„Piratul politicos” („TOMIS” 1994)

 Aura Dunitrache (traducere), Din istoria bătăliilor pe mare. „Piratul politicos”, „Tomis”, Constanța, noiembrie-decembrie 1994

Germania se afla deja în război cu Rusia, iar armatele Kaiserului erau masate la granița cu Belgia. Era aproape sigur că Franța va intra în război în zilele următoare. Numai Anglia stătea în expectativă. Putea ea, așa cum credea guvernul german, să rămână în afara conflictului care se răspândea cu repeziciune în toată Europa, ca urmare a asasinării Arhiducelui Ferdinand la Sarajevo? Sau ar fi reconsiderat Cabinetul englez, întâlnit într-o sesiune secretă, eforturile diplomatice ale lui Sir Edward Grey de a se retrage din Puterile Centrale [?] și să acționeze contra Germaniei? Sau vor reuși diviziile lui Moltke să violeze granițele Belgiei?

Otto Weddigen, comandantul lui U-9, era pe deplin conștient de situația internațională. Dar, la fel ca mulți alți ofițeri profesioniști, a căror datorie era să execute ordinele fără împotrivire, el acorda puțină atenție politicii. În ceea ce-l privea, luna august 1914 era marcată de un singur eveniment - logodna sa. Deși un înflăcărat patriot, el dorea din toată inima să mai întârzie câteva săptămâni până ce Irma va deveni mireasa lui. Apoi, putea să se întâmple orice.

La fel ca și contemporanul său Max Horton, tânărul oberleutnant Weddigen și-a câștigat reputația ca urmare a unor exerciții efectuate în timp de pace. Când luase parte la manevrele din mai 1913, el a lovit trei nave cu o singură salvă de patru torpile - două de la pupa și, după puțin timp, două de la prova. Mai târziu, și-a câștigat reputația ca bun navigator când a manevrat U-9 pe timpul unei furtuni violente. Apoi a câștigat respectul echipajului său când a sărit în apa înghețată a Mării Nordului pentru salvarea unui marinar  ce căzuse peste bord, fapt care l-a costat un braț rupt.

Ambițiile sale au fost repede spulberate când U-9 a întâmpinat o furtună violentă la nord de Olanda. Vremea înrăutățindu-se cu fiecare minut, Weddigen a schimbat direcția spre vest pentru a scăpa de mânia mării. Furtuna a ținut două zile. În dimineața celei de a treia zile, submarinul de afla la 22 mile vest-nord-vest de Scheveningen. Vizibilitatea era aproape bună, deși valurile perseverau în înălțime, iar vântul se transformase în briză. Prin periscop nu se zărea nici un fel de navă în zonă, așa că U-9 s-a ridicat la suprafață pentru a-și încărca bateriile, operație care, de obicei, trebuia efectuată în timpul nopții. 30 de minute mai târziu, când își lua micul dejun, a fost chemat în camera de comandă. Spiess, căpitanul său, avea dreptate. Se zărea o navă și după aceea un mare fum negru, ceea ce presupunea că nava era urmată de altele.

„Intrați în imersiune! Să încercăm să privim mai de aproape!” Erau trei crucișătoare, probabil clasa Birmingham. Întorcându-se către Spiess, a spus: „Pregătiți-vă pentru atacul cu torpile”.

Conform cronometrului, era exact 7,29 a. m., ora Europei Centrale. Torpilele fiind lansate, treizeci și una de secunde mai târziu echipajul de pe U-9 a auzit o explozie subacavatică.

Torpila a nimerit Aboukir la prova. Crezând că Aboukir s- a lovit de o mină, cele două crucișătoare, Hogue și Cressy, s-au întors că-i acorde ajutor. Nici una n-a realizat că se aflau în pericol, nebănuind prezența unui submarin în zonă.

U-9 s-a ridicat la adâncimea periscopului și Weddigen a încercat să salveze situația. Aboukir începea să se scufunde, iar compartimentele sale lansaseră bărcile la apă pentru a salva supraviețuitorii.

Weddigen a ordonat lansarea altor torpile. Ținta aleasă era un distrugător de 12.000 tone. Exploziile care s-au auzit au confirmat succesul, deși Hogue a început să deschidă focul asupra submarinului. Fântâni arteziene s-au format în jurul submarinului, iar U-9 a scăpat intrând în imersiune.

Hogue a început să se scufunde și în timp de 15 minute s-a alăturat lui Aboukir pe fundul apei. În mai puțin de o oră, Royal Navy a pierdut două nave vechi, dar bune. Necrezând că un singur submarin putea provoca un asemenea dezastru, englezii presupuneau că au fost atacați de un convoi de U-boot-uri. 

Acum U-9 și-a îndreptat tunurile spre ultimul crucișător supraviețuitor lansând două torpile. Prima și-a greșit ținta cu vreo 20 de picioare, iar cea de-a doua a lovit traversa.

