„Scriitorul modern și sentimentul identității” (MĂDĂLIN 1996)

 Teodor Mădălin, Scriitorul modern și sentimentul identității, „Tomis”, Constanța, mai 1996, p. 1, 2.

„Poetul modern a pierdut, în genere, sentimentul identității, al personalității sale”, observa Eugen Simion în capitolul consacrat Poeziei din Scriitori români de azi, când analiza o asemenea criză, o ruptură a sinelui cu sinele, la Nichita Stănescu. Se pare că un corolar al maximei intelectualități e tocmai înstrăinarea de propriul eu cunoscător care, în elanul obiectivizării absolute, tinde să se contopească cu obiectul cunoașterii sale și sfârșește prin a se dizolva în profunzimile implicite ale acestuia. Tot din aceleași motive, probabil, prozatorul se amestecă printre personajele sale, își rezervă de regulă un rol (...) de confident sau colportor, fără să aibă nicio contribuție la desfășurarea acțiunii. Contribuția sa se reduce la conștiință și reflexie, din punctul de vedere al evenimențialului fiind ca și inexistent, Ubicuitatea lui ni-l evocă adesea pe Omul Invizibil. Perfect obiectiv e geniul, așa cum l-a aproximat Schopenhauer, adică reprimându-și orice subiectivitate, cenzurându-și orice sentiment în favoarea cunoașterii pure, delestate de omenesc. Se întâmplă însă uneori ca acest produs al imaginației filozofice își depășește utopia, caracterul strict utopic, și se realizează în acei oameni în care omenescul însuși e contestat de exces de cerebralitate, de intelectualitate. Meseria de scriitor e, în acest context, una dintre cele mai ingrate și mai pline de primejdii...

