„O carte document” (CUCU 1995)

 Ștefan Cucu, O carte document, „Tomis”, Constanța, 1995, martie

Un fervent justițiar dobrogean, un Don Quijote modern, luptându-se de-o viață cu morile de vânt, este Gheorghe Bărbatu. Venit spre literatură din lumea științei, având un doctorat în domeniul gazelor și petrolului, Bărbatu nu are nici pe departe morgă academică, aulică. Pare, mai degrabă, un sublim „farceur”, un Nechifor Coțcariul de pe țărmul Mării Negre.

Având onoarea de a-i fi, înainte de Revoluție, coleg de catedră la un „celebru” liceu constănțean și mergând cu elevii pe tarla, la „muncă patriotică”, am asistat la niște scene absurde, care stârneau „râsu-plânsu”. Văzând că nu mai e nimic de făcut cu trepădușii Puterii, cu cei care controlau ca în sacoșele copiilor să nu se strecoare vreun ciorchine de strugure, vreun cartof sau vreun știulete de porumb, Bărbatu a rostit cu emfază și cu indignare, această frază memorabilă: „O să vă fac personaje negative în romanul la care lucrez, asta va fi răzbunarea mea!” De atunci și până la sfârșitul campaniei agricole, Bărbatu a împărțit în stânga și în dreapta, cu generozitate - neomițându-le nici pe îngrijitoarele de la ferma zootehnică - roluri pozitive și negative în acțiunea viitoarei sale cărți, care se afla în statu nascendi.

Rodul acestui travaliu îl constituie cartea document - impropriu numită „roman” - Memorii la morile de vânt, apărută în 1993 la Editura Gândirea Românească. Este, de fapt, un „fel de curriculum vitae”, dar scris nu pentru serviciul de „Cadre”, ci pentru posteritate.

Ca într-un „Cine-verita”, Bărbatu înfățișează tale-quale „felia de viață”, realitatea dură, needulcorată, lăsată în starea ei brută, fără să fie decât foarte puțin transfigurată artistic. Acest lucru este precizat în „Cuvântul către cititor”: „Acțiunea din Memorii la morile de vânt este inspirată din (...). Orice asemănare a personajelor cu persoane existente în viață sau care au trecut prin viață nu  este deloc <cu totul întâmplătoare>. Romanul se constituie într-un <remember> privind viața unui intelectual cu rădăcini adânc înfipte în pământul românesc. 45 de ani masacrat intelectualicește de teroarea ignoranților, a impostorilor și a timocraților, personificată generic prin „morile de vânt”, împotriva cărora a luptat cu o biată suliță: memoriile de protest!”

Stilul cărții se bazează pe oralitate, pe spontaneitate, căci Bărbatu scrie așa cum vorbește, fără să aibă exercițiul scripturalității, al scriiturii artistice. Dar, dacă lipsește acea techne aristotelică, acea ars pe care o recomanda Horațiu - prezentul volum creând impresia unui fermecător amatorism literar - în schimb, autorul se remarcă prin inteligență, umor și ironie amară. Este grăitoare această frază cu care se deschide primul capitol al cărții:

„Ca și ceilalți muritori, am fost născut în mod nedemocratic, deci a fi consultat dacă sunt sau nu de acord. Din spusele mamei reiese că la 20 noiembrie 1932, un imens glob de aramă a salutat, cu razele sale de solzi și lumini, primul meu strigăt de protest înregistrat pe malul Mării Negre, la Constanța, pe strada Ion Lahovary, la numărul 41.”

Volumul dă impresia strictei autenticități, autorul dând date reale din viața sa, extrase din „buletinul de identitate”. Urmărim cu interes firul unei existențe derulate în spațiul dobrogean și nu numai, etapele formării unui intelectual autentic, supus permanent servituților, umilințelor erei comuniste. Se află aici elemente, fișe de lucru ale unui „Bildungsroman”, lăsat în stadiu de embrion.

