„TOMIS” 1998

 *

Poetul, criticul și prozatorul Nicolae Motoc, în calitate de consultant al Editurii „Ex Ponto” - condusă de profesorul Ioan Popișteanu - a îngrijit un număr apreciabil de volume ale unor scriitori tineri sau aflați în pragul consacrării, dintre care remarcăm: „Pur” de Ion Roșioru, „Noris” de Ana Ardeleanu, „Povara umbrei” de Jean Drăgan, „Dincolo de semn” de Amet Aledin, „Fruct de noroc” de Dima Zainea, „Antecameră” de Gabriela Apostol.

*

Sorin Roșca a predat aceleeași edituri volumul de poeme „Sezonul indiferenței”, care se bucură re recomandările unor importanți critici și scriitori contemporani și de prezentarea grafică a artistului plastic Constantin Grigoruță.

*

Criticul literar Nicolae Rotund, conferenția doctor la Facultatea de Litere a Universității „Ovidius”, dialoghează în noua sa carte „Starea literaturii” (Editura „Ex Ponto”) cu criticii literari Mircea Martin, Nicolae Ciobanu, Pompiliu Marcea, Valeriu Cristea, Ștefan Cazimir, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Ion Vasile Șerban, George Munteanu, Cornel Regman, Cornel Ungureanu, Gheorghe Grigurcu, Alex. Ștefănescu și cu prozatorii Augustin Buzura, Ileana Vulpescu, Constantin Novac, Florin Șlapac și Nicolae Motoc.

*

Cristina Tamaș și-a susținut la Iași, cu prof. univ. dr. Constantin Ciopraga, teza de doctorat cu tema „Fenomenul Baudelaire și poezia română modernă”, și a debutat în teatru cu piesa „Omul din cerc” - în regia lui Dan Puican - prezentată la „Teatru radiofonic”.

*

Constantin Cioroiu pregătește, în calitatea de redactor coordonator, un nou număr al revistei „Biblion” și volumul de „Referate și comunicări” prezentate la sesiune care a marcat împlinirea a 90 de ani de la înființarea Cenaclului Literar „Ovidiu” - ambele editate de Biblioteca Județeană Constanța - și a definitivat romanul „Singur cu Tebaida”, din care a publicat până câteva fragmente în revista „Tomis”.

*

Ion Codrescu, la invitația Universității „Kokushikan”, a efectuat o călătorie de studii în Japonia, unde a susținut recitaluri de poezie și a deschis expoziții de grafică. De asemenea, a primit bursa „Tyrone Guthrie”, oferită de Consiliul Artei și Uniunii Scriitorilor din Irlanda.

*

Emilia Dabu și-a lansat la Centrul Român de Afaceri „Marea Neagră” din Mangalia, volumul de versuri „Ne-a mai rămas iubirea” (Editura „Cara”), avându-i ca invitați din partea Filialei USR și revistei „Tomis” pe Ovidiu Dunăreanu și Sorin Roșca.

*

Ion Dragomir împreună cu Arthur Porumboiu, Tudor Costache și Ioan T. Ștefan au editat un nou număr al revistei de cultură și divertisment „Metafora”.

*

Șerban Gheorghiu și-a lansat, la Biblioteca Județeană Constanța, cartea document „Struma” (Editura Fundației „Andrei Șaguna”), o tragedie a vaporului cu același nume scufundat în Marea neagră în timpul celui dea-l doilea război mondial.

*

Sanda Ghinea la secția pentru copii a aceleiași biblioteci volumul de versuri „Anul nou într-o poveste” (Editura „Ex Ponto”). O secvență din carte a fost pusă în scenă de elevii Școlii Generale nr. 35, conduși de învățătoarea Enuță Mirela. 

*

Aurelia Lăpușan împreună cu Rodica Simionescu  de la Radio Constanța au fost selecționate de Asociația Feministă „Ariadna” - care reprezintă femeile din presă - pentru a urma, în perioada 10-24 ianuarie, un curs de jurnalistică la Amsterdam.

*

Hortensia Teodorescu a terminat volumul de proză pentru copii „Povești pentru ochi albaștri” și așteaptă un editor generos ca să i-l tipărească.

*

La Comitetul Filialei se află depuse pentru a fi luate în discuție dosarele de creație aparținând autorilor constănțeni Iulia Pană, Dumitru Ene Zărnești, Marian Moise, Adrian Doxan și Mircea Popescu.

„Actualitatea cultural-artistică” („TOMIS” 1998)

 O. D., Actualitatea cultural-artistică, „Tomis”, Constanța, decembrie 1998

*

Teatrul „Ovidiu” din Constanța a ieșit la rampă, în această lună, cu două premiere: una destinată micilor spectatori - „Harap Alb”, dramatizare după Ion Creangă de Aneta Forna-Christu, și cealaltă oferită publicului matur și exigent, „A înnebunit lumea, dom`le” de George Bănică, după Vasili Șușkin.

*

Opera din Constanța a prezentat, pe 134 decembrie, premiera cu baletul „Fiul rătăcitor”, iar pe 14 și 16 decembrie spectacolul de colinde „Astăzi s-a născut Hristos”.

*

Între manifestările dedicate Crăciunului, cu largă audiență în rândul publicului constănțean, s-au înscris „Concertul extraordinar” susținut de Filarmonica „Marea Neagră” (20 decembrie) și „Concertul extraordinar de colinde” realizate de Teatrul „Fantasio” (22 decembrie)

*

Corul Național de Cameră „Madrigal” condus de prof. univ. dr. Marin Constantin a fost oaspetele Constanței, susținând două concerte extraordinare de muzică bizantină, colinde românești și internaționale, unul vineri, 11 decembrie, la Sala Teatrului „Ovidiu”, iar celălalt sâmbătă, 12 decembrie, la Casa de Cultură a Sindicatelor.

