„Patroana Întrajutorării Rocar este disponibilă la telefon 679.148” („TELEGRAF”)

 Săcăluș & Paul Pârvu, În urma seriei de articole din „Telegraf”, Patroana „Întrajutorării” Rocar este disponibilă la telefon 679.148, „Telegraf”, Constanța, 199?

(Sperăm că a renunțat la sistemul neloial de a răspândi adrese și telefoane false ale firmei)

Problema spinoasă la portofel a restituirilor la sistemul... „întrajutorare” ROCAR (sediul la etajul Căsuței „Olt” din Satul de Vacanță Mamaia) va fi rezolvată, conform declarațiilor patroanei Ioana Negulescu , inserate în numărul de ieri al ziarului, merge ca pe roate. Din păcate, nu de aceeași părere sunt depunătorii, care realizează faptul că visul lor de îmbogățire se transformă în coșmarul lor... de deget în gură, în loc de napolitana pe care nu o vor putea achita în 2001, când vor recupera sumele cu care au sponsorizat ferma de porci de la Piatra a organizatorilor. Revenind cu picioarele pe pământ, vă comunicăm astăzi numărul telefonului la care poate fi contactată dna Negulescu: 679.148. Menționăm că numărul apărut în ziarul nostru de ieri reprezintă expresia modului în care organizatorii sistemului „Rocar” înțeleg să țină legătura cu ...„simpatizanții”. Cotizanții, că altfel nu putem să le spunem, au fost induși în eroare, în mod premeditat, de numerele de telefon și adresele lăsate drept gaj de dna Negulescu peste tot pe unde au purtat-o pașii și afacerile: Căsuța „Olt” (sediul „Întrajutorării”), Casa de Cultură a Sindicatelor Constanța (sediul fostei Școli de șoferi a firmei), magazinul alimentar de la Căsuța „Ilfov” din Satul de Vacanță. Ca urmare, în mod eronat s-a consemnat în presă numărul de telefon al patroanei conform concepției „Sună la vecinu` că banu` i la mine”. Repetăm numărul de telefon la care poate fi contactată fericita deținătoare a capitalului întrajutorării „Rocar”: 679.148.

foto: Ioana Negulescu; Constantin Dănciulescu - dir. gen.

Relații culturale Constanța - Asia („TOMIS” 1992)

 ?, ?, „Tomis”, Constanța, 1992?

Dacă din punct de vedere economic legăturile Constanței cu parteneri din țările puternic industrializate ale Asiei sunt încă modeste, în ceea ce privește relațiile culturale, acestea cunosc în ultima vreme o adevărată „explozie”. După expozițiile de pictură și fotografie ale unor artiști japonezi vernisate la Constanța, iată că elevii Raluca Bararu, Andreea Aron, Ramona Guran și Sebastian Heroiu participă la expoziția internațională de cărți pictate de copii, gazdă fiind orașul nipon Yokohama.

Ansamblul folcloric al Centrului județean de valorificare a creației și tradiției populare Constanța a fost invitat să participe la a doua ediție a Festivalului de dansuri populare „Yang-ge” de la Shenyang, R. P. Chineză.

Renumita trupă de balet a teatrului „Oleg Danovski” efectuează un turneu de cinci săptămâni în provincia Hubei, oferind publicului chinez spectacole cu „Lacul lebedelor” și „Carmen”.

„Istoria secretă a Cominternului” (LAUNAY 1990)

 Jacques de Launay, Istoria decretă a Cominternului. 1919-1943. Eșecul unei speranțe, Venus/Negru pe alb, București, 1993

