grea, în 1953, amândoi bolnavi pentru tot restul vieții. Cum cele mai multe dintre rudele mele își construiseră sau își cumpăraseră case modeste, cu câte 3-4 camere, acestea au fost „naționalizate” și, în  cel mai bun caz, au rămas să locuiască în ele în calitate de... chiriași. În fine, tatăl meu a fost exclus din PCR în 1952, sub bănuiala că ar fi colaborat cu legionarii (bănuială doar, căci dacă a fi fost certitudine, l-ar fi așteptat temnița) - după această excludere, a fost „mutat” din serviciu în serviciu, până a ajuns la liman într-o uzină bucureșteană.
M. B. Și copilul care erați atunci...?
P. M. G. Copilul de atunci a auzit multe, a înregistrat și a păstrat în memoria sa, dar, de înțeles, toate acestea le-a înțeles mai târziu, la vremea studenției. „El” era, repet, fascinat de școală și atras ca un magnet de lumea culturii...
M. B. A fost cultura, în principiu, un refugiu? Un scut indispensabil?
P. M. G. Nu numai, ci mai mult decât atât: o chemare, o vocație. Și pot să spun că,deși sunt încă departe de a-mi încheia socotelile cu viața, mă consider un om realizat, căci, în ciuda tuturor greutăților, mi-am urmat chemarea.
M. B. Totuși, epoca dv. de formare coincide cu perioada proletcultistă...
P. M. G. Am devenit elev în clasa întâi în toamna lui 1948, ceea ce înseamnă că am făcut parte din prima generație care a „beneficiat” integral de „reforma” comunistă a învățământului. Am luat bacalaureatul la Sfântul Sava, în 1959, evident, în tenebroasa epocă a proletcultismului. dar eu n-am avut de unde să știu asta, căci nu aveam acces la nici uun fel de informație care să contrabalanseze pe cea proletcultistă din manuale. Și totuși, a existat ceva neprevăzut de oficialități: manualele, majoritatea traduse din rusă, cuprindeau nenumărate inepții ideologice, dar profesorii de la clasă erau formați în școala românească de dinainte de instaurarea dictaturii comuniste. Spre cinstea lor, unii dintre profesorii mei predau cu totul altceva decât scria în acele manuale, fără s-o facă în chip ostentativ, și „ascultau” (la verificare) ceea ce predau ei și nu litera manualului.  De la dânșii am înțeles că, pentru un adevărat Profesor, ora de clasă poate fi o „oră de libertate” spirituală, chiar și sub cele mai aspre dictaturi. Mai târziu, eu însumi am transformat orele mele de curs în ore de libertate spirituală - a fost și  una din principalele pârghii psihice ale supraviețuii în cele câteva decenii de regim totalitar pe care l-am parcurs prin forța împrejurărilor. Cenzura comunistă nu s-a putut exercita asupra cuvântului nescris și netipărit al cursului.
M. B. Era pe vremea când mulți dintre autorii foarte importanți se aflau la index; au fost arse biblioteci întregi...
P. M. G. Așa este, dar copilul de atunci nu știa nimic din toate acestea - le-a aflat mai târziu, pe vremea studenției. Proletcultismul a adus două rele imense: a încercat să distrugă numeroase valori de primă mărime și să impună o lectură vulgar-sociologizantă, „marxistă”, a întregii literaturi rămase neatinsă. Nu mă pot lăuda că nu aș fi fost deloc influențat de acel mod de lectură - dimpotrivă, adolescentul neexperimentat de atunci a fost o pradă relativ ușoară pentru o asemenea falsă înțelegere. Dar nu m-am închistat niciodată în lozinci și formulele gata făcute și acest lucru m-a salvat  realmente, căci am fost deschis totdeauna spre o înțelegere multiplă și nuanțată. Totuși, m-am debarasat greu și târziu de obișnuințele căpătate în anii interpretărilor sociologist-vulgare.
Și apoi au fost clasicii. Aceștia nu au fost interziși - ba, dimpotrivă, datorită dezideratului „culturii de masă”, au fost traduși masiv și editați la un preț convenabil. Cum nu am moștenit nici o carte, strângeam restul de bănuți de la cumpărarea pâinii sau a laptelui și reușeam, într-o săptămână,  să cumpăr un volum din BPT sau din „clasicii universali” - așa a început edificarea bibliotecii personale, pe care o consider cea mai importantă realizare materială a vieții mele, mai importantă decât apartamentul sau automobilul...

