Traducerile în România tranziției („TOMIS” 1991)

DOINA JELA/Ancheta T., Cine, ce și cum traduce?, răspunde Mircea Ivănescu, „Tomis”, Constanța, XXVI, 10 (260), oct. 1991, p. 1, 7.

Una dintre fețele „democrației noastre originale” în materie de cultură o constituie avalanșa de traduceri proaste. Unele s-au semnalat deja în presă, dar și modul de a le discuta pare să stea sub semnul blestemului național al originalității. Despre romanul lui Camillo Jose Cela, tradus de Ana Vădeanu și apărut la editura particulară „Libra”, Coman Lupu spune în „România Literară”  din 25 iulie 1991, că a fost respins de editura „Univers din cauza calității precare a traducerii. Or, la Salonul de carte de la Cluj, versiunea românească a d-nei Vădeanu a fost prezentată elogios de însuși Romul Munteanu, care afirma că doar numele autorului, un... ciudat, a determinat retragerea cărții, chiar dinainte de a o prezenta cenzurii. S-au umplut tarabele cu traducerile din anii 30 ale lui Jul. Giurgea. Pe una dintre ele, pînă și seleca publicație „Universul cărții” - adaptată rapid și tot „original” cerințelor „economiei de piață”, ne-o propune ca pe „o carte bună, cu un aspect grafic deosebit”. Versiunea apare la editura particulară „Venus”. O altă editură particulară, „Eta” Cluj publică unul din textele lui Nietzsche, „Antihristul”, actualizînd în așa fel o verisune din 1920 a lui George Rareș, încît pe fiecare pagină găsim barbarele și exasperantele „vre-un”, „vre-o”, „înși-ne”, cîți-va” și multe altele. Pînă și la ”Dacia” - cu regret o spunem, apare „Spovedanie pentru învinși ” a lui Panait Istrati, într-o variantă românească de tot neromânească. E posibil ca numele traducătorului ( Al. Talex) să le fin inspirat lectorului (Ana Maria Boariu) și corectorului (Felicia Schlezak) atît încredere justificată, încît să nu se mai fi uita pe text.
Pentru a stăvili în măsura posibilului consecințele nefaste ale acestei frenezii, am inițiat prezenta anchetă, propunându-ne să dăm cuvîntul întîi specialiștilor, profesioniștilor adică, și mai apoi nefericiților beneficiari ai acestui nou experiment care se joacă și cu limba noastră și cu buzunarul nostru, deci cititorilor.
Așadar întrebările:
1. Ce este traducerea?
2. Cine poate traduce?
3. Care sînt forurile, instanțele care pot stopa inițiativele amatorilor în materie de traduceri?