7 Cuvânt înainte

13 Revoluția mondială

36 Troica victorioasă

50 Nașterea Stalinternului

70 Marile procese de la Moscova

102 Fronturile populare

121 Marele război patriotic

153 Hotărârea de dizolvare a Cominternului

173 Reflecții

Anexe
177 1.Cele 21 de propuneri ale lui Zinoviev
170 2.Primele victime ale bolșevismului 
180 3.Manifestul Comunist din 1848, operă a unor burghezi înstăriți
183 4.Originile zilei de 1 Mai
185 5.Originea lioneză a Internaționalei
187 6.Lenin și Kșesinskaia
188 7.Portretul grafologic al lui Stalin
189 8.Victimele stalinismului 1924-1927
193 9.Diviziunea muncii în cadrul secretariatului Cominternului
195 10.Protocoalele secrete ale Pactului de neagresiune germano-sovietic 23 august 1939
197 11.Troțki și NKVD
199 12.Moartea Generalului Vatutin
200 13.Părerile lui Willy Brandt în 1945
202 14.Rolul lui Togliatti în dizolvarea Cominternului
204 15.Arhivele Cominternului
205 16.Mausoleul lui Lenin
206 17.Stalin și munca forțată
208 18.Întoarcerea din URSS
210 19.Comunismul și războiul din Spania

214 Note

„Cazul Barbu Catargiu” (NEAGOE 1992)

 Stelian Neagoe (editor), Cazul Barbu Catargiu. O crimă politică perfectă, Scripta/Istorie & Politică, București, 1992

5 Prolog la cartea primului asasinat politic din România

Stelian Neagoe - Cazul Barbu Catargiu
11 Barbu Catargiu - Un om politic incoruptibil
16 Anghel Demetriescu (editorul operei Catargiului) - Ostracizat moral... din greșeală
23 Denigratori și intriganți - D. A. Sturdza, Al. Lapedatu
33 Eminescu și Kogălniceanu - Apărarea are cuvântul

Anghel Demetriescu - O crimă politică perfectă
39 Vechimea familiei Catargiu
Barbu Catargiu
46 I.O biografie sinuoasă
52 II.Demnitar de stat incomod
62 III.Asasinarea primului ministru al României
75 IV.Partidul Conservator se simțea decapitat
77 V.Credințe social-politice ireductibile
84 VI.Legalitatea și ordinea erau idolii săi
89 VII.Oratorul nepereche

Barbu Catargiu - Cele mai frumoase discursuri parlamentare
101 „Profesiunea mea de credință personală și morală”
102 „Cine zicea boier - zicea ostaș, zicea viteaz”
109 „Feudalitatea în România n-a existat niciodată”
112 „Europa veghează asupra faptelor noastre”
117 „Oameni buni și oameni răi”
119 „Toți dorim Unirea și lucrăm pentru aceasta”
121 „Această idee a Unirii”
123 „În trecut au fost bune și rele”
130 „La noblețea se da după slujbe”
132 „Așezarea temeliei proprietății”
135 „Dl Brătianu știe prea bine că nu i-am contestat niciodată lealitatea”
142 „Plecați capul  sub osânda națiunii”
145 „Cioara se îmbracă cu penele păunului”
152 „Sunt silit să pun degetul pe răni sângerânde”
157 „Orice nu este scris în lege - este permis?”
162 „Profesiunea de credință a Guvernului României”
164 „Nu cunosc pentru oamenii onești alte legi decât cele făcute pentru a-i apăra”
169 „Cuvintele elocinte ale d-lui Kogălniceanu”
172 „Ca om politic curajul meu se mărginește în interesele țării mele”
178 „Prefer a fi zdrobit Guvernul ce conduc decât să întrebuințez mijloace dictatoriale în locul celor constituționale”
180 „Discursul d-lui Kogălniceanu - o himeră ciudată paradoxală”
199 „Voi prefera moartea mai întâi de a lăsa să se încalce vreuna din instituțiile țării”

205 Epilog tragic „Națiunea noastră a pierdut apărătorul cel mai eminent al temeliilor existenței sale”

231 Lista tuturor discursurilor, interpelărilor și intervențiilor lui Barbu Catargiu în Adunarea Deputaților (21 februarie 1859 - 8 iunie 1862)

235 Indice de persoane

Festival Haiku la Constanța („TOMIS” 1992)

 (...)