Când Weddigen s-a ridicat la suprafață pentru a constata avariile produse lui Cressy, a fost nevoit să se scufunde rapid, deoarece tunarii, rămași la posturi, au început să deschidă focul. Ultima torpilă lansată de U-9 a lovit în plin pe Cressy. Weddigen a continuat să privească spectacolul sfâșietor al morții ce bântuia la bordul lui Cressy până ce acesta  a dispărut sub valuri. U-9, un submarin de 493 tone, cu un echipaj de 28 de oameni, a distrus în total trei crucișătoare cu un tonaj de 12.000 tone fiecare, cu pierderea a 1460 de vieți - o cifră ce include o serie de pensionari reactivați și un număr de cadeți în vârstă de 14 ani, trimiși pe mare la izbucnirea războiului.

Weddigen scria despre Cressy: „Tunarii erau la locul lor căutându-și cu disperare dușmanul. Au fost curajoși până în ultima clipă neștirbind numele patriei lor.”

Britanicii, însă, nu au fost așa de generoși cu laudele. Ei presupuneau că atacul fusese desfășurat de mai multe U-boot-uri; The Times remarca chiar prezența unui martor ocular care ar fi depistat trei periscoape. Sentimentul pierderii a 60 de ofițeri și a 1400 de marinari n-ar fi fost atât de chinuitor dacă totul s-ar fi întâmplat într-un atac deschis, dar în condițiile în care a avut loc a fost o mare durere. Nu aceleași lacrimi de crocodil au fost vărsate când Max Horton a scufundat crucișătorul Hela, în condiții similare și soldat cu pierderea a numeroase vieți.

Părăsind Wilhelmshaven pe 13 octombrie, alături de U-17, cele două submarine au traversat Marea Nordului cui intenția de a patrula în apele de la Scapa Flow. Două zile mai târziu, submarinul a interceptat o escadră de crucișătoare. Neavând o poziție favorabilă pentru declanșarea unui atac, Weddigen era gata să renunțe.

Dar, văzând că dușmanul și-a redus viteza și se îndrepta spre el, s-a răzgândit. Endymion a fost prima navă care s-a oprit, apoi Hawke care a lansat la apă o șalupă pentru a colecta corespondența de la surata sa. Se pare că, în ciuda pierderii lui Aboukir, Hogue și Cressy, navele britanice nu erau pe deplin conștiente de pericolul atacurilor submarine, lansându-se într-o asemenea acțiune în apele patrulate de dușmani. Weddigen a mulțumit ștelei sale norocoase și a profitat de avantajele oferite de zeița Fortuna.

Weddigen a trimis de la 500 iarzi distanță o torpilă către Hawke, care, fără nici o apărare subacvatică, a dispărut sub apă în mai puțin de 8 minute. Față de situația anterioară când Hogue și Cressy se repeziseră să ajute nava Aboukir, acum cele două crucișătoare au părăsit imediat zona, lăsând supraviețuitorii să se descurce singuri. Din totalul de echipaj de 544, numai 73 au reușit să se salveze când navele aflate în apropierea dezastrului au încercat să-i pescuiască.

Weddigen primise deja Crucea de Fier cl. I pentru tripla victorie din septembrie, iar acum i se acordase Medalia pentru Merit - fiind primul ofițer din navigație care a fost astfel onorat - medalia fiindu-i înmânată de Kaiser Wilhelm însuși. După un concediu de boală, el a primit comanda submarinului U-29, chiar dacă nu așa de mare ca U-9, care poseda torpile de 19,7 inci, în loc de 17,7 inci.

În martie 19515, Weddigen a părăsit Wilhelmshaven în căutare de noi ținte. Hotărârea comandamentului naval a fost ca U-boot-urile să nu mai atace orice tip de navă, ci numai cargourile.

Trecând cu bine prin apărarea antisubmarină de la Strâmtoarea Dover, U-29 și-a început campania în vecinătatea Insulelor Scilly pe 11 martie. Nava amenințată a fost Adenwen. Respectând spiritul și legea internațională, el a acordat 10 minute echipajului să-și adune lucrurile și să părăsească nava în bărcile de salvare. Deviza sa „nici o viață să nu se piardă” a fost relatată presei de către supraviețuitorii ajunși la țărm, iar Times l-a poreclit „piratul politicos”. Purtarea sa în acest caz ca și în multe altele a fost exemplară. Când un membru al Adenwen a căzut în  apă în timp ce încerca să treacă în barca de salvare, Weddigen personal i-a trimis acestuia haine uscate.

Puțin mai târziu, el a scufundat nava franceză August Consell după ce și-a cerut scuze comandantului pentru acțiunea sa, trimițând în acest timp complimente lordului Churchill. În ziua următoare, a interceptat un convoi de patru nave și după ce a asigurat securitatea echipajului, le-a trimis pe toate patru la fund cu o singură torpilă.