Într-un interviu acordat lui Michael Jackob, Cioran remarca pe bună dreptate că „oamenii care nu scriu au mai multe resurse decât aceia nu se exprimă, pentru că păstrează totul înlăuntrul lor. A scrie înseamnă a expulza din tine însuți ce era important. Prin urmare, cel care scrie e cineva care se golește, iar la capătul unei vieți e neantul. Din acest motiv sunt scriitorii atât de puțin interesanți. Mă gândesc serios la asta, sunt goliți de ei înșiși, sunt fantoșe. Pot fi strălucitori în conversație, dar nu mai au ființă.” Nu la altă concluzie ajunge Julesc Renard, chiar dacă nu în termeni atât de categorici, în celebrul său Jurnal. Cioran încheia în tonul dezabuzat-amar care-i este propriu: „În general am constatat că oamenii care au produs prea mult într-un domeniu sau altul devin fantoșe, mai devreme sau mai târziu. Din acest motiv, marile prezențe n-au produs cel mai adesea nimic.” Altfel spus, avem de ales între a ne trăi plenar și autentic viața și a ne îndepărta de ea încercând să-i conferim, prin literaturizare, o iluzorie nemurire. Câteodată, propria viață nu ne mai e suficientă. Încercăm atunci să-i transgresăm limitele prin imaginarea altor moduri de existență sau prin participarea la alte modele ontologice. Jurnalul nu mai puțin celebru al lui Andre Gide mărturisește acest tip de depersonalizare, tălmăcită în românește de Nichita Stănescu astfel: „Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală.” Contopindu-se până la identitate cu personajele sale, cu vocile sale biografice retroactive, scriitorul descoperă cu spaimă că demult a încetat să ființeze în stare genuină, originară, și capabil să se exprime cu sinceritate pe sine însuși. Suntem surprinși să constatăm că mult citata sinceritate de care sunt suspectate scrierile lui Gide și-au pierdut definitiv orice noțiune, în lipsa unei identități precise a autorului lor. Eticheta de autenticitate, la fel de uzitată, ni se pare în acest context mult mai la locul ei. Reiese ideea că lectura sau scriitura pot falsifica pe cel care le practică, iar dacă efectele receptării nefaste sunt clare pentru toată lumea - suficient să evocăm valul de sinucideri provocat de apariția Suferințelor tânărului Werther - atunci decelarea consecințelor scriiturii nu-i o operație tocmai ușor de întreprins. Referințele despre scriitură sunt în general favorabile, reținându-se aspectele ei pozitive, valențele terapeutice (Cioran) sau Plăcerea textului (Barthes). Singura ipostaziere ingrată a scriiturii pare să fie cea procustiană („les affres du style”) și aceea invocată de fiecare dată cu subînțeles demonstrativ-didactic că dificultățile de ordin tehnic sunt cu siguranță surmontabile de către un spirit aplicat și guvernat de înalte comandamente artistice. O replică decisivă în problema relației creator-operă este dată de Valery pentru care „artistul este un produs exclusiv al operei altul decât acela care a început s-o scrie (...) Ca Dumnezeu care s-a retras din lume după ce a făcut-o, artistul, în gândirea valeryană, se îndepărtează (sau este îndepărtat, exilat) din operă. Se îndepărtează de ea ca să se lase mai bine inventat de ea. O absență productivă, o retragere strategică” (apud Eugen Simion Întoarcerea autorului, în timpul căreia identitatea autorului este violentată, contestată, pusă între paranteze. „Creatorul creat de propria operă își pierde total identitatea. Devine o retorică, o ființă de hârtie, cum va zice, mai târziu, Barthes. Autorul devine „o victimă care-și adoră călăul pentru că de la el va veni, poate, adevărul”. Așadar, în durata aparte a scriitorii, autorului i se cere să-și lase identitatea la garderobă, ca la intrarea într-o incintă sacrosanctă. Precum spunea Platon în Fadon, sufletul nemuritor se leapădă de impuritățile pe care, odată cu corpul, i le impune existența, înainte de a accede la lumea ideilor pure și a se delecta în compania lor. Pe acel tărâm ideal Adevărul și Frumosul fuzionează, ca mai târziu în estetica lui Valery, pentru care deliciile gândirii sunt situate la același nivel cu ale artei. Însă, atât din fața Adevărului cât și a Frumosului, omul trebuie să se retragă. Aidoma matematicienilor cu care avea afinități deosebite, Valery cultiva iluziile unui limbaj în care tranzitivitatea să domine în chip absolut. Ca în Legenda Meșterului Manole, creatorul e un mediator care se estompează dindărătul propriei creații, căreia îi sacrifică și propria-i identitate. Și Flaubert crede că „scopul vieții scriitorului e în opera, restul nu există”. După ce-și îndeplinește funcția de creator al frumosului, poate să dispară asemenea anumitor insecte după actul reproducerii. „Mulțimea nu mai vrea să știe de autor, ea nu recunoaște decât opera”. Ideea primează asupra individului prin intermediul căruia se realizează după cum cuvântul Sfânt are nevoie de sacrificiul personal al lui Isus. Piesa lui Blaga pune foarte bine în valoare, la un nivel cu adevărat semnificant, sentimentul acut al depersonalizării care urmează actului creației. Suferința nu dispare de îndată ce dificultatea tehnică e învinsă, ci are consecințe profunde și pe termen lung. „Sunt vu rostul pierdut”, exclamă unul dintre zidari. Probabil că nu altfel a exclamat Dumnezeu însuși în ziua a șaptea. Dumnezeu a devenit un Monsieur Teste căruia îi repugnă mondenitatea; închistat în propria-i perfecțiune fără fisură, a decis să cultive o desăvârșită discreție. Plecând de la observația că într-o descriere cu cât sunt mai multe atributele obiectului descris cu atât sfera lui este mai restrânsă, reiese că un număr mic de cuvinte exprimă o cantitate de realitate mai amplă, iar absența oricărui cuvânt face loc infinitului însuși. „La început a fost cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu”. În acel cuvânt încă în stare latentă germinau virtualități infinite, nu doar ceea ce există, ci tot ceea ce e cu putință și chiar cu neputință. O dată rostit, Cuvântul s-a așezat la temelia lumii, anulând toate celelalte posibilități de existență. Orice alegere este o limitare. Prin Creație, Dumnezeu s-a negat pe sine în nesfârșita lui disponibilitate. Astfel se explică prestigiul ne - încă întâmplatului față de ce s-a întâmplat deja. E principiul loteriei și al pariului lui Pascal. Rezultă că logosul e o absență și opera se ridică prin anularea creatorului ei. Ce se poate spune de pildă, despre părintele Domnului Teste? Autorul acestui sublim elogiu al intelectualității trăiește cu sentimentul unei mari nedumeriri în privința propriei existențe și al deplinei imposibilități de a o explicita. Răsfoind imensul Jurnal al lui Valery, scris în 281 de caiete, de-a lungul întregii sale vieți, Constantin Noica e dezamăgit să descopere că autorul acestuia nu e de fapt Paul Valery, ci Monsieur Teste. Nimic din reflexul vieții personale (de va fi avut cu adevărat vreuna) nu transpare în acest jurnal în care se oglindește, dimpotrivă, ca principiu, decât în grad maxim. Valery recunoștea, glumind, că-și acordă dreptul de a fi imbecil după-amiaza atâta vreme cât în zori, când își redactează jurnalul, este Dl. Teste însuși, inteligența personificată. Povestea asta cu dedublări tare mi-amintește de Dr. Jekyl and Mr. Hyde! Ce poate să releve o biografie a lui Valery? Iată un extras din Le Nouvel Observateur care poate da un răspuns acestei întrebări: „În viața privată, particulară, autorul Cimitirului marin nu semăna deloc cu portretul pe care posteritatea i l-a păstrat. E de ajuns să citești incredibila relatare a vieții lui de către Denis Bertholet, biografia unui poet despre care e foarte greu, dacă nu cumva imposibil, să povestești. Rămâne întrebarea: Paul Valery a trăit cu adevărat? Și Valery însuși e atât de tranșant în această problemă încât, pentru a demonstra prin reducere la absurd imposibilitatea unei biografii a sa ar trebui să-l lăsăm să se destăinuie: „N-am știut niciodată cine sunt ... Dacă aș fi întrebat, sub amenințarea pedepsei cu moartea, ce-am făcut aseară, n-aș prea ști ce să spun!” Valery nu-și amintește foarte mult, dar cel puțin regretă teribil anii 1890, când avea 20 de ani și când , spun el, „cum nu publicam nimic, nimeni nu mă lua drept ceea ce nu eram de fapt”.