Biblioteca personală: cea mai importantă realizare materială a vieții mele
(...)
P. M. G. Anii studenției mele (1959-1964) și cei imediat următori au marcat o cotitură esențială în viața culturală din România. Au fost ani extrem de importanți pentru formația mea, ani decisivi, în care, brusc, am avut revelația adevăratei fețe a comunismului. (...) În anii imediat următori lui 1960 a început să devină destul de clar falimentul comunismului de tip terorist, inițiat de Lenin și legat, pe atunci, numai de numele lui Stalin. Teroarea socială fusese dublată de acea teroare culturală care s-a numit proletcultism și s-a manifestat prin izolare în raport cu reala evoluție a culturii mondiale și prin răstălmăcire grosolană a fenomenelor culturale din trecut. Pe la 1960 s-a închegat o intelectualitate, formată nu numai din „foști”, ci și din oameni ai generațiilor noi, intelectualitate al cărei nivel informațional depășea limitele impuse de terorismul proletcultist de până atunci și, drept urmare, nu mai credea în dogmele marxist-leniniste, nu mai aprecia pseudovalorile proletcultismului (în poezie A. Toma sau M. Beniuc) și nu mai era de acord cu ostracizarea realelor valori ale culturii din vremurile apropiate, în special a celor din epoca interbelică. Această intelectualitate, de compoziție eterogenă, niciodată grupată într-un partid politic de opoziție, căci așa ceva era imposibil într-o dictatură comunistă, a presat în permanență, atât pe plan social, cât și, mai ales, pe plan cultural, asupra lumii activiștilor dogmatici și a acoliților lor. Organele de represiune ale statului au continuat să funcționeze, cenzura nu a fost niciodată desființată în realitate, dar valorile cultural reale trebuiau respectate, ca și oamenii care erau purtătorii lor. Timp de aproape trei decenii, până la prăbușirea subită a sistemului, istoria comunismului a fost o neîncetată luptă între o conducere opresivă și bine organizată, dar de un slab nivel al informației culturale, și o intelectualitate neorganizată, eterogenă, dificil de delimitat și acționând mai mult spontan, prudent, acoperit - dar având de partea ei... dreptatea. La suprafață, această mișcare s-a tradus, în câmpul culturii române, în special prin ceea ce s-a numit „revalorificarea moștenirii literare”, dar a fost departe de a se reduce numai la atât. Și este bine să evităm și o altă confuzie: această mișcare a început cu câțiva ani înainte de venirea lui Ceaușescu la utere și nu s-a datorat nici unui dictator comunist - dimpotrivă, Ceaușescu a luptat, prin tot felul de revoluții „culturale”, împotriva acestui fenomen, fiind el însuși, ca și consoarta sa, un om de o foarte joasă condiție intelectuală, iar în ultimii săi ani represiunea antiintelectuală a luat forme specifice și uneori halucinante.
(...)

Eminescu a constituit pentru mine o preocupare axială, încă din anii studenției
MB Ați debutat editorial destul de târziu (la 35 de ani). Întârzierea a fost determinată de factori de sorginte politico-socio-culturale sau doar de anumite exigențe strict personale?
PMG Am debutat editorial târziu din motive conjuncturale, dar și pentru că atunci am considerat că sunt temeinic pregătit să o fac. Între 1968 și 1971 m-am bucurat de a doua studenție, ca doctorand cu „scutire de producție”. Am citit enorm în acea perioadă.
MB Volumul de debut (Nesomnul capodoperelor) cuprinde trei eseuri - despre Sadoveanu, Arghezi și Rebreanu. Acele pagini sunt ultimul cuvânt al criticului literar P. M. G. despre respectivii scriitori?
PMG Nu, voi relua textele, amplificându-le, într-un viitor... apropiat.
MB De unde vine titlul acesta poetic al volumului de debut? De la titlul ultimului eseu?
PMG Volumul a fost scris la îndemnul stăruitor al regretatului poet și editor Mircea Ciobanu, fost coleg de promoție la facultate și bun prieten (chiar dacă drumurile noastre se intersectau rar...). Volumul lui de debut în poezie s-a numit Nesomnul cuvintelor - în semn de omagiu și de „frăție” intelectuală, mi-am intitulat propriul volum de debut Nesomnul capodoperelor. Îl consider unul dintre cei mai nedreptățiți poeți ai mult lăudatei și recent hulitei generații 60 - singurul care formează un pol opus, dar valoric egal, lui N. Stănescu. Consider că este de datoria mea să scriu despre M. Ciobanu, pe care îl consider un mare poet religios - și, acum, chiar în timpul discuției noastre, mă săgetează ideea de a scrie o carte în care să-l pun în paralel cu N. Stănescu  - în fond, îi admir pe amândoi, deopotrivă. Desigur, voi scrie în același viitor .. apropiat, dar după ce isprăvesc ampla mea lucrare despre Eminescu.
MB Se gândea studentul PMG, în acei ani, că într-o zi va ajunge unul dintre cei mai de seamă eminescologi și, respectiv, Ministru Secretar de Stat în Ministerul Învățământului?
PMG Eminescu a constituit, pentru mine, o preocupare axială, încă din anii studenției. Când a aflat că subiectul tezei mele de licență este Luceafărul, N. Manolescu, pe atunci asistent în primul său an de carieră universitară, a exclamat: „Păcat! Despre Eminescu s-a spus totul - ar fi fost interesant să scrii despre alții...” Ca student eram de părere contrară - și așa am rămas și astăzi.Sunt convins că despre Eminescu s-au spus multe, dar s-au rostit extrem de puține adevăruri și că Ființa sa poetică, unică și irepetabilă, este încă prea puțin cunoscută în adevărul ei fundamental. Eminescu este un abis și cine se apropie de el cu adevărat - și nu la modul superficial-declarativ - rămâne fascinat pentru întreaga sa viață.