Weddigen scufunda navele folosind de regulă o singură torpilă. U-29 avea două tunuri de punte de 3,4 inci care limita atacurile pe  care lea-r fi putut declanșa în acțiunea sa de patrulare. Folosind deja 6 torpile din stocul limitat, el s-a îndreptat spre nord cu speranța că va putea folosi torpilele rămase scufundând o navă dușmană. Câțiva experți au precizat că Weddigen s-a decis să se îndrepte spre nord în apropiere de coastele Scoției pentru că nu ar fi vrut să riște trecând din nou prin apărarea antisubmarină de la Strâmtoarea Dover. Dar alegerea tutei a fost probabil determinată de o ocmbinație a celor două ipoteze.

Încărcându-și bateriile în timpul nopții, U-29 a stat un timp pe fundul apei. Weddigen a interceptat întreaga flotă britanică în zorii zilei de 18. Nevenindu-i să creadă în norocul ce i-a fost hărăzit, comandantul lu U-29 a intrat în imersiune folosind motoarele electrice la viteza maximă și căutând un prielnic care să-i permită atacarea primei nave din escadră. Apoi, după un interval de timp, a adus submarinul la adâncimea periscopului și a ales nava Neptune ca țintă inițială. Dar, datorită navigației în zig-zag a acesteia, torpila lansată a eșuat.

Bulele de apă formate în urma torpilei au prevenit celelalte nave aflate în vecinătate. U-boot-ul a alertat paza tocmai când Weddigen se hotărâse să atace a patra navă din escadră. Concentrat asupra găsirii unei poziții cât mai bune de atac și derutat de manevrele executate de aceste nave mari ce navigau spre el cu o viteză de aproape 17 noduri, a fost foarte surprins când a constatat apropierea lui Dreadnought dinspre tribord.

Ofițerul de pază, lt. cdr. Piercy, a zărit periscopul lui U-29 și a reacționat cu promptitudine la strigătul de prevenire al comandantului Alderson. Temerarire, nava următoare, a zărit de asemenea U-boot-ul, dar Alderson manevrând nava sa de 17.900 tone ca un distrugător rapid în atac și-a schimbat poziția către port și aproape simultan prova sa a intrat în forță în submarin distrugându-i instalația de presiune.

U-29 s-a resimțit în urma impactului, iar ofițerii de pe puntea lui Dreadnought au putut vedea numărul de înregistrare al submarinului înainte ca acesta să se scufunde. Distrugătorul Blanche, trecând câteva momente mai târziu, a putut vedea „mult ulei și bule de aer la suprafață”. Nu erau supraviețuitori și nici urmă de navă. Doar o pată mare, neagră, arăta că acolo se afla mormântul lui U-29.

Succesele lui Otto Weddigen asupra lui Aboukir, Cressy și Hogue au fost comparate cu legenda lui David și a lui Goliat. În final, oricum Giliat - în postura lui Royal Navy - a câștigat.

„Periscop” (ROȘCA 1994)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, noiembrie-decembrie 1994

*

În vreme ce pe mândrele plaiuri mioritice edificarea Tranziției multilateral dezvoltate se desfășoară din plin, în conformitate cu avântatele îndemnuri ale marelui șlagăr „Noi suntem români”, în vreme ce până și banala hârtie de ziar a ajuns o extrem de complicată problemă națională, pogorâtă din senin taman în spinarea guvernului Văcăroiu, care tocmai desăvârșește o nouă capodoperă (impozitul pe folosirea lui în din a), iată că la Constanța a făcut un popas nava „World Renaissance”, având la bord 400 de scriitori și numeroși oameni de afaceri „din 329 de țări europene”, cum bine zice Aurelia Lăpușan din „Cuget liber” (nimeni nu s-a prins că celor 328 de țări din Europa trebuie să le adaugi Țara Vrancei). Mulți dintre scriitorii acestor binecuvântate meleaguri pontice au rămas ca la dentist aflând că 400 de confrați fac agrement gratuit pe mările și prin porturile bătrânului continent, în timp ce lor nu le asigură nimeni nici măcar o pastă de pix, darmite o croazieră pe canalul Dunăre-Marea Neagră!

*

Ministerul Culturii și Uniunea Democratică a Tătarilor Turco-Musulmani din România au organizat la Constanța simpozionul „Originea Tătarilor. Locul și rolul lor în România și în lumea turcă”. Alături de reprezentanții locali ai comunității turco-tătare au răspuns invitației de a participa personalități ale vieții științifice și culturale, între care academician prof. dr. Virgil Cândea și prof. dr. Șerban Papacostea. Numeroși istorici, muzeografi, specialiști, bibliografi, reprezentanți ai cultelor, ziariști, oameni de cultură și studenți au umplut până la refuz sala de festivități a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie. Au onorat cu prezența lor această manifestare personalități ale comunități turco-tătare din Canada, Turcia, SUA, Ungaria, Tataristan, Crimeea, precum și oficiali constănțeni. Editura „Kriterion” a organizat un stand de carte, marcând 25 de ani de activitate editorială.