Locuia la Montpellier și-și petrecere verile în Italia. Nu se plictisea, avea doi prieteni foarte haioși: Andre Gide și Pierre Louys. Scrisorile lui Valery trădează un strașnic amuzament. Lui Louys îi scria: „Scumpa mea, ești băftoasă că ai un tip ca ăla! Măcar își face niște chestii despre care se vorbește în toate bisericuțele. Niște pupicuri acolo, că e băgăcios, la că știm noi”. Și scrisoarea se termină astfel: „Adio, frumușico, o să mă faci să plâng. Ei, lasă, o să rezist, dar totuși nu-s prea fericită. Sora ta care te sărută, Soricuța de ciocolată, foarte nefericită”.

Cu Andre Gide, Valery e mai reținut: „Dragul meu Andre, tocmai am primit minunata trusă de compasuri pe care mi-ai trimis-o. Ești arhi-nebun, sunt dansatoarea, herghelia, colecția ta, mă ridici în slăvi!” Mai scrie: „maică-ta, căreia în sfârșit i-am cerut adresa ta, mă roagă să nu-ți scriu lucruri prea excitante”. Suntem în 1893 și Andre Gide e totuși un flăcău de 23 de ani. Dar să nu cădem într-o eroare de lectură: libertatea tonului Valery în aceste scrisori nu e câtuși de puțin datorată faptului că Valery ar fi fost homosexual. Dimpotrivă, n-a crezut o singură secundă că Gide și Louys ar fi fost homosexuali.

Valery e de părere că viața fiecăruia, și a sa în primul rând, e o „acțiune neregulată de circumstanțe neprevăzute asupra unui personaj real instantaneu”. Nu vede cum „o ființă a hazardului, incompletă, asimetrică”, ar putea fi recunoscută într-o povestire totuși continuă - biografia. „Cine sunt? Trebuie că sunt efectul pe care-l produc asupra unuia sau altuia? E povestea vocii înregistrate, pe a mea nu mi-o recunosc niciodată... Trec drept inteligent și știu bine că nu sunt”.