*

Din inițiativa Teatrului de Balet „Oleg Danovski”, în cadrul Agenției Teatrului s-a deschis centrul Interarte. Prima manifestare a acestuia a găzduit expoziția de desene având ca temă baletul și balerinii a tinerei plasticiene Dana Paparuz.

*

Cu prilejul zilei naționale, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, în colaborare cu Universitatea Ovidius au organizat simpozionul „1 Decembrie 1918 - o zi pentru toate veacurile”.

*

Muzeul de Artă Constanța a găzduit expozițiile „Plastică mică maghiară / sculptură”, „Adrian Drăguț” și tradiționalul „Salon de iarnă” (18 decembrie 1998 - 15 ianuarie 1999), în cadrul căruia expun membrii UAP Filiala Constanța.

*

Sub genericul „Obiceiuri de iarnă” în datele de 11 și 12 decembrie, la Muzeul de Artă Populară Constanța au avut loc o prezentare de filme etnografice cu obiceiurile de Crăciun, o prezentare a colindelor de către cete de colindători din sate dobrogene și expoziția „Interiorul țărănesc de sărbătoare”.

*

Centrul Județean al Creației Populare a prezentat iubitorilor muzicii și dansului popular - în cadrul unui spectacol desfășurat pe scena Teatrului „Ovidiu” - noul său ansamblu folcloric „Plaiuri dobrogene”.

*

Galeriile „Amfora” din Constanța și-au reluat activitatea printr-o expoziție complexă a pictorilor Viorel Ungureanu - măști populare, desene, icoane pe lemn, și Gheorghe Dragomir - pictură pe pânză. Expoziția a fost vernisată de criticul de artă Florica Cruceru.

„Viața filialei” („TOMIS” 1998)

***, Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, decembroie 1998

 *

La Muzeul de Artă din Constanța, în cadrul deschiderii „Colocviilor tomitane” (asupra cărora vom reveni pe larg în numărul din ianuarie), vineri, 11 decembrie, s-a organizat o expoziție de noutăți editoriale cu vânzare, de către editurile Ex Ponto, Europolis, Leda și Metafora și a avut loc vernisajul unei expoziții de caricatură, semnată de Leonte Năstase, reprezentând chipurile membrilor Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor din România.

*

În programul aceleiași manifestări, sâmbătă, 12 decembrie, la librăria Uniunii Scriitorilor din Constanța au fost lansate, în prezența autorilor, noile apariții editoriale: „Fratele negru - fratele roșu” de Ion Țugui (Leda), „Patrulaterul cenușiu” de Arthur Porumboiu (Ex Ponto) și „Țara dorobanților de fier” de Marian Moise (Menora, Constanța). Cărțile și autorii au fost prezentați de Ovidiu Dunăreanu, Dan Antonoaie, Valentin Sgarcea și Corina Apostoleanu.

*

În cadrul „Zilelor Bacăului”, ediția a II a, prilejuită de împlinirea a 590 de ani de atestare documentară a orașului de pe Bistrița, s-a desfășurat „Festivalul Național George Bacovia”, ediția a XIX a. Manifestarea a fost onorată de o participare prestigioasă: Alexandru Paleologu, Gabriel Dimisianu, Eugen Uricaru, Daniel Dimitriu, Sergiu Adam și mulți scriitori tineri, reprezentanți ai publicațiilor cultural literare din țară. Juriul, având ca președinte pe criticul G. Dimisianu, a acordat numeroase premii. Premiul pentru poezie: Arcadie Opaiț (Chișinău), Lucian Vasiliu, Calistrat Costin. Premiul pentru critică literară: Valeriu Cristea. Premiul „Opera omnia”: Alexandru Paleologu. Colegul nostru Dan Perșa a fost distins cu Premiul George Bacovia pentru proză pe anul 1998.

*

Pe 4-6.12.1998 au avut loc la Călărași festivitățile prilejuite de decernarea premiilor Concursului Național de Literatură „Al. Odobescu”, ediția a XVII a, organizate de Comitetul Județean pentru Cultură local. Un prestigios juriu, avându-l ca președinte pe Nicolae Breban, a a cordat premii unor cărți apărute în 1998. Printre premiați s-au numărat Ioana Crăciunescu, Horia Gârbea, Ștefan Caraman, Daniel Bănulescu, Pavel Șușară, Prozatorului Florin Șlapac i-a fost premiat volumul de proză scurtă „Salonul refuzaților” (Ex Ponto, 1998).

*

Ovidiu Dunăreanu este cuprins, alături de scriitori din America de Sud, Irlanda, Spania, Franța, Germania, Israel, România în antologia bilingvă (română și germană) „Călătorie spațială”, editată de Radu Bărbulescu la Munchen, la editura Observator.

*

Florin Șlapac este prezent în recent apăruta antologie „Generația 80 în proză scurtă” (Paralela 45), alcătuită de Viorel Marineasa și Gheorghe Crăciun .

*

Sunt prezenți în librării cu noutăți editoriale scriitorii: Nicolae Rotund, „Starea literaturii” (interviuri cu critici și prozatori; Ex Ponto); Sanda Ghinea, „Timpul dintre cuvinte” (Europolis) și „Anul Nou într-o poveste” (Ex Ponto); Emilia Dabu, „Ne-a mai rămas iubirea” (Cara 93). 