1.
Ce este traducerea? Păi... nu știu!... În afară de faptul că la o întrebare de felul acesta nu se poate răspunde, cred... În momentul în care un individ interpelat de cineva cu apelativul „poete” - se vehicula pe vremuri - acceptă acest apelativ, el devine demn de respect. Un individ care spune despre el însuși că e poet, e ca un creștin care afirmă certitudinea că are harul. Sigur că nu e chiar același lucru cu traducerea, dar sună cam la fel... - Ce e traducerea? Eu cred că traducerea bună e un lucru perfect posibil și necesar și, mă rog, dincolo de butada aceasta, traducere - traditore - după felul în care sună probabil că este foarte veche - și care mi se pare un joc de cuvinte de dragul eufoniei, traducerea este perfect posibilă și obligația, ca să spun așa, a traducătorului, este tocmai de a evita trădarea textului. E posibilă chiar o traducere perfectă, da, care înseamnă în același timp fidelitate față de textul inițial și creație.
Chiar cu riscul de apărea cosmopolit, ca pe vremuri, și un tip ostil valorilor autohtone, am să spun că literatura noastră, o literatură încă precară, neconstituită, în coordonatele ei de cultură europeană, care are în cazurile reprezentative, literatura franceză, italiană, o tradiție de multe sute de ani, are argumente care să justifice o evoluție a limbii literare prin cărți, de-a lungul a șapte sute de ani - deci o literatură care a început să funcționeze de 100-150 de ani, are mare nevoie de traduceri, tocmai pentru ca să acomodeze în limba română, în primul rând conținutul unor cărți străine necesare, iar în al doilea rând ca să acomodeze însăși limba română. dacă pentru italieni era foarte important să aibă în jurul anului 1300 Divina Comedie așa cum sună ea, ar fi foarte important să aibă echivalentul unei cărți de mare cultură medievală tocmai pentru ca să dea o tradiție literaturii române, tradiție de care ea este lipsită.
Eu sînt un individ cu prea puține înclinații teoretice, așa că aș prefera să vorbesc din experiență proprie. Joyce? Nu știu, ideal ar fi fost ca eu să lucrez la cartea aceea ani sau zeci de ani, cum a lucrat și autorul. Eu nu sînt un tip cu efort susținut. Am început-o în 1971 și am continuat-o sporadic, gîndindu-mă firește la ea, dar neputînd spune că am lucrat efectiv la ea, în afară de o anumită perioadă, în jurul anilor ?. Cînd un domn, cu care eram prieten și care avea o anumită notorietate în cultura română, Andrei Brezianu  era redactor la „Secolul XX” și autor al unor cărți, a și tradus mult din literatura anglo-saxonă - a venit la mine, dacă vreți, cu o comandă din partea lui Hăulică, un capitol din Joyce. Știind că eu  mă jucasem înainte cu ideea de a-l traduce (și nici aici meritul nu e al meu, ci al unui prieten, Mihai Spăriosu, în momentul de față profesor la Universitatea din Georgia - Statele Unite) Brezianu a venit la mine într-o împrejurare foarte precisă, și anume ei pregăteau un  număr special cu livrescul, și mi-a zis: tradu-mi acest capitol. Era vorba de Boii Soarelui, Boii lui Hellios și e tocmai capitolul pe care mă bazez eu cînd vă spun că traducerea nu e bună. Cunoașteți cartea, fără îndoială, e vorba de viziunea tipului, care pe un număr de pagini reproduce evoluția limbii literare engleze de la origini, adică de la textele premedievale, cronici scrise în sintaxa și cu vocabularul latin, pînă la slangul anului 20.
Din texte și din cărțile pe care le citeam noi, eu și Spăriosu, cînd ne pregăîeam pentru a-l traduce, din discuții și cu Brezianu, am văzut că în engleză se puteau stabili exact 18 etape, pornind de la cronicile latine, trecînd prin proza medievală, renascentistă ș.a. m.d., pînă la contemporani. Am căutat să fac asta. Împreună cu Brezianu am stabilit chiar și corespondențele. Pentru ce reprezenta la un moment dat Dickens, în engleză, noi ne-am oprit la proza lui Bolintineanu. Mai departe, o altă etapă ar fi fost proza lui Eminescu. Evoluția asta, foarte vizibilă în original, ideal ar fi fost să se vadă și în versiunea mea, și din nenorocire nu se vede. Mă rog, să zicem că nu se pot vedea 18 etape, pentru că nu există, deși s-ar putea inventa, chiar dacă nu există, plecînd de la, să zicem, Scrisoarea lui Neacșu, trecînd prin cronici și ajungînd la contemporani. Eu am făcut chiar și o aventură, am delimitat paragrafe pe care le-am tradus cu ortografia lui Eliade Rădulescu, latinismele, „qu” n-a ieșit și sigur nu putea să iasă. Deci, din acest punct de vedere, aș spune că traducerea unei cărți nu e posibilă, sau nu mi-a fost mie posibilă. În lipsa aparatului de interpretare și cu atît mai mult de localizare, pe care nu-l dețineam în momentul în care am abordat cartea - care plină de aluzii, de trimiteri, citate, ininteligibile pentru un român, dar vă spun că eu n-am citit niciodată cartea în întregime, pentru că m-a plictisit. Așa că lucram în permanență pe baza comenzilor lui A. Brezianu care mă obliga să traduc cînd un capitol, cînd altul, de exemplu era la un moment dat interesat de corpul omenesc și mi-a cerut un capitol despre înmormîntare, despre cum se descompune el. Pînă la un moment dat, Romul Munteanu, care era director la Univers, mi-a trimis vorbă foarte peremptoriu, dacă nu-mi dai cartea pînă la sfîrșitul anului, nu mai apare niciodată, eu mai devreme sau mai tîrziu o să plec de la editură, ambiția mea e să scot această carte, te avertizez că n-o vei mai putea publica niciodată. Atunci am stat și am terminat-o, circa 300 de pagini, mai puțin capitolul ultim, cel fără punctuație, pe acela îl terminasem cu puțin înainte, pentru că eram foarte bun prieten cu Sorin Titel, care era foarte atent la cartea asta, o citise în franțuzește și nu era mulțumit și-mi spusese că vrea neapărat s-o aibă în românește.
Și a mai fost o dificultate, dacă vreți v-o spun, dacă nu vreți, nu v-o spun, în momentul în care Romul Munteanu s-a decis s-o publice, a constatat că pe vremea predecesorului exista un contract încheiat cu Barbu. Barbu semnase contractul, împreun cu omul cu care traducea el - el neștiind limbi străine pe vremea aceea, poate că a învățat, traducea deci cu Andrei Deleanu, cu care a semnat și Faulkner și Thomas Mann (Trilogia și Doctor Faustus). Un erudit, A. Deleanu, un tip foarte aplicat.
M-am dus la redacția Săptămîna, erau într-o ședință de sumar, m-a primit, am intrat acolo, era un număr de domni și de doamne și el  zis, a venit domnul Ivănescu și s-a îndreptat către o doamnă care stătea pe un scaun și i-a zis„ ia scoală-te tu de acolo, ca să stea domnul Ivănescu, eu am protestat, am zis păi de ce să sculați o doamnă că eu și așa plec repede... Las-o... pe românește, așa cum spune de obicei un bărbat despre alt bărbat, la noi, las-o că toată ziua stă și poate să și iasă afară, că n-avem nevoie de ea. Am înțeles de la început că întrevederea noastră este falsă. Da, sigur, a zis, eu am încheiat acest contract, dar am și spus editurii că de fapt, era o chestie de finețe, așa că discutasem să mi se plătească drept poezie. Adică în loc de 1200-1400 coala, cît era maximum la proză, el cerea 12 mii de coală, spunea că e poezie și că e poezie de mare valoare. Dar pe urmă, zice, m-am convins că nu merită osteneala, eu cunosc foarte bine această carte, am fumat-o, pentru mine nu mai reprezintă nimic, sigur că e importantă pentru public, și mi-a semnat o renunțare în care spunea că subsemnatul renunță la această chestie și că e fericit că un scriitor de valoarea lui M. Ivănescu pe care-l recomandă foarte călduros editurii..
Așa că, dacă vreți, așa a fost posibilă această traducere. Pînă în momentul în care am făcut legăturile între capitole, nu pot spune, cum n-o pot spune nici acum, că am citi cartea de la un capăt la altul. Și, în general, eu sînt de părere că atunci cînd traduc o carte, nu e bine s-o cunosc dinainte, ci pe măsură ce o traduc.
2.
Sigur că ideal ar fi ca traducătorul  de poezie să fi măcar virtual un poet și traducătorul de proză măcar virtual un prozator, dar eu sînt de părere că atunci cînd se lucrează o carte de proză, cea mai elementară carte de proză, sau cea mai densă carte de proză, activitatea intelectuală este aceeași ca și în poezie. Proza valabilă are aceleași legi de compoziție ca și poezia valabilă, nu? (D-na Ivănescu: părerea mea este că un poet poate să traducă proză, dar un prozator nu poate să traducă poezie.) Pot să vă dau exemple de traducători eminenți, care s-au dovedit eminenți și în poezie și în proză: Doinaș. Foarte bun este, de asemenea, Aurel Covaci, în poezie, dar traduce și proză (Byron, Tasso) și l-aș mai lăuda, deși știu că la un moment dat avut dificultăți, s-a vorbit adică despre calitatea traducerilor lui, pe Kirițescu, un om extrem de serios.
Cine poate traduce? Aș spune mai degrabă ce poți traduce? Cred că-i vorba în primul rînd de interes și participare. Truman Capote este, de exemplu, mult mai ușor de tradus decît Faulkner. Eu am tradus prima lui carte și am muncit la ea ca un cîine și am refăcut-o de două ori și a ieșit proastă. Nu știu de ce, nu m-a interesat, n-am intrat în mecanismul frazei respective, Hemingway pare foarte ușor de tradus și pentru mine a fost extrem de greu. Adică sintaxa aia excesiv de simplă, laconismul replicilor... Probabil că mi se potrivește fraza contorsionată, peste care suflă un duh al alcoolului. Spun asta pentru că Faulkner în Zgomotul și furia și mai ales în Absalom, are o frază teribil de contorsionată, în așa fel încît eu păstrez asta ca un memento, am văzut o afirmație a unui critic, mare dușman al lui Faulkner, care spunea că este evident efectul alcoolului asupra frazei lui Faulkner. Cea mai are bucurie și plăcere pe care am avut-o în viața mea într-o activitate, am avut-o traducînd acest roman, Zgomotul și furia. Am făcut-o cu o dorință febrilă și totală de a o face în românește, contactul meu cu cartea asta fiind, dacă vreți, nașterea mea în cultura articulată. Eu am avut, am citit și în Gide, o adolescență foarte tîrzie, foarte prelungită, și pînă la vîrsta de 21 de ani eram foarte confuz, nu mă puteam nici exprima, nici scrie, nici mișca într-o atmosferă culturală și primul meu contact cu această carte mi-a deschis ochii în sensul că se poate face ceva cu vorbele, cu dezorganizarea vorbelor și atunci visul meu a fost s-o traduc. Am făcut-o cu dinții strînși, a apărut în trei sau patru numere consecutive în ”Secolul XX”, D-na Vonghiz, care era redactor de carte a și pus-o la maximum. Cînd te apuci de o carte trebuie în primul rînd  să-ți placă și să vrei s-o faci, să te intereseze... Pare să mă contrazic, dar nu, și la Joyce m-a interesat mecanismul de sensibilitate și exprimare. Într-un anume fel, corespundea cu un ideal al meu pe vremea aia... Eram, am spus, un tip confuz și care nu se putea putea exprima organizat și mai ales teoretic și aspiram să pot invoca mereu un precedent de natură livrescă, din atmosfera culturală, să mă exprim prin referiri exclusiv livrești...
... Ba da, am fost tentat să traduc Lowry, dar editura a refuzat propunerea mea și pînă la urmă a apărut într-o versiune care nu m-a mulțumit, a lui Caraion, da, am să vă spun de ce. Am să vă dau doar două exemple, întîi titlul, nu se cheamă la La poalele vulcanului și e important, și pe urmă un pasaj, iată-l, este vorba de spre o scrisoare a consulului către Yvonne, n-o expediase, o avea într-o carte pe care o uitase într-un cinema și mai tîrziu patronul i-o restituise: „Să-ți povestesc, Yvonne, de călătoria aceea teribilă prin deșert, prin trenul cu linie îngustă, într-un vagon de clasa a treia, pe bancheta de lemn, de copilul a cărui viață, maică-sa și cu mine am salvat-o frecîndu-i pîntecele cu tequila din sticla mea, sau cum, m-am urcat în camera mea, la hotelul unde odinioară  am fost atît de fericiți, zgomotul de măcel din bucătărie m-a scos din nou în lumina violentă a străzii și mai tîrziu, în noapte aceea, era un vultur așezat în chiuvetă. Orori proporționate cu nervul meu pulsând. Nu, secretele sînt ale mormîntului și ele trebuie păstrate. Și în felul acesta mă gîndesc uneori la mine însumi, ca la un mare explorator, care a descoperit o țară nemaipomenită din care nu se mai poate întoarce niciodată ca să comunice lumii ce aflat, dar numele acestei țări este Iadul.” Mie mi se pare ăsta un amănunt extrem de important „dar ” nu „și”, iar dacă el, Caraion, nu și-a dat seama de importanța amănuntului, asupra înțeluesului întregii cărți, Sub vulcan nu La poalele vulcanului - „sub” vulcan, sub Etna credeau anticii că se află Infernul, iar cartea este experiența din Infern a personajului, nu e un roman social, unde important ar fi ce se petrece într-un oraș situat „la poalele” vulcanului. Sigur, Caraion este un traducător important, a tradus multe cărți, și poezie în primul rînd, fiindcă era un poet extraordinar de bun, așa că n-ar trebui să-l hulim pentru faptul că nu știa limba și lucra tot cu colaboratori, cu „negri”.
Deci, n-am putut să traduc Lowry, dar aș avrea acum să-i traduc o altă carte a lui, care-i un fel de urmare, se numește Întunecat ca mormîntul în care este prietenul meu - el a avut mania titlurilor lungi - și care relatează drumul autorului cărții Sub vulcan în Mexic, în locul în care se petrecuse acțiunea cărții, felul în care vede el și a doua lui soție ce s-a petrecut cu versiunea romanului... Care-i o carte scrisă de trei ori, el a pierdut-o la beție și rescris-o...
3.
Teoretic ar trebui să se fac ceva. În practică nu cred că ar fi bine să se facă, pentru că după toată mizeria asta de 50 de ani, în care nu s-a făcut traduceri aproape de nici un fel... Eu cred că e bine să se traducă mult și cît mai multe prostii, deși sigur că o traducere rea aduce prejudicii, pentru că-l deprinde pe individ cu automatisme și cu incorectitudini, și de gîndire și de gust și gramaticale și de civilizație... E adevărat și că gustul publicului de o anumită categorie este deja la un nivel destul de scăzut, dacă-l mai deteriorezi și cu traduceri proaste... Dar pe de altă parte, e frumos sau onest să intervină acum o autoritate care să interzică, iar să interzică? Destul am trăit din interdicții, nu? Eu cred că ar trebui să se facă selecția asta și natural, nu numai prin intermediul unei autorități. Sigur că și pe mine mă deranjează că editurile ca lumea nu pot tipări cărți ca lumea, fiindcă n-au hîrtie și spațiu... Dar poate că-i totuși preferabil să văd oameni de o anumită categorie mai mult sau mai puțin îndoielnică oprindu-se la tarabă, cumpărînd chiar și Crimele familiei Borgia, decît necumpărînd nimic, sau citind Scînteia. Eu nu sînt în orice caz de părere că în momentul de față cenzura mai este justificată. Nu.
Sau poate mai e și ceva personal, am să vă spun, unii au nostalgia copilăriei, eu a unei copilării culturale. Au fost câteva cărți, una dintre ele a fost un roman polițist, care mi-au dat mie impulsul spre activitatea de literator, să zicem. Erau în colecția „Romane captivante” la editura Ignat Hertz. Marele fapt de cultură se chema „Nepoata regelui” de E. Ph. Oppenheim și traducerea a apărut semnată de un personaj A. Nora. Nu îndrăznesc să spun că sub numele ăsta se ascundea Noica. Noica însuși și-a început activitatea publicistică traducînd romane polițiste la editura Ignat Hertz. El a declarat asta, spunea la un moment dat, că ar fi fost 9, pe urmă că ar fi fost 7. I-am întrebat și pe discipolii lui, pe care-i cunoșteam. Unul din romane era„Misterul din trăsură” sau „O moarte în trăsură”. probabil că mai sînt 5, sau 7, sau 8, ar trebui văzut pe cataloagele editurii Hertz. Eu vorbeam despre această „Nepoată a regelui”, la care mă gîndesc și acum cu un fior, ca în prezența artei adevărate. Banală, dacă vreți și care era scrisă la perfectul simplu. De exemplu „Te întorseși, cavalerule rătăcitor? Avuși vreun succes?” „Îmi făcui datoria” suna altă replică. Îmi aduc aminte din ea multe detalii și multe scene și mă întreb dacă recitind-o acum, aș considera-o o traducere reușită. Dar atunci a avut asupra mea un efect dezinhibitor, dacă vreți. Ar fi cazul să reiau, la fel, și o traducere a lui Jul. Giurgea, dar eu am să susțin totuși că Jul. Giurgea a fost un mare focar de cultură. Știu că a fost înjurat. Arghezi a scris și un pamflet, bănuiesc că dacă aș relua în momentul de față o traducere a lui m-ar oripila, însă la momentul respectiv, cînd eu eram un adolescent întârziat, faptul că exista Giurgea reprezentat un beneficiu cultural imens. În primul rînd că în perioada războiului foarte puțini oameni traduceau, în al doilea rînd că nu traducea literatură de mîna a doua, ci literatură care se cerea, de consum, Cronin, Maugham, Mazzo de la Roche (Jalna, care e o carte genială, eu aș preconiza-o). Asta se cerea, iar cine era interesat de Joyce, de exemplu, putea să-l citească în franceză, deși traducerea în franceză este... misleading.
Sînt, cum vedeți, impresii personale și nu soluții, dar cenzură, vreun fel de cenzură, nu. Mai bine nu...