Orice biografie tinde mai mult sau mai puțin către portret, sau ceva care să aducă a portret. cel al lui Valery scapă, din motive pe care el însuși le definește în ceea ce au ele accesibil sau inaccesibil. De pildă: „Ceea ce mă interesează cel mai mult nu e deloc și ceea ce are importanță cel mai mult”. Sau: „Ce mi-am dorit cel mai mult nu era în afara mea, ci în mine, dar nu și în puterea mea.”. La care ar trebui adăugat că opera lui Valery nu oferă nici un indiciu asupra persoanei sale. De la bun început am fost preveniți: „Nu-mi place să scriu. Nu pot să creez o operă literară normală”. E adevărat: creația sa e atât de puțin normală încât își limitează receptarea la scriitori, universitari și anumiți studenți. Dar un rânduleț extras la întâmplare din oricare din cărțile sale iradiază o energie și un sentiment al descoperirii incomparabile.

Cu ce să începi , când e vorba de Valery? Cu onoruri peste onoruri și omagii peste omagii când el e în egală măsură un copil teribil  („N-am nimic în devlă”) care, de două sau trei ori într-o viață de om, se întreabă „Ce se întâmplă? Am compus eu o poezie adevărată ca la mama ei?” Și, de fapt, nici nu minte: nu-i place să scrie, detestă „aerul agasant al acelor volume dense în care te pierzi”. În consecință, „m-am dat de partea poeziei și a geometriei,  care, și una și alta,  dar fiecare în conformitate cu propria natură, se folosesc de limbaj fără nici cea mai mică iluzie”. (Cât despre geometrie, să ne amintim de trusa dăruită de Gide.)  Cu puțină vreme înaintea  morții, Valery îi scria lui Gide: „Datorez tot ceea ce sunt prietenilor mei  Au crezut în mine când eu însumi nu mai credeam... M-au învățat atâtea și despre atâtea lucruri... Bătrâne, nu trebuie să uităm asta, și nici eu să te uit!”

Valery cel atât de greu de prins în cuvinte! „Evenimentele sunt spuma lucrurilor, dar ceea ce mă interesează e marea” (Care mai e atunci utilitatea unei biografii? pare să întrebe Valery - nota trad.). Dar a mai scris și că „amintirile noastre cele mai dragi ne mușcă inimile în umbră” (Tot el pare să răspundă, invocând latura profund umană a „poetului național” care devenise în timpul vieții - n. t.) „Habar n-am acuma de am ajuns atât de străin” (s. n.)

„Breviar tulcean” („TOMIS” 1996)

 O. V., Breviar tulcean, „Tomis”, Constanța, mai 1996

*

Salutăm apariția, la Măcin, a primului număr din „Mesagerul Măcinean”, periodic local de informație și cultură, care continuă, peste ani, activitatea ziarului „Gazeta Măcinului” (1930).

Am reținut, dintr-un sumar divers, „Mărturiile unui veteran”, „O idee veche ca neamul însuși”, Fundația „Armonia” (cadrul organizatoric pentru familiile etnic mixte din România), versuri de C. Buruiană, un interviu cu primarul orașului, Lucian Matei, precum și rubricile de larg interes cetățenesc și divertisment.

Sincere felicitări pentru această inițiativă, deschisă către dialog, implicare și responsabilitate, redactorilor Sorin Mureșanu, Baear Chiazim și Vladimir Ivanov (tehnoredactare computerizată), alături de tradiționala urare Vivat, Cresceat, Floreat!

*

Pe simezele Muzeului de Artă din Tulcea a avut loc vernisajul expoziției de grafică, pictură și obiecte (lemn pictat, metal, semințe, mărgele, ace gămălie, materiale diverse) semnată de Teodor Hrib.

Recunoscut ca un „sihastru” în sensul unicității și interiorizării actului de creație, laureat al Premiului UAP și participant la numeroase expoziții internaționale (Spania, Franța, Germania, Norvegia, Japonia, Iugoslavia, Brazilia), T. H. se prezintă iubitorilor de artă tulceni ca o personalitate deosebită în modalitățile de realizare a unor teme plastice.

Ne-au reținut interesul câteva titluri: „Unduire”, „Câmp semănat și miriște”, „Revărsare”, „Obiect inutil” etc.

