„„Metafora” - serie nouă” („TOMIS” 1996)

 ***, „Metafora” - serie nouă, „Tomis”, Constanța, 1996, aprilie

Deși în articolul de fond care consacră primul număr din Seria nouă a revistei „Metafora”, directorul acesteia, poetul și criticul Nicolae Motoc, spune că „nu vrem să fim o revistă cu ștaif” - în sensul că tonul glumeț și sevele ironiei pot să irumpă și chiar sunt căutate - revista apare în condiții grafice de o ținută excelentă. Ea se adresează cu predilecție tinerilor autori. De remarcat în acest prim număr eseul pe tema metaforei semnat de prozatorul Florin Șlapac, rubrica „Alte glasuri...” care cuprinde și va rămâne permanent o rubrică de cronici venite în întâmpinarea debutanților, semnată de Dan Perșa, paginile dintr-un „Jurnal” inedit al scriitorului Ovidiu Dunăreanu, proza tânărului student Sorin Dinco, versurile semnate de Ion Dragomir, Liliana Lazia, Ana Maria Zlăvog, parodiile realizate după autori români contemporani realizată de Ion Roșioru. Un portret remarcabil îl face Ștefan Cucu scriitorului și profesorului Marin Mincu, cel care a adus „Premiul Herder la Constanța”. Traducerile din literatura universală sunt asigurate de Stela Motoc și Radu Șuiu. Nu lipsesc răspunsurile date cititorilor, „Cronica măruntă” semnată de Ioan T. Ștefan (redactor-șef), umorul lui Ananie Gagniuc, înțepăturile adresate confraților în „Ce se mai aude prin oraș”. E prezent și „Magazinul de curiozități” și un „Slalom printre cărți”, toate făcând revista interesantă, vioaie și în același timp cu substanță. Îi urăm succes seriei noi a „Metaforei”.

„Periscop” („TOMIS” 1996)

 ***, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1996, aprilie

*

Primăria Municipiului Constanța și Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, cu sprijinul Consulatului Italian, au organizat la Muzeul de Artă o expoziție cu lucrări inspirate de „Metamorfozele” lui Ovidiu, semnată de pictorița italiană Nuccia Pulpo, iar la Muzeul de Istorie Națională Simpozionul „Ovidiu la Pontul Euxin” susținut de specialiști români și italieni.

*

„Săptămâna britanică” la Constanța a prilejuit, pe lângă deschiderea Bibliotecii Britanice, a expoziției de bijuterii „Tot ce strălucește”, a Centrului de limbi moderne și venirea în orașul pontic a reputatului scriitor englez Paul Bailey, deținătorul premiilor „E. M. Forster” și „George Orwell Memorial Prize”.

*

Între invitații de marcă, în cadrul programului „Alternative” inițiat de Teatrul Dramatic Constanța, s- a numărat și Compania de Teatru din Tokyo-Japonia „Kokusai Seimen Centre”. Actorii japonezi au susținut două reprezentații cu „Wolf-Kid” (Băiatul lup), o piesă experimentală deosebită asupra căreia vom reveni.

*

Primăria Municipiului Medgidia și Fundația Culturală „Lucian Grigorescu” au inițiat la Medgidia o suită de manifestări dedicate împlinirii a 130 de ani de la nașterea lui Ioan N. Roman, personalitate a vieții social-politice  și culturale dobrogene de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX.

„Breviar tulcean” („TOMIS” 1996)

 Olimpiu V., Breviar tulcean, „Tomis”, Constanța, 1996, aprilie

*

Prozatorul tulcean Ștefan Caraman își delectează în continuare cititorii de pretutindeni, publicând, în revista „Flacăra” nr. 7/1996, povestirea „Cristoph colecționa timbre”

Ceea ce ne obligă să facem această mențiune este impresionanta prezentare pe care i-o face criticul Alex. Ștefănescu sub titlul „Un posibil maestru al gemului scurt?” „Ștefan Caraman progresează - într-un ritm alarmant - ca autor de proză scurtă. Multă vreme l-am considerat inofensiv pentru că locuiește la Tulcea, departe de București. Dar acum îmi este tot mai teamă că va face din Tulcea capitala prozei scurte românești”.

Dacă ne gândi m că tot de pe aceste meleaguri, cu ani în urmă, au „izbucnit” în literatura noastră contemporană „Provincialele” lui Valentin Barbu, „Cocoșul” lui Gheorghe Bogorodea și povestirile lui Gabriel Bădică, afirmația apreciatului critic îmbracă sâmburele unui adevăr cu optimismul care ne ferește de exagerări și gratuități.

*

Autor al volumului de versuri „Golgota tăcerii” (Edicop, București, 1993), prof. Gh. Dascălu din Babadag debutează editorial și cu... aforisme!

Volumul „Stropi de gând” (Romfel, București, 1995), prefațat de prof. univ. dr. Serafim Duicu, a fost lansat recent atât la Liceul „Dimitrie Cantemir” din Babadag, cât și la Liceul „Spiru Haret”, bucurându-se de prezența unei numeroase asistențe, despre carte și autor exprimându-și opiniile ing. Mihai Nicolae, primarul municipiului Tulcea, scriitorul Ernesto Mihăilescu, consilier șef al Inspectoratului școlar județean, și prof. Cezar Calenic, directorul Liceului „Spiru Haret”. 