„Iubim Basarabia” (ȚEPORDEI 1998)

 Vasile Țepordei, Iubim Basarabia, Fundația Culturală Română, București, 1998

5 Arhimandrit Teofil Pandeli, Prefață

7 Iubim Basarabia („Raza”, 3 mai 1942)

10 Basarabie („Raza”, 14 feb 1943)

13 Credem în destin („Raza”, 28 noi. 1943)

17 Mistica naționalismului basarabean („Basarabia”, 17 oct. 1941)

20 Alexie Mateevici („Raza”, 27 aug 1937)

23 Suflet românesc în Basarabia („Basarabia”, 20 feb. 1943)

26 Cu fața spre Basarabia („Basarabia”, 2 apr.. 1943)

29 Basarabia plânge („Raza”, 15-22 feb 1942)

32 Prin Basarabia ruinelor („Raza”, 2 noi. 1941)

35 Basarabenii („Raza”, 3 iun. 1941)

38 Au căzut lanțurile robiei („Basarabia”, 23 iul. 1941)

41 ...Jelui-m-aș și nu am cui („Raza”, 8 apr. 1941)

44 Mistica basarabeană („Raza”, 1 apr. 1941)

47 Moș Ion Codreanu („Raza”, 25 mar. 1941)

50 Jertfe pentru Basarabia („Raza”, 18 mar. 1941)

53 Să revăd Basarabia și apoi pot să mor („Raza”, 7 dec. 1941)

55 Plecând din Basarabia („Raza”, 18 aug 1940)

58 „Nu te putem uita...” („Raza”, 13 iul. 1943)

61 Ce vrem? („Raza”, 8 mai 1943)

65 Generații basarabene („Raza”, 26 iul. 1942)

68 Ospitalitate frățească („Raza”, 24 ian. 1943)

71 Ardealul și Basarabia („Raza”, 27 sep. 1942)

74 Basarabeanca („Raza”, 22 aug. 1942)

77 Biserica basarabeană („Basarabia”, 27 aug. 1941)

80 Dor de Basarabia („Raza”, 11 mar. 1941)

83 Satul basarabean („Raza”, 8 feb. 1941)

86 Țăranca basarabeană („Raza”, 15 feb. 1941)

89 Basarabenii refugiați („Raza”, 1 feb. 1941)

91 Generații basarabene („Raza”, mar. 1941)

94 Basarabenii („Raza”, 8 oct. 1940)

96 Golgota Basarabiei („Raza”, oct. 1940)

99 Cu gândul la Basarabia („Raza”, 24 sep. 1940)

101 Scrisoare din Basarabia („Raza”, 15 sep. 1940)

104 Soarta refugiaților („Raza”, 30 aug. 1940)

107 Unirea Basarabiei („Raza”, 3 apr. 1938)

110 Basarabia și basarabenii („Raza”, 14 oct. 1937)

113 România ignorată! („Raza”, 3 oct. 1937)

115 Mateevici, Murafa și Hodorogea („Raza”, 2 sep. 1937)

coperta 4: V. Ț. (născut în 1908, com. Cârpești, jud. Cahul, R. Moldova) este absolvent al Seminarului Teologic și al Facultății de Teologie din Chișinău. A funcționat ca profesor secundar la liceele Industrial nr. 1, „Al. Donici”, „Regele Ferdinand” și ”Regina Elisabeta”, toate din Chișinău. A editat și condus, timp de opt ani, ziarele „Raza” și „Basarabia”, adevărate manifeste de luptă în car erau acuzate ororile bolșevismului și rusismului, intrând imediat în atenția autorităților. A colaborat ca redactor pentru Basarabia la cotidianul „Calendarul” din București. A publicat cărțile: Învățătură la nașterea Domnului nostru Iisus Hristos (1931), Politicianismul și Basarabia în cei 13 ani de la Unire (1937), Preotul Alexe Mateevici - autorul limbii noastre, Amintiri din Gulag (1992), Drumul Golgotei (1995), Au murit cu gândul și dorul de Basarabia (1997). Din 1940 s-a refugiat în România pentru a scăpa de prigoana bolșevismului din Basarabia, fiind profesor secundar la liceele „Regina Maria” și „Bălașa Brâncoveanu” din București. De la început s-a remarcat și în țară ca adversar al comunismului și rusismului, continuând lupta și organizând „Asociația Refugiaților Basarabeni - pro Basarabia și Bucovina”.

„Sfânta mare nerușinare” (GROSSU 1998)

Sergiu Grossu, Sfânta mare nerușinare, „România Liberă”, București, 5 decembrie 1998

 

Cine mai ignoră, astăzi, că odată ajunşi la putere, cu sprijinul armatei sovietice, cele câteva sute de comunişti (ezit să-i numesc „români") s-au apucat să întreprindă, concomitent cu lupta împotriva forţelor politice „reacţionare!" care se opuneau programului lor bolşevic, o ofensivă terifiantă contra religiei şi instituţiilor ei naţionale? S-a mers, la ordinul Kremlinului, în etape mici, urmărind un itinerariu minuţios jalonat. Totul a început cu reorientarea ideologica şi socială a Bisericii dominante, determinând supunerea totală a conducerii ecleziastice la directivele inflexibile ale Comitetului Central care, după ce a curăţat-o de toţi demnitarii recalci­tranţi faţă de politica sa antireligioasă, a impus în fruntea acestei Biserici captive o ierarhie docilă, susceptibilă de a accepta orice compromis sau trădare.

Intoleranţa religioasă, instaurată de P.C.R. cu ajutorul nelimitat al patriarhului Justinian Marina, a lovit, în primul rând, în Biserica fraţilor noştri greco-catolici, lichidând-o pur şi simplu la 1 decembrie 1948. Şi dacă în scrisoarea irenică post-decembristă, Sfântul Sinod B.O.R. regreta că „unii prelaţi" n-au avut „curajul martiriului" şi n-au recunoscut, în mod public, „durerea ascunsă şi suferinţele poporului român", adică tot ce-a fost „fals şi rău" în activitatea mai marilor Bisericii sub orânduirea comunistă, regretul şi recunoaşterea trâmbiţate atunci, de teama revoluţiei din decembrie 1989, n-au fost decât cuvinte mincinoase, rostite ca să păcălească poporul drept credincios şi naivitatea dibuielnicilor revoluţionari ortodocşi, care mai credeau în cinstea ierarhiei şi în încercarea ei de a salva, „prin compromis", viaţa liturgică.