Dar cartea nu investighează numai spațiul dintre Dunăre și Mare, acțiunea ei derulându-se pe întregul  mapamond, în America de Sud și în Extremul Orient, Columbia, Japonia, Hong Kong, Viena, Passau, Paderborn. Bărbatu creează impresia unui picaro modern, hoinărind prin toată lumea, trecând prin numeroase peripeții, pe care le povestește cu mult umor, cu o anumită detașare, fără să „dramatizeze” prea mult lucrurile. Putem menționa acest pasaj în care autorul narează o scenă trăită la Bangkok, când, în timpul nopții, a zărit cu groază cum pe tavan se aflau o mulțime de șopârle, atârnând, precum sabia lui Damocles, deasupra capului său:

„Întors la hotel, m-am învelit etanș în cearceaf, după care am dat drumul la maximum aerului condiționat. Afară era o căldură marcată de termometru la 29 de grade Celsius. Privind tavanul, m-am înfiorat de spaimă. Zeci de șopârle dispuse pe tavan aveau ochii ațintiți asupra mea, astfel încât, în momentul în care un țânțar se așeza pe corpul meu, acestea să se arunce din înalturi, căzând apoi pe podea cu țânțarul în gură”.

Autorul reproduce în carte tot felul de documente: o scrisoare primită de la poetul Grigore Sălceanu și datată 24 februarie 1979 - deci, cu un an și ceva înainte de trecerea acestuia în neființă -,  câteva pasaje din revistele „Veac nou” (2/1982) și „Rumania de hoy” (11/1981), în care este comentată activitatea sa din Columbia. În volum sunt incluse și câteva cântece revenite din adâncurile memoriei autorului și din negurile istoriei: „Zece Mai va fi de-a pururi / Sfânta zi, căci ea ne-a dat /  Domn puternic țării noastre / Libertate și un regat”, „Trăiască Regele în pace și onor / De țară iubitor / Și apărător de țară!”, „A plecat la vânătoare Agarici / A plecat să vâneze bolșevici”.

Fără să aparțină unui profesionist, unui virtuoz al scrisului, ci unui om de știință, care, aflat spre sfârșitul carierei sale, vrea să lase o modestă, dar vibrantă mărturie urmașilor, cartea Memorii la morile de vânt poate fi considerată o fotografie neretușată  a unei epoci, a unor destine individuale.

 

„Bursa manuscriselor” („TOMIS” 1995)

 ***, Bursa manuscriselor, „Tomis”, Constanța, 1995, martie

Uniunea Scriitorilor din România aduce la cunoștință tuturor celor interesați proiectul „Bursa manuscriselor”, menit să realizeze o inventariere bibliografică a producțiilor literare, nevalorificate încă editorial, din toate genurile beletristice, inclusiv traduceri. Banca de date care se va la dispoziția oricărui editor sau cercetător preocupat de soarta literaturii române contemporane presupune obligația autorilor înșiși de a-și prezenta, printr-un scurt referat, creația propusă editării. Pornind de la datele statistice aflate la dispoziția noastră, cele peste 2.000 de edituri înregistrate în țară, alături de aproximativ același număr de scriitori „omologați”, creează o premisă tentantă, dacă nu chiar favorabilă (un scriitor pe cap de editor sau invers!) de colaborare fructuoasă.

Așteptăm semnalele scriitorilor interesați, fie la filialele zonale ale Uniunii, fie la Secretariatul USR, Calea Victoriei nr. 115, București.

„Viața Filialei” (DUNĂREANU 1995)

 Ovidiu Dunăreanu, Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, 1995, martie

*

Faptul că Dobrogea este bogată în proză îl dovedesc și recentele lansări de carte. Aceste întâlniri cu cititorii s-au constituit în tot atâtea prilejuri de manifestare a unei solidarități literare, prin numărul scriitorilor participanți la ele, mai pregnant simțită în ultima vreme în Ținutul Mării, ca semn al rezistenței în fața veleitarismului, dificultăților și indiferenței generale.