„Viața filialei” („TOMIS” mai 1996)

 *Editura Leda și Filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România a organizat la sediul revistei „Tomis” lansarea cărții În voia gândurilor de Alexandru Voivozeanu, autor aflat în exil în Germania.  Au vorbit: Constantin Novac, secretar executiv al Filialei, Dan Antonoaie-Zepa, directorul editurii, Valentin Sgarcea, director editorial, Ovidiu Dunăreanu și Dan Perșa, redactori ai revistei, și Corina Apostoleanu de la Biblioteca Județeană, care au consemnat valoarea și semnificațiile acestui volum ce se vrea un jurnal al stărilor de spirit ale autorului. În prezența rudelor scriitorului, invitații - oameni de cultură și presă - au primit câte un exemplar gratuit al cărții.

*Filiala în colaborare cu Inspectoratul pentru Cultură al Județului Tulcea au realizat la Biblioteca orășenească din Babadag o seară literară, în cadrul căreia au fost prezentate cele mai noi apariții editoriale care trăiesc în spațiul dintre Dunăre și Marea Neagră. Au participat scriitorii: Constantin Novac, Florin Șlapac, Ovidiu Dunăreanu, Sorin Roșca din Constanța, Mihai Molesag, Ștefan Caraman, Vasile Drăgușanu, Olimpiu Vladimirov din Tulcea și profesorul Gh. Dascălu din Babadag. Publicul a primit autografe pe volumele de proză și poezie ale autorilor prezenți.

„Concursul literar Panait Cerna 1996” („TOMIS” 1996)

 Inspectoratul pentru Cultură Tulcea și Centrul Județean al Creației Populare organizează în zilele de 19-20 iulie 1996 ediția a XXI a Concursului literar „Panait Cerna”, Tulcea, 1996. Autorii, care nu au împlinit 32 de ani, vor trimite 10 poezii sau 1-2 eseuri în două exemplare până la 1 iulie  pe adresa inspectoratului: str. Isaccei, nr. 20, cod 8800, tel 040/51.60,72. Un juriu format din membri ai Uniunii Scriitorilor din România, critici literari și reprezentanți ai organizatorilor, vor acorda numeroase premii. Manuscrisele vor fi semnate cu un motto; adresa și datele personale ale autorilor vor fi expediate într-un plic separat, purtând același motto.

„„Metafora” - serie nouă” („TOMIS” 1996)

 ***, „Metafora” - serie nouă, „Tomis”, Constanța, 1996, aprilie

Deși în articolul de fond care consacră primul număr din Seria nouă a revistei „Metafora”, directorul acesteia, poetul și criticul Nicolae Motoc, spune că „nu vrem să fim o revistă cu ștaif” - în sensul că tonul glumeț și sevele ironiei pot să irumpă și chiar sunt căutate - revista apare în condiții grafice de o ținută excelentă. Ea se adresează cu predilecție tinerilor autori. De remarcat în acest prim număr eseul pe tema metaforei semnat de prozatorul Florin Șlapac, rubrica „Alte glasuri...” care cuprinde și va rămâne permanent o rubrică de cronici venite în întâmpinarea debutanților, semnată de Dan Perșa, paginile dintr-un „Jurnal” inedit al scriitorului Ovidiu Dunăreanu, proza tânărului student Sorin Dinco, versurile semnate de Ion Dragomir, Liliana Lazia, Ana Maria Zlăvog, parodiile realizate după autori români contemporani realizată de Ion Roșioru. Un portret remarcabil îl face Ștefan Cucu scriitorului și profesorului Marin Mincu, cel care a adus „Premiul Herder la Constanța”. Traducerile din literatura universală sunt asigurate de Stela Motoc și Radu Șuiu. Nu lipsesc răspunsurile date cititorilor, „Cronica măruntă” semnată de Ioan T. Ștefan (redactor-șef), umorul lui Ananie Gagniuc, înțepăturile adresate confraților în „Ce se mai aude prin oraș”. E prezent și „Magazinul de curiozități” și un „Slalom printre cărți”, toate făcând revista interesantă, vioaie și în același timp cu substanță. Îi urăm succes seriei noi a „Metaforei”.

„Periscop” („TOMIS” 1996)

 ***, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1996, aprilie

*

Primăria Municipiului Constanța și Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, cu sprijinul Consulatului Italian, au organizat la Muzeul de Artă o expoziție cu lucrări inspirate de „Metamorfozele” lui Ovidiu, semnată de pictorița italiană Nuccia Pulpo, iar la Muzeul de Istorie Națională Simpozionul „Ovidiu la Pontul Euxin” susținut de specialiști români și italieni.