Este suficient să mă opresc la ultima manifestare procomunistă desfăşurată la 21 octombrie 1998 în catedrala din Alba-Iulia, când a fost comemorată, printr-o liturghie solemnă, cu participarea unor înalţi ierarhi ortodocşi, împlinirea a „50 de ani de la reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române". Rămâi uluit, contrariat, ars de o justificată şi evanghelică revoltă. Parcă am retrăi aceleaşi comemorări ca-n perioada hegemoniei comuniste. Parcă nimic nu s-a schimbat în această ţară de la asasinarea „geniului Carpaţilor", proslăvit fără pic de ruşine de cei trei patriarhi „ai poporului", numiţi de Comitetul Central şi care şi-au permis să continue, prin Teoctist Arăpaşu, politica duşmănoasă a partidului comunist faţă de Biserica unită. De aceea mă alătur reacţiei lui Ion Zubaşcu, publicată în România Liberă din 21 octombrie crt., şi întreb, împreună cu el, atât pe conducătorii politici cât şi pe cei religioşi: „Cum poate face Biserica ortodoxă un jubileu din anul în care comunismul s-a instituţionalizat în toată România? Cum se poate bucura Biserica ortodoxă şi cum se mai poate numi ea „naţională", când e singura instituţie din România care sărbătoreşte ca pe o victorie anul în care s-au distrus toate valorile instituţionale ale întregului popor român?"

Răspunsul îl găsim în titlul unui celebru roman al regretatului George Mihail Zamfirescu: cauza acestei fărădelegi ierarhice este sfânta mare neruşinare" de care au dat şi mai dau, încă, dovadă „înalţii" şi „prea fericiţii" unor scaune arhiereşti la care nu vor să renunţe, ei, „burdufurile vechi" repudiate de Mântuitorul; ei, în­dărătnicii urmaşi ai cărturarilor şi fariseilor, pe care Iisus îi socotea „morminte văruite" şi „pui de năpârci"; ei, care şi după 50 de ani de la desfiinţarea Bisericii greco-catolice de către regimul comunist, cu binecuvântarea şi concursul primului patriarh roşu, prieten al călăului Gheorghiu-Dej, îndrăznesc să comemoreze „reîn­tregirea Bisericii Ortodoxe Române".

Să vedem, bazaţi pe documente şi date istorice irefutabile, ce s-a întâmplat realmente acum 50 de ani în urmă. în „Calvarul României creştine" subliniam că regimul comunist anticreştin, odată înscăunat de armata sovietică de ocupaţie, a declanşat în scurt timp o luptă aprigă împotriva unei „anumite confesiuni", supusă ordinelor Vaticanului „reacţionar şi pro-imperialist". Deşi se intenţiona distrugerea catolicismului românesc în întregime, cea dintâi victimă a fost Biserica greco-catolică, urmând drumul dureros al surorii sale din Ucraina, ilegal lichidată în luna martie 1946. La această operaţie de pretinsă „restabilire" a unităţii religioase a românilor, realizabilă prin întoarcerea uniţilor la ortodoxie, se înhamă noua ierarhie B.O.R., fabricată rapid de partidul comunist pentru a-i servi de instrument docil. Chiar a doua zi după 23 august 1944, mitropolitul ortodox de Sibiu, Nicolae Bălan (cel ce 1-a caterisit pe preotul ortodox Iosif Trifa, fondatorul Oastei Domnului), se exprima într-o scrisoare către mitropolitul Leningradului Alexei, devenit patriarh al Moscovei, că slăbirea naţiunii române era consecinţa sciziunii în două a ţării prin existenţa „unei Biserici în unire cu papii Romei". Situaţia politică agravându-se în România din ce în ce mai mult (partidele de opoziţie suprimate, întreprinderile industriale şi comerciale naţionalizate, regele forţat să abdice şi republica populară oficial proclamată), nici Biserica greco-catolică nu va scăpa de loviturile autorităţilor comuniste, mai cu seamă după refuzul ei de a adera nu numai la Asociaţia de prietenie cu URSS, ci şi la mişcarea „preoţilor democraţi". începând cu toamna anului 1946, câţiva membri ai clerului de rit bizantin, acuzaţi de cele mai rele fapte, sunt arestaţi şi închişi.

Trec peste toate abuzurile unor legi draconice, care plasau toate confesiunile religioase sub controlul Statului comunist şi decretau naţionalizarea tuturor bunurilor greco-catolice; trec şi peste ilegala „pensionare" a patru din cei şase episcopi uniţi, consideraţi de primul demnitar al Bisericii ortodoxe „mincinoşi şi trădători ai poporului", ca să mă opresc la obsesia unificării „într-o singură turmă", pe care o cerea patriarhul Justinian Marina în catedrala din Caransebeş, conform intereselor partidului comunist, la 13 septembrie 1948. Pentru a se realiza „întoarcerea acasă" a fraţilor „rătăciţi", la 27 septembrie a fost expediată o invitaţie preoţilor greco-catolici din partea ministrului Cultelor, punându-i la curent cu reuniunea fixată la Cluj, pentru 1 noiembrie, şi cu obligaţia de a trimite acolo un delegat, cu mandat să voteze „proclamarea întoarcerii Bisericii greco-catolice la Biserica ortodoxă". în faţa acestor manevre, aproape toţi preoţii au refuzat să semneze apelul; cei care l-au sprijinit cu semnăturile lor n-au făcut-o decât după ce au fost ameninţaţi, arestaţi, torturaţi.