*

Inspectoratul pentru Cultură al Județului Tulcea și Filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din Dobrogea au organizat la Casa de Cultură a orașului Babadag lansarea romanului „Procesul unui intelectual” de Al. Prundea și a antologiei de proză contemporană „Vânzătorul de enigme”, editată de revista „Tomis”. Evenimentul a fost onorat de prezența scriitorilor Constantin Novac, Nicolae Motoc, Ernesto Mihăilescu, Florin Șlapac, O. Dunăreanu.

*

Muzeul de Artă Constanța găzduit lansarea volumului de proză scurtă „Spovedania unei femei” de Aurelia Lăpușan, apărut la editura constănțeană „Europolis”. Întâlnirea s-a bucurat de prezența unui public distins, format din scriitori, oameni de presă, radio și televiziune. Au vorbit despre autoare și cartea ei de debut scriitorul Corneliu Leu, editorul Olga Duțu și redactorul revistei noastre, Dan Perșa.

„Periscop” (ROȘCA 1995)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1995

*

La „Casa Presei Libere” din București, directori și redactori șefi de al majoritatea publicațiilor centrale și locale, posturi de radio și tv, agenții de presă, organizații profesionale și sindicate ale jurnaliștilor și editorilor de presă au hotărât constituirea unui organism reprezentativ și unanim recunoscut, care să fie partenerul de dialog unic cu Puterea. Acest organism va avea menirea de a apăra interesele profesionale, juridice și economice ale presei în raport cu marile dificultăți cu care se confruntă: monopolul hârtiei, difuzare, fiscalitate etc. De la Constanța, semnatarii comunicatului de constituire, doar Arcadie Strahilevici de la „Cuget Liber”. Să fie într-un ceas bun!

*

Deși de profesie asistent medical, Ilie Popescu din Constanța este posesorul unei impresionante sculpturi realizate în piatră de un autor mai puțin cunoscut prin sălile de expoziție: Marea Neagră! Ineditele opere de artă pot face cu prisosință obiectul unei expoziții: dar cine-l ajută pe Ilie Popescu?

*

La Teatrul Dramatic din Constanța o nouă premieră: excelenta piesă a lui Miguel Mihura „Trei jobene”, în regia artistică a lui Andrei Mihalache. În distribuție: Nina Udrescu, Diana Cheregi, Vasile Cojocaru, Titus Gurgulescu, Emil Bârlădeanu și alții. Vom reveni în numărul viitor cu o amplă cronică.

*

Cercul Militar Constanța a găzduit expoziția de pictură „Femeia și marea”, care a reunit lucrări semnate de Rodica Mazilu, Gabriela Dima, Anca Donici, Jeni Mazilu și Sonia Machei. Despre lucrările expuse și despre autoare a vorbit Valentin Donici.

*

Au apărut primele trei numere ale unei noi publicații școlari: „Zări albastre”, editată de Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanța. Beneficiind de tehnoredactare computerizată computerizată, de condiții grafice excelente, noua revistă este rodul pasiunii unui grup de adolescenți de profesorul Florin Pietreanu. Succes și zbor înalt spre... zări albastre!

*

Elevii școlii nr. 16 din Constanța sunt autorii unei admirabile expoziții de colaje grafică, intitulată cum nu se poate mai potrivit „Atitudini”. Reunind peste 300 de lucrări, inspirat alese de profesorul Adrian Drăguț, expoziția a fost găzduit de Muzeul Marinei Române.

*

Asociația Filatelică „Tomis” din Constanța a editat cel de-al treilea număr al revistei „Magazin Filatelic”, care se remarcă prin valoarea deosebită a colaborărilor incluse în sumar, prin diversitatea problematicii specifice puse în sumar. Reținem editorialul „Ce ne dorim în 1995”, semnat de Simion Tavitian, redactor șef, „Levantul filatelic”, de Valentin Avramescu, corespondența din Germania, de la dr. Liviu N. Cristea, „Moneda română” de  Gheorghe Moldoveanu.