Cea mai frumoasă primire de care a avut parte vreuna din cărțile mele
MB Există o relație specială între cartea de debut și următoarea (Steaua din oglinda visului)? Din punctul meu de vedere Steaua... este una dintre cele mai interesante (și complexe) lecturi al căror obiect a fost celebrul poem Luceafărul. (...) A fost această carte o „victimă” a lipsei de interes pentru Eminescu în acei ani? Nu cumva însăși receptarea așa numitei critici universitare se afla, pe atunci, într-un moment de eclipsă?
PMG Fiecare carte își are destinul său - poate că volumul acesta ar fi trebui reeditat imediat după revoluție, dar nu am făcut-o pentru că am inclus-o în volumul III, programat pentu anul viitor, al exegezei Eminescu ce apare la editura Paralela 45. Totuși, cartea s-a bucurat de aprecierea de excepție a lui N. Steinhardt în revista „Astra” - cea mai frumoasă primire de care a avut parte vreuna din cărțile mele.
MB La apariția acestei cărți, Marin Mincu a reacționat cu înverșunare...
PMG N-aș vrea să vorbesc despre aceste insanități, dar, cu toată părerea de rău, sunt dator,din moment ce planează asupra mea, să mânjesc oleacă de hârtie cu ele. Pe la începutul toamnei 1983 am primit de la editura Cartea Românească vestea că volumul este gata tipărit, dar că s-a ivit o problemă gravă, pentru care sunt invitat la o ședință de redacție. Anume, criticul literar Ion Negoițescu, pe care îl citasem în lucrare, „fugise” în RFG și cenzura interzicea apariția numelui său pe orice pagină tipărită în țară... Ce era de făcut? Redactorii, a căror bunăvoință și onestitate consider că era în afară de orice discuție, mi-au explicat că, în cazul în care tirajul nu va ajunge în librării, editura (singura care nu era de stat, fiind proprietatea Uniunii Scriitorilor) va avea grave pierderi, mai ales că mai erau câteva cărți într-o situație similară. Am consimțit, nu fără ezitări, să renunțăm la fila ce cuprinde nota cu numele incriminat de cenzură - cum toate notele lămuritoare erau plasate la finele volumului, a dispărut astfel din tot tirajul fila penultimă, adică paginile 315-316, cuprinzând notele 28-62. Oricine poate verifica acest lucru, în orice bibliotecă publică sau particulară - va găsi cartea mea cu paginile și notele respective lipsă. În cele 35 de note mă refeream la un număr de cel puțin 40 de autori, indicând titlul și pagina citatului - trei dintre aceste note cuprindeau numele lui M. Mincu. În recenzia sa asupra cărții, Al. Piru și-a exprimat nedumerirea în legătură cu notele lipsă. După 6 luni, revista „Luceafărul” a publicat un articol vehement al lui M. Mincu, în care mă acuza de plagiat. Mi s-a refuzat orice drept al replică (refuz direct la „Luceafărul”, blocaj al cenzurii la revista „Argeș”). După revoluție, M. Mincu și-a strîns articolele într-un volum, inclusiv pamfletul cu pricina - în 2000, l-a mai reprodus o dată, considerându-l, probabil, una dintre operele sale fundamentale. Refuză orice discuție lămuritoare cu mine. În volumul II a l studiului Eminescu,volum ce va apărea anul următor, vo i relua Steaua din oglinda visului și voi reintroduce toate notele de pe fila sacrificată în 1983, inclusiv cele trei note care fac trimitere la M. Mincu, iar într-o anexă la finele aceluiași volum, voi expune mai pe larg, cu unele amănunte care ar îngreuna discuția noastră de acum, întreaga tărășenie.
MB Observ, Domnule Profesor, în lista cărților publicate de dv., un hiat între 1983 și 1995 - un gol de nu mai puțin 12 ani, în plină epocă de maturitate!
PMG Primele trei volume, publicat e până în 1983, aveau un caracter pronunțat eseistic. L afinele celui dintâi volum, scriam următoarele: „Această carte se vrea o invitație la noi și noi interpretări, spre o majoră cultură a lecturii literare în spiritualitatea românească.” Afirmația este valabilă pentru întreaga mea operă critică, iar forma cu adevărat majoră de cultură a lecturii literare o constituie ceea ce aș putea numi critică integrală. În 1983,la apariția eseului Steaua..., am hotârât să sistez șirul de abordări parțiale și să edific o exegeză integrală a lui Eminescu, urmată de una a lui M. Eliade. Atât volumul de muncă necesar pentru așa ceva, cât și precipitarea unor evenimente de altă natură, au dus acest interval, care este și mai mare, dacă îl considerăm întins până la 1998, când am editat primul volum al amplei exegeze despre Eminescu.
MB Mă număr printre cititorii pe care studiul despre proza lui Mateiu Caragiale i-a entuziasmat. Un studiu realizat dintr-un unghi, în întregime, nou. Un studiu esențial - și poate cel mai sclipitor - despre Craii de Curtea Veche, acest roman care se află pe primul loc în discutabilele topuri literare ale romanului nostru. În mod inexplicabil, studiul în discuție (Mateiu I. Caragiale. Eseu, 1995) este încă necunoscut. Vă simți nedreptățit (sau cel puțin mâhnit)?
PMG Repet, fiecare carte își are destinul său. O voi tipări, poate chiar anul acesta, împreună cu un studiu despre I. L. Caragiale. Cred că noutatea formulei mele critice cere un anumit timp pentru  a fi acceptată, atât de publicul mai larg, cât și de „specialiști”. Din păcate, la noi nu există o preocupare metacritică, în ciuda faptului că majoritatea criticilor este alcătuită din universitari. Criticii de succes din ultimele decenii mai practică încă impresionismul de la începutul de secol trecut  - adică un lovinescianism rafinat. În materie de critică a criticii sunt aproape nuli.