La 1 octombrie 1948, în sala de gimnastică a liceului Gheorghe Bariţiu din Cluj, nu erau decât 37 de preoţi care, sub supravegherea poliţiştilor prezenţi la această „adunare istorică", au cerut ruperea relaţiilor cu Roma şi încorporarea Bisericii catolice de rit oriental în Biserica ortodoxă română. Zguduită de valurile şi furtuna urii, barca Bisericii greco-catolice trebuia - oficial - să dispară. Decretul nr. 358/1 decembrie 1948 al Prezidiului Marii Adunări a Republicii Populare Române atesta desfiinţarea definitivă a acestei Biserici martire, care a cunoscut urcuşul Golgotei şi răstignirea: sute de preoţi arestaţi şi aruncaţi în întunericul tem­niţelor şi lagărelor de exterminare; din cei şase episcopi arestaţi, trei au murit torturaţi (fără ca să-şi aplece grumazul sub jugul Belialui comunist, slugărit de prelaţii ortodocşi): Ioan Suciu, Traian Frenţiu şi Vasile Aftenie.

„Ceasul în care Iisus Hristos ne dă ocazia să-I împărtăşim suferinţele pentru Biserica Sa" - cum le scria Mgr Ioan Suciu credincioşilor greco-catolici, înainte de arestare - a durat mai mult de patru decenii şi, din păcate, mai durează încă. Fiindcă ierarhia B.O.R., care n-a avut „curajul martiriului" şi nu s-a identificat cu „durerea şi suferinţele poporului român", repetă astăzi ticăloşia de ieri a patriarhului ortodox, omagiindu-1 pe Justinian Marina, într-o emisiune de la TVR - destul de recentă, ca şi cum nu el şi-a permis să vorbească la 8 mai 1972, la Bruxelles, într-o conferinţă de presă, de „autodisoluţia" Bisericii greco-catolice; ca şi cum nu patriarhul Justin Moisescu, zece ani mai târziu, instigat de Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe, s-a grăbit să adreseze preşedintelui Ceauşescu o lungă telegramă de protest, pentru a-şi manifesta „indignarea" şi a condamna „cu fermitate" o declaraţie a papei Ioan-Paul al 2-lea, privind „tentativa de a face să renască în România cultul unit, prin divizarea actualilor credincioşi ai Bisericii ortodoxe române".

Dacă atunci, sub comunism, atitudinea intransigentă a patriarhatului român nu era decât reflexul supunerii sale umilitoare faţă de exigenţele politicii antireligioase a guvernului comunist (de altfel, adevăratul instigator al pretinsei „autosuprimări" a Bisericii catolice de rit bizantin), această „autosuprimare" nu reprezintă, oare, o parte importantă din ceea ce a fost „fals şi rău" în activitatea prelaţilor ortodocşi, lipsiţi nu numai de „curajul martiriului", ci şi de bunul simţ al retragerii lor în mănăstiri, recunoscându-şi vinovăţia, pocăindu-se şi strigând, fiecare în parte, întocmai sfântului din Tars: „Hristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu" (TIMOTEI, 1. 15)? Comemorarea împlinirii a 50 de ani de la „reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române" oficiată cu fast în catedrala din Alba-Iulia -„reîntregire" iniţiată de partidul comunist român şi definitivată de către căpeteniile Sovrompatriarhiei, cum îi plăcea Exilului s-o numească -, descalifică pe aceşti „falşi apostoli" ai lui Hristos, care se cred, pesemne, tot sub cerul vid al ateismului marxist-leninist de odinioară, admişi sau suportaţi de indiferenţa spirituală a clasei politice ce ne guvernează şi de ignoranţa unui popor, mândru de a se fi născut creştin, dar descreştinat în cei 45 de ani de oblăduire comunistă.

Pe când sărbătorirea, de către „Sfântul Sinod" al Bisericii Ortodoxe Române, a celei de a 55-a aniversări a actului de la 23 August 1944, pentru a se evoca (folosind genuflexiunea unei telegrame de „înaltă cinstire", adresată cândva de patriarhul Justinian lui Nicolae Ceauşescu) „munca neobosită" şi Jertfele pline de patriotism" ce s-au făcut de fostul dictator?

Cât de actuale mi se par admonestările lui Dumnezeu, rostite prin pana profetului: „Grozave lucruri se fac în ţară. Proorocii proorocesc neadevăruri, preoţii stăpânesc cu ajutorul lor, şi poporului Meu îi plac aceste lucruri (IEREMIA, 5. 30-31).

Noi aşteptăm ca înalţii prelaţi ortodocşi, vinovaţi de decăderea Bisericii ortodoxe, însă sclipind de orgoliul frumuseţii ortodoxiei noastre de două ori milenare, să se ruşineze, auzindu-L pe Iisus Mântuitorul mustrându-i, aşa cum i-a mustrat şi pe vânzătorii din Templul Ierusalimului: „Este scris: Casa Mea se va chema o casă de rugăciune. Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari!"

 

„Cea mai mare faptă din toată viața neamului nostru” (AGRIGOROAIEI 1998)

 Ion Agrigoroaiei, Cea mai mare faptă don toată viața neamului nostru, ?, 1998

(...)

Gravitând spre forța morală irezistibilă a Regatului, frații basarabeni și bucovineni, într-o admirabilă unitate de simțire, au cerut ocrotirea puternică și caldă a României libere și au înfăptuit actul măreț al reîntregirii Moldovei. (O primă Adunare reprezentativă a populației Bucovinei votase, la 14/27 octombrie, o rezoluție prin care se hotăra „unirea cu celelalte țări românești, într-un stat național independent”. Congresul General al Bucovinei va vota, la 15/28 noiembrie, Declarația de Unire, de „unire necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul României” - n. n. I. A.). Astăzi, Transilvania cheamă brațul nostru vânjos pentru sprijin și unire. La momente mari, nici țara, nici poporul nu au rămas mai prejos. Provinciile românești se ridică cu fruntea către cer pentru întinderea patriei în granițele ei firești, etnice și pentru mântuirea neamului. Sublim este rolul de azi al vitezei armate române și uriaș înțeles are ultimul sacrificiu al poporului. Harta României Mari, pe care o scriem astăzi cu baionetele împăciuitoare, va fi icoana de totdeauna a neamului pe care o vor săruta pururi cu lacrimi de bucurie bătrânii și copiii”.