Prezidat de Koko Kato (Japonia), reprezentanta Muzeului de Literatură Haiku din Tokio, redactor șef al revistei de haiku „Ko” și consilier în Asociația Internațională de Haiku și Alain Kernvern (Franța), profesor de limba și literatură japoneză din Brest, membru în Fundația Japoneză, festivalul s-a bucurat de prezența unor invitați ca: Bart Mesotten (Belgia), redactor șef al revistei de haiku „Vuursteen”, haiginul Patrick Blanche (Franța), Ryuhei Nishiyama (Japonia), estetician, pictor, muzician, Bogdan Ștefănescu de la Universitatea din București, dr. Radu Dumitru de la Facultatea de Medicină din Bacău. De remarcat solidaritatea poeților de haiku care au ținut să participe indirect la festival prin cărți, reviste, eseuri. Au fost astfel prezenți în spirit, prin comunicări trimise festivalului: H. F. Noyes (Grecia), membru în Societatea Americană de Haiku, dr. Tadao Araki, consul general al Japoniei în Germania, Andre Duhaime (Canada), membru al Societățiii Canadiene de Haiku, Jan Reichhold (SUA), redactor șef al revistei „Mirrors”, dr. Vladimir Devide (Croația).

Organizat la standarde profesionale, festivalul a înmănunchiat un larg evantai de manifestări: comunicări, simpozioane, dezbateri, ateliere de traducere, recitaluri de haiku, expoziții de carte, grafică, haiku caligrafiat sau afișe de haiku. Tematica comunicărilor s-a axat pe probleme ca: motivul naturii și prezența anotimpurilor în poemul haiku, particularități ale  creării și receptării haiku-ului în România, Franța, Croația sau Belgia, interferențe între haiku-ul japonez și poezia populară românească, rondelurile lui Macedonski sau imagismul englez, încercări de definire a universului poetic, dar și a mecanismului de creare a micro-poemului ce a depășit demult granițele Japoniei spre a deveni nu numai o formă poetică, dar și un mod de a trăi, simți și gândi universal.

Expoziția de carte, reviste și publicații haiku organizată de librăria „Eminescu” a constituit un prilej de lansare a două reușite editoriale ale editurii Muntenia: „Desene prin haiku” de Ion Codrescu (versiunea engleză Mihaela Codrescu, traducerea în japoneză R. Nishiyama, prefața prof. dr. Takeshi Nakada, Universitatea Senshu din Tokio) și „Antologie de haiku” (...).

Comuna Valu lui Traian din județul Constanța în 1992 („TOMIS” 1992)

Am încercat să vă relatăm în cele patru pagini, succint, cum apare cum apare comuna Valu lui Traian acum, la început de an 1993, felul cum se implică consiliul comunal pentru a rezolva problemele stringente, care sunt jaloanele ce scot în evidență perspectiva de bunăstare a locuitorilor din cele două localități.

Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, a sfântului Crăciun, nașterea Domnului Iisus Hristos, a Noului An 1993, Consiliul comunal format din 17 consilieri, reprezentat de Ștefan Păunescu, primar, Ion Adrian, viceprimar, și Vasile Toma, secretar, calde mulțumiri locuitorilor comunei, agenților economici, colaboratorilor pentru aportul adus în 1992 la realizările notabile și le urează sănătate, bucurii și împliniri în activitate.

Aceleași urări le transmitem și celor care poartă numele sfinților Ștefan, Vasile și Ion și care își serbează ziua de naștere în această perioadă, dorindu-le felicitări, noroc, sărbători fericite și „La mulți ani!”