*

Dovedind că este la curent cu ce se mai întâmplă prin țară, neînfricatul revoluționar local Lazăr Cercel a creat mare supărare forțelor de ordine și locatarilor din imobilul situat pe bulevardul Tomis, la parterul căruia a fost înființat „Clubul 22”. După explozia bombei de la Suceava, după alarmele false de la Otopeni și Iași, hazliul nostru luptător, aflat în conflict cu aripa Metin Cerchez și amenințat cu evacuarea forțată, a trâmbițat scutierilor că, la nevoie, va detona o butelie românească de aragaz. Spre marele noroc al vecinilor de la etaj, butelia s-a dovedit a fi defectă. Alea normale iau foc și explodează și singure! Mascarada a luat sfârșit cu sprayuri paralizante, răcnete, cocteiluri Molotov și tradiționale înjurături mioritice, dar serialul „Lazăr și ai lui” va continua cu episodul „Revanșa temutului Parpanghel”!

„Simeza” (IONESCU 1995)

 Teodor Ionescu, Simeza, „Tomis”, Constanța, martie 1995

Întrucât mi-s un mare liric, în fond inhibat de o „meserie” provizorie (și pasageră), cum au observat niște colegi „grămătici” ai artei noastre universale și chiar naționale (nu naționaliste păcătosule!), cele 40-50 de desene și picturi pe care le-am „analizat” în fuga mare, ale tânărului (25 de ani) Aurel Gheorghiu din Cogealac, m-au desfătat pur și simplu (nu m-au cucerit) adică, m-au năucit cu sinceritatea, cu verva absurdă și imaginația lor organizată și nu atât prin tematica fantastică, cu reminescențe surrealiste, folclorice ori ultraabstracte, cât prin grafica rafinată până la gratuitate, când virilă, gen flamando-olandez (Bosh și ai lui), când chiar alambicată de un umor neaoș (Cochetărie sentomentală).

Recomandăm fără nicio obligație o inspirație locală. (Colega Geta Deleanu e specialistă în kitsch și are meritul ei incontestabil în existența muzeului medgidist.

Arta naivă a lui Aurel Gheorghiu îmi amintește de cea a altui mare naiv constănțean, Mircea Măscurei, cu care, cine știe când, redacția „Tomis” va organiza o expoziție.

„Salonul de iarnă” (DIMA 1995)

 Gabriela Dima, Simeza. Salonul de iarnă, „Tomis”, Constanța, martie 1995

În luna februarie Galeria Amfora ne-a făcut surpriza unei admirabile oferte artistice. Salonul de Iarnă al Asociației Artiștilor Plastici Amfora tinde de câțiva ani să consacre o tradiție acestei bresle artistice. Talentul, imaginația și forța expresivă a actului de creație, caracterizată lucrările celor 30 de expozanți în marea lor majoritate tineri absolvenți ai Școlii de Arte: Virginia State, Ionuț Popescu, Gabriel Stratulat, Maria Goșoiu, Anca Donici, Traian Pihion etc. Între ei se disting personalități deja consacrate: Paul Teodorescu, Haralambie Fantaziu, C-tin  Mîscă, Radu Crînguș, Iuliana Rusu.

Abordând tehnici diferite, de ulei, tempera, guașă, acuarelă, desen sau tuș, stăpâni pe mijloacele expresive ale artei lor, acești artiști acordă spiritului libertatea de a investiga dincolo de dogme și granițe „lingvistice”. Criticii de artă prezenți la vernisaj, Doina Păuleanu și Florica Cruceru, au fost de părere că o mare parte din acești artiști, chiar dacă nu profesioniști, au un talent situat cu mult peste medie, iar îndrăzneala cromatică, ineditul compozițiilor și diversitatea temelor alese, conferă expoziției o dimensiune cu mult mai amplă decât au bănuit chiar artiștii înșiși.