„Adunarea Națională din Alba Iulia” („Evenimentul”, 21 noiembrie 1918)

Pentru duminică, 18 noiembrie, orele 10 dimineața, a fost sortită Adunarea Națională a națiunii române din Ungaria și Transilvania la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru. (...) A fost de față poporul românesc în număr uimitor de mare, arătând prin aceasta că toate păturile sociale ale națiunii noastre au participat la această zi mare, istorică adunare, unde s-a hotărât precum trebuia soarta neamului nostru pe vecie. S-au făcut rugăciuni în cele două biserici din Alba Iulia, una ortodox răsăriteană și cea greco-catolică. Alba-Iulia rămâne de-a pururi cetatea celei mai mari înfăptuiri istorice românești până în zilele noastre, Alba Iulia care mai e și leagănul de cultură națională, cu mulți cărturari și cu martiri ai cauzei românești, la Alba Iulia se va încorona și primul Împărat Român și poate viitoarea capitală a țării noastre mari”. (La 15-17 octombrie 1922, vor avea loc, la Alba Iulia, festivitățile încoronării regelui Ferdinand și reginei Maria ca suveran ai României întregite. Imediat după Marea Unire, s-a discutat posibilitatea  mutării capitalei la Brașov sau în apropiere de acest oraș, într-o capitală de construit sau la Alba Iulia; problema a rămas însă, din păcate, la acest stadiu.)

„Un act de mare însemnătate” („Opinia”, 28 noiembrie 1918)

Actul istoric de la Alba Iulia depășește, în importanță, tot ce voința românească a cunoscut în cursul răstimpurilor. Unirea mult visată, odinioară abia sperată, constituie astăzi un fapt împlinit. (...) Ferice de generația căreia i-a fost dat să trăiască acest ceas, fericiți cei care au fost contemporani mărețului eveniment.

Unirea era apreciată de către N. Iorga în ziarul său „Neamul Românesc” (25 noiembrie 1918) drept „cea mai mare faptă din toată viața neamului nostru. Pentru unii e un vis nebun care se îndeplinește. Pentru noi e o necesitate istorică ajunsă la recunoaștere și o suferință mângâiată, o muncă ce-și găsește răsplata. Și astfel, avem dreptul de a crede acest fapt definitiv și etern”.

Statul național unitar întregit s-a menținut 22 de ani; el a fost refăcut în parte după cel de-al doilea război mondial, anulându-se numai Dictatul de la Viena, nu și protocolul secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, concretizat, pentru noi, în notele ultimative sovietice, răpirea Basarabiei și nordului Bucovinei. La împlinirea a 80 de ani de la marele eveniment, considerăm că avem în continuare „dreptul de a crede acest fapt definitiv și etern”.

„Pentru cine mai scriem?” („TOMIS” 1998)

 T., Pentru cine mai scriem?, „Tomis”, Constanța, dec. 1998, p. 1

Trăim vremuri marcate de tot soiul de crize. Nimic nu mai funcționează cum trebuie, toate paradigmele sunt răsturnate sau percepute aiurea. Sunt anomalii cu care aproape ne-am obișnuit și pe care le privim deja cu detașare, așteptând vreo minune care să pună ordine în lucruri sau resemnându-se cu gândul că și asta pe care o trăim e un tip de realitate ca oricare alta.

În cultură, și mai cu seamă în literatură, există totuși o criză care le întrece pe toate celelalte - multe, păguboase și ele, fără a periclita însă viabilitatea unui principiu de aur: că rațiunea de a fi artei nu este existența în sine, ci co-existența, trăirea împărtășită cu subiectul receptor. Prin urmare, criza receptării, căci, apropo, de ea ne lamentăm aici, ni se pare a fi cea mai pernicioasă dintre toate în aceste timpuri prin excelență anti-culturale.

Pentru cine mai scriem oare, ne-am putea întreba, de vreme ce cititorul a devenit o specie pe cale de dispariție, iar critica de autoritate o amintire nostalgică din vremuri mai faste.

E adevărat, scrisul rămâne pentru mulți o formă de salvare, un mod de implicare tragică în aproximarea realului. Ei continuă să fabrice cu stoicism lumi de hârtie, fără a se mai gândi ce se va întâmpla cu cărțile lor după ce vor fi publicate. Cu disperare, cu gravitate sau cu histrionic cinism răspund că scriu pur și simplu pentru Dumnezeu, pentru ei înșiși sau pentru cercul minuscul de rude și prieteni.

Pentru a nu cădea în melodramatic, n-ar fi rău să amintim că aici există, când și când, licăriri de normalitate, oaze de lumină într-un deșert de indiferență și apatie. Problema difuzării dezastruoase, de pildă, a fost rezolvată - în parte și doar endemic - odată cu deschiderea librăriilor Uniunii Scriitorilor, unde, de bine, de rău, mai poți găsi câte un volum de literatură românească contemporană, după ce ai citit despre el sau ai auzit vorbindu-se undeva - absolut întâmplător, pentru că obiceiul de promovare publicitară a cărții nu există încă la noi. Mai e apoi efortul criticilor tineri de a suplini vidul de autoritate, deși vocile sunt destul de firave, iar criteriile de selecție a cărților comentate, nu întotdeauna cele mai riguroase. Sabotând puternic criza receptării, mai există și târgurile de carte, care, dacă sunt bine organizate, oferă o imagine aproape ideală a vieții culturale românești, oameni înghesuindu-se să cumpere cărți, lansări de volume la care sunt prezenți scriitori, critici și editori, dezbateri pe diferite teme, decernări de premii.