Ar fi necesară, cred eu, apariția unui critic de tipul T. Maiorescu
MB Deși sunteți unul dintree cei mai generoși oameni pe care i-am cunoscut, nu v-ați implicat, totuși, în exercițiul critic de întâmpinare. Vă simțiți  dator, sub acest aspect, față de literatura contemporană? (...)
PMG Cred că ai sesizat una din neputințele mele. (...) Eu sunt un „generos lup singuratic” - și sunt convins că este așezată toată ironia și tot paradoxul pe care îl conține această formulare. Lăsând metafora de o  parte, critica de întâmpinare nu poate fi practicată decât în manieră impresionistă, manieră care nu este convenabilă structurii mele interioare - această strucură lăuntrică mă apropie de Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu sau Ioana Em. Petrescu, decât de lovinescianismul rafinat pe care-l practică Eugen Simion sau N. Manolescu. Nu pot să nu observ că , datorită „generozității” acestora din urmă, generozitate motivabilă în anii dictaturii comuniste prin necesitatea apărării scriitorilor de agresiunile ideologiei oficiale și ale organelor de represiune (cenzura), lista autorilor remarcabili s-a umflat așa de mult (cu toate că are, cu siguranță, multe lipsuri și nedreptăți), încât astăzi este extrem de greu pentru un om de cultură medie să diferențieze un poet autentic de un simplu făcător de versuri  - ar fi necesară, cred eu, apariția unui critic de tipul T. Maiorescu, adică apariția unui critic sau a unui grup de critici care să pună mai stringent problema valorilor reale și a descurajării mediocrității, devenită astăzi sufocantă și agresivă. Și ar fi necesară, repet, o meta-critică, o critică ce ar face oarecare ordine în însăși lumea criticii, unde valorile sunt astăzi stabilite arbitrar și pe baza influenței personale.
Consider că este supralicitată, în critica de astăzi, ideea de generație. Așa cum arată și etimologia termenului, putem admite un fel de comunitate a unui grup de scriitori aflați la începutul evoluției lor literare, mai târziu însă traiectoria fiecăruia se diferențiază de cea a confraților, iar marile și autenticele valori sunt unice și irepetabile. Grupurile sunt întotdeauna apanajul mediocrităților și, de multe ori, terenul lor de manifestare agresivă. Fiecare poet, fiecare romancier trebuie discutat în parte, afilierea lui la o generație sau alta purtându-i deforma grav imagina reală.  Dacă există afinități, ele sunt de un alt ordin și nu țin de data nașterii.
MB Ne apropiem de sfârșitul acestei convorbiri și nu ne-ați spus nimc despre cei trei ani petrecuți în Finlanda, ca lector universitar de limba română și nici despre anul în care ați fost Ministru Secretar de Stat în Ministerul Învățământului...
(...)
PMG În cel mult o lună voi preda editurii Paralela 45 volumul II al studiului Eminescu, proiectat în 4 volume (câte unul pe an). Am propus aceleeași edituri o caret intitulată Cei doi Caragiale, care cuprinde un eseu inedit despre I. L. Caragiale și o reeditare a eseului despre M. I. Caragiale. În anii următori, voi finaliza studiul despre M. Eliade, probabil în două volume, și voi da o formă scrisă cursului despre postmodernitate în literatură, curs pe care îl țin de mai mulți ani  (ca și cel despre M. Eliade) la Universitatea din Pitești. (...) Festina lente!
(...)