*

Între ultimele traduceri (din și în limba franceză) semnate de prof. Doina Postolache, director al Bibliotecii Județene „Panait Cerna” Tulcea, apărute la editura Lumina (Drobeta Turnu Severin), vom menționa „O femeie din Egipt” (memoriile soției fostului președinte al Egiptului, Anwar El Sadat) și volumul de poezie „A vie, a mort!” (o selecție din versurile poetului Florian Copcea).

Așteptăm cu același interes traducerea celor 36 de „Biografii de femei celebre”, aflată sub tipar la editura Agora (Iași).

*

Au apărut numerele 1 și 2 ale unei noi publicații tulcene, „Univers Delta Dunării”, periodic pe problematică de mediu, editat de Administrația Rezervației Biosfera Delta Dunării.

Am reținut din sumarul ultimului număr o tematică diversă, axată pe problemele specifice Administrației, dar și de interes general, incitantă pentru cele mai largi categorii de cititori.

Beneficiind de condiții grafice deosebite, publicația se înscrie ca o realizare de prestigiu, așteptată și necesară într-un domeniu cu certe priorități actuale.

„Un crez de-o viață” (MOCANU 1996)

 Virgil Mocanu, Cartea de reportaj. Un crez de-o viață, „Tomis”, Constanța, aprilie 1996

Din câte cunosc, nici un condeier de la Pontul Euxin nu a tratat vreodată un subiect de o asemenea factură - original, incitant și unic - viața unei femei a cărei devoratoare pasiune a reprezentat-o marinăria.

Rodica Simionescu a descoperit, grație flerului de gazetar cu experiență, un filon rar, o pepită cu un număr greu de carate, pe care a exploatat-o cu meticulozitate și pricepere, în cartea de reportaj intitulată Angela Lefterescu, un căpitan de cursă lungă (Călărași, Editura Alas, 1995). Cu un an în urmă, autoarea a avut șansa de a o cunoaște pe Angela Lefterescu, căpitan de remorcher maritim, de supertraulere și a altor nave de pescuit oceanic, îmbarcată la 6 februarie 1982, în calitate de comandant pe nava „TW Ceahlău”. De la această ființă sensibilă, delicată, de o probitate morală și o competență profesionale incontestabile, Rodica Simionescu a aflat că „viața ei, casa ei, a fost Marea... Tot ce a trăit, ce s-a petrecut până în ziua când a urcat pe vapor, a rămas în urmă, de parcă ar fi fost vorba de o altă persoană”. Magia mării s-a exercitat asupră-i încă din copilărie, când petrecându-și verile la Eforie, a fost cucerită de farmecul peisajului și fascinată, la Balcic, de plimbările în larg cu barca, ale cărei pânze o fac să vibreze sincer.

Pe vasul „Steaua Română” a comandantului Nicolae Diaconescu îi este stârnit interesul pentru alcătuirea și modul de propulsie al unei nave, ceea ce o determină să înceapă a citi cărți despre vapoare și a învăța limbi străine. 

Renunțând la examenul de admitere la Facultatea de Medicină, după promovarea cu brio (a III a din 540 de candidați), la Suceava, a bacalaureatului, Demonul Mării o îndreaptă către Direcția Marinei Comerciale, unde e angajată ca ofițer-asistent pe una din navele acestei flote.

A trecut la comandă învățând timona, iar în 1946 a ajuns șef de echipaj pe nava „Filimon Sârbu”, unde, dându-și examenul de ofițer III maritim, devine căpitan secund. Pe o altă navă, „Octombrie Roșu”, îl cunoaște pe Mihai Lefterescu, inginer specialist în pescuit oceanic. După o scurtă idilă, se căsătorește cu acesta, abstrăgându-se o vreme chemării tainice a mării. Revelându-i-se infidelitatea tovarășului de viață, îl părăsește, revenind, ca urmare a insistențelor căpitanului de cursă lungă Petre Mureșan, la dragostea dintâia. La Întreprinderea de Pescuit Oceanic Tulcea își susține examenul pentru brevetul de căpitan de remorcher maritim, moment echivalent - cum afirmă R. S. - cu „o pagină unică în istoria navigației românești”. De ce? Pentru că nici o femeie nu mai realizase o asemenea performanță. Predecesoarea ei, Irina Constantin Vlassopol fusese doar ofițer-asistent pe vasul soțului ei, comandantul Spiridon Vlassopol. Visul devine realitate la 21 iulie 1971, când, după două voiaje întinse (Cap May - SUA și Africa de Sud) la bordul unei nave de pescuit maritim, intră în posesia brevetului de comandant de navă, fiind prima femeie comandant de navă în Marina Română.

R. S. impresionează prin documentarea minuțioasă pe care o întreprinde cu răbdarea și tactul unui orfevrier. Ea izbutește să refacă în pagini relevante traiectul luminos, pilduitor al destinului unui personaj de excepție.