(transcriere de pe bandă)

„Periscop” (ROȘCA 1991)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1991, septembrie

*

Apariția unei cărți purtând semnătura lui Umberto Eco constituie un eveniment notabil pentru oricare editură din lume. Bucuria noastră este cu atât mai mare, astăzi, când avem prilejul de a consemna un al doilea pas făcut de editura constănțeană „Pontica” pe drumul afirmării: lansarea romanului „Pendulul lui Foucault” al celebrului scriitor italian, din opera căruia exista, tradus în limba română, doar „Numele trandafirului”.

*

Organizatorii ediției 1991 a Festivalului mondial de marionete de la Charles Ville Messier (Franța) au adresat Teatrului de Păpuși din Constanța o invitație specială de participare, ceea ce reprezintă, indiscutabil, o recunoașterea a valorii păpușarilor constănțeni. În regia Monei Chiriță, ei vor prezenta publicului francez spectacolul „Făt Frumos din lacrimă”, după basmul lui Mihai Eminescu.

*

Muzeul de Artă din Constanța a găzduit o nouă expoziție de grafică satirică a cunoscutului artist plastic Mihai Stănescu. Problemele grave ale existenței noastre cotidiene au fost și de această dată  principala sursă de inspirație a acestui excepțional artist, care, așa cum au putut aprecia numeroșii vizitatori, cu umorul său debordant ne face să uităm, pentru câteva clipe, toate necazurile acestei „democrații originale”.

*

Nici că se putea găsi un loc mai inspirat pentru amplasarea bustului marelui filosof și arheolog Vasile Pârvan decât în inima orașului, dinaintea uneia din porțile principale ale cetății Tomis. Prin aceasta s e înfăptuiește. în sfârșit, un necesar și îndelung așteptat act reparatoriu față de memoria aceluia care și-a închinat întreaga viață istoriei milenare a neamului. Felicitări edililor constănțeni, tuturor celor care au contribuit la materializarea acestei generoase inițiative!

*

A luat ființă Colegiul „Hyperion”, filiala Constanța, prima instituție particulară de învățământ superior din localitate, care își va deschide porțile în această toamnă pentru 250 de studenți ce vor putea opta pentru secțiile: Exploatarea și întreținerea aparaturii electrice și electrotehnice, Prelucrarea electronică a informației economice, Management, Tehnică dentară, Economia și tehnologia fermelor agricole, Consultanță juridico-legislativă și Tehnologia financiar-contabilă a economiei de piață, finanțe, bănci.

*

Dacă nu se vor ivi din nou alte necazuri (și, slavă Domnului, au fost suficiente!), există toate condițiile  ca până în 1994 să intre în funcțiune primul grup energetic de 700 MW al Centralei nuclear electrice de la Cernavodă. Vizita la fața locului a lui Arthur Jack Epp, ministrul industriei, petrolului și energiei din Canada, precum și a unor specialiști de la „Atomic Energy of Canada” și „Anasaldo” (Italia), anunțarea 
deschiderii primei linii de credit în valoare de 400 milioane de dolari, dintr-un total de un miliard, sunt argumente convingătoare chiar și pentru acei sceptici constructori români care afirmau, nu demult, că omenirea va folosi o altă energie până să producă electricitate centrala dobrogeană!

