Claudia Ghiorghiță (prof. Lic. Teor. Amărăștii de Jos), Relațiile internaționale în perioada 1925-1933
La sugestia
ambasadorului Marii Britanii la Berlin, Gustav Stresseman, ministrul de externe
al Germaniei a propus guvernului englez încheierea unui pact de garanție
vest-european (ianuarie 1925). La 9 februarie 1925 a fost trimis guvernului
francez un proiect al acestui pact. Tratativele diplomatice dintre Anglia,
Franța, Italia, Belgia, Cehoslovacia și Polonia s-au desfășurat la Locarno
(5-16 octombrie 1925).
Tratatele de la Locarno completau planul Dawes. Cel mai important dintre documentele semnate la
conferința a fost Pactul de garanție renan, parafat la 16 noiembrie și semnat
la Londra, în 1 decembrie 1925.
Părțile contractante garantau fiecare pentru sine și toate împreună menținerea
status-quo – ului teritorial, inviolabilitatea frontierelor dintre Germania și
Belgia, și între Germania și Franța. Germania și Franța se obligau ca, în
raporturile dintre ele, să nu recurgă la agresiune, cotropire, război, una
împotriva celeilalte. Alte articole priveau problemă acordării de ajutor acelei
părți care ar cădea victimă unei agresiuni. Garanții pactului erau Anglia și
Italia.
Prin
garantarea numai a frontierelor vest-europene, conferința lăsa neasigurate
frontierele estice ale Germaniei, cele cu Polonia și Cehoslovacia. Tratatele de
garanție încheiate de Franța cu Polonia și Cehoslovacia nu le puneau la adăpost
pe acestea de o posibilă agresiune germană și dezvăluiau încercările
diplomației franceze de a mai atenua din prevederile Pactului renan, care a
creat o neliniște în România, legată prin obligații ferme atât de Cehoslovacia,
cât și de Polonia. Aceste tratate au consemnat reintrarea Germaniei pe scenă
politică ca mare putere, dar și împărțirea Europei în țări cu granițe garantate
și țări cu granițe negarantate. Franța depindea acum de Anglia, care, în
calitate de putere garanta a pactului renan, decidea cine se făcea vinovată de
agresiune.
Pactul Briand-Kellogg
Pactul Briand
– Kellogg (iunie 1928): a condamnat recurgerea la război pentru reglementarea
diferendelor internaționale și a cerut renunțarea la război că instrument de
politică națională și în relațiile mutuale. Aderarea majorității statelor la
acest pact (inclusiv a României) s-a făcut cu rezervă păstrării dreptului la
legitimă apărare. Guvernul francez a
încercat ca, printr-o victorie diplomatică, să redreseze situația Franței în
lume. Că urmare, Aristide Briand, ministrul de externe al Franței, a propus în
aprilie 1927, în acest scop, guvernului american încheierea unui pact de
„prietenie vesnica”, interzicând „recurgerea la razboi” în relațiile dintre
cele două țări. La 28 decembrie 1927, Frank Kellogg, șeful Departamentului de
Stat, adresă guvernului francez o notă în care menționa că ideea este acceptată
de Washington, dar că ar fi util dacă acest pact ar fi multilateral, la care să
participe toate statele lumii, ceea ce guvernul francez n-a putut refuză.
Astfel, la 28 august 1928, alături de Franța și SUA, a fost semnat de Germania,
Japonia, Italia, Polonia și Cehoslovacia. Germania, Japonia și Italia au
manifestat rezerve. Mică Înțelegere a aderat în iunie 1928, sub rezervă
menținerii tratatelor încheiate. URSS n-a fost invitată, dar și-a exprimat
acordul. La 9 februarie 1929, la
Moscova s-a încheiat protocolul prin care România, URSS, Polonia, Estonia,
Letonia se înțelegeau cu privire la punerea în vigoare cu anticipație a
pactului.
Pactul
Briand-Kellogg are meritul de a fi decis, printr-un act juridic internațional,
interzicerea războiului de agresiune. El a pornit din intenția Franței de a-și
găsi un aliat puternic și a devenit un tratat general. Din păcate, pactul nu
prevedea măsuri concrete pentru a evita conflictele.
Problemă dezarmării
Contradicțiile
dintre marile puteri au dus la o politică de înarmare, ceea ce a stârnit o vie
neliniște în sânul opiniei publice. În acest context, Societatea Națiunilor a
considerat necesară discutarea acestei probleme, scop în care s-a creat o
comisie de pregătire a Conferinței de dezarmare care și-a început lucrările la
Geneva, în anul 1926. La 30 noiembrie 1927, Maksim Litvinov a expus Comisiei
propunerile sovietice privind dezarmarea generală și completă, care au fost
prezentate la următoarele sesiuni ale comisiei de pregătire a Conferinței de
dezarmare, în anii 1927-1928, dar ele au fost respinse. În această situație,
guvernul sovietic a venit cu un nou proiect, care avea în vedere măsuri de
reducere parțială a înarmărilor, dar a fost respins de reprezentanții
celorlalte state. Sovieticii au revenit cu un nou proiect, care viza aceeași chestiune, însă și acesta a
împărtășit soarta celor precedente.