„Viața la voia altora” (ROȘIORU 1992)

Ion Roșioru, Viața la voia altora, „Tomis”, Constanța, decembrie 1992, p. 6

Trei sunt șuvițele de in epic din care Elena Siupiur își împletește în desendență malrusian-exuperyană romanul-reportaj intitulat Siberia dus-întors, 73 de ruble (Anima, 1991) și anume: călătoria personajului- narator Maria la rudele rămase în Siberia, deportarea bunicului, cu 30 și ceva ani în urmă, și viața dintr-un sat colectivizat din Moldova așa zis sovietică în momentul relatării faptelor. Începută în mai 1982, cartea era deja terminată în aceeași lună a anului 1989. Dacă mai amintim și faptul că naratoarea aparține unei familii basarabene (sau româno-albaneze) care după cedarea teritoriului de peste Prut s-a refugiat în România, cartea ne apare, pe de o parte, ca una de sertar românesc, și, pe de altă parte, ca efect artistic al transparenței grandilocvente, al cărui suflu de aparență n-a ținut mult, în această privință de granițele marelui imperiu roșu.

Naratoarea, reprezentantă a celei de a patra generație din această familie internaționalizată fără voie, se naște în 1940, chiar în ziua urnirii spre Siberia a trenului cu deportați printre care se aflau ambii ei bunici, fapt nelipsit de semnificație pentru micuța căreia i se inoculează, ca un virus incurabil, o teribilă frică existențială care o urmărește pretutindeni ca un blestem. Drumul ei spre taigaua Alataiului echivalează, așadar, cu un ritual magic, acela al eliberării de sindromul angoasei numită Siberia. Răul nu este însă acolo, nu e de ordin geografic. Văzută de aproape, Siberia se umanizează, se normalizează, ceea ce poate lăsa pentru moment impresia comutării în tristețe, o tristețe imensă și paleativ de moment. Cauzele acestui rău imposibil de exorcizat par să iasă la iveală din confesiunile bunicului dinspre mamă, singurul întors din surghiun, confesiuni sau „spovedanii pentru învinși care constituie” partea cea mai solidă a scrierii în discuție. Unica vină a basarabenilor deportați este una frizând absurdul cel mai tenebros și anume aceea că munciseră o viață întreagă „din zori și până-n seară și că n-au stat la drumul mare ca să prade oamenii”, vina de a fi culaci și de a sta „ca niște viermi în calea colhozului”. O lume care condamnă munca este și ea sortită prăbușirii. „Și o să se dovedească asta”, spune profetic bunicul care acum e orb, adică are asemenea lui Homer, doar lumină interioară. Prima lege a orânduirii comuniste se dovedește a fi tocmai lipsa oricărei legi. Indivizi nevinovați sunt sacrificați la temelia noii orânduiri spre a înfricoșa poporul de care anchetatorii fac atâta caz și care se dovedește astfel o abstracțiune vidată de orice sens. Ba chiar mai mult decât atât, se produce un transfer de ură de la condamnați către anchetatori la condamnați către condamnați. Psihologia colectivă a victimelor din trenul care se târeșște ca un balaur al groazei prin nesfârșita stepă rusească e admirabil surprinsă și despicată în patru în poveștile pe care bătrânul le deapănă în prezența nepoatei venită pentru o vizită de o lună în satul din Basarabia, așa cum cu alt prilej ajunsese și în Siberia.

Înaintarea trenului setei, duhorii și morții e unul din cele mai îngrozitoare pohod na Sibiruri din câte vor fi intrat în literatură vreodată. Noua orânduire a deturnat diabolic lumea de la rosturile ei capitale. O dată ajunși în jalnicele și ticsitele vagoane de vite, oamenii care au fost condamnați pentru că se abătuseră pentru mai binele omenirii, ajung aici să se lupte în mizerie. Ori, pe acest drum al rușinii ei repetă ca viermi lupta pe care au dus-o ca oameni înainte de a fi fost condamnați. Iar din perspectiva viermelui, infernul e mult mai aproape: culpabil nu-ți mai apare sistemul care te-a adus în acest hal, ci aproapele tău care a băuto gură de apă mai mult decât tine ori a apucat un loc de dormit mai departe de hârdăul de făcut lumeștile nevoi fiziologice. Iar când cei din jur se dau cu capul de pereți, înnebunesc ori se sting răpuși de dizenterie sau de inimă rea, sentimente aflate exact la polul opus te fac să te simți vinovat pentru că nu poți face nimic spre a le veni în ajutor să le alini suferințele ori să le pui o cruce la cap atunci când îi îngropi de-a lungul căii ferate, al cărei unic sens este de a lega viața de moarte. A acestei vieți noi de care se face atâta caz în regimurile totalitarismului roșu și, care, după cum afirmă înțeleptul octogenar după o lungă și chibzuită meditație, e la voia altora.