Carte are valențele unui bildungsroman și trăsăturile unui memorial de călătorie pe mările și oceanele lumii. Spiritul de observați al eroinei, dublat de o prodigioasă memorie afectivă, proiectează în ochii cititorului peisaje terestre și peisaje marine notabile prin prospețimea și vigoarea percepției, dar și prin savoarea inefabilă a înregistrării și redării lor de către autoare. Ne referim la țărmul sud-african, la tabloul vast al joncțiunii Oceanelor Atlantic și Indian, detectabil la Cape Town, ca și la imaginea muntelui Masă retezat parcă de o mână hărăzită să făptuiască lucruri nemaivăzute și nemaiauzite. Pe fondul străbaterii spațiile marine și oceanice, sunt brodate descrieri de obiceiuri și tradiții cum este botezul la trecerea Ecuatorului ori relatarea unor întâmplări senzaționale, de felul aceleia ce nuanțează inteligența unor mamifere marine precum delfinii, care, pentru a salva o femeie prăbușită peste bord de sălbăticia devoratoare a rechinilor, fac un adevărat „scut” în jurul unui confrate pe spinarea căruia tronează triumfător imprudenta Afrodită.

„Un om, o carte” (PĂVĂLOIU 1996)

 Mariana Păvăloiu, Istoria marinei române. Un om, o carte, „Tomis”, Constanța, 1997

Scrisa și rescrisa istorie a marinei române ni-l prezintă pe locotenent-colonelul Mihail Drăghicescu (1848-1896) drept un deschizător de drumuri: primul comandant al primei canoniere românești „Fulgerul”, primul comandant al unei subunități cu misiune specială în Războiul de Independență, anume plantarea unui baraj de mine la fluviu, primul comandant al Școlii copiilor de marină acum 114 ani, la Galați, coautor al primului „Manual al gabierului” în 1881 și exemplele ar putea continua.

Dar, astăzi, la un veac de la trecerea sa în neființă, îl aflăm în actualitate mai ales prin enciclopedica sa lucrare „Istoricul principalelor puncte pe Dunăre de la gura Tisei până la Mare și pe coastele Mării de la Varna la Odessa”. Prima ediție a apărut în decembrie 1885, în patru fascicule sub titlul „Note pentru a servi la istoricul principalelor puncte de pe Dunăre și Marea Neagră”. „A urmat peste câțiva ani - scrie în prefața ediției complete din 1943 viceamiralul Mihail Gavrilescu, fostul său elev - o altă ediție, în două volume. După aceea, până la sfârșitul vieții lui, a completat lucrarea, adăugând și revizuind-o”. Nu a avut bucuria de a-și vedea opera completă publicată la aproape jumătate de veac de la moartea sa. A iubit și a slujit Dunărea și Marea cu ardoare, dar și cu convingerea unui marinar adevărat, prețuitor al rolului strategic deținut de ele în viața tânărului stat român.

Drept motto, autorul a ales un citat ce aparține lui Talleyrand: „Le centre de gravite du monde n-est mi sur Elba, ni sur l-Adige, il est la-bas, sur frontieres de l-Europe, sur le Danube”. Sub semnul marelui fluviu, a adunat cu sârguință documente, lucrări, hărți, elaborând o lucrare ce impresionează și astăzi prin bogata și exacta informație condensată în cele cinci sute de pagini. Bibliografia autohtonă și străină cu privire la fluviu, dar și la Mare se constituie și în vremea noastră în instrument de lucru necesar oricărui cercetător scrupulos dornic a cunoaște istoricul punctelor românești riverane. Lucrarea este un sumum de date de primă mână, rodul unei munci titanice. „Nu cunoștea decât drumul de acasă la școală, nota fostul lui elev sus-citat. Tot timpul liber îl întrebuința pentru cercetări de care ne vorbea deseori. Așa am reușit să ne îndrăgostim de astronomie, calcule astronomice și meseria de marinar, făcea apostolat în toată accepția cuvântului”.

Numai o personalitate complexă ca acea a ofițerului de marină Mihail Drăghicescu a fost capabilă să cunoască unul din cele mai importante fluvii din Europa stăruind „din toate puterile și pe toate căile ca să se creeze o marină, atât la Dunăre, cât și la Mare, unde tot exportul și importul nostru se făceau numai de către nave sub pavilion străin”. Și ne permitem a continua, citându-l pe viceamiralul M. Gavrilescu, un îndemn cu profunde reverberații contemporane: „Și acum, scump profesor și înflăcărat marinar, de acolo de unde ești, privește în urma ta, tu care ai visat și propovăduit, prin grai și prin scris, o mare flotă națională, care să apere interesele neamului nostru pe aceste meleaguri, la Dunăre și la Mare, privește la urmașii tăi, cari, prin muncă și stăruință istovitoare, învingând toate rezistențele și vitregiile oamenilor, au înjghebat cu trudă o flotă (...) de război la Dunăre și alta (...) la Mare, cu oameni luați de la coarnele plugului, iar cu elementele marinei de război s-a creat o marină comercială, care ne face cinste pe toate mările și nouă marinarilor și neamului românesc (...)”.

Mihail Drăghicescu a văzut prima dată Dunărea în orașul natal, Brăila, și valul vieții l-a purtat pe unda ei în aval până la Sulina, unde, exilat, și-a petrecut ultimii ani. Adeseori, silueta lui masivă era văzută plimbându-se cu pașii încărcați de tristeți pe limba dinspre mare, iar odihna și-a aflat-o în cimitirul europolitan, unde, printre însemnele funerare ale atâtor seminții, marinarii i-au ridicat un monument modest, compus din elemente ce-i evocă personalitatea și-i străjuiesc amintirea. În fiecare an, la 13 martie, marinari și grăniceri îl pomenesc, la jubileul centenarului morții sale, la mormântul-simbol, aflat unde Dunărea trece-n Mare și de acolo-n lumea cea largă, dorim a considera aceste rânduri evocatoare un modest omagiu adus marinarului MIHAIL DRĂGHICESCU.