*

„Săptămâna britanică” la Constanța a prilejuit, pe lângă deschiderea Bibliotecii Britanice, a expoziției de bijuterii „Tot ce strălucește”, a Centrului de limbi moderne și venirea în orașul pontic a reputatului scriitor englez Paul Bailey, deținătorul premiilor „E. M. Forster” și „George Orwell Memorial Prize”.

*

Între invitații de marcă, în cadrul programului „Alternative” inițiat de Teatrul Dramatic Constanța, s- a numărat și Compania de Teatru din Tokyo-Japonia „Kokusai Seimen Centre”. Actorii japonezi au susținut două reprezentații cu „Wolf-Kid” (Băiatul lup), o piesă experimentală deosebită asupra căreia vom reveni.

*

Primăria Municipiului Medgidia și Fundația Culturală „Lucian Grigorescu” au inițiat la Medgidia o suită de manifestări dedicate împlinirii a 130 de ani de la nașterea lui Ioan N. Roman, personalitate a vieții social-politice  și culturale dobrogene de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX.

„Breviar tulcean” („TOMIS” 1996)

 Olimpiu V., Breviar tulcean, „Tomis”, Constanța, 1996, aprilie

*

Prozatorul tulcean Ștefan Caraman își delectează în continuare cititorii de pretutindeni, publicând, în revista „Flacăra” nr. 7/1996, povestirea „Cristoph colecționa timbre”

Ceea ce ne obligă să facem această mențiune este impresionanta prezentare pe care i-o face criticul Alex. Ștefănescu sub titlul „Un posibil maestru al gemului scurt?” „Ștefan Caraman progresează - într-un ritm alarmant - ca autor de proză scurtă. Multă vreme l-am considerat inofensiv pentru că locuiește la Tulcea, departe de București. Dar acum îmi este tot mai teamă că va face din Tulcea capitala prozei scurte românești”.

Dacă ne gândi m că tot de pe aceste meleaguri, cu ani în urmă, au „izbucnit” în literatura noastră contemporană „Provincialele” lui Valentin Barbu, „Cocoșul” lui Gheorghe Bogorodea și povestirile lui Gabriel Bădică, afirmația apreciatului critic îmbracă sâmburele unui adevăr cu optimismul care ne ferește de exagerări și gratuități.

*

Autor al volumului de versuri „Golgota tăcerii” (Edicop, București, 1993), prof. Gh. Dascălu din Babadag debutează editorial și cu... aforisme!

Volumul „Stropi de gând” (Romfel, București, 1995), prefațat de prof. univ. dr. Serafim Duicu, a fost lansat recent atât la Liceul „Dimitrie Cantemir” din Babadag, cât și la Liceul „Spiru Haret”, bucurându-se de prezența unei numeroase asistențe, despre carte și autor exprimându-și opiniile ing. Mihai Nicolae, primarul municipiului Tulcea, scriitorul Ernesto Mihăilescu, consilier șef al Inspectoratului școlar județean, și prof. Cezar Calenic, directorul Liceului „Spiru Haret”. 

*

Între ultimele traduceri (din și în limba franceză) semnate de prof. Doina Postolache, director al Bibliotecii Județene „Panait Cerna” Tulcea, apărute la editura Lumina (Drobeta Turnu Severin), vom menționa „O femeie din Egipt” (memoriile soției fostului președinte al Egiptului, Anwar El Sadat) și volumul de poezie „A vie, a mort!” (o selecție din versurile poetului Florian Copcea).

Așteptăm cu același interes traducerea celor 36 de „Biografii de femei celebre”, aflată sub tipar la editura Agora (Iași).

*

Au apărut numerele 1 și 2 ale unei noi publicații tulcene, „Univers Delta Dunării”, periodic pe problematică de mediu, editat de Administrația Rezervației Biosfera Delta Dunării.

Am reținut din sumarul ultimului număr o tematică diversă, axată pe problemele specifice Administrației, dar și de interes general, incitantă pentru cele mai largi categorii de cititori.

Beneficiind de condiții grafice deosebite, publicația se înscrie ca o realizare de prestigiu, așteptată și necesară într-un domeniu cu certe priorități actuale.