Reîntors în sat - mulți dintre supraviețuitorii incomensurabilului genocid stalinist nu au mai avut nici măcar acest drept - bătrânul devine tacit judecătorul mut al prostiei care mai apoi generează ticăloșie și el conservă în conștiința lui realitatea rurală care mai exista când el vedea.Și după cum nu le răspundea la salut multora, aceștia se apleacă asupra propriului trecut în care nu fuseseră demolate bisericile și în care oamenii ieșeau la muncă nesiliți de nimeni, nu ca acum, goniți cu cravașa de predsedatel (președintele colhozului). Distrugerea cultului muncii i se pare una dintre cele mai odioase crime ale comunismului: „Când s-a mai pomenit una ca asta? Țăranul ăsta de nu-l mai puteai aduce din câmp acasă pe vremuri? Din miezul nopții și până la apusul soarelui era pe câmp. A trebuit să-i pui zile sfinte în calendar ca să-l mai oprești, că numai de sărbătorile sfinte nu se ducea pe câmp, acum i-au luat sărbătorile din calendar, dar el nu iese la muncă, nu mai iese la muncă.” (p. 40)

Discurs argumentativ bine structurat, cartea Elenei Siupiur devine un document despre o realitate social-politică pe care omenirea o vrea din ce în ce mai mult irepetabilă.

„Meditație despre ritmurile istoriei” (ROTUND 1992)

Nicolae Rotund, Meditație despre ritmurile istoriei, „Tomis”, Constanța, dec. 1992

După o scurtă perioadă în care narațiunea de mici dimensiuni părea că se va impune, ultimii ani în fostul spațiu sovietic înregistrează o revigorare a romanului epopee, cu o viziune diferită asupra mișcării timpului și a relațiilor sociale, adică a istoriei. Dacă despre Aitmatov, Abromov, Zalighin, Proskurin, Melej critica s-a pronunțat în numeroase ocazii, ea a fost mută - cînd nu ostilă - pentru Pasternak sau Soljenițîn. Dar nici Anatoli Rîbakov n-a fost ferit de conjurația tăcerii. E cazul celebrului roman Copiii din Arbat.

Arbat este un cartier al Moscovei, unde locuiesc multe din familiile de nomenklaturiști, dar și alții care nu se bucură de privilegii deosebite, fiind totuși, direct sau indirect, în contact cu acești „creatori” de istorie. Sîntem la începutul anilor 30, cînd Stalin încearcă să se lepede, prin diverse metode, de foștii săi colaboratori. Este o etapă în care istoria se aseamănă cu un fluviu ieșit adesea din matcă, cărînd la vale, într-o curgere haotică, tot ce întîlnește în cale. Dar este un haos programat de un aparat politic și administrativ foarte bine articulat, mai ales în privința străduințelor de a dovedi că orice acuzație are un temei și fiecare acuzat trebuie să-și recunoască vina, să-i delateze pe contrarevoluționari, să-și primească pedeapsa. Nici o intervenție de salvare, odată ce individul devine suspect, nu mai este posibilă. Indiferent de la ce nivel ar veni ea. Doar de la Stalin, dar acesta nu-i capabil de un asemenea gest, chiar dacă cineva ar îndrăzni să-l solicite.