*

Cu prilejul înființării la Trieste (Italia) a Societății Est și Central Europene de Ecologie Matematică, la care au aderat Rusia, Bulgaria, România, Bosnia-Herțegovina, Croația, Ucraina și Slovacia, dr. Dumitru Iacobaș, de la Universitatea „Ovidius” din Constanța, a fost ales în funcția de președinte al acestui important for științific.

*

După 30 de ani de muncă, compartimentul de informare bibliografică al Bibliotecii Județene Constanța a elaborat „Bibliografia Dobrogei”, instrument de mare valoare documentară, în care sunt cuprinse publicațiile tipărite pe teritoriul Dobrogei și cele privind Dobrogea, articole, poezii, fragmente de text, iconografie etc. Prin tipărirea acestei prețioase lucrări, „Bibliografia Dobrogei” ar putea deveni un excepțional îndrumar practic la dispoziția celor interesați. Pe această temă a fost organizat colocviul „Bibliografia locală, azi” inițiativă a filialei Constanța a Asociației Bibliotecarilor din Bibliotecile Publice.

*

Prestigioasei cercetătoare biochimie marină, conf. dr. Natalia Roșoiu de la Facultatea de Medicină a Universității „Ovidius”, i s-a înmânat Premiul Academiei Române pentru monografia „Substanțe biologice active din organisme marine”, realizată în colaborare cu prof. univ. Mihai Șerban, membru corespondent al Academiei. 

„Efigii Măcinene” (ROȘCA 1994)

S. R., Efigii Măcinene, „Tomis”, Constanța, noiembrie-decembrie 1994

În excepționala organizare a Inspectoratului pentru Cultură al Județului Tulcea, a Consiliului Local și a Casei de Cultură, au avut loc la Măcin manifestările celei de a doua ediții a Zilelor Culturii, sub genericul „Efigii Măcinene”. Ca o dovadă a faptului că ediția din 1993 s-a bucurat de succes, oaspeți de marcă au onorat cu prezența lor această reuniune cultural-științifică, participând cu lucrări de înaltă ținută la simpozioanele organizate cu acest prilej. Astfel, eminentul profesor dr. Gheorghe Buzatu, prof. univ. Emil Eamandi, prof. Sorin Mureșanu și prof. Vasile Popa au prezentat tema „23 August-12 septembrie-25 octombrie 1944 în perspectivă istorică”, iar dr. Eugen Dijmărescu, vicepreședinte al Senatului României, a susținut tema „Reformă și tranziție - condiționări, limite, alternative”. Cele câteva lansări de carte, spectacolul oferit de Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, cu apreciatul actor George Motoi la „timonă”, întâlnirea cu scriitorul Ioan Lăcustă și concursurile de creație literară și plastică sunt tot atâtea repere ale acestei ediții, la care au participat scriitorii Sorin Roșca și Ovidiu Dunăreanu, preot lector univ. Nichita Runcan, prof. Ernesto Mihăilescu, sculptorul Stelian Bâscă, ing. Lucian Matei, primarul orașului Măcin și, nu în ultimul rând, Chiazim Baear, directorul Casei de Cultură Măcin. Felicitări și succes ediției 19965

„Concursul revistei „Observator” - Munchen” („TOMIS” 1994)

 ***, Concursul revistei „Observator” - Munchen, „Tomis”, Constanța, noiembrie-decembrie 1994

Pentru cea de a treia ediție a concursului cu premii pentru poezie, proză, eseu, reportaj bazată pe recent deschiselor arhive, epigramă etc, redacția OBSERVATOR invită pe eventualii candidați să-și expedieze manuscrisele - nu mai ample de 15 pagini pe două rânduri - la adresa Gorzerstrasse 105 A, 815549 Munchen, Deutschland, Radu Bărbulescu, până la data de 5 martie 1995. Rezultatele concursului și premierea vor fi anunțate și apoi susținute la Constanța în cursul lunii mai, la o dată ce va fi comunicată în timp util. Condițiile de prezentare a manuscriselor sunt cele obișnuite.

Discursul lui A. Soljenițân în fața Dumei de Stat a Rusiei la 28 octombrie 1994 („TOMIS” 1994)

S. F., „Tomis”, Constanța, 19 (4?5)

Aleksandr Soljenițân este prezent în „Contrapunct” nr. 13 cu textul discursului rostit în fața Dumei de Stat intitulat Vindecarea Rusiei mai este încă posibilă. De reținut ce zice rusul: „Din Asia Centrală și Transcaucazia este timpul să plecăm definitiv. Astăzi, Asia Centrală și Azerbaidjanul se îndreaptă, cu înverșunare, spre lumea musulmană și se vor vărsa inevitabil în ea. Lumea musulmană crește, aceasta va fi unul din fenomenele grandioase ale secolului XXI. Noi nu trebuie să ne amestecăm acolo.
Dar, în același timp, nu putem refuza Belarus-ul. Belarus tindea spre noi, iar noi l-am refuzat din considerente de buzunar, economice, care la noi sunt mai presus de toate! De parcă n-am observa că în masele populare bieloruse și ucrainene crește înțelegerea faptului că milioane de oameni au trecut printr-o ruptură dureroasă a legăturilor de rudenie, că suntem popoare înrudite, că trebuie să fim împreună.
Iar în cea ce privește Kazahstanul... Din Kazahstan nu putem fugi nicidecum”.