„Un crez de-o viață” (MOCANU 1996)

 Virgil Mocanu, Cartea de reportaj. Un crez de-o viață, „Tomis”, Constanța, aprilie 1996

Din câte cunosc, nici un condeier de la Pontul Euxin nu a tratat vreodată un subiect de o asemenea factură - original, incitant și unic - viața unei femei a cărei devoratoare pasiune a reprezentat-o marinăria.

Rodica Simionescu a descoperit, grație flerului de gazetar cu experiență, un filon rar, o pepită cu un număr greu de carate, pe care a exploatat-o cu meticulozitate și pricepere, în cartea de reportaj intitulată Angela Lefterescu, un căpitan de cursă lungă (Călărași, Editura Alas, 1995). Cu un an în urmă, autoarea a avut șansa de a o cunoaște pe Angela Lefterescu, căpitan de remorcher maritim, de supertraulere și a altor nave de pescuit oceanic, îmbarcată la 6 februarie 1982, în calitate de comandant pe nava „TW Ceahlău”. De la această ființă sensibilă, delicată, de o probitate morală și o competență profesionale incontestabile, Rodica Simionescu a aflat că „viața ei, casa ei, a fost Marea... Tot ce a trăit, ce s-a petrecut până în ziua când a urcat pe vapor, a rămas în urmă, de parcă ar fi fost vorba de o altă persoană”. Magia mării s-a exercitat asupră-i încă din copilărie, când petrecându-și verile la Eforie, a fost cucerită de farmecul peisajului și fascinată, la Balcic, de plimbările în larg cu barca, ale cărei pânze o fac să vibreze sincer.

Pe vasul „Steaua Română” a comandantului Nicolae Diaconescu îi este stârnit interesul pentru alcătuirea și modul de propulsie al unei nave, ceea ce o determină să înceapă a citi cărți despre vapoare și a învăța limbi străine. 

Renunțând la examenul de admitere la Facultatea de Medicină, după promovarea cu brio (a III a din 540 de candidați), la Suceava, a bacalaureatului, Demonul Mării o îndreaptă către Direcția Marinei Comerciale, unde e angajată ca ofițer-asistent pe una din navele acestei flote.

A trecut la comandă învățând timona, iar în 1946 a ajuns șef de echipaj pe nava „Filimon Sârbu”, unde, dându-și examenul de ofițer III maritim, devine căpitan secund. Pe o altă navă, „Octombrie Roșu”, îl cunoaște pe Mihai Lefterescu, inginer specialist în pescuit oceanic. După o scurtă idilă, se căsătorește cu acesta, abstrăgându-se o vreme chemării tainice a mării. Revelându-i-se infidelitatea tovarășului de viață, îl părăsește, revenind, ca urmare a insistențelor căpitanului de cursă lungă Petre Mureșan, la dragostea dintâia. La Întreprinderea de Pescuit Oceanic Tulcea își susține examenul pentru brevetul de căpitan de remorcher maritim, moment echivalent - cum afirmă R. S. - cu „o pagină unică în istoria navigației românești”. De ce? Pentru că nici o femeie nu mai realizase o asemenea performanță. Predecesoarea ei, Irina Constantin Vlassopol fusese doar ofițer-asistent pe vasul soțului ei, comandantul Spiridon Vlassopol. Visul devine realitate la 21 iulie 1971, când, după două voiaje întinse (Cap May - SUA și Africa de Sud) la bordul unei nave de pescuit maritim, intră în posesia brevetului de comandant de navă, fiind prima femeie comandant de navă în Marina Română.

R. S. impresionează prin documentarea minuțioasă pe care o întreprinde cu răbdarea și tactul unui orfevrier. Ea izbutește să refacă în pagini relevante traiectul luminos, pilduitor al destinului unui personaj de excepție.

Carte are valențele unui bildungsroman și trăsăturile unui memorial de călătorie pe mările și oceanele lumii. Spiritul de observați al eroinei, dublat de o prodigioasă memorie afectivă, proiectează în ochii cititorului peisaje terestre și peisaje marine notabile prin prospețimea și vigoarea percepției, dar și prin savoarea inefabilă a înregistrării și redării lor de către autoare. Ne referim la țărmul sud-african, la tabloul vast al joncțiunii Oceanelor Atlantic și Indian, detectabil la Cape Town, ca și la imaginea muntelui Masă retezat parcă de o mână hărăzită să făptuiască lucruri nemaivăzute și nemaiauzite. Pe fondul străbaterii spațiile marine și oceanice, sunt brodate descrieri de obiceiuri și tradiții cum este botezul la trecerea Ecuatorului ori relatarea unor întâmplări senzaționale, de felul aceleia ce nuanțează inteligența unor mamifere marine precum delfinii, care, pentru a salva o femeie prăbușită peste bord de sălbăticia devoratoare a rechinilor, fac un adevărat „scut” în jurul unui confrate pe spinarea căruia tronează triumfător imprudenta Afrodită.