O astfel de tentativă de „sabotaj” vom face și noi în cadrul colocviilor tomitane din mijloc de decembrie, unde vom încerca să lămurim resorturile tenacității celor ce mai scriu încă, chiar și în condițiile precare ale receptării actuale.

„Un senior al dreptului” (RUSU)

 Titus Rusu, Un senior al dreptului, „Tomis”, Constanța

Pe juristul Nicu Filip l-am cunoscut în holul hotelului „Palace” din Sinaia, într-o seară de octombrie, în 1988. Cu câteva ore înainte îi ascultasem o scurtă alocuțiune în cadrul unei manifestări organizate de o asociație umanitară la care am participat. După elocință și câteva expresii folosite, mi-am dat seama că este un jurist format în perioada interbelică. Din discuțiile purtate cu el, mi-am dat seama că Filip, ca și fostul meu profesor Tudor Popescu, este un spirit enciclopedic, o istorie vie a dreptului românesc, ca să folosesc o expresie a lui Sever Ionescu.

Nicu Filip descindea dintr-o veche familie de intelectuali bucureșteni. Tatăl său a fost directorul editurii Minerva și avea una dintre cele mai bogate biblioteci din București, care s-a pierdut după război. Ca absolvent al Facultății de Drept din București în 1936, l-a avut profesor pe Istrate Micescu, celebrul profesor și avocat, cel mai mare orator român al secolului nostru,alături de Tache Ionescu, zis Tăchiță Gură de Aură. Micescu a cumpărat de la tatăl său casa de lângă Cișmigiu, unde a constituit cea mai mare bibliotecă juridică din București, bibliotecă distrusă după arestare.

Filip mi-a relatat că, în 1950, l-a văzut pe Istrate Micescu mort de foame la închisoarea de la Aiud. „De casexie” - am adăugat eu, folosind un termen medical. „De foame”, a repetat el trist.  A mai adăugat că, fiind în zarca Aiudului, îi vedea și pe „ceilalți”. Nu am mai apucat să întreb cine sunt „ceilalți”, întrucât Filip mi-a dat de înțeles că nu-i place să vorbească despre această închisoare, amintirile despre ea îi provoacă, de fiecare dată, durere. „Ceilalți” să fi fost cei 20 de profesori de la Facultatea de Drept, despre care Aurel Sergiu Marinescu, în „Prizonier în propria țară”, arată că erau închiși la Aiud în 1950?

Filip a executat 7 ani de închisoare fără să fi fost condamnat? În aceeași situația s-au mai aflat Constantin Periețeanu, președinte al Judecătoriei Balcic, apoi procuror și avocat la Constanța, deținut timp de 8 ani fără să i se fi luat măcar o declarație, Anibal Teodorescu, decan și profesor la Facultatea de Drept din București, închis câțiva ani fără „o condamnațiune de bază”, așa cum mărturisea mai târziu! Teodorescu a avut inițiativa construirii Facultății de Drept, astăzi anexată Universității. Tot el a dăruit Facultății de Drept o copie a celebrului mozaic de la San Vital din Ravenna, reprezentând pe Justinian, mozaic expus pe unul din pereții săli de consiliu de la etajul întâi, care din această cauză  a fost numită Sala Justinian. După 1948, în această sală s-a instalat biblioteca Facultății de Filosofie. Recent am vizitat biblioteca și am avut surpriza să văd celebrul mozaic, care pe vremea studenției mele era acoperit...

Nicu Filip l-a avut profesor pe Anibal Teodorescu. Au fost deținuți, în barăci alăturate, în lagărul de la Ghencea. Într-o zi, în închisoare, s-a întâlnit cu Zainea, un infractor de drept comun pe care-l apărase într-un proces. Zainea i-a spus că stă în aceeași baracă cu „unul de-al dumneavoastră, ANIMAL Teodorescu”. Era de fapt, fostul decan și profesor Anibal Teodorescu.

Regimul luase măsura ca între deținuții politici să introducă infractori de drept comun, unii periculoși, pentru a-i teroriza și a le face viața imposibilă. Acest Zainea era un pasionat al jocurilor de noroc. La o partidă de zaruri cu un țigan, a pierdut tot ce avea și a rămas în pielea goală. Cum stătea înfășurat într-o pătură, Zainea a cerut țiganului să continue jocul. Țiganul a refuzat, pe motiv că Zainea nu mai are nici un bun care să constituie miza jocului. Zainea avea un ochi de sticlă pe care l-a scos din orbită și l-a pus pe masă. Jocul a continuat și Zainea a pierdut. Țiganul a luat ochiul de sticlă și l-a strivit cu bocancul. Zainea a scos dintr-un ascunziș o lingură de metal, cu coada ascuțită ca briciul și i-a înfipt-o în inimă țiganului, care a murit pe loc. Cu astfel de „oameni” era obligată să trăiască în detenție elita intelectuală din România. Asemenea „colegi” de baracă a avut celebrul jurist Teodorescu.

Mi-am exprimat mirarea că Vintilă Dragomir, eliminat de la catedră în 1950, nu a fost arestat. Dongoroz, cel mai mare penalist român, a lucrat până la sfârșitul vieții ca umil cercetător la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei. Nicu Filip mi-a explicat că nearestarea acestuia s-a datorează intervenției Casei Regale Britanice.