* 

Vestea înființării la Constanța a unui club al „Leilor” a fost primită cu explicabilă rezervă de locuitorii orașului, care ar fi fost mai curând interesați de un club al „Dolarilor”, mai ales în aceste zile când făloasa noastră monedă națională scheaună jalnic, gata să-și dea duhul. Puțin știu însă că acest gen de cluburi, existente în peste 160 de țări, propun stimularea interesului pentru moralitate și cultură, pentru prietenie și solidaritate umană, pentru spirit civic, pace și înțelegere reciprocă.

*

Bulevardul Mamaia începe să concureze arterele comerciale cu tradiție ale Constanței, mai ales datorită inițiativei particulare. Câteva firme rețin în mod deosebit atenția. „Elmo” SRL, situată pe bd. Mamaia, nr. 136, tel. 1.79.84, este un mic restaurant, pentru intimizarea cărui patronul, Eliza Mocanu, a investit o sumă considerabilă. Aici se pot servi zilnic specialități culinare dobrogene, bere, vinuri din podgorii renumite, dulciuri și cafea, toate la prețuri rezonabile. Surpriza noastră este însă alta: la etaj am putut vizita prima unitate hotelieră privată din oraș, adică 7 camere cu câte două paturi, având un confort deosebit. Prețul: 350 lei/cameră/zi, adică cel mai scăzut din Constanța la ora actuală!

Pe același bulevard, la numărul 144 B, și-a început activitatea firma „Flores” SRL, specializată în comercializarea bunurilor de larg consum, a produselor alimentare și a unor delicioase produse de patiserie și cofetărie, după rețete proprii. Familia și Florea Dana, patronii societății, ne-a asigurat că programul unității, la cerere, poate fi non-stop, clienții având la dispoziție o cochetă grădină terasă cu 30 de locuri, unde se pot organiza mese festive. Prețurile practicate sunt sub nivelul altor unități similare din oraș, calitatea serviciilor fiind principalul atu al tinerei și ambițioasei firme „Flores”.

*

Imperturbabilii slujbași ai puterii din Constanța au toate motivele să condamne cu vehemență declarațiile lui Mircea Țeican, comisarul șef  al Gărzii Financiare din județ, care a avut tupeul să critice puterea locală în ziarul „Cuget liber”, pe motiv că deși Garda a fost înființată la 10 iulie 1991, încă nu i-a fost repartizat un sediu! Păi bine, domnule Țeican, dumneata nu știi că Societatea Handicapaților „Caritatea”, spre exemplu, așteaptă același lucru de un an și jumătate? Chiar dumneavoastră, care urmăriți să faceți numai rău sărmanilor mafioți din oraș, vă băgați în față?

*

Săritori ca întotdeauna, prinzând de veste că țăranii români au deocamdată alte treburi cu mult mai importante prin arhive și birouri, pe la Primării și Comisii de judecată, prin grajdurile fostelor CAP-uri, americanii s-au gândit că n-ar strica să le dea o mână de ajutor, concretizată în 200 000 de tone de cereale. În portul Constanța, au și sosit navele „Inger”, cu 21.000 tone de porumb, „Omi Sacramento” cu 40.000 tone de porumb, și  „Miss Marietta”, cu 35.500 tone de porumb. Fraților de peste Ocean, dar cu grâul și cartofii cum stați?

„Italia - pe urmele primului mare reporter român internațional” (TOMOZEI 1991)

 Gheorghe Tomozei, Italia - pe urmele primului mare reporter român internațional, „Tomis”, Constanța, 1991, septembrie

Credincios ideii de a nu călători singur, iată-mă însoțindu-l într-un voiaj italic pe Timotei Cipariu, tipărit în chip de serial („Gazeta Transilvaniei”, 1852), dar... neiscălit, fapt care a dat multă bătaie de cap cercetătorilor literari. Decupându-le dintr-o mai veche ”stea” clujeană, am păstrat paginile lui Cipariu printre hârtiile mele cu convingerea că marele și pateticul cărturar transilvan e și savuros epistolar (textele sunt scrisori adresate unui văr necunoscut) și scriitor de... turism. pentru deliciul cititorului cu viața curgând spre A. D. 2000, transcriu câteva frânturi de epistole ale celui numit în conștiința poporului, ba chiar și a cântecelor populare, Timotei Țipar...

*

Relatarea primelor momente ale „descălecării” venete: „Io dejunai a doua oară și în urma urmelor când încetă furtuna, ieșind din căiută văzum înaintea ochilor Veneția ca o Venera ieșită din spumele mării; sociul meu îmi spune că ea începu a se vedea de o jumătate de oră, pre când noi ceilalți eram ținuți dedesupt de frica furtunei. El îmi explica din punct în punct după cum ne apropiarăm tot ce vedeam desvoltându-se înainte, până ce, făcând mai multe încongiururi, stetem între Dogana cea mare și palatiul regale. El îmi fu într-ajutoriu în desbarcarea și în cercarea cartelului. Io trași în ospetăria franțuzească din vechile Procurație în plateea S-tului Marcu, iar el, luându-și viza pașaportului, numaidecât plecă în patria lui.

După ce descălecai, numaidecât intrai în biserica S-tului Marcu. Capitulul era în cor, cântând - într-adevăr cântând, nu recitând numai - vesperele, măcar că nu era sărbătoare. Impresia de întâi ce face vederea Veneției și a biserecei acestei, nu vreu să v-o descriu, ci aștept până mi se vor deda ochii mai bine cu forma și amănuntele ei. Întâiele impresiuni adeseori sunt înșelătoare, pentru că întotdeauna sunt superficiali și Veneția e un ce care nu sufere nicicum superficialitatea, altminterea ești supus a-ți schimba de o mie de ori judecata.

După prânz cercetai de aproape toate plateea St. Marcu, însă tot pe dinafară, deci mă luai pe Râpa Schiaililor, preumblându-mă pre picioare pân la Ordinile publice, de aici pe strada nouă și în urmă pre a Arsenalului pân la Arsenal, când întunecând, mă întorc iarăși în plateea St. Marcu, ce strălucea toată ca o beserecă, de o mie de lampe de gaz, atât afară cât și supt Arcade și înlăuntru, în cafenele și boltele de negoț. Ea gemea de mulțimea adunată ce curgea în sus și în gios. Apoi începură muzicanții, câte trei-patru inși, unii cu vioara, alții cu clarinetul, alții cu fisarmanonica, toți însă cu câte un ghitar și mai toți încă cu câte o altă vioară, muzicând și cântând, bărbați și femei.”

Și iată pe Țipar asemuind Veneția cu Bucureștii, cu 130 de ani înaintea lui Eugen Barbu: „ Alte cetăți, în cât mi-aduc aminte, îmi faceră o impresiune mai familiarie mai curând decât Veneția, poate pentru că aici aflai tot, au și mai mult decât așteptam, numai decât, când aici, după așteptare mare, la întâia vedere, văzând atâta decadență, mă înfiorai. Veneția a (...) cândva a fi fost nu numai măreață, ci și frumoasă, cum sunt zilele unei tinere frumoase fetioare, ci acum fața ei e veștedă ca a unei matroane pre a cărei față au rămas urmele pristinei frumuseți, ci au pierit toate grațiele tinerețelor. În deșert colorează pictorii în prospectele lor fața panoramelor venețiene, căci în realitate tot ce e din afară e decolorat și ce e, mai mult, înnegrit, mucezit etc. În urmă mai adaug asemănarea ce o are în câtva cu Bucureștii. Boltele cu lucrătorii în vederea publică, larma și strigarea vânzătorilor, pre căi, chiar în tonul celor din București, fețele oamenilor și a mulierilor mai asemenea, și dacă e iertat a a asemăna ce e mare cu ce e mic, ruinarea edificielor, pompa palatielor, pre lângă ticăloșia vecinătăților și alte mai multe arată apropierea amândurora de Oriente, de unde astă asemănare.”