„Viața Filialiei” („TOMIS” 1996)

 ***, Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, martie 1996

* 

De curând, în sediul revistei „Tomis”, a avut loc Adunarea Generală a Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor din România. Scriitorul Constantin Novac - secretarul executiv al „Filialei” o analiză a activității desfășurate în primul ei an de existență. În luările de cuvânt, membrii filialei au stabilit obiective și acțiuni care urmează a fi realizate în cursul acestui an. Ne rețin atenția: aniversarea a 30 de ani de la înființarea revistei „Tomis”; organizarea ediției a II a Colocviilor Tomitane, cu acordarea premiilor revistei „Tomis” și ale Filialei „Dobrogea” a USR.; preocuparea Filialei de a primi noi membri în USR; organizarea de întâlniri cu cititorii din centrele culturale ale Dobrogei (Sulina, Babadag, Medgidia, Mangalia); realizarea, cu concursul Inspectoratului Județean de Cultură, a unei antologii de reportaj dobrogean contemporan; acordarea de sprijin social scriitorilor, membri ai Filialei, care acuză dificultăți materiale majore.

* Scriitorii Nicolae Motoc și Vasile Cojocaru au participat la o emisiune, de mare audiență în rândul tinerilor, realizată de postul de televiziune MTC despre cărțile de debut în poezie.

* Prozatorul Ernesto Mihăilescu, inspector șef al Inspectoratului pentru Cultură al Județului Tulcea, și scriitorul Constantin Novac, redactor șef, și redactor șef adjunct al revistei „Tomis”, au realizat un dialog, la Casa Cărții și Biblioteca Județeană, cu factori responsabili de difuzarea presei și a cărții din orașul Tulcea.

*

Liceul de Artă din Constanța i-a avut ca invitați pe Cristina Tamaș și Ovidiu Dunăreanu. Despre cărțile a vorbit Virgil Mocanu, redactor al postului de radio Constanța. Cei doi au dialogat cu elevii claselor a XII a și au acordat autografe.

*

La serata de muzică și literatură „Femeia și marea”, organizată de Filiala Constanța a Ligii Navale Române, cu prilejul Zilei Femeii, au citit din cărțile lor Cristina Tamaș, Aurelia Lăpușan și Ana Ruse.

Cronologia economiei mondiale (TEULON 1996)

Frederic Teulon, Cronologia economiei mondiale, trad. I. Dăscălescu (fr. 1996), Institutul European / Memo-7-Economie/Istorie, Iași, 1998, 71 p.

4 1780-1852 Începuturile revoluției industriale

6 1852-1873 Primul val de prosperitate

7 1873-1896 Marea Depresiune Economică

9 1896-1914 La Belle Epoque

11 19141918 Primul Război Mondial

12 1919-1939 Perioada interbelică

18 1939-1945 AL Doilea Război Mondial

21 19451973 Trei decenii de o intensă dezvoltare

43 1973-1979 Era șocurilor petroliere

49 1979-1993 Adâncirea crizei

65 1994- Revenirea la creștere?

Din activitatea Forumului Democrat al Germanilor din România Filiala Constanța („TOMIS” 1996)

 Din activitatea Forumului Democrat al Germanilor din România Filiala Constanța, „Tomis”, Constanța, ianuarie 1996

Forumul Democrat al Germanilor din România este o organizație nepatrimonială cu personalitate juridică. Scopul acestei organizații este apărarea intereselor populației de origine germană din România, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare , deci fără a contraveni legilor statului, ordinii publice și bunelor moravuri. Apărarea intereselor populației de origine germană din România se manifestă în plan economic, cultural, precum și al reprezentării acesteia în organele puterii și administrației de stat.

  

vicepreședinte Carașcă Natalia,  Din activitatea Filialei Constanța Forumului Democrat al Germanilor din România 
Forumul german are un număr mare de membri și simpatizanți, fiind coordonat de un comitet format din 8 persoane. Acest Comitet are în componență Comisiile socială, culturală și economică, fiecare dintre acestea având sarcini bine delimitate. Începând din 1994, printr-o mobilizare corespunzătoare și colaborare între comisiile stabilite în decembrie 1993, se vor efectua acțiuni concrete cultural-științifice, cursuri de învățare a limbii germane, de vizionare de casete și emisiuni în comun, împrumuturi de cărți din biblioteca proprie, sărbătorirea unor evenimente în comun în sediul Forumului și altele. Referitor la problemele sociale ale membrilor săi, vom lua măsuri pentru întrajutorarea cu bani și medicamente a familiilor cu venituri mici. În perspectivă, dorim strângerea relațiilor cu comunitățile germane din România, cu persoanele care sunt stabilite în Germania. Pentru păstrarea tradițiilor etniei germane, se organizează lunar întâlniri cu caracter festiv, de bun augur și evident deconectante: serbarea de Paște și, respectiv, de Crăciun. Vom continua inițiativa privind grădinița și școala germană. 
Suntem conștienți că este greu până vom reuși să colaborăm astfel încât, fără alte fonduri decât cele din cotizații și cu o dotare modestă din afară, să ne îndeplinim scopul nobil prevăzut și în Statutul Forumului. Facem un apel călduros și pe această cale celor care vor să se înscrie în Forumul german ca etnici, să se prezinte la sediul nostru din str. Mihai Șuțu nr. 7 cu documente care să ateste acest lucru, în zilele luni și miercuri.