Revista „Kalende” în 1942-1944 (IORDACHE 2002)

„Calende”, Pitești, nr. 2/aprilie-iunie 2002, p. 6

Scrisoarea doamnei Ileana Iordache nu este doar emoționantă, dar conține și câteva informații cu valoare de document pe care „Calende” le va dezvolta în numerele viitoare din 2002, dar și din 2003, când se vor împlini 75 de ani de la apariția primului număr al revistei „Kalende”.
„(...) Trebuie însă să vă reamintesc și un alt moment, foarte important al revistei „Kalende”, cel dintre anii 1942-1944, care a scăpat atenției redacției revistei Dvs., atunci când director al revistei a fost singur, Vladimir Streinu.
Momentul este foarte important deoarece este vorba de perioada de după îndepărtarea lui V. Streinu, Ș. Cioculescu, T. Vianu, P. Constantinescu, Perpessicius de la „Revista Fundațiilor Regale” de către noul ei director, prof. D. Caracostea, timp de „șase luni” până când vor înțelege să se „reculeagă și să se adapteze noilor directive” (venirea legionarilor la putere).
Toși s-au „recules”, definitiv însă, încetând orice colaborare la RFR până după 23 August 1944 și toți, plus cei mai de seamă scriitori (T. Arghezi, E. Lovinescu, M. Sadoveanu, L. Blaga, Al. Philippide și alții) s-au regăsit colaborând la noua serie, a doua, a revistei „Kalende”, 1942-1944, reînființată sub direcția lui V. Streinu.
Despre cei îndepărtați de la RFR, în Necrologul lui P. Constantinescu, V. Streinu spunea că ei au înțeles să rămână pe  „vechea lor poziție, intelectualistă, disociativă, antimistagogică și antipoliticianistă”.
Sunt convinsă că revista „Calende”, în viitoarele numere ale anului 2002,  va menționa pe coperta interioară, alături de momentul „Kalende” 1928-1929 cu T. Șoimaru,V. Streinu, Ș. Cioculescu și P. Constantinescu directori și pe cel al reapariției revistei „Kalende” 1942-1944, seria a doua, director V. Streinu.
În măsura în care considerați că este necesar, vă stau la dispoziție cu orice fel de  plus de date în legătură cu viața, activitatea și opera tatălui meu, V. Streinu.
Vă urez succes în continuare și vă mulțumesc anticipat!”

Revista „Poezia” din Iași (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, ?, „Tomis”, Constanța, 2002

„Poezia”, revistă de cultură poetică, care apare la Iași sub egida Uniunii Scriitorilor din România, își construiește numărul din primăvara 2002 pe tema Poezie și minciună. În eseul care prefațează revista, semnat de Cassian Maria Spiridon, ni se reamintește: „Ruptă de simțul curent al realității, rostirea poetică tinde spre o modelare de alt ordin, prin care cuvântul dobândește o transparență mai înaltă  care revelează ceea ce altminteri în viață nu poate fi exprimat (N. Hartmann). Calea spre această transparență e posibilă printr-un accentuat grad de indiferență față de adevăr și neadevăr, luate în sens strict literal, la modul comun de percepere”.

Sărind de la această introducere - peste un sumar bogat, dar neilustrând neapărat tema în discuție - spre finalul revistei, aterizăm pe tărâmul unui interviu luat de C. Carabarău lui Șerban Codrin, unde tocmai despre poezie (în special haiku) și despre minciună este vorba. Seria de dezvăluiri, în marginea scandalului, începe cu o afirmație: „Cine nu a dovedit că este poet de rang superior, un bun cunoscător al artelor poetice aristotelice, occidentale, de acasă. să spunem, fiți sigur, este un farsor, mincinos, profitor, contribuie la poluarea, mutilarea, caricaturizarea artelor poetice orientale”.

Protagoniștii șirului lung de intrigi, minciuni, lupte, pasiuni, otravă, pamflete declanșat în jurul acestui fragil poem oriental au fost un bucureștean, poet minor, Florin Vasiliu, liderul unei societăți quasifantomatice de haiku, inginer chimist și ofițer de informații în Orient, și un profesor din Constanța, absolvent al unui Institut pedagogic de desen (fără biografie literară înainte de 1989), căruia nu i se dă numele. Constănțeanul, ajuns, nu se știe cum, mâna dreaptă a lui Vasiliu, îi aplică acestuia lovitura fatală, sustrăgând actele societății, anunță Societatea Internațională de Haiku, cu sediul la Tokio, că a înființat SRH și că a fost ales președinte. Anunțat de Sono Uchida, președinte al SIH, bucureșteanul îl beștelește în limbaj balcanic pe constănțean, îl mazilește și-l dă pe ușă afară. Acesta din urmă nu se lasă, înființează societatea de haiku din Constanța și revista literară „Albatros”, sub patronajul instituțiilor județene de cultură. Și își continuă „opera de colecționar de diplome academice internaționale de litere, de legitimații de membru în asociații și cluburi (numai internaționale), de premii la toate concursurile, multe și obscure, sponsorizate de companii de ceai ori de pompe funebre”... Și asta spre nefericirea lui Vasiliu, care, între timp, ofticat, dă ortul popii.