*

La Milano, peregrinul nostru e bineînțeles impresionat de Dom, dar nici el nu răspunde cu totul ideii pe care și-o făcuse înainte de a-l vedea, găsindu-l, e drept, „colosale”, cu dimensii ce desfid proporțiile bazilicii cu care se mândrește Viena și anume Sf. Ștefan ce-i pare „ca o besearică de sat.” Goticul nu-i priitor lui Țipar și el nu se sfiește să afirme: „... care de-mi va fi iertat da părerea, poate să placă nemților ca oarece naționale, ci anevoie altora, de altă națiune... Din turnul Domului, care de gros nu se vede decât din depărtare, se zice a fi un prospect frumos, ci io încă de neputința picioarelor nu m-am încumetat încă a mă sui. În Veneția mă suii în turnul numit campanile, din plateea Sf. Marcu ci gradele acolo sunt așa bine făcute, cât și calul se poate sui pre ușor. Numai din așa înălțime puteam percepe pusețiunea Veneției cu punctele circum vecine, mai ales la care, pentru depărtare, precum e Malamocul, Chiggia etc, nu m-am dus, căci gondolierii și pentru mică depărtare, cu toate că taxa e de fiptă, știu trage bine și mai ales pre un forestiere.”

*

Într-o scrisoare tot din articolul Mediolanum (9/21, 1852) învățatul nostru mărturisește extaziat că, mergând la Como, a fost fericit să sărute țărâna călcată de picioarele „Pliniilor”, dar și a altor mari bărbați cu ale căror efigii ochii i s-au întâlnit cercetând „basorelevii” de pe „faciata” unui dom. „Ferice patrie! Ferice fiu! Adevărat, italii își știu prețul oamenii tăi. Câte monumente văzui puse bărbaților meritați, numai în Mediolan, în Ambrosiana și în palatul Brera! În acest din urmă, numai în vestibul, mai mult de 50 buste a oamenilor învățați și artiști și, cu toate dreptatea, căci după înfrumusețară și de la sine frumoasa Italia, ca grecii Grecia, așa cât numărul capetelor de operă în Italia e într-adevăr infinit. Oriunde calci și încătrău cauți, nu vezi alta decât monumente de arte și industrie. Și cu toate acestea, după opiniunea unuia dintre cei mai învățați bărbați ai Italiei, cu care călătorii de la Brescia până la Bergamo, numai trei cetăți sunt monumentali: Roma, Florența și Veneția, iar Milanul, după a aceluiași părere, cea mai splendidă și regina tuturor cetăților Italiei, măcar (că) nu are atâtea monumente ca acelea (trei). În urmă, ca să încheiem de Como, după ce în timp de trei ore îmblai cruciș și curmeziș, mă întorși purtând în sinu-mi cea mai delicioasă aducere aminte. Ea nu e nici mare, nici mult frumoasă, ci e bine edificată, curată, regulată, iar munții ei dimprejur nu numai frumoși, ci și cea mai mare parte ornați cu grădini, vile și vinei cum nu am mai văzut decât în Italia. Plecând, scriși în pugilarium în limba clasică, ca un rămas bun etern îndreptat către acel pământ: „Vale sacra terra, vale adhuc semel et pro sempre!” Aste sunt poate lineele cele mai din urmă din Italia, că în scurt voi să plec și necurmat să-mi continuez călătoria înapoi pre altă cale, care deși are frumusețile ei, dar n-are interesul clasic al acestui pământ”.

După ce admiră monumentele și caută emoționat mai ales urmele învățaților cu opera cărora e familiarizat de acasă. Țipar face comentarii asupra felului cum vorbesc italii, cântărește varietățile dialectale, „răpezimea” rostirii, convins că poate „trage folos” din fiecare observație, el nu vrea să piardă nimica din „discurs” atunci când e în compania unor localnici ce-l uimesc prin „pronunția desfigurată” ori „coruptă”. Studiază categoriile fizionomice; se rostește răspicat asupra tipului „longobardic” mai ales (ochi vineți la bărbați, păr negru, ochi negri la femei) și realizează în tot ce scrie o icoană a Italiei, pe care, mulți după el, zeci și zeci autori de tonuri exclamative și totuși fatal-somnolente n-au izbutit-o.

*

Când se va alcătui (în replică la strădaniile lui Iorga de a compune o istorie a țărilor române văzută de călători străini) o carte cu posibilul titlu „Lumea - ori baremi Europa - văzută de călători români”, scrierile lui Timotei se vor continua în capitole de mare frumusețe. Paginile lui italice îl desemnează ca pe întâiul mare reporter „internațional”. Un Tican-Rumano, să zicem, persoană (nu personalitate) cu totul atrăgătoare, nu izbutește în mii de pagini ceea ce Cipariu, cu licărul doar al câtorva cuvinte, ajunge să împlinească: eseuri de expresie sublimată, semn că monstruoasa-i erudiție nu i-a tulburat candorile și sensibilitățile.

Pe un astfel de călător, care se implică în viața tărâmurilor pe care calcă, ți-e greu să-l vezi „privitor ca la teatru”. Ispitit mai ales de spectacolele oferite de teatrul lumii, iată-l totuși la... teatru: „Pentru mine era un ce interesante, căci până aici nu văzusem reprezentațiune în limba italiană, afară de opere, decât o dată în Buda! Caracterul înfocat al italianului, preciziunea și volubilitatea declamațiunii și, între toate sonoritatea elegante a limbei, dialog după a mea părere pre actorul italian de către cei de viță germană cu multe părți. În Veneția îmi era peste mână a merge la teatru, în acel labirint de căli strâmte și tortuoase, unde un câne pre ușor poate sări pre o fereastră în alta, preste cale. Apoi teatrul mai celebre, Fenice, era închis, așa că am mers să-l văz, numai școlari jucau, cu învățătorul maestru. În cel numit Malibran încă nu se reprezenta în toate zilele. Apoi, fiind cele două teatre renumite mai ales operă, nici mă simțeam tras a le cerceta la drame. La cest din urmă mergând spre vedere, aflai societatea de probă.”

„Președinții Franței” (VIANU & MUREȘAN & PĂIUȘAN & NISTOR 1991)

Alexandru Vianu & Camil Mureșan & Robert Păiușan & Simona Nistor, Președinții Franței, Universalia & Dialog, Craiova, 1991, 231 p.

Cuprins 

3 Evoluția instituției prezidențiale franceze

17 Președinte la Palatul Elysee

22 Reședințe prezidențiale

28 Louis Eugene Cavaignac
32 Ludovic Napoleon Bonaparte

46 Louis Jules Trochu
49 Adolphe Thiers
60 Patrice Mac Mahon
65 Jules Grevy
70 Sadi Carnot
74 Jean Casimir Perier
77 Francois Felix Faure
81 Emile Loubet
86 Armand Fallieres
91 Raymond Poincare
101 Paul Deschanel
107 Alexandre Millerand
116 Gaston Doumergue
126 Paul Doumer
133 Albert Lebrun

145 Philippe Petain

154 Felix Gouin
156 Georges Bidault
159 Leon Blum

163 Charles de Gaulle

174 Vincent Auriol

179 Rene Coty
184 Alain Poher
189 Georges Pompidou
200 Valery Giscard d Estaing
214 Francois Mitterand

225 Președinți și alegeri prezindențiale

coperta 4: Prin PREȘEDINȚII FRANȚEI se umple un gol al literaturii istoriografice românești. Pe lîngă prezentarea evoluției instituției prezidențiale franceze, a condițiilor cumulative necesare pentru a candida la președinție, a reședințelor prezidențiale, a biografiei președinților, cartea este o lectură utilă pentru cititorul aflat într-o țară care își definitivează o constituție, o instituție prezidențială, o democrație. După citirea acestei cărți vom putea privi, cu ochii unei experiențe de 200 de ani, scena politică românească și viitorul ei. (Cristian Becheru)

„Oglinzi” („TOMIS” 1991)

 ?, Oglinzi, „Tomis”, Constanța, 1991

„Mirrors - in the spirit of haiku” este o bijuterie de revistă care apare de patru ori pe an în America Statelor Unite (editor Jane Reichhold). De la faptul că aici nu publică decât poetul/artistul care subscrie modica sumă de „$20 per year”, ceea ce reprezintă contravaloarea a patru pagini care-i stau la dispoziție (câte una la trei luni sau toate într-un număr) și până la precizarea că fiecare contribuabil este „responsable for choice, taste, and quality of their poetry”, dar și de difuzarea revistei - totul este extrem de incitant, de original. Firește, poeții care vor, cu timpul, să-și alcătuiască o carte în mai mult exemplare, sunt avertizați că pentru fiecare copie după paginile lor din revistă trebuie să mai plătească suma de șase dolari. În acest fel, în 20 de ani, ei pot avea 80 pagini (20 x 4) și o carte într-un singur exemplar care ar costa 800 de dolari. La un tiraj de 1.000 de exemplare, se înțelege, cartea de haiku-uri ar costa ceva mai mult: până în 500.000 de dolari.