„Periscop” (ROȘCA 1994)

*

Sala Polivalentă a complexului hotelier „Steaua de Mare” din Eforie Nord a găzduit lucrările simpozionului internațional cu tema „Statutul jurnalistului european”, organizat de Societatea Ziariștilor din România. Au participat reprezentați ai mass-media din Italia, Franța, Portugalia, Cipru, Croația, Polonia, Bulgaria, Grecia, Rusia, Slovacia, Republica Moldova și România. 

*

Un succes fără precedent al partidului condus de senatorul C. V. Tudor: atât președintele Ion Iliescu, cât și ministrul culturii, poetul Marin Sorescu, au acceptat propunerea de instalare a bustului savantului N. Iorga pe soclul fostei statui a lui Lenin din Piața Presei Libere, care se va numi Piața Nicolae Iorga. Păcat că în timpul vizitei la Constanța, fugărit prin oraș de revoluționarii lui Cercel, CVT n-a avut răgazul pentru a admira monstruozitățile sculpturale din preajma Primăriei și Prefecturii... Să așteptăm însă cu încredere viitoarea sa vizită!

*

Din informațiile oferite de dr. Sorin Rugină, medic la secția Boli contagioase a Spitalului Municipal, aflăm ce mai aduc ai noștri de prin Turcia. După geci din piele de piele, blugi, cingo, napolitane și sugiuc, acum e la modă... holera! Primii 31 de „importatori” ai microbului, preluat din localitatea Iketele au și sosit, dar mai sunt așteptați încă 40! Cu SIDA am dat (...) întregii țări, cu holera așijderea. De ce-or fi zicând unii că „tot Banatu-i fruncea?” Ia băgați-vă mințile-n cap, măi., că aducem și ciuma bubonică, dacă ne supărăm!

*

S-au împlinit zece ani de funcționare a unui prestigios lăcaș de cultură și instruire dobrogean: Casa de Cultură a Tineretului din Mangalia. Din inițiativa unui comitet de organizare condus de Irina Todașcu, director al acestei instituții, au avut loc pe parcursul ultimei săptămâni a lunii octombrie, lansări și prezentări de carte și discuri, întâlniri cu membrii trupei de teatru și a opta ediție a Festivalului de Muzică Ușoară „Ancora de Aur”. Felicitări și „La mulți ani!”

*

Muzeul de Artă din Constanța a găzduit a patra ediție a Salonului Internațional de Benzi Desenate, organizat de Asociația Arhitecților din Constanța, Asociația Realizatorilor de Bandă Desenată din România, Aliance Francaise Constanța și Serviciul Cultural al Ambasadei Franței la București. Prezent la deschiderea salonului, Paul Laffont, atașat cultural al Ambasadei Franței, a ținut să aprecieze în termeni elogioși sprijinul primit din partea Inspectoratului pentru Cultură Constanța, Muzeului de Artă, Liceului de Artă, Palatului Copiilor și ziarelor „Cuget liber” și „Azi”.

*

Noi contribuții la o posibilă „Istorie a privatizării la Constanța”. Aldo Scoglamiglio, simpaticul patron al firmei constănțene Aldo Secondo SRL s-a întors de la Napoli cu traista plină de rețete ale unor specialități peninsulare: pizza, spaghette, crochete și multe altele. Ținând cont că se apropie Sărbătorile de iarnă, domnia sa ne-a asigurat că nu prețurile vor fi cât roata de la căruță, ci delicioasele sale pizza! Nu se lasă mai prejos nici dinamicul Turgut Celiparmak, un alt „stranier” de-al nostru, patronul firmei Folette SRL, care și-a transformat fostul magazin de textile de lângă Poșta veche în restaurant cu specific turcesc. Dacă noi ezităm, cu gândul la sarmale, domnia lui afirmă că nimeni nu gătește aici kebaburi, vinete umplute și iskembe mai grozave! Dinspre Doi Dibaci SRL și al său patron Costin Geană, vești pline de optimism: un sediu nou pe str. Lucaci nr. 19, peste drum de Universitate, exclusivitatea pentru Constanța pentru produsele firmei A TI, o gamă record de produse alimentare pentru Crăciun și Revelion. Aceleași vești bune de la Otilia SRL, patron Gheorghe Bubuleandră, care concurează cu succes mai „tânărul” „Dramex”, precum și de la Casa Internațional, patron Vasile Bîrzu, care a pus în vânzare celebrele televizoare NEI la cel mai mic preț de pe piață în magazinul să de pe bd. Tomis. Competiția continuă!