Duel literar la Constanța: M. Țuglea vs. M. Grosu („TOMIS” 2002)

Nicolae Motoc, „Tomis”, Constanța, 2002

 În cearta dintre cei doi tineri scriitori din Constanța - Mircea Țuglea și Mugur Grosu, „cel scârbos”, cum cu blândețe ironică îl califică preopinentul său, făcută public în „Timpul”, februarie 2002 - nu am de gând să intervin , chiar dacă despre țâfna și aroganța celui de-al doilea, debutat în „Tomis”, aș avea și eu câte ceva de spus. Am de făcut o precizare, însă, vizavi de afirmația, dorită malițioasă, a domnului M. Ț., cum că M. G. „este fericitul câștigător al unui premiu al revistei Tomis”. Premiul lui M. G., acordat de un juriu din care am făcut și eu parte, prezidat de Dan Cristea, directorul editurii Cartea Românească, nu este numai al revistei „Tomis”, ci și al Filialei Uniunii Scriitorilor din Dobrogea. Detaliul e scăpat din vedere, probabil, pentru a-i reproșa Grosului, având în vedere adversitatea grupului mortolin față de revistă, că pe lângă alte defecte semnalate, mai e și labil, inconsecvent sau, spus direct, trădător.

Comunism versus profesori de drept în România (RUSU 2002)

 Titus Rusu, Distrugerea elitelor juridice, „Tomis”, Constanța, martie 2002

În procesul de sovietizare a României, desființarea statului de drept și distrugerea elitelor juridice au fost prioritare. Din cercetările noastre a rezultat că au murit în închisoare profesorii Istrate Micescu, Mihail Rarincescu, Ion Vălimărescu, Erwin Antonescu, George Strat de la Facultatea de Drept din București. Petrișor Viforeanu s-a sinucis când a aflat de iminența arestării.
Am în față volumul Elogiul libertății de profesorul George Strat (București, Tipografia de Artă Leopold Geller, 1937, 208 p.), o culegere de articole publicate în ziarul „Libertatea” între 1933-1937. Textele sunt antifasciste (antimussoliniene), antinaziste și anticomuniste. La cinci luni de la venirea lui Hitler la putere, profesorul Strat a intuit latura malefică a regimului nazist, catastrofa pe care o va provoca, precum și deznodământul final.
Am zăbovit asupra acestui volum care are o dedicație autografă a autorului: „Domnului Gheorghe Brătianau, omagiul nezdruncinatei mele fidelități  și afectuoasei mele admirațiuni. Geohge Strat. București, 25 mai 1937”. Profesorul și politicianul liberal G. Brătianu a murit la închisoarea Sighet. Despre Strat citesc în nr. 24/1998 al revistei „Memoria”: „Strat George - n. 1894 com. Vârlezi jud. Fălciu; în primul război mondial s-a distins în luptele de la Oituz și Mărășești, fiind decorat cu Coroana României. În 1917 a urmat o școală specială de aviație la Londra. Și-a luat doctoratul în Drept la Paris; revenit în țară, a fost profesor la universitățile din Iași, Cluj și București. A fost fruntaș al PNL și deputat în mai multe legislaturi. În 1938 a fost numit să reprezinte România l Liga Națiunilor, la Geneva.  Între 4 iulie și 30 septembrie este ministru secretar de stat. După instaurarea regimului comunist, este dat afară din învățământ (1947), arestat în 1948 și condamnat la 7 ani temniță grea. Ajunge la Jilava, apoi la Sighet, iar în 1955, la expirarea pedepsei, i se stabilește domiciliu obligatoriu în Bărăgan. În decembrie 1958 i se intentează un nou proces, este condamnat și, după ce trece prin închisorile Jilava și Galați, ajunge la cea din Botoșani, unde, datorită condițiilor exterminare, se stinge din viață pe 15 decembrie 1961, fiind aruncat în groapa comună.”.
Profesorul de enciclopedia dreptului, G. G. Mironescu, a avut un destin la fel de tragic. A fost de două ori prim-ministru și de două ori vice prim-ministru. Era foarte bogat și generos cu studenții. Petre Pandrea fost studentul său preferat. Când Pandrea a plecat la studii la Berlin, profesorul i-a dat fabuloasa sumă de o mie de mărci.
Pandrea a scris despre fostul său profesor în Memoriile mandarinului valah: „În 1948, a început sbiltuiala marilor demnitari. Mironescu s-a ascuns. A fost ținut 8 ani la un fel de pensiune cu un preț enorm. Stătea ziua cu perdelele trase. Noaptea ieșea puțin. Îi murise soția și n-a participat la înmormântare. Nepotul său, Petre Mironescu, îi mâncase o avere uriașă în bijuterii. Nu mai avea nici bani. Îi era dor de nepoți. A plecat singur la Sinaia. Mai avea 1.500 de lei, un ceas de platină Patek și o blană de vizon. Vroia să-și vadă nepoții. Nu i-a găsit. S-a întors la Iași nu a mai fost primit în gazdă, de frică. Asemenea animalului rănit de moarte, care se retrage în bârlogul său și moare, fostul prim-ministru s-a dus la Vaslui. Avea acolo nepoți și strănepoți. L-au primit o noapte. De spaimă l-au rugat să plece, dându-i bani de drum. S-a dus pe o bancă din Copou și și-a tăiat venele. A fost găsit și dus la spital. Între timp, pierduse blana de vizon, banii și ceasul de platină. A fost considerat un cerșetor internat în spital, un doctor profesor i-a adus rufărie de schimb, cărți și alimente de acasă. A furat somnifere de la ceilalți bolnavi și s-a sinucis. A lăsat un bilet pe care era scris că, cel care a fost profesorul G. G. Mironescu, își lasă cadavrul studenților, fiindcă el a iubit „studențimea”.
Între 1952-1957, decanul Facultății de Drept din București a fost Petre Belle. La data numirii ca decan și profesor era student în anul II la fără frecvență. Ignorant, era un tip haios. Odată, la căminul Călărași, s-a certat cu studenții de la Drept, nemulțumiți de mâncarea proastă și frigul din cămine. Belle, furios, le-a strigat: „ Mă, eu sunt  decan, nu curva voastră”. Era un „lumpen universitar” (apud Constantin Novac). Un umorist, la o agapă colegială, a spus că noi suntem „promoția Petre Belle”. 
Din Lexiconul negru. Uneltele represiunii comuniste, de Doina Jela, aflu că Belle, ca prefect al județului Arad, a dispus ca trupele de securitate, în 1949, să tragă în țăranii care protestau împotriva colectivizării forțate. Au fost execuții sumare. Represiunea s-a soldat cu zeci de morți și răniți. Au urmat sute de arestări. Belle era fiu de țăran din Berecscheș. D. Jela nu a cunoscut „cariera universitară” a lui Belle.
În condiții vitrege, dintre foștii studenți ai lui Belle au apărut elite autentice. Menționăm pe regretatul universitarii Ion Rucăreanu (cu doctorat la Cambridge) și Victor Dan Zlătescu, scriitorul Bujor Nedelcovici și Rodica Ojog Brașoveanu și redutabilii avocați Aurel Gheorghe (care continuă tradiția marilor avocați interbelici), Mircea Stănculescu (colecționar de artă și președintele Asociației Filateliștilor din România) și Toma Dragomir, decanul baroului București.