Succesul vernisajului confirmă un debut cu dreptul, la început de an, al Galeriilor Amfora. Într-o vreme când piața este inundată de kitsch, acest generos spațiu cultural este o bucurie.

„Principiul lui Peter” (LUNGEANU 1995)

Emil Lungeanu, Principiul lui Peter, „Tomis”, Constanța, XXX, 295, mar. 1995, p. 2

Profesorul Lawrence J. Peter, doctor în științele educației, și Raymond Hull, dramaturg și ziarist: iată numele celor doi obstetricieni grație cărora s-a născut cu bine, la termen, noua știință a ierarhiologiei. Evenimentul a avut loc la maternitatea editorială „William Morrow and Co. Inc.” (abreviere la Copii incredibili) în urmă cu 15 ani, dar, din pricina diferenței de fus orar, a ajuns prin părțile noastre abia în 1994, odată cu prima ei traducere la „Humanitas” realizată de Gh. Mateescu. Nou-născutul a fost botezat „Principiul lui Peter”.

În ciuda aspectului de arhivă (îndosarierea câtorva duzini bune de cazuri) și a aparenței aforistice bășcălioase, cartea s-ar cuveni clasificată mai curând ca teză științifică sau chiar ca manual de specialitate. Cum a venit deci ea pe lume? Tot scormonind prin depozitele de fiare vechi ale rutinei birocratice, tot curățind de rugină criteriile de selecție și promovare folosite în practic administrativă, Peter și Hull au reușit să scoată la lumină un nebănuit tezaur de legi ale incompetenței profesionale, rezultate din generalizarea experiențelor ierarhice și valorificarea sistematică a unei generoase cazuistici. Analogia cu legile entropiei sociale, faimoasele legi ale lui Murphy din cartea lui Arthur Bloch, este aproape reflexă.

„Constatând incompetența la toate nivelurile, în toate ierarhiile (în politică, în justiție, în sistemul de învățământ și în economie), am emis ipoteza că ea are drept cauză o caracteristică inerentă a regulilor care guvernează repartizarea angajaților”, își explică L. J. Peter demersul, cu tonul expozitiv și impersonal al omului de știință care ne arată cu bățul pe planșă. Prin urmare, incompetența nu are o existență de sine stătătoare, ci se manifestă doar în raportul dintre angajat și postul ocupat  de el. Această relativitate a non-valori personale l-ar fi încântat pe preotul și economistul Matei Boilă care, sub greutatea unui eseu publicat de Ed. Albatros în 1991, strivea gărgăunele marxist la teoriei valorii mărfurilor. Riscul incompetenței nu este - cu  alte cuvinte - unul la purtător, ci rezultă din mișcarea salariatului prin labirintul de scări, scăricele și scărițe din organigrama instituției, dezvoltându-se odată cu fiecare promovare a lui la un etaj superior. Această tendință ascensională nu este rezervată exclusiv fripturiștilor, ci îi antrenează legic și pe angajații lipsiți de veleități carieriste care, dovedind competență în slujbe inferioare, sunt treptat avansați, ceea ce îi va duce până la urmă - paradoxal - tocmai la incapacitatea îndeplinirii noilor funcții încredințate. Este tocmai cercul vicios al ierarhiologiei: Nu poți promova decât pe capabili; odată însă promovați, ei devin incapabili. Consecința principiului lui Peter conform căruia fiecare salariat dintr-o ierarhie tinde să urce până la nivelul său de incompetență, este aceea că - în timp - toate posturile ajung să fie ocupate de incapabili. Munca propriu-zisă este astfel îndeplinită de cei aflați încă la baza piramidei (de unde se vede că strămoșească strigătură la munca de jos este pleonastică, de vreme ce munca nici nu poate fi îndeplinită altundeva decât jos, la poalele ierarhiei), în vreme ce pe treptele superioare se desfășoară, nu-i așa, munca de lămurire (supraveghere, control, indicații prețioase, ședințomanie), în conformitate cu legea lui Menchen: Cine știe, face. Cine nu știe, învață pe alții. Cine nu știe nici să învețe pe alții, conduce. În fața acestei diviziuni piramidale a muncii în secolul XX, rămâi fascinat cât de mult a progresat omenirea de la prima diviziune istorică a muncii din epoca lui Cain și Abel, când pentru întâia dată agricultorul se delimitase de păstor! Și totuși, autorii observă că structurile piramidale (sau keopalene) au devenit deja între timp ele însele desuete, fiind depășite de structuri ultramoderne precum formația T-ului zburător, ilustrată cu schița de la pag. 80 și exemplificată cu cazul unei firme producătoare de aparatură de uz casnic, având la vârf nu mai puțin de 23 de vicepreședinți! Uneori, asemenea vârfuri masive sunt aglomerări artificiale de sinecuri oferite privilegiaților, cocoțați la conducerea unor departamente inexistente, un fel de piramide fără bază botezate de coautori vârful liber-plutitor. Cu excepția acestor aisberguri, care desigur perturbă circulația normală a fondurilor de salarii, angajarea noilor salariați se face aproape la întâmplare, astfel că specialiști eminenți se pomenesc plasați pe posturi mediocre ori inadecvate care ajung să-i descalifice și să-i ancoreze în blazare (sindromul lui Uriah Heep). Din aceste favoritisme, ca și din incompetența multora dintre membrii înșiși ai comisiilor de angajare, decurge relativismul criteriilor de recrutare a personalului.