Problema reparațiilor și a datoriilor
de război
Problemă reparațiilor din 1929
a revenit în atenția opiniei publice internaționale. Sprijinite substanțial de
oameni politici din SUA, cercurile conducătoare din Germania se pronunțau
împotriva Tratatului de la Versailles și pentru revizuirea prevederilor
referitoare la plata reparațiilor. Îngrijorate
de posibilitățile apropierii americano-germane, Londra și Parisul s-au declarat
de acord cu reexaminarea problemei reparațiilor, ajungându-se, în cele din
urmă, la un nou plan Young (după numele președintelui Comisiei financiare, Owen
Young). Diplomația occidentală se preocupa numai de reparațiile germane,
lăsându-le nerezolvate pe cele orientale, în care erau implicate țările mici și
mijlocii, ca și țara noastră. Și reprezentanții micilor state au fost total
nesatisfăcuți de conferința, ei determinând ținerea unei a două conferințe.
Planul Young a facilitat refacerea potențialului militar al Germaniei fiind, în
același timp, un mijloc de pătrundere a capitalului american pe piață germană.
Prin acest plan, reparațiile datorate de Germania erau reduse la 38 de miliarde
mărci-aur, plătibile în 59 de ani, față de 132 de miliarde mărci-aur, sumă
stabilită de Comisia reparațiilor în aprilie 1921. O prevedere importantă a
fost desființarea Comisiei Reparațiilor și a controlului străin asupra căilor
ferate și a unor întreprinderi germane.
Datorită
crizei economice, existența planului a fost extrem de scurtă, președintele
Hindenburg cerând ajutorul băncilor americane. Președintele american Herbert
Hoover a anunțat, în 1931, suspendarea pe un an a plătii tuturor reparațiilor
de război, fapt care a stârnit indispoziția unor țări (Franța, Belgia,
Iugoslavia).
În 2
februarie 1932, la Geneva şi-a început lucrările Conferinţa pentru dezarmare. La aceasta au participat 61 de state,
printre care SUA şi URSS. În 8 februarie 1932, delegaţia sovietică (condusă de
Litvinov) a propus un proiect de rezoluţie privind dezarmarea
generală şi totală. Proiectul a fost respins de majoritatea delegaţilor,
situaţie în care delegaţia sovietică a venit cu alte propuneri, de reducere
treptată şi progresivă a înarmării, marile puteri având obligaţia să-şi reducă
înarmările mai mult decât celelalte. Şi această propunere a fost respinsă.
În
cadrul conferinţei s-au cristalizat câteva opinii care au adâncit
contradicţiile existente ducând la încordarea relaţiilor interstatale.
a) Propunerea
franceză (planul Tardieu) – să se constituie forţe armate internaţionale, puse
la dispoziţia Societăţii Naţiunilor. Aceste forţe de „poliţie internaţională”
trebuiau să ocupe teritoriile unde ar fi fost posibilă izbucnirea unui conflict
armat. Numai după aceea se putea trece la limitarea înarmărilor. Delegaţiile
României, Poloniei, Cehoslovaciei şi Bulgariei au susţinut, cu unele rezerve,
planul francez.
b) Propunerea
britanică – interzicerea submarinelor şi necesitatea limitării radicale a
forţelor de uscat - a fost respinsă.
c) Delegaţia
Germaniei a cerut egalitatea deplină a Germaniei cu celelalte ţări
în materie de armament.
Prima
sesiune s-a încheiat la 23 iulie 1932, pronunţându-se pentru reducerea armamentelor
mondiale, împotriva armelor de distrugere în masă şi pentru interzicerea
bombardamentelor aeriene. Înainte de închiderea lucrărilor sesiunii,
reprezentaţii germani au condiţionat participarea în continuare la conferinţă
de recunoaşterea egalităţii Germaniei cu celelalte state. În urma sprijinului
primit din partea Italiei şi Angliei, sub presiunea guvernelor acestor ţări,
guvernul francez a fost nevoit să cedeze. La 10 decembrie 1932, la Conferinţa
de la Geneva, convocată din iniţiativa guvernului britanic, Anglia, SUA,
Franţa, Italia şi Germania au adoptat o rezoluţie prin care se recunoştea
egalitatea în drepturi a Germaniei, ceea ce a constituit un demers extrem de
grav pentru viitorul păcii.
În
contextul creşterii tensiunii internaţionale şi-a început lucrările cea de-a
doua sesiune a conferinţei pentru dezarmare, în martie 1933. Pe ordinea de zi
se afla proiectul britanic, care prevedea reducerea armamentelor până la limita
care făcea imposibilă declanşarea războiului de agresiune. Planul britanicilor
a căzut. Germania hitleristă, pornită pe calea lichidării tratatelor de
pace şi a status-quo- ului, a părăsit conferinţa în 14 octombrie
1933, situaţie în care reprezentanţii URSS au propus transformarea Conferinţei
într-un organ permanent pentru apărarea păcii, idee care a fost respinsă. La
începutul anului 1934, Conferinţa de la Geneva pentru dezarmare şi-a încetat
lucrările.
BIBLIOGRAFIE
E. Bold, I. Ciupercă, Europa în derivă (1918- 1940).
Din istoria relaţiilor internaţionale Iaşi: Casa Editorială Demiurg, 2001
Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX.
Volumul I. 1900-1945 Sfârşitul „lumii europene”, Bucureşti, Editura All, 1998