Fleischer Georg - vicepreședinte FDGR Filiala Constanța, Cine suntem noi?
Noi facem parte din minoritatea germană din România. Dar cine este minoritatea germană din România? Răspunsul la această întrebare este foarte dificil. Minoritatea germană din România este formată din cinci grupuri fundamental diferite unul de celălalt, încât trebuie ținut cont când s-a așezat pe teritoriul României, regiunile unde s-au stabilizat și țara de baștină de unde au plecat.
Cea mai veche și primă grupare a fost sașii transilvăneni. După creștinarea maghiarilor între anii 1000-1100, împăratul ungar Gelza (Gelzer) II a chemat coloniștii din Germania la granițele estice ale Ungariei ca un fel de scut sau apărător al granițelor răsăritene ale Ungariei. Ei nu au venit ca niște cuceritori ai acestor meleaguri ci ca „ad retinenda coronam”. Primii au sosit în anul 1142, mai întâi la Sibiu-Bistrița-Brașov și pe parcurs în multe localități din Transilvania de est. Locul lor de baștină Germania, regiunile Flandra-Trier-Luxemburg. A doua grupare sunt șvabii bănățeni. Odată cu înfrângerile Imperiului Otoman la zidurile Vienei în 1683 și după tratatul de pace de la Passarovitz, în 1718 Banatul a trecut sub dominația coroanei de la Viena. După căderea Imperiului Otoman, multe teritorii ale coroanei au rămas slab populate. Împăratul Karl VI a condus prima etapă de colonizare a Banatului într-un ritm cu mult mai mare între anii 1725-1726. Maria Theresa după războiul de șapte de ani a continuat colonizarea Banatului într-un ritm mult mai mare. Și ultima perioadă de colonizare a Banatului a fost între anii 1782-1786. Acești vin din Elsus-Lothing, Kochz, Schvaben, Relin, Main, Franken, Rayern, Deutschbohmen și din Austria Inferioară. A treia grupă a minorității germanilor din România este cea din Bucovina. Despre această grupare nu avem date precise, dar a fost și există și a cum Suceava, Gura Humorului și Vatra Dornei. Stabilirea lor pe aceste meleaguri s-a produs odată cu nașterea Imperiului austro-ungar. A patra grupare este cea a germanilor Dobrogei. Această grupare a avut un destin foarte trist. Dacă celelalte grupări au avut o patrie mamă, această grupare nu poate spune același lucru, este foarte greu de reconstituit care a fost locul lor de baștină, marea majoritate a acestor coloniști a venit din Rusia. Primii coloniști au venit prin anul 1842 în grupuri mici. Dar în a doua perioadă, 1872-1873, și a treia, 1890-1891, au fost grupări mai compacte. Și ultima grupare a germanilor de pe teritoriul României sunt germani veniți de pretutindeni. De-a lungul sutelor de ani au venit pe teritoriul României de azi germani negrupați - chemați la curțile domnești - meseriași, cărturari și după încoronarea împăratului Karl I comercianți, constructori de toate felurile și mulți alții.
Forumul democrat al germanilor din România Filiala Constanța este formată sau se constituie din persoane care fac parte din toate aceste cinci grupări.

Școala germană și Biserica Evanghelică Germană din Constanța
Marele istoric german Paul Tragger, care a cercetat după 1916 viața, limba și tradițiile coloniștilor germani din Dobrogea, sublinia în scrierile sale că în această zonă școala în limba germană lipsea aproape cu desăvârșire . Aceasta era într-un fel suplinită de biserică. Cei mai mulți dintre coloniști erau protestanți lutherani, dar erau destul de numeroși și catolicii. Preoții veneau din Germania. Slujbele religioase se țineau în case particulare și erau destul de rare. Absența învățătorilor și a unui local destinat învățământului erau principalele obstacole în calea unui proces educațional firesc și necesar.
În 1883, coloniștii din Anadalchioi, de confesiune evanghelică lutherană, s-au unit cu germanii evanghelici lutherani din Constanța, înființând Comunitatea Evanghelică Lutherană. Conform scrierilor lui Paul Traeger, în această comunitate intrau germani, austrieci și elvețieni, funcționari și meseriași care făceau parte din grupul germanilor dobrogeni. Aceștia au contribuit chiar și cu proiectarea primei biserici evanghelice, care a fost construită la Constanța în 1892. În apropierea acesteia a fost construită în 1901 Școala Germană. Din informațiile istoricului german aflăm că în anul 1915-1917 numărul școlarilor crescuse la 207 elevi, dintre care 7 erau de cetățenie germană, 24 austro-ungară, 8 erau turci, 4 bulgari, 124 români, 12 greci, un olandez etc.
Școala Germană din Constanța a fost singura care a primit ajutor financiar din partea Germaniei: la început 4.000 de mărci, apoi 4.200 de mărci anual. 