După detenție, Filip și- a găsit o slujbă de salahor. Într-o zi, mergând pe Calea Victoriei și cu o găleată în care avea uneltele, se pomenește cu o limuzină luxoasă oprindu-se lângă el. Din mașină a coborât Zaharia Stancu. Președintele Uniunii Scriitorilor l-a îmbrățișat, l-a întrebat care îi este situația și l-a invitat a doua zi la el în birou. După ce a învins nenumărate formalități politico-birocratice, Stancu a reușit să-l numească consilier juridic al Uniunii, funcție în care a rămas până la pensionare.

Prin tatăl său, Filip a cunoscut mulți literați. Petre Țuțea trăia strâmtorat, neavând nici un fel de venituri. Refuza să facă cerere pentru pensia la care avea dreptul. Dacă ar fi solicita pensia, Țuțea considera că s-ar fi umilit în fața regimului comunist. Filip a mers la Stancu și i-a propus să-i dea o pensie din oficiu; Stancu nu a fost de acord de teamă. Președintele Uniunii Scriitorilor și consilierul juridic au convenit să obțină mai întâi avizul lui Traian Iancu, președintele Fondului Literar. Filip a făcut o cerere în numele lui Țuțea, pe care, printre alte acte, Iancu a aprobat-o. Iancu, de multe ori, nu citea actele care i se prezentau. De abia după aceasta și-a pus semnătura Stancu. Într-o zi, Filip se pomenește în birou cu Țuțea, care îl invită la două țuici, spunându-i că a primit pensia. Țuțea habar nu avea că Filip i-a făcut cererea de pensionare.

Unii scriitori sau rude ale lor aveau procese cu statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor sau edituri, pe care de regulă le pierdeau. Filip, jurist de elită, cu o inteligență și imaginație deosebită, a recurs la un artificiu juridic, care a fost de natură să înlăture obstrucțiile statului socialist. A introdus în procese Uniunea Scriitorilor în calitate de terț intervenient, în favoarea scriitorilor și familiilor acestora. Cu abilitatea lui, având și autoritatea Uniunii, interesele scriitorilor români cu privire la drepturi de autor au fost bine și eficient apărate.

Amuzant, Nicu Filip mia- spus că în liceu l-a avut profesor de matematică pe... Ion Barbu.

Ediția a VI a a Congresului Românilor de Pretutindeni în 1998 („Revista Română” 1998)

Areta Moșu, ROMFEST ’98 CONGRESUL ROMANILOR DE PRETUTINDENI, „Revista Română”, ASTRA, Iași, IV, 4 (14), dec. 1998, p. 8

ROMFEST sau cu alte cuvinte CONGRESUL ROMANILOR DE PRETUTINDENI a avut loc anul acesta la Muzeul National de Istorie a Romaniei, unde s-au desfasurat lucrarile celei de a VI-a editii in organizarea Fundatiei Culturale CUVINTUL ROMANESC si Fundatiei PRO ROMANIA.

Marcind implinirea a 80 de ani de la infaptuirea MARII UNIRI, Congresul a avut ca tema: ROMANII DE PRETUTINDENI, UN CUGET SI UN SPIRIT, idee majora ilustrata pe durata desfasurarii lucrarilor (16-20 septembrie de expozitia dedicata Reginei Maria, expozitia dedicata diplomatului Nicolae Petrescu Comnen, expozitia de arta plastica romaneasca, realizata de Galeria PONTICA ART si expozitia publicatiilor aparute in exil incepind cu 1950: Cuvintul romanesc, (Hamilton, Canada), Meridianul romanesc (Anaheim, California), Lumea libera (New York), Dorul (Danemarca), Curierul Romanesc (Stokholm, Suedia), Foaie (Long Island) si New York Magazin (New York).

Lucrarile s-au desfasurat pe sectiuni: politica, cultura, istorie, religie, relatii internationale – exil si tineret, reusind sa fie prin substanta lor o concludenta trecere in revista a activitatii de unire in cuget si in simtiri a romanilor din tara cu cei de peste hotare, a acestora din urma cu patria mama si intre diferitele comunitati existente pe intreg mapamondul. O alta idee majora prezenta in majoritatea interventiilor a fost aceea a sublinierii problemelor fundamentale legate de prezentul si de viitorul tuturor romanilor, indiferent de tara in care locuiesc, a dezvoltarii si consolidarii legaturilor dintre acestia si a conjugarii armonioase a eforturilor lor de slujire a idealului comun: unitatea spirituala si culturala.

Demna de remarcat a fost atragere unor forme cit mai variate de cunoastere spirituala. }n acest sens au fost lansate cartile: Exil. Oameni si idei de Silvia Constantinescu (Stockholm), Istoria politica a Europei de la Napoleon la Stalin, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei in epoca moderna si Istoria slavilor, de N. Ciachir, trilogia Prizonier in propria tara, de Aurel Sergiu Marinescu si Rugaciune si lumina mistica de preot Gheorghe Calciu Dumitreasa. De un interes deosebit s-a bucurat si prezentarea unor reviste si edituri din Basarabia LIMBA ROMANA, LITERATURA |I ARTA.

În fine o adevarata revelatie pentru participanti au constituit-o filmele prezentate: Memorialul Exilului Romanesc (productie a Televiziunii Romane, realizat de Marilena Rotaru), Treptele caderii (Yumi Productions si Tofan Grup), realizat de Anca Hirte si Jean Lefaux, despre închisoarea de la Pitesti, Undeva in Est (productie a Fundatiei FILMUL ROMANESC) realizat de N. Marginea si filmul de scurt metraj consacrat poetului Radu Gyr. Prezentarea revistelor Memoria si REVISTEI ROMANE, editata de Despartamintul ASTRA – MIHAIL KOGALNICEANU Iasi sub directia doamnei ARETA MOSU a insemnat inca un moment de reflectie asupra spiritualitatii si culturii romanesti si, in acelasi timp o larga si promitatoare deschidere de perspective pentru dezvoltarea si consolidarea relatiilor cu romanii de pretutindeni.