*

Sesiunea științifică „Epos arheologic și istoric la Dunărea de Jos”, organizată de Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța  și Muzeul Dunării de Jos Călărași, a fost dedicată eminentului cercetător și arheolog, care a împlinit în decembrie 1994 70 de ani. Bucurându-se de participarea cercetătorilor istoriei și arheologiei, sesiunea a prilejuit audierea câtorva zeci de comunicări de interes și o deplasare de studiu pe traseul Călărași-Ostrov-Păcuiul lui Soare-Adamclisi-Constanța.

*

S-au împlinit zece ani de la înființarea cenaclului literar „Metafora” din Basarabi, astăzi Asociația Literară „Metafora”, cu publicație proprie, editură și rețea de difuzare! Felicitări lui Ioan T. Ștefan și colaboratorilor săi pentru ce au realizat, precum și urarea „La mulți ani!”

*

Au apărut numerele 16-17 ale publicației „Albatrosul”, supliment literar-artistic al ziarului „Cuget liber”. De la număr la număr mai incisivă și mai elevată, publicația se bucură de prezența în paginile sale a unor nume de prestigiu: Sorin Preda, Dinu Ghezzo, Alexandru Preda, Florin Șlapac, Nicolae Motoc, Constantin Novac, Emilia Dabu, Elena Plămadă etc. Pentru numerele viitoare și-a anunțat colaborarea cunoscutul scriitor Nicolae Paul Mihail, prietenul și colaboratorul de o viață al lui Eugen Barbu.

„Concurs de debut editorial” („TOMIS” 1994)

 ***, Concurs de debut editorial „Lucian Blaga”, „Tomis”, Constanța, octombrie 1994

Editura „Muntenia” din Constanța în colaborare cu revista „Tomis” organizează, în întâmpinarea aniversării centenarului nașterii lui Lucian Blaga, un concurs de manuscrise de poezie. Detalii în mass-media centrală și locală începând cu luna ianuarie 1995.

„Marin Porumbescu” (DUNĂREANU 1994)

 Ovidiu Dunăreanu, Marin Porumbescu, „Tomis”, Constanța, octombrie 1994

Pe terasa lui Marin Porumbescu am ajuns în decursul a două decenii de câteva ori. De fiecare dată însă m-a încercat același sentiment ciudat și nemărturisit. Suspendată în văzduh, lângă hotarul dintre apă, pământ și cer al micului port Tomis ea mi s-a părut a fi un semn al focului. În pasiunea acestui faun marin flăcările clipei fremătătoare se întâlneau cu adânci și ascunse oxidări, invizibile cu ochiul liber. Dar acolo nu puteai avea ochiul liber, aveai dinainte spirala unei fosile și vedeai cu câteva mii de ani în urmă. Privirea îți cădea pe înțeleapta față a unei broaște țestoase și-n ochi îți luneca un viitor, pentru care nu găseai încă un nume. Terasa era un microscop de văzut timpul la dimensiuni neașteptate. Parcă nici pescărușii nu planau într-un timp de mărime naturală. Acolo, sub puterea miracolelor ei, și-a zămislit scriitorul cărțile: Ucigașul de papagali, Gușterii și patru pipe, Ceasul viu, Păsări subterane. Ele vorbesc despre semnele vii ale unei lumi mai bune și mai frumoase. (Numai ce e frumos poate deveni și bun).

Terasa însăși a fost o „carte” tulburătoare. O „carte” în care cele mai disparate ipostaze ale materiei - piatra și limfa, lemnul și rugina, metalul și lacrima erau silite să vorbească omului. De-acum, totul a devenit amintire. De-acum, cel ce le-a însuflețit cu ardoarea spiritului și sufletului său, scriitorul Marin Porumbescu, obosit de ani, de boală și uitare, de singurătate și frig, s-a retras grăbit dincolo de hotarele firescului în legendă, lăsând în noi un sfârșit de octombrie cernit și gol.

„Festivalul internațional de haiku” (CORDONEANU 1994)

 Vera Cordonescu, Festivalul internațional de haiku, „Tomis”, Constanța, octombrie 1994

Dedicată tricentenarului Matsuo Basho, a II a ediție a Festivalului organizat de Societatea de haiku din Constanța s-a bucurat, sub președinția poeților Aurel Rău și Constantin Abăluță, de prezența a numeroși invitați din țară și din străinătate: Kinuko Jambor, consilier al Asociației Internațională de Haiku (Japonia), David Cobb, secretar al Societății Britanice de Haiku, Hames W. Hackett (SUA), Marijan Cekolj, președintele Societății Croate de Haiku, redactor șef al revistei „Vrabac”, Colin Blundell, director al editorii Hub (Marea Britanie), Richard Jambor (SUA), Sam Cannarozzi (Franța), Catherine Mair (Noua Zeelandă), Jean Antonioni (Franța), Robert Bebek (Croația), dr. Dumitru Radu (Bacău) și alții.