dr. Maria Else Klein (Walcher)
Este una din personalitățile marcante ale etniei germane din Dobrogea, făcându-se remarcată în perioada interbelică prin studiile asupra vieții, limbii și culturii germanilor dobrogeni.
S-a născut la 12 martie 1912 în orașul Stuttgart, Germania, efectuându-și studiile secundare în localitatea Ravensburg. A studiat germanistica la Tubingen și Berlin, unde, în 1938, și-a luat doctoratul. Pentru realizarea tezei de doctorat, în perioada 1936-1937 a cutreiera toate așezările dobrogene în care trăiau coloniști germani. În această vastă și foarte bine documentată lucrare descrie în amănunt viața grea a etnicilor germani, mai cu seamă a celor din Cogealac, unde a locuit o perioadă mai îndelungată. Din păcate, această prețioasă lucrare s-a pierdut cu prilejul transmutării germanilor dobrogeni în 1940. 

Gottfried Weingartner

Este o altă personalitate proeminentă a etniei germanilor dobrogeni. Înainte de cel de-al doilea război mondial a activat ca învățător și predicator în localitatea Cogealac. În timpul războiului s-a înrolat în armata română ca preot al unei unități militare. După 1945 se stabilește în orașul Constanța, unde predă limba germană în diverse școli și activează în continuare ca pastor. Din păcate, nu și-a putut exersa prea mult timp profesia, fiind hărțuit permanent de organele de securitate. A fost arestat și închis de cinci ori, totalizând mai mulți ani de temniță, dar credința în Dumnezeu și dragostea pentru limba și cultura germană, pentru civilizație și libertate, i-au oțelit inima și mintea, supraviețuind tuturor acestor aberante persecuții.

Cutremurătoarele mărturii ale etnicilor germani deportați în Ucraina

În ziua de 7 ianuarie 1994 a avut loc la sediul Forumului Democrat al Germanilor din România filiala Constanța, o emoționantă întâlnire cu un grup de etnici germani care au fost deportați în 1945 la muncă forțată al lagăre din Donbass, Ucraina. Cutremurătoarele lor mărturii au impresionat puternic numeroasa asistență pusă față în față cu acești oameni care au supraviețuit miraculos unor atrocități inimaginabile, unui cumplit regim de distrugere fizică și psihică prin muncă silnică și înfometare. Comentariile noastre sunt de prisos. Iată, consemnate pe scurt, mărturiile lor. 

Natalia Reihman

Calvarul a început pe 11 ianuarie 1945. Aveam 22 de ani. Împreună cu sora mea Paulina, 24 de ani, și fratele meu Nicolae, 18 ani, am fost urcată într-un vagon pentru transportul vitelor și după o călătorie groaznică am ajuns la Galați. Trenul a staționat acolo o săptămână, după care s-a îndreptat către Donbass. Singura „dotare” a mijlocului nostru de călătorie era o căldare în care, laolaltă, femei și bărbați ne făceam nevoile. Înghesuiți unii într-alții, ca să putem rezista frigului cumplit, am ajuns în cele din urmă în lagărul R 1096 de la Gorlovha-Boros din Donbass, Ucraina. AM fost cazați într-un amfiteatru rămas încă de pe timpul războiului cu francezii, cârpit pe ici, pe colo. Clădirea fiind mai mult din scânduri, frigul întrecea orice închipuire. Eram cu toții intrigați de faptul că ne păzeau soldați înarmați cu puști-mitralieră, ca pe niște criminali periculoși. Nu făcuserăm nici un rău nimănui. Nu înțelegeam ce căutam noi acolo. Habar n-aveam de înțelegerea lu Stalin cu guvernul României, prin care etnicii germani trebuiau să ajute la „reconstrucția” Rusiei...  În lagărul nostru erau 1.500 de deținuți, bărbați și femei. În principal, trebuia să săpăm gropi, îmbrăcați ca vai de lume, în plină iarnă rusească. Despre mâncare, ce să mai vorbim? Cinci ani ne-am hrănit doar cu varză acră și apă. În butoaiele cu varză aruncau sare, amestecau picioarele, apoi ne împărțeau rațiile! Uneori, săpând gropile, reușeam să prindem popândăi, care erau pe dată transformați în adevărate „delicatese” culinare. Despre rațe și câini, ce să vă spun, erau rarități! Am fost folosiți ca forță de muncă la căile ferate. În fiecare noapte, cu schimbul, plecam câte două la furat sfeclă furajeră prin gara de la Enacheevna. Au vrut să ne despartă, dar sora mea le-a spus: „Mai bine împușcați-mă!” S-a îmbolnăvit și a fost transportată într-o stare jalnică la Sighetu Marmației, apoi la București. Revenită acasă, i-au fost necesare 5 cinci pentru a se adapta la un regim normal de hrană. Mama mea a înnebunit...   Eu am lucrat apoi un an și jumătate la o mină. Era vai de capul nostru când ploua. Apa intra șuvoi în galerie, pompele nu funcționau... Ni se acorda drept supliment o lingură de arpacaș pe zi! Când ieșeam la suprafață, cu hainele ude leoarcă, acestea înghețau imediat pe noi. Plecam către lagăr în coloană. Unii cădeau epuizați, mai și mureau, dar nu aveam voi să ieșim din coloană. Populația rusă trăia la fel de rău ca și noi, dar erau oameni buni și liniștiți. M-am reîntors acasă pe 18 decembrie 1949 ca un schelet ambulant. De la tata am aflat că fusese în audiență la prefectul Dușa pentru a ne salva măcar pe noi. Acesta îi promisese că-l va trimite în Ucraina doar pe băiat, nicidecum pe fete. Realitatea a fost însă cu totul alta...  