„Viața Filialei” („TOMIS” 2002)

 ***, Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, februarie 2002

*

Dovedind consecvență în ce privește derularea Programului Cultural pe anul în curs, Filiala „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor din România și revista „Tomis” au organizat la Cafeneaua Scriitorilor din Constanța prima seară culturală din 2002. În prezența unui numeros public, format în majoritate din liceeni și studenți, scriitorul Ovidiu Dunăreanu, redactorul șef adjunct, a prezentat numărul din ianuarie al revistei. Programul serii a mai cuprins lansarea volumului de versuri Transferuri de izvoare al poetului Ion Dragomir (Ex Ponto, 2002), prezentat de scriitorul Arthur Porumboiu, iar Luciana Crudu, actriță la Teatrul „Fantasio” din Constanța, a oferit un recital liric din creația poetului. Despre programul întâlnirilor cu scriitorii pe care Filiala intenționează să-l desfășoare pe durata anului a vorbit Constantin Novac, secretarul executiv al acesteia.

*

Cu prilejul împlinirii unui deceniu de la apariția primului număr al revistei de etnologie și fapt cultural „Datina”, editată de Centrul Județean al Creației Populare Constanța, la Galeriile „Amfora” a fost organizată o întâlnire festivă a colectivului redacțional cu reprezentanții mass-media și ai principalelor instituții culturale constănțene. Din partea Filialei „Dobrogea” a USR au fost prezenți scriitorii Nicolae  Motoc, Ovidiu Dunăreanu și Sorin Roșca.

*

I. Dragomir și A. Porumbou au fost invitații emisiunii culturale a postului tv SOTI-Neptun, cu ocazia apariției volumului de versuri Transferuri de izvoare. În emisiune, Mădălin Roșioru a prezentat primul număr al revistei „Tomis” pe anul 2002.