Lăsând gluma la o parte, ultimul număr al revistei „Oglinzi” dedicat Toamnei anului 1991, se oferă cititorului ca o surpriză extrem de plăcută, prilejuind, prin grafică și texte de un rafinament indiscutabil, o sărbătoare de neuitat. Printre zeci de artiști din toată lumea, am descoperit, cu uimire și bucurie, și numele românului Ion Codrescu (...).

„Salonul de Artă Tânără 1991” (TUDORA 1991)

 C. Tudora, Salonul de Artă Tânără 1991, „Tomis”, Constanța, septembrie 1991, pagina 11

E știut, artistul captează cel dintâi mesajele devenirii, cu mult înainte ca acestea să sensibilizeze spiritul întregii colectivități. El deschide drumul viitorului, îi pregătește startul asemenea pilotului de încercare. Iar încurajarea, stimularea talentului tinerilor devine o datorie a societății care își redimensionează structurile și proiectele. Fiindcă „pentru a ne elibera de trecut trebuie să ne contăm pe dezvoltarea unui nou gen de comunicare, cu care cei care sunt profund afectați de viitor: tinerii.”

Iată de ce începe să ne preocupe, deopotrivă cu argumentul teoretic, modalitățile de descoperire și valorificare efectivă a „vocilor” tinere, a universurilor lor creatoare, în nădejdea că, cine știe, contribuim astfel la consacrarea lor cu un ceas mai devreme. Așa se explică, deci, organizarea de secția de artă a revistei „Tomis” a primului Salon de Artă Tânără, pe simeza căruia să-și găsească locul lucrări emblematice pentru căutările, obsesiile, interogațiile și prospecțiile creatorilor aflați fie (încă!) pe băncile școlilor, în amfiteatrele și atelierele academiilor de artă, fie după absolvire sau în pragul consacrării.

O fericită întâmplare a făcut ca ediția 1991 a Salonului tomitan să aparțină unora dintre cei mai înzestrați studenți ai Academiei de Artă din București, care și-au circumscris demersul ideatic și expresiv unei teme pe cât de percutante azi, pe atât de ambițioasă și dificilă: lumea ca reeditare ciclică a miticului Turn Babel, criza comunicării interumane, războiul limbilor, labirintul - ca semn neliniștitor, sfidarea tiparelor constituite și teribila îndrăzneală de a dibui prin neliniștea și confuzia momentului calea propriei purificări. Încât, nu prin teribilism formal, cât prin serioasa și îndrăzneața exploatare a ideii și metaforei, ei propun un tip de artă protest. Un protest  care să fie aidoma reacției de tip ionescian, adică avangardist: împotriva realismului, când realismul este expresia cea mai obișnuită și abuzivă a cotidianului, împotriva unui anume tip livresc de simbolism rupt de realitate, o tăgadă a tradiționalismului spre a găsi tradiția, temeritatea descifrării unei sinteze a cunoașterii și invenției, a realului și închipuirii fiindcă „avangarda înseamnă libertate” creatoare.

Cei opt studenți - expozanți ne-au propus cicluri de câte patru tablouri, permițându-ne astfel să le urmărim dinamica ideilor, plăcerea de a le nuanța și dezvolta, arpegierea în tonalități și cifruri diverse - a unui soi de recital expresiv, o joacă fără sațiu, dar o joacă gravă, tensionată, cu naivități trucate și stângăcii înșelătoare, în fapt,  descătușare de poncife, și tot atâtea febrile exerciții de stil înaintea marii lansări. Și, deși atât de diferiți ca viziune și mijloace, cei opt au ca numitor comun nonconformismul atitudinii, aplombul rostirii până la capăt a unui gând, dorința accederii neîntârziate la personalizarea semnelor și universului plastic.

Turnul Babel este imaginat când ca o repetare a încurcăturii babilonice a lumilor, amintind de descumpănitoarele „peisaje de vis” ale lui Monsu Desiderio, ca un hybris dublu, loc al incompatibilității, confruntării sau interferenței a două lumi ce stau față în față într-un labirint nesfârșit, când ca o aglutinare de „noduri stranii” sau enigmatice, ori pur și simplu ca sfărâmare a imaginii exterioare a realului și extragerea luminii din impenetrabilul haosului și întunericului. Astfel, Sandu Matei Ștefan (anul IV) construiește seducătoare etajări ale elementelor vitale - metal, apă, pământ și foc - trecerea ciclică de la splendoare la ruină, o babilonie colorată gurmand, pentru ca Ștefan Constantinescu (anul V) să prefere rafinarea unor gradații, filigranarea unor personaje care vorbesc în același timp - halucinantul monolog al unor singurătăți explozive, în timp ce constănțeanul Gabriel Cojoc (anul V) introduce numeroase elemente grafice, un tip de fragmentarium menit să afirme nu atât gustul pentru modernitatea non picturii, cât ilustrarea tensionată și expresivă a „nodurilor de taină” ale lumii, iar Corina Tuță (anul V) alege ca simbol al unui potențial Babel chiar spațiul unei case, căruia i-a imprimat o mișcare de rotație de 90 de grade, vrând să sugereze ideea de degenerare a știutului, a obișnuitului în altceva, prin centrifugarea dimensiunilor cotidianului și realului, pentru ca în game de albastru și verde Daniel Răgușitu (anul II) să imagineze Turnul ca o cochilie cu spiralări ciudate, într-o atmosferă de început de lume. Pericle Iulian (anul IV) e preocupat de decelarea unui subtil simbolism de sorginte de bizantină, o viziune a mișcării proteice a ființelor, în articulări și dezarticulări urmând direcții și legi secrete, cu irizări de roșu, negru și ocru, care sporesc senzația de abia temperat dramatism. Cel de al optulea expozant, Cristi Puiu, este acum student al Academiei de Artă din Geneva, el integrându-se grupului „celor 7” prin aceeași propensiune spre un avangardism explicit, cât și prin obsesia descoperirii unui ce distinct. Numai că, la el, Turnul Babel este sugerat ca începând (sau sfârșind) în și prin inserția abstractă a semnelor tehnicului în uriașul necunoscut cosmic, apăsarea masivității unui întuneric fără nume și fără chip, în inima căruia se petrece, însă, mereu și mereu, marele mister al reînvierii și renașterii vieții.

Bineînțeles că aceste sumare considerații nu pot numi și emoția specială a dialogului cu universul acestei expoziții tinerești.

Am avut, în plus, neșansa de a nu putut găzdui prim ediție a Salonului  de Artă Tânără în spațiul Muzeului de Artă (aflat în renovare) sau în cel al Marinei (a cărui simeză fusese, cu luni în urmă, programată), fiind nevoiți să improvizăm foaierul Casei de Cultură, altfel nespus de elegant, luminos și ospitalier, dar neacreditat, din păcate, ca loc major de expunere, în interesul curent al publicului. Ceea ce nu a împiedicat, însă, reușita, peste așteptări, a Salonului tomitan. Reușită care a făcut ca Doina Păuleanu - consilier general al Inspectoratului Județean de Cultură - care a și vernisat expoziția, în calitatea sa de recunoscut critic de artă, să propună tinerilor expozanți reinteresarea lucrărilor acestei primei ediții a Salonului pe simeza Muzeului de Artă.

„Dosar Ana Pauker” (MIRCU 1991)

 Marius Mircu, Dosar Ana Pauker, Gutenberg - Casa cărții (M. Stoian)/Secretele zeilor, București, 1991

2 Această carte a mai apărut în două ediții, sub titlul Ana Pauker, Iosif Chișinevski și alții...: prima ediție - decembrie 1989; a doua ediție completată - martie 1991, Editura Glob, Bat Yam, tiraj 101 exemplare, exclusiv pentru biblioteci publice, pentru cercetători și presă. Subtitlurile acestei ediții aparțin lui Mihai Stoian.