Cu stofa unor artificieri de meserie, Petrer și Hull aruncă în aer din temelii mituri precum competența superioară a celor „de sus” sau puterea ambiției. Cu aceeași ușurință este dinamitată și religia vechimii în muncă, adeseori un eufemism al rutinei. În superproducția „Zile fierbinți”, un film de prea lung metraj despre competența la locul de muncă, Sergiu Nicolaescu (directorul șantierului naval tomitan) se duela cu Colea Răutu (secretarul de partid) măsurându-și forțele cu etalonul vechimii în partid: Am 25 de ani în partid! se lăuda directorul, la care secretarul: Am și eu vreo 35. Excepțional film, de trei ori l-am vizionat ca să nu-l uit cumva. Realitatea e că „ambițul” se bucură de mai mult respect decât părul alb (de unde și vorba episcopului Antonio de Guevara: „Judecând după părul cărunt sunt bătrân, dar în ambiții sunt tânăr”), dar și de mai mult respect se bucură Sf. Pilă, deaorece ea „este mai puternică decât ambiția”. Pilei i se acordă, de altfel, un capitol distinct, dotat cu tacâm complet: definiții, observații psihologice, sugestii tactice, ba chiar și formule matematice. Așa este, bunăoară, teorema lui Hull asupra încrucișării mai multor pile, al cărei enunț sună ca un atelier de sculărie în plină activitate: „Pila rezultantă a mai multor protectori este suma pilelor separate înmulțită cu numărul de protectori”. În asemenea condiții, ambiția nu devine doar inutilă, ci și pernicioasă. Despre bolile profesionale ale „scărarilor” se scrie: „Ei suferă de boli cum ar fi depresiuni nervoase, ulcere peptice și insomnii. Un ulcer, emblemă a succesului social, nu este deseori decât rezultatul unei ambiții exagerate”. Însăși incompetența este patogenă, așa cum o dovedește lista maladiilor celor care și-au atins nivelul ierarhic maxim, publicată la pag. 99 și abreviată sindromul ultimului post. Patologiei succesului i se mai adaugă o întreagă simptomatologie de ticuri, mani și apucături grupate sub indulgentul generic Indicii nemedicale ale ultimului post, de fapt niște psihopatii sadea. Să cităm, aici, spre pildă, gigantismul tabulator (obsesia de a avea un birou mai mare decât colegii), clasofilia (mania ordonării hârtiilor și spaima patologică de a pierde vreuna dintre ele), rigor cartis (preocuparea aberantă pentru tabele, scheme și organigrame), transferul lui Cezar (judecarea subordonaților după mutră, accent, forma ochelarilor, forța strănutului etc), papiromania  (munți de hârtii pe bioru sugerând un funcționar copleșit de muncă). Mai este apoi codofilia, mania deghizării într-un misterios ambalaj alfanumeric a unor banalități extraplate. Fenomenul s-a generalizat atât de agresiv, încât am găsit recent chiar și dicționare argotice pentru păsăreasca abrevierilor și a inițialelor. În ziua de azi, dacă primești de la niște anglo-saxoni o invitație la o agapă și citești pe mențiunea B. Y. O., înseamnă că ești așteptat să vii cu propria băutură, iar dacă în toiul petrecerii respective te trezești cumva cu un bilețel strecurat în palmă pe care scrie X. Y. Z. (verb atestat lexicografic!), trebuie să-ți închizi imediat, dar discret... fermoarul pantalonilor.