Stalin captează atenția cititorului în mod deosebit. Forța viabilității lui literare stă în ritmul viu al prezentării, în nenumăratele „radiografii”, în conștiința puterii de fascinație, în credința că este singurul sortit să conducă. Nici ironia, nici șarja, nici violența limbajului, nici pateticul, nimic din toate acestea nu converg spre conturarea grotească. El este observat, reacțiile îi sînt consemnate detașat. Rîbakov surprinde fascinația pe care Stalin o exercită, în pofida banalităților expuse, și de care era conștient: „Stalin făcu din nou o pauză. Știa că spune lucruri cunoscute, dar, totodată, știa că cei care-l ascultă îi sorb fiecare cuvînt ca și cum ar fi fost o revelație, deoarece El este cel care le spune”. Vorbea încet, silindu-i pe ceilalți să-l asculte atent. E un actor, atît doar că jocul lui este ucigător. În acest complicat sistem cazul lui este unul particular, dar generalizat prin acea forță de care numai marii creatori sînt capabili. Ea nu se aplică numai dictatorului, ci și majorității personajelor care au un rol bine stabilit în economia cărții, conferindu-i, numai și numai din această perspectivă, ținuta clasică. Astfel, Sarok este tipul arivistului în stare să apeleze la acele mijloace proprii perioadei pe care o traversează: intervențiile, făcute din timp, la cei care dețin puterea, seducția erotică, oportunismul, disimularea. Va intra în NKVD, se va face remarcat și inclus printre cei care pregătesc asasinarea lui Kirov. Aflat în plină ascensiune, gîndurile lui țintesc tot mai sus și, mai mult ca sigur, îi vom urmări evoluția în volumul care urmează. Mark este tipul tehnocratului devotat ideii de industrializare a țării, fascinat de genialitatea lui Stalin, Kostea, oglindă a lumii interlope a Moscovei. Varia nevoie de independență proprie tinerei generații etc.

Victimă și martor al acestor convulsii este Pankratov Alexandr Pavlovici, pentru cei apropiați Sașa. Tînăr, inteligent, cultivat, cu un simț al demnității ignorînd realitatea, acest copil al Arbatului e însăși categoria încrezătoare în destinul poporului său, dar încercînd, în același timp, să înțeleagă cauzele unor mutații ce vin în contradicție cu ideea de adevăr. Aceasta este în esență tragedia lui. Face parte din tinerii cu personalitate, pe care Stalin vrea să-i transforme într-o masă fără individualități și dacă nu se poate, să-i condamne, după cum mărturisește într-o discuție: „Dar trebuie educat tineretul, trebuie crescut, așa cum grădinarul crește pomul. Nu trebuie lingușit, nu trebuie nici să ne luăm după el, nici să-i iertăm greșelile”. Metafora nu poate ascunde adevăratele intenții. Eroul va pătimi - desfășurarea investigațiilor trimițîndu-te, vrînd-nevrînd, la Kafka - tocmai fiindcă nu se lasă crescut. Condamnat nu pentru vreo greșeală, nu pentru abateri ideologice - se înțelege el avea încredere și în sistem, și în Stalin, asemeni atîtor milioane - ci pentru că nu vrea să renunțe la adevărul lui, este deportat în Siberia. Avatarurile îl modifică, experiențele dramatice prin care trece și contactul cu oameni diferiți ca gîndire politică și temperament îl maturizează. Dar caracterul rămîne același. Realitatea dură este întreruptă de scurte momente care pun în evidență adînca sensibilitate, dragostea pentru mama sa. Confruntarea a două tipuri de relație, eterne, unul filial și celălalt social, dau proporții cutremurătoare destinului individului contrapus unui sistem implacabil. Se pare că istoria nu-l va îngropa, însă nici nu-l va ierta. Într-un fel de epilog, proiecție a ceea ce va urma, Sașa, ajuns maior în vara anului 1944, va mărturisi că se află sub supraveghere. Confesiunea din final a scriitorului exprimă intenția continuării prezentării destinelor pînă în 1956, anul „Congresului lui Hrușciov”, „cînd au fost readuși la viață mii de oameni nevinovați, cînd au fost reabilitați cei care nu mai puteau fi readuși la viață”.

Roman politic, social, psihologic, istoric, erotic, Copiii din Arbat este înainte de toate o creație literară clasică de înalt nivel artistic, analizînd modul în care o anume istorie stăpînește neîndurător peste destinul oamenilor.