3 Marius Mircu, Avertisment

5 Ana Pauker și alții...
Speranțe spulberate

12 Copilăria. Socialismul învață să meargă
Evreii au fost poftiți să vină
Un drac de fată
Sărăcia, mila, păcatul... revolta?

21 Etapa romantică. De la romantism la vânzarea sufletului
„De mică se cunoștea că va fi cineva!”
La braț cu socialismul
Folclorul roșu
Sămânța discordiei
Pace și război... regimului

31 Schimbarea la față. Bolșevismul îmbracă masca socialismului
Intră în scenă Marcel Pauker
Totul fără dans
Organizatoare de scandaluri politice
A-ți  crește proprii călăi
Fascinația Răsăritului
„Te notez român!”
Punct jucat, punct marcat!
Un „general” cu fustă

59 Înfruntarea. Procesul comunismului
Momentul adevărului (I)
Momentul adevărului (II)
Distinsa asistență
Proletari de lume bună
Scurtă biografie
Autodafe-uri
Dialogul surzilor
Acuzarea are cuvântul!
Apărarea are cuvântul!
Rufele murdare se spală în familie
„Criza utopiei”
Dumnezeu iartă, Revoluția nu!
Recompensa
Scurtă digresiune

104 Puterea. Alte măști
Preludiul
Misterul aterizării
„Paukerizarea” țării
„Vechea Românie a murit”
„Marele salt”
Ești liber dacă ești prieten cu...
Crochiu

136 Crepusculul. Icar fără voie
Cei cu merite în trecut ... n-au viitor
Cu degetul pe rană
Scopul (cam) scuză mijloacele
„Canalizarea” revoluționarilor...
„Cacaia deviația?”
Un „canibal” își face autocritica
Un „miniam”... comunist
Clasa muncitoare merge în Iad
Un nemuritor... moare!

164 Cădere de cortină. Noaptea învinșilor
„Cordon ombilical” până la moarte
Pulbere de stele... roșii
Cu spatele la lume
Mai mor și muritorii

coperta 4

... Mașina comunistă a fost fiica iubită a Utopiei majore din secolul XX... Dar iată care este greșeala: crezând că deține secretul „Binelui” colectiv, n-a încetat, de atunci, să alunece spre „Rău”. Din cauză că visa să înlocuiască făgăduiala, imposibilă de verificat, a Paradisului ceresc, cu făgăduiala, verificabilă, a Paradisului terestru, s-a creat această sinistră caricatură a Paradisului - acest astru mort pe care libertatea nu poate trăi... pentru că au dorit acest „om de tip nou”, acest popor „regenerat”, sistemul a dat naștere doar unui credincios de tip nou, un fidel fără credință, unui furnicar de fișe, unei Biserici de slujbași cu limbă de lemn și ochi de gips. Teribilă decădere a unei religii de substituire, concepută pentru a compensa fericirea civilă care a izbutit pe plan militar! De altminteri, ca toate dictaturile, de când e lumea, lume... - Claude Imbert, Criza Utopiei

Viitorul omenirii nu mă privește... Las totul în seama zeilor. Asta nu înseamnă că am dobândit mai multă încredere în justiția lor care nu-i și a noastră, ori mai multă credință în înțelepciunea omului, adevărul e invers. Viața e cumplită: știm asta. Dar tocmai fiindcă aștept prea puțin de la condiția umană, perioadele de fericire, de parțial progres, eforturile luării de la început și ale continuității îmi apar drept tot atâtea minuni care aproape compensează masa imensă a relelor, a eșecurilor, a nepăsării și a erorii. - Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian

„Periscop” (ROȘCA 1991)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1991, iulie?

*

Membrii coralei constănțene „Pontica”, sub bagheta maestrului Sabin Nicolaină, au oferit o adevărată lecție de demnitate imperturbabililor birocrați ai Primăriei și Prefecturii Constanța, tuturor celor implicați cu putere de decizie în actul cultural, care nu fac altceva decât să confirme reîntoarcerea cu pași fermi la o politică de tristă amintire. Tratați cu o indiferență absolut condamnabilă, lipsiți până și cei 75 de dolari la care aveau dreptul în mod legal, siliți să străbată 3.000 de km dormind în autocar, solii artei interpretative constănțene au onorat totuși invitația Primăriei orașului Boulogne sur Mer, oferind publicului francez din Hinges, Hesdin, Fruges, Bethune, Montreuil concerte și recitaluri de aleasă ținută artistică, elogios comentate de presa franceză, „Pontica” fiind considerată cea mai bună formație corală care a concertat pe acele meleaguri.

*

Peste 400 de exerciții ortografice și 13 texte, foarte utile nu numai elevilor, conține volumul „Exerciții ortografice pentru admiterea în liceu” al reputatei specialiste în materie, profesor Olga Duțu, editate de Editura Europolis la sfârșitul lunii iunie 1991.

*

Cu ajutorul colegilor noștri de la „Cuget liber”, am reușit să înțelegem ce hram poartă oribila dugheană din plăci prefabricate, care „înfrumusețează” și conferă un pitoresc aparte bulevardului Republicii. Sinistra caricatură, botezată cât se poate de nimerit „Feeria”, este de fapt o capodoperă a miniaturizării! Cel puțin ala rezultă din antologica scrisoare deschisă a dlui. economist M. Teodorescu, pe care, dacă ar fi citit-o I. L. Caragiale s-ar fi lăsat de scris și s-ar fi apucat de albinărit sau de ski nautic. Astfel, cetățenii orașului sunt informați că masiva ctitorie de 4x4 mp urmează să adăpostească „o mică întreprindere pentru comercializarea bunurilor de larg consum - alimentare, cosmetice și C. A. M.”, „prestări de servicii operative la domiciliul clienților”, „servicii ca: îngrijirea bătrânilor și bolnavilor, a copiilor, zugrăveli și zidărie interioară, croitorie de cameră, coșerit, ajutoare la curățenie, transporturi, foto, asigurarea pazei”, „comisioane la ore fixe cu flori, produse de cofetărie, bibelouri, literatură”, iar la cele două ghișee se vor servi, în program non-stop, „ceai, cafea, răcoritoare, mic dejun, produse alimentare preambalate, tutun-țigări și o gamă de strictă necesitate de produse cosmetice preambalate”. Chiar dacă acestei impresionante liste i sa-r fi adăugat un salon de coafură și frizerie, hipodrom și heliport, nu ne-ar fi cuprins mirarea. Când actele acestei „corporații” sunt aprobate de Primărie, Prefectură, IPJ, Comisia Națională de Industrie Mică și Servicii, orice comentariu este de prisos!

*

Muzeul Marinei din Constanța a găzduit o inedită și valoroasă româno-japoneză de grafică în stil tradițional nipon, autori fiind Ryzhei Nishyama și constănțeanul Ion Codrescu, ambii excelenți desenatori și autori consacrați de poeme haiku.

*

Soții Nicolae și Angelica Oprea au fondat la Constanța „Apelul pentru ajutorarea copiilor orfani din România”. Societatea „Orion TV”, organizatoarea unui turneu internațional de tenis la arenele „Ashton Park” din Wirral, a inclus în costul fiecărui bilet o liră sterlină pentru orfanii României, invitând la această acțiune caritabilă, alături de soții Oprea, pe celebrul Ilie Năstase și pe ambasadorul nostru la Londra, Sergiu Celac.

*

Deși, după unele versiuni, „Festivalul de muzică ușoară de la Mamaia, ediția 1991, a r fi trebui să se desfășoare la București, Brașov, Băile Felix sau Tecuci, organizatorii anunță drept sigură desfășurarea sa la... Mamaia! Pare greu de crezut, într-adevăr...

*

În noul context social-cultural pe care îl resimte întreaga Europă odată cu prăbușirea sistemului comunist, a fost posibilă înființarea la Constanța a unei Asociații cultural-științifice de prietenie româno-germană, având drept scop adâncirea pe multiple planuri a relațiilor dintre cele două popoare. Avându-l ca președinte pe Vasile Titire, noua asociație își are, deocamdată, sediul la Clubul Hipodrom, hotel Ambasador din Mamaia.