Programul festivalului a cuprins comunicări, dezbateri, expoziții de grafică, cărți și reviste haiku, ateliere de lucru, spectacole, constituind un prilej de lansare a unor cărți: „Spiritul haiku” (antologie din scrierile lui R. Blyth, editată de Societatea Britanică de Haiku), „Ocolind iazul” (antologie în română și engleză realizată de Ion și Mihaela Codrescu, publicată de editura Muntenia), „Vântul întors de cinci ori” (antologia de tanka editată de Jane și Werner Reichhold, SUA), „Lebedele sălbatice - călătorie haiku” de Kenneth White  (traducere de Florina Dobrescu, publicată de editura Europolis), „Stropi de rouă” de Olga Duțu (Europolis), „99 de exerciții haiku” de Manuela Miga (editura Sakura București), „Ikebana en miettes” de Constantin Frosin (editura Alma, Galați).

Ideea interferenței dintre haiku și celelalte arte a fost ilustrată de spectacolul prezentat de S. Cannarozzi, de filmul „Călătorie spre nordul îndepărtat” de Francois Reichenbach, de „Lebedele sălbatice” de Kenneth White sau de reprezentarea, în premieră internațională, în interpretarea ansamblului din Constanța, a trei Cicluri de cântece compuse de  C. Blundell, ilustrând secvențe haiku de D. Cobb, James Kirkup și M. Basho.

Cu ocazia celei de a II a ediții a Festivalului, au fost acordate premiile revistei „Albatros” (redactor șef I. Codrescu, președintele Societății Haiku Constanța): premiul pentru debut - Dan Doman; premiul pentru o rubrică săptămânală de haiku în revistele „Luceafărul” și „Contemporanul” - C. Abăluță; premiul pentru publicarea în revista „Steaua” a poemelor, eseurilor și articolelor despre haiku - A. Rău, redactor șef al revistei; premiul pentru cea mai bună carte de haiku - „O mie de colibri” de Bant Mesoften (Belgia); premiu pentru traduceri ale poemelor haiku - J. Kirkup (Marea Britanie); premiul pentru eseuri - Bob Jones (Australia); premiul pentru răspândirea haiku-ului în lume - Sono Uchida (Japonia); premiul pentru editarea cărților de haiku - J. Reichhold (SUA); premiul pentru sprijinul acordat în editarea publicațiilor de haiku - editura Muntenia; Marele premiu pentru păstrarea spiritului haiku - J. Hackett.

În încheierea lucrărilor Festivalului, oaspeții străini au efectuat o excursie în țara gazdă spre a cunoaște frumusețile naturii, cultura, tradițiile folclorice ale României

„Femeile în magistratură” (RUSU 1994)

 Titus Rusu, Justiție și injustiții. Femeile în magistratură, „Tomis”, Constanța, septembrie 1994

Eugen Petit, fost șef de secție la Înalta Curte de Casație și Justiție, cu o vastă activitate publicistică, a încercat în două articole publicate în „Curierul Judiciar” din 1930 să demonstreze că femeile sunt inapte pentru funcția de magistrat.

În 1932, senatorul Andre Bardon a propus parlamentului francez modificarea legii de organizare judecătorească în sensul admiterii femeilor în magistratură. Propunerea a fost respinsă.

Ca o ciudățenie menționez și prevederea din „Codul Duelului” Verger de Saint-Thomas, care excludea de la duel femeile, atât ca beligerante, cât și ca martore. Se considera că nu îndeplinesc condițiile de „onoare” pentru a participa la „justiția spadei”.

Pentru prima dată în magistratura română au fost numite trei femei: Sanda Rosetti, Yolanda Eminescu și Simona Popescu, prin Decretul nr. 438 din 15 februarie 1945. La solemnitatea de depunere a jurământului, în sala de ședințe a Secției I a Curții de Apel București, au vorbit Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul Justiției, și Ella Negruzzi, prima femeie avocat din România, care și-a încheiat alocuțiunea afirmând că „ultimele lanțuri au căzut”.

Prima femeie judecător din Dobrogea a fost Maria Pogăneală, numită la Judecătoria Mixtă Constanța, la 24 iunie 1946. În condițiile în care, cu tact și inteligență, ea a evitat capcanele regimului totalitar, umanizând actul de justiție, timp de zece ani, după care, invocând motive medicale, a trecut în altă funcție.

Prima femeie procuror în Dobrogea a fost Lucia Brișcariu, absolventă a facultății în 1953. Următoare a fost Gabriela Timiraș, în 1955.