Gheorghe Scholtz

Când am fost deportat în lagărul de la Buros, Donbass, aveam 18 ani și mă calificasem deja în meseria de strungar. La început am fost repartizat într-un detașament de muncă la căile ferate. A fost cumplit de greu, dar am rezistat datorită constituției mele robuste. Cel mai înverșunat dușman al nostru era foamea. Într-o zi ne întorceam de la muncă. Dintr-un camion care tocmai depășea coloana au căzut două verze. Firește, din instinct m-am repezit să le ridic. S-a creat o mare învălmășeală. Ajuns în lagăr, am fost târât în fața comandantului, sub învinuirea că am creat dezordine în timpul deplasării. Drept pedeapsă, doctorul lagărului mi-a retezat vârfurile degetelor mijlocii de la ambele mâini, după cum puteți constata. Necazurile au continuat multă vreme după întoarcerea în țară. În 1959 lucram ca strungar la fabrica de șuruburi din Saligny. În timpul unei ședințe cu întreg personalul, secretarul de partid a luat cuvântul, anunțând asistența: „Veți avea acum prilejul să-l vedeți pe cel mai mare dușman al poporului strecurat printre noi, un bandit și un neamț foarte periculos. Noi priveam aiurea prin sală, să localizăm dușmanul. Mi-am auzit numele, mi s-a cerut să mă ridic. După câteva zile am fost trimis în Deltă, la tăiat stuf, până în toamna anului 1960.

Ana Simion

Tatăl meu, Iohan Miess, locuia în 1945 în localitatea Hârna, lângă Brașov. Avea 37 de ani. A fost deportat în lagărul de la Nikanor, în Donbas. Singurul amănunt pe care îl cunosc în legătură cu el este faptul că a lucrat într-o mină. (Plânge) Nu s-a mai întors.

Ana Malai (Adam Anne Marie)

M-am născut în 1949 în lagărul de la Gorlovha, Donbass, Ucraina. Mama mea, Maria Adami, fusese deportată în sinistrele pustietăți ale Donasului în ianuarie 1945, pe când avea doar 15 ani. Acolo ea l-a cunoscut pe tata, Mălai Ioachimi, de loc din Jurilovca, jud. Tulcea. Dragostea adolescentină care s-a înfiripat între ei i-a ajutat să supraviețuiască și să se întoarcă acasă după cinci ani de detenție inumană. 

Jeana și Constantin Deiss

Aveam doar 17 ani, eram născută Scheffer, după numele bunicii mele. Actualul meu soț avea pe atunci 18 ani. Nici unul, nici celălalt nu cunoșteam limba germană. Ne-au deportat în Donbass din cauza numelor. A fost cumplit. Soțul meu nu și-a revenit nici astăzi pe deplin și de aceea vă voi relata numai eu câteva amănunte care răscolesc în noi amintiri de coșmar. Ne-am cunoscut în lagăr. Am muncit împreună, ca robii, la un gater. Fetele cărau buștenii uzi, cumplit de grei, până la primitivele instalații de tăiere, bărbații îi preluau și îi tăiau. Accidentele deveniseră banalități cotidiene. Palma dreaptă a soțului meu, sfâșiată de un piron, poate întări această afirmație, care a fost o simplă bagatelă pe lângă ce s-a întâmplat acolo altora... Îmi amintesc de minunata Ecaterina Schmidt, o tânără de 26 de ani din Giurgiu. Noi obișnuiam ca între 1 și 3 noaptea să mergem câte două la furat ceapă și salată din grădinile rușilor. Ecaterina a fost prinsă, legată cu codițele de un stâlp și bătută groaznic până dimineață. Am găsit-o agățată de stâlp, vânătă toată, desfigurată, în stare de inconștiență. A făcut pneumonie și a murit. a treia zi, cu toate eforturile noastre de a o salva...

Ialgoczi Heinrich Arthur

În lagăr mi se spunea Buby Electricianul fiindcă eram un foarte bun meseriaș. Rușii mă respectau, dar nu beneficiam de un regim alimentar preferențial și nici de santinele nu scăpam, oriunde aș fi fost solicitat. Principala mea misiune era de a pune în funcțiune captura de război a rușilor. Cum meseriașii buni erau foarte greu de găsit în Donbass, am fost pur și simplu răpit de două ori de ofițeri ai unor lagăre vecine, fiind la un pas de a fi declarat „evadat”, ceea ce ar fi fost echivalent cu condamnarea la moarte prin împușcare.  