*

Dacă nu se vor lua măsuri urgente, lacul Tăbăcărie din Constanța va deveni o uriașă sursă de infecție pentru zonele limitrofe! Cândva foarte bogat în pește, cu o apă bine oxigenată chiar și în zilele caniculare ale verii, acesta a ajuns o cloacă stătută, năpădită de ierburi și alge, care degajă un miros înfiorător și are un aspect deplorabil. Cât despre pește, ce să mai vorbim? Se pare că exemplarele cel mai rezistente au murit încă din vara trecută, așteptând zadarnic intervenția Mișcării Ecologiste, preocupată mai curând cu negostoria decât cu sănătatea și protecția mediului ambiant...

Pacta sunt servanda (ȘERBAN 1991)

<
La primele alegeri libere post-comuniste (mai 1990) am votat primul parlament liber al țării. Nu însă și pe cel mai bun. Lipsa de maturitate politică a unui electorat obișnuit doar cu elecțiuni mimate și cu candidaturi fără alternativă s-a juxtapus pasiunilor ireductibile, de tip manicheist. A contribuit la aceasta și imposibilitatea recurgerii (deocamdată) la votul uninominal. Și a rezultat un parlament aparent versicolor, bipartidist în fond, alcătuiți din deputați sprijiniți de partide mai curînd după criteriul fidelității, decît după acela al competenței și al prestigiului social. Tocmai un astfel de corp legiuitor trebuie să adopte actele normative ale tranziției, investindu-le cu dezideratul durabilității fără de care recădem în degringolada inumerabilelor decrete de modificare și/sau completare din epoca ceaușistă (Și nu spunea oare Rousseau* că o țară care-și schimbă frecvent legile este decăzută moral?).
Același parlament este investit și cu responsabilitatea de a ratifica inițiativele diplomatice ale executivului. Stîrnește de aceea interesul viitoarea dezbatere privitoare la tratatul româno-sovietic semnat recent de președinții celor două state. Fiindcă celeritatea cu care a fost elaborat, negociat și parafat a iscat suspiciuni și chiar proteste. A fost bine? A fost rău? Parlamentul va credita încă o dată guvernul, sau va corecta în ultimă instanță o gafă politică in statu nascendi**?
Grosso modo***, două sînt problemele pe care le iscă tratatul incriminat. De fapt, nu probleme, ci răspunsuri la două întrebări: mai sînt posibile războaie în Europa? Să încercăm să le analizăm pe rînd.
Vreme de peste patru decenii, pax sovietica**** mohorîse, dar pacificase/cumințise continentul european. Segregarea în blocuri militare adverse și limitrofe impusese sisteme de securitate regionale, pe fondul unei crize a sistemului continental global. Pînda reciprocă uza nervos cancelariile decidente, înarmările bugetofage clătinau prosperități sau epuizau resursele anemice ale căznitelor economii centralizate.
Acum, destinderea. Un bloc militar s-a autoresorbit*****, lăsînd în urmă un vacuum de hegemonie și, de ce nu, de echilibru. În consecință, conflictele interetnice, nerezolvate, ci numai intimidate pînă acum, izbucnesc în voie. În Jugoslavia, se vestește, în mod premonitor, primul război civil post-hispanic******, bîntuie spaima unei revendicări teritoriale manu militari*******? Pax americana*********, pacea de serviciu acum pe mapamond, se dovedește mai preocupată de alte zone geografice. Și atunci, împresurată de țări cu care în trecut a avut litigii de frontieră, România pare să fi fost forțată (geopolitic, dar și economic prin boicotul american) la alianța cu un partener puternic și, cine știe, poate și încercat de sentimentul unei culpabilități istorice (sic!) sau poate că acest boicot, care ne-a obligat la o soluție cu discrete accente de disperare, face parte din redistribuirea malteză a zonelor de preeminență*********. Oricum, primatul acestei inițiative, acceptarea unor clauze fără prea multe pertractări (în vreme ce, culmea, Bulgaria sovietofonă se alintă formulînd cerințe disproporționate în raport cu propria condiție) ne-a adus mai curînd deservicii în opinia publică mondială (și numai subsidiar bănuiala unei reușite diplomatice cu vocație vizionară).
Pe de altă parte, ce mai înseamnă azi U.R.S.S.? Perestroika gorbaciovistă a ruinat imperiul mai mult decît un război sovieto-american. U.R.S.S. mai sperie doar prin convulsiile agoniei care, se știe, sînt de obicei necontrolabile. Federația devine vlăguită tocmai acolo unde părea inepuizabilă: ca furnizor de materii prime. Să ne fi gîndit noi oare că, luînd startul primii, mai apucăm să beneficiem de ultimele picături prelinse prin conductele care altădată însemnau, pentru țările socialiste, un surogat de corn al abundenței? În orice caz, dl. Bush********** nu oferă minereuri. Și nici petrol sau gaze naturale. Este drept, cu parcimonie, oferă dolari. Ca și cum te-ar salva de la înec nu întinzîndu-ți un braț salvator, ci alertînd salvamarul. Ceea ce, pentru panicați sau astmatici, nu-i totuna.
Guvernanții, care-și adjudecă tratatul drept un triumf, pretinde că miza a fost Basarabia. Către care am accepta să ne îndreptăm cu pași mărunți și șovăiți, acum cînd marasmele abruptei unificării germane***********  descurajează entuziasme fraterne similare. Dar oare asta este, cu adevărat, miza noilor relații cu Uniunea?
Tuturor acestor întrebări, cu conotațiile abstruse, trebuie să le dea răspunsul un parlament lipsit de experiență semnificativă, năuc de avalanșa (...) de lege ferranda************, mîndru de importanța sa istorică dar încercînd un tainic complex de inferioritate în fața vocii auctoriale a comisiilor de specialitate ori a experților guvernamentali, povîrniți de greutatea diplomelor, a doctoratelor și chiar a competențelor în materie. Acestui parlament care urmează să-și asume, în fața națiunii, a unui act care promite, dar și  compromite, îi amintim că, în dreptul internațional, guvernează 7-8 principii fundamentale. După unii specialiști, chiar 9 sau 10. Dacă asupra numărului nu există un consens doctrinar, o convingere unanimă există aceea potrivit căreia principiul major, o chintesență a celorlalte, este cel care glăsuiește că PACTA SUNT SERVANDA*************.
>


SURSA
George Șerban, Pacta sunt servanda, „Tomis”, Constanța, ?.?.1991, p. ?.

NOTE M. T.
*
**
***
****
***** Organizația Tratatului de la Varșovia.
******
*******
********

„TOMIS” 1991

 Sorin Roșca, „Tomis”, Constanța, 199?

*

Rețeaua comercială cu capital privat a Constanței a făcut de curând un nou pas important prin inaugurarea celui dintâi magazin al societății mixte „Folette” SRL, al cărei patron este Turgut Celikparmak. Situat chiar în centrul orașului, pe bulevardul Tomis nr. 34, magazinul este destinat comercializării unei game diverse de confecții de foarte bună calitate, produsă în noua secție din Năvodari a firmei, unde au fost create, într-o primă etapă, douăzeci de noi locuri de muncă. De remarcat că aceste produse sunt exportate și în SUA! Cei 110 metri pătrați ai acestei unități comerciale permit amenajarea unui cochet mini-restaurant, unde nu peste multă vreme se vor putea servi delicioase specialități culinare cu specific oriental.

*

Deși au fost făcute publice mai multe promisiuni că operativitatea controlului vamal va crește substanțial, la punctul de frontieră 2 Mai situația a rămas aproape neschimbată față de a nul trecut. Turiștii care optează pentru o excursie de o zi în Bulgaria sunt nevoiți să aștepte 4-5 ore la dus și, în cel mai fericit caz, tot cam atât la întors! Dacă mai punem la socoteală și durata deplasării până la frontieră, precum și durat drumului până la Balcik, Varna sau Albena, cât timp mai rămâne pentru vizita propriu-zisă, domnilor vameși?