În prezent, aproximativ 82% dintre magistrații români sunt femei. Nu este locul să discutăm aici cauzele. Același fenomen se constată în domeniul medical și în învățământ.

În Canada am constatat atât la facultățile de drept, cât și în instanțe, parchete și barouri, că proporțiile dintre bărbați și femei sunt egale.

Până zilele trecute, Ministru de Justiție al Canadei a fost o doamnă, care a fost schimbată ca urmare a remanierii guvernamentale. Ministrul de Justiție al provinciei Quebec este Linda Goupil, o franțuzoaică. În USA ministrul justiției este o femeie. La fel și în Franța. Louise Arbour, procurorul Tribunalului Penal Internațional, este o canadiancă. La 27 mai 1999, Louise Arbour l-a inculpat pe președintele Slobodan Miloșevici pentru crime împotriva umanității. Ea este primul magistrat internațional care a pus sub inculpare un șef de stat aflat în funcție. Louise Arbour se va întoarce în septembrie la Ottawa și îl va înlocui pe judecătorul Peter Cory de la Curtea Supremă a Canadei, care a ieșit la pensie. În locul ei se preconizează numirea doamnei Carla del Ponte, elvețiancă.

În România a fost o singură femeie ministru al justiției, Maria Bobu, numită pe criterii politice, fiind soția lui Emil Bobu. Maria Bobu făcea parte dintre cei despre care regretatul coleg Aurică Taină spunea că (...). Dima Nistor, fost judecător la Tribunalul Militar Constanța, apoi avocat, care fusese coleg cu soții Bobu la Școala Juridică din București, povestea că tovarășa ministru a fost, în tinerețe, servitoare la Buzău.

Fostul colonel Oleg Gordievski a scris că în KGB au existat numeroase femei, printre care și juriste. În 1990 a fost aleasă Miss KGB în persoana Katiei Maiorova, prima deținătoare din lume a titlului de „regină a frumuseții a serviciilor secrete”. Domnișoara Maiorova purta o vestă antiglonț cu grația unui manechin și era capabilă să-și anihileze adversarul cu „o lovitură de karate în cap”.

Fostul ministru al justiției, Gavrilă Chiuzbaian, a organizat câteva concursuri de Miss Justiție la Sinaia. Sindrofia de la Sinaia alimenta și rubrici din „Academia Cațavencu”, cea mai amuzantă fiind „Jurnal de bordel”, semnată de Nutzy Spaima Constituții. Într-un text se conchidea: „Dura lex, sed lex, domnule ministru”. Nu mică mi-a fost surpriza când am aflat că Nutzy Spaima Constituții nu era pseudonimul lui Mircea Dinescu, ci a lui Ioan Groșan, autorul volumelor „Caravana cinematografică” și „Trenul de noapte”, pe care le citeam la apariție cu plăcere.

Recent au fost condamnați doi generali de către Secția Penală a Curții Supreme de Justiție. Completul de judecată care i-a condamnat pe cei doi generali a fost compus din Mihai Ciubotaru, președinte, Cornelia Marica și Margareta Teodorescu, judecători. Nu ne îngăduim să facem aprecieri asupra legalității și temeiniciei sentinței. Credem însă că este prima dată când, în conformitate cu legea, generali ai unei armate au fost condamnați de judecători femei.

Aș vrea să menționez câteva doamne magistrat care au onorat locul pe care l-au ocupat în justiția română. Mai întâi, fosta mea colegă de facultate și prietenă Turturică Didina, judecătoare la Tribunalul Orășenesc Constanța, al cărei soț, Staicu Ionel, și el judecător, a fost arestat pe nedrept. Neputând suporta nedreptatea și presiunea socială, la începutul anului 1963, Didina a tăiat cu lama venele de la mâinile fetiței, care avea câteva luni, apoi și le-a tăiat și ea, murind amândouă. Tragedia a zguduit Constanța. Staicu Ionel a fost pus în libertate după doi ani, în sarcina lui neputându-se reține nici o faptă penală. Omul era nevinovat.

Doamna procuror Doina Condulimazi, în prezent pensionară, și-a pus în slujba adevărului inteligența, imensa putere de muncă, pregătirea juridică și o conștiinciozitate ieșită din comun ca procuror de ședință.

Rodica Moscu, fiică de învățători din Vatra Moldovei, cu lecturi alese, iubitoare de muzică simfonică și artă plastică, seamănă cu un personaj romantic dint-o piesă a lui Anton Cehov. Și-a pus inteligența sensibilitatea, instinctul juridic, cultura, imaginația și farmecul în serviciul dreptății. Este judecător la Curtea Supremă de Justiție.

Tânăra doamnă Elena Vlad, procurorul șef al Secției Judiciare de la Parchetul Curții de Apel Constanța, delicată și dreaptă ca un principiu...

S-a înșelat distinsul jurist Eugen Petit. Viața a dovedit că femeile sunt apte pentru funcția de magistrat.