Frauenhoffer Nicolae

La vârsta de 18 ani, pe 14 ianuarie 1945, am fost îmbarcați într-un tren în gara Jimbolia și deportați în lagărul de la Krivoirog, unde am fost deținut 9 luni. Adevăratul coșmar a început odată cu transferarea mea în lagărul nr. 1, unde erau deținute aproximativ 2.000 de persoane, români, unguri, polonezi și sârbi. Din cauza foametei se murea pe capete. Colac peste pupăză, a izbucnit și o epidemie de dizenterie, imaginați-vă ce a fost acolo, bărbați și femei laolaltă... În iarna anului 1946 mi-au degerat picioarele. Printr-un miracol nu mi-au fost amputate, dar am rămas până în ziua de azi cu un defect. În 1947 am muncit trei luni într-o mină. Fierbeam cartofi într-o cutie, mâncam roșii crude adunate de pe câmp. Câteodată localnicii își făceau milă și ne invitau la o friptură de... popândău! Într-una din zile epuizat, am căzut pe drum. M-au ridicat două fete și m-au târât până în lagăr, riscând să fie pedepsite. Ele mi-au salvat viața atunci.

Edith Chivescu 

Eram încă mică în 1949, dar n-am să uit niciodată ziua în care tatăl meu Gerg Braun s-a întors din lagăr. Anii cumpliți petrecuți la muncă, în Donbass, îl făcuseră de nerecunoscut. Era în întregime deformat, umflat, din cauza consumului de sfeclă furajeră. Abia după două săptămâni a început să-și revină, topindu-se, devenind sub privirile îngrozite ale familiei un schelet umblător... 

 

Toate aceste mărturii evocă o perioadă dureroasă din istoria noastră, când mii de oameni nevinovați au plătit cu viața și tinerețea lor un preț uriaș demenței șobolanilor roșii. Fie ca aceste momente ale rușinii să nu se mai repete niciodată în istorie!

Anchetă realizată de Sorin Roșca și Nicolae Nichifor cu sprijinul substanțial al Comitetului Director al Forumului Democrat al Germanilor Constanța.  

„Agresiunile Uniunii Sovietice împotriva lumii 1919-1989” (SARIN & DVORETSKY 1996)

gen. Oleg Sarin & col. Lev Dvoretsky, Război împotriva speciei umane. Agresiunile Uniunii Sovietice împotriva lumii 1919-1989, Antet, București, 1997, 307 p.

3 Cuvînt înainte

14 I.Război în Pirinei, dirijat de la Kremlin

38 II.Umbra sovietică peste Suomi

61 III.Legea junglei, în documente oficiale

79 IV.Ultima aventură militară a lui Stalin

119 V.Terenul de probă din Vietnam

152 VI.Orientul Mijlociu și Africa

181 VII. Criza din Caraibe

213 VIII.Europa de Est în termeni sovietici

245 IX.Sindromul afghan

271 X.Exportul armelor - un factor exploziv

281 Încheiere

290 Note

301 Index

coperta 4: Titlul original, în engleză, este Alien Wars. Am dorit să păstrăm nealterat sensul cuvântului alien, acela consacrat în conștiința colectivă, de ființă străină și ostilă speciei umane. Ne-am hotărât să traducem această sintagmă care te duce cu gândul la science-fiction, prin Război contra speciei umane.
Invazii inumane fățișe, bine organizate, asta au reprezentat acțiunile militare, intervențiile armate sau politice ale URSS, atât în interiorul său, unde a distrus etnii întregi, cât și în țări străine, unde a dori (și de multe ori a reușit) să impună o ideologie, un conducător, o formă de organizare străine speciei umane, specifice alien-ului comunist.
Este monumentul ca ceastă monstruozitate străină și ostilă omenirii să fie dezvăluită, iar modul în care proliferează, distrus.
Alien Wars prezintă materiale incendiare - despre care până nu demult circulau doar presupuneri sau aluzii, în presa străină, precum și în guvernele lumii libere - scrise de doi cunoscători din interior.
Generalul Oleg Sarin, retras din Armata Roșie, a fost redactor șef adjunct al ”Stelei roșii” (Krasnaya Zvezda), cotidianul forțelor armate ale URSS. S-a înrolat în 1958, ca absolvent al Academiei Militare Sovietice și al Școlii de Artilerie, deținând și un doctorat în istorie. Cea mai recentă apariție pe lista operelor sale este Sindromul afghan: Vietnamul Uniunii Sovietice, lucrare scrisă în colaborare cu reputatul autor L. Dvoretsky.
Colonelul Lev Dvoretsky a intrat în armată în 1948, servind până la retragere, în 1982. A urmat Colegiul Militar și Școala Militară de Aviație și a primit un doctorat în ziaristică de la Universitate din Moscova. În prezent, este directorul publicațiilor militar-istorice și militar-economice ale firmei ruso-americane Amscort International.
Editorul

„Ethnie et confession en Transylvanie” (BOCȘAN & LUMPERDEAN & POP 1996)

Nicolae Bocșan & Ioan Lumperdean & Ioan Aurel Pop, Ethnie et confession en Transylvanie (du XIIIe siecle au XIXe siecle), Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 1996, 205 p.

5 Ioan Aurel Pop, Ethnie et confession. Genese medievale de la nation roumain moderne

61 Ioan Lumperdean, Nation et confession au XVIII siecle. Options et preocupations pour l union eclesiastique des Roumains de Transylvanie

93 Nicolae Bocșan, Nation et confession en Transylvanie au XIX siecle. Le cas de la Metropolie roumaine

183 Index