Grație acestor simptome, salariatul poate fi repede diagnosticat ca fiind deja ajuns la nivelul său maxim de incompetență. Cu adevărat meritorie este însă intenția declarată a autorilor de a-i ajuta pe amploiații de pretutindeni să prevină promovarea lor la acest ultim nivel tocmai prin simularea îmbolnăvirii, „afișând unul sau mai multe simptome nemedicale ale ultimului post”, cu condiția capitală ca ei să-și camufleze cu grijă dorința de a evita avansarea. O atare soluție preventivă pare, la prima vedere, paradoxală. „Dar, după cum am văzut, să refuzi o promovare nu este un lucru ușor. Modalitatea plăcută, sigură și eficace este să dai impresia că nu o meriți”, ne încurajează Peter și Hull cu logica lor impecabilă. Chiar și luate în calcul numai ele singure, aceste remedii propuse în final sunt suficiente pentru a legitima interesul public al micului tratat de ierarhiologie, la fel de mic ca și „Tratatul pentru îndreptarea intelectului” al lu Spinoza, care însă nu interesează pe nimeni.

Binecunoscutul slogan „omul potrivit la locul potrivit” va rămâne așadar mai departe un subiect de inspirație pentru scriitori de... science fiction. Era computerelor nu va rezolva nici ea nimic, de vreme ce, oricât de incompetent ar fi domnul computer, „el „amplifică la scară mare rezultatele incompetenței posesorului sau operatorului”  (pag. 146). De vină pentru aceste concluzii nu prea roze nu este însă pesimismul lucid al celor doi fondatori ai ierarhiologiei, ci însăși entropia socială, pâinea noastră cea de toate zilele dospită la dogoarea celui de al doilea principiu al termodinamicii. Iată de ce generalizarea concluzivă din ultimul capitol conferă definitiv întregii cărți cea mai pură valoare științifică, dându-i jos masca glumeață și dezvăluind sub ea adevăratul chip amenințător al ierarhiologiei, chipul unei autentice și neiertătoare filosofii sociale. Căci adevărata tragedie nu este imposibila promovare peste nivelul de incompetență individuală, ci iluzia nelimitatei promovări  de către cine?) a omenirii, fantoma nesfârșitului ei „progres” într-o lume supusă degradări și morții, delirul cocoțării ei „pe cel mai înalte culmi de progres și civilizație” - cum zicea știm noi cine. „Cei mai vanitoși membri ai speciei cred că ascensiunea va fi perpetuă, un fel de promovare ad infinitum (scrie Peter cu legitimă opinie). Voi arăta că, mai devreme sau mai târziu, omul trebuie să-și atingă nivelul de incompetență VITALĂ”.

Cu certitudine Peter și Hull vor mai publica și alte cărți la fel de bune, căci, după câte văd eu, mai au încă mult până să-și atingă nivelul de incompetență.