* 

O. Dunăreanu și S. Roșca au participat la vernisajul expoziției de caricatură a plasticianului și epigramistului tulcean Marius Naum, organizată, la 19 februarie, la Galeriile „Amfora” de către Centrele de Creație Populară ale județelor Constanța și Tulcea. Nelu Serghei și Florin Lefter, actori ai Teatrului „Altar” din Tulcea, au prezentat o scenetă din creația lui I. L. Caragiale.

*

O. Dunăreanu, S. Roșca, M. Roșioru, Ion Faiter și Victor Corcheș au fost prezenți, la 20 februarie, la Cercul Militar din Constanța, cu prilejul lansării volumului de versuri Fulgurații lirice, semnat de Dumitru Ene-Zărnești, recent apărut la Editura Ex Ponto din Constanța.

„Viața filialei” („TOMIS” 2002)

 ***, Viața filialei, „Tomis”, Constanța, 2002

*

Dovedind consecvență în ceea ce privește derularea Programului Cultural pe anul în curs, Filiala „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor din România și Revista „Tomis” au organizat la Cafeneaua Scriitorilor din Constanța prima seară culturală din 2002. În prezența unui numeros public, format în majoritate din liceeni și studenți, scriitorul Ovidiu Dunăreanu, redactor șef adjunct, a prezentat în extenso numărul din ianuarie al revistei. Programul a mai cuprins lansarea volumului de versuri Transferuri de izvoare al poetului Ion Dragomir (Ex Ponto, Constanța, 2002), prezentat de scriitorul Arthur Porumboiu, iar Luciana Crudu, actriță la Teatrul „Fantasio” Constanța, a oferit un recital liric din creația poetului. Despre programul întâlnirilor cu scriitorilor pe care Filiala intenționează să-l desfășoare pe durata anului în curs a vorbit scriitorul Constantin Novac, secretarul executiv al acesteia.

*

Cu prilejul împlinirii unui deceniu de la apariția primului număr al revistei de etnologie și fapt cultural „Datina”, editată de Centrul Județean al Creației Populare Constanța, la Galeriile „Amfora” a fost organizată o întâlnire festivă a colectivului redacțional cu reprezentanții mass media și ai instituțiilor culturale constănțene.  Din partea Filialei au fost prezenți scriitorii Nicolae Motoc, O. Dunăreanu și N. Roșca.

* I. Dragomir și A. Porumboiu au fost invitații emisiunii culturale a postului tv Soti Neptun cu ocazia apariției volumului de versuri Transferuri de izvoare. În emisiune Mădălin Roșioru a prezentat primul număr al revistei „Tomis” pe 2002.

* O. Dunăreanu și S. Roșca au participat la vernisajul expoziției de caricatură a plasticianului și epigramistului Marius Naum, organizată marți, 19 februarie 2002, la Galeriile „Amfora” de către Centrele de Creație Populară ale județelor Constanța și Tulcea. Nelu Serghei și Florin Lefter, actori ai Teatrului „Altar” din Tulcea, au prezentat o scenetă din creația lui I. L. Caragiale.

*

O. Dunăreanu, S. Roșca, M. Roșioru, Ion Faiter și Victor Corcheș au fost prezenți miercuri, 20 februarie, la Cercul Militar din Constanța, cu prilejul lansării de volumului de versuri Fulgurații lirice, semnat de Dumitru Ene Zărnești, recent apărut la Ex Ponto.

Lista revistei Memoria cu deținuții anticomuniști morți („TOMIS” 2002)

<Revista Memoria, nr. 36-37, publică „catalogul” celor uciși în temnițele comuniste, un soi de addenda la cel ințial (publicat în nr. 33 de Cicerone Ionițoiu), cu numeroase remedieri și omisiuni, cu date noi din alte surse documentare. Am parcurs cu tristețe puținele informații despre oameni necunoscuți reproșându-mi copilărește că la timpul cuvenit, când au fost arestați și uciși, nu am fost alături de ei, deși copilului sau adolescentului sălbatic care eram, fără o înțelegere clară a vieții, nu i se putea pretinde acest lucru. M-am înfiorat ca în fața unor fișe extraordinare de roman:
„ANUȘCA (nici măcar nu i se cunoaște numele de familie), 55 de ani, adusă de securitate la spitalul închisorii Văcărești în vara  lui 1956, cu congestie cerebrală, paralizia membrelor inferioare și pierderea vorbirii, depusă în camera bolnavilor de tuberculoză extrapulmonară. Unguroaică de origine, a murit după 2-3 săptămâni... Nu s-a știut de unde venea, cine era și pentru ce a fost adusă acolo.”
Ce rău le mai putea face această femeie ticăloșilor care au arestat-o? Îți poți imagina o cruzime mai mare din partea unor autorități care acționau pentru protecția unei societăți al cărei țel suprem era fericirea oamenilor?

>



ACUL DEBUSOLĂ, Destine tragice, „Tomis”, Constanța”, 6, februarie 2002, p. 15