„Un om, o carte” (PĂVĂLOIU 1996)

 Mariana Păvăloiu, Istoria marinei române. Un om, o carte, „Tomis”, Constanța, 1997

Scrisa și rescrisa istorie a marinei române ni-l prezintă pe locotenent-colonelul Mihail Drăghicescu (1848-1896) drept un deschizător de drumuri: primul comandant al primei canoniere românești „Fulgerul”, primul comandant al unei subunități cu misiune specială în Războiul de Independență, anume plantarea unui baraj de mine la fluviu, primul comandant al Școlii copiilor de marină acum 114 ani, la Galați, coautor al primului „Manual al gabierului” în 1881 și exemplele ar putea continua.

Dar, astăzi, la un veac de la trecerea sa în neființă, îl aflăm în actualitate mai ales prin enciclopedica sa lucrare „Istoricul principalelor puncte pe Dunăre de la gura Tisei până la Mare și pe coastele Mării de la Varna la Odessa”. Prima ediție a apărut în decembrie 1885, în patru fascicule sub titlul „Note pentru a servi la istoricul principalelor puncte de pe Dunăre și Marea Neagră”. „A urmat peste câțiva ani - scrie în prefața ediției complete din 1943 viceamiralul Mihail Gavrilescu, fostul său elev - o altă ediție, în două volume. După aceea, până la sfârșitul vieții lui, a completat lucrarea, adăugând și revizuind-o”. Nu a avut bucuria de a-și vedea opera completă publicată la aproape jumătate de veac de la moartea sa. A iubit și a slujit Dunărea și Marea cu ardoare, dar și cu convingerea unui marinar adevărat, prețuitor al rolului strategic deținut de ele în viața tânărului stat român.

Drept motto, autorul a ales un citat ce aparține lui Talleyrand: „Le centre de gravite du monde n-est mi sur Elba, ni sur l-Adige, il est la-bas, sur frontieres de l-Europe, sur le Danube”. Sub semnul marelui fluviu, a adunat cu sârguință documente, lucrări, hărți, elaborând o lucrare ce impresionează și astăzi prin bogata și exacta informație condensată în cele cinci sute de pagini. Bibliografia autohtonă și străină cu privire la fluviu, dar și la Mare se constituie și în vremea noastră în instrument de lucru necesar oricărui cercetător scrupulos dornic a cunoaște istoricul punctelor românești riverane. Lucrarea este un sumum de date de primă mână, rodul unei munci titanice. „Nu cunoștea decât drumul de acasă la școală, nota fostul lui elev sus-citat. Tot timpul liber îl întrebuința pentru cercetări de care ne vorbea deseori. Așa am reușit să ne îndrăgostim de astronomie, calcule astronomice și meseria de marinar, făcea apostolat în toată accepția cuvântului”.

Numai o personalitate complexă ca acea a ofițerului de marină Mihail Drăghicescu a fost capabilă să cunoască unul din cele mai importante fluvii din Europa stăruind „din toate puterile și pe toate căile ca să se creeze o marină, atât la Dunăre, cât și la Mare, unde tot exportul și importul nostru se făceau numai de către nave sub pavilion străin”. Și ne permitem a continua, citându-l pe viceamiralul M. Gavrilescu, un îndemn cu profunde reverberații contemporane: „Și acum, scump profesor și înflăcărat marinar, de acolo de unde ești, privește în urma ta, tu care ai visat și propovăduit, prin grai și prin scris, o mare flotă națională, care să apere interesele neamului nostru pe aceste meleaguri, la Dunăre și la Mare, privește la urmașii tăi, cari, prin muncă și stăruință istovitoare, învingând toate rezistențele și vitregiile oamenilor, au înjghebat cu trudă o flotă (...) de război la Dunăre și alta (...) la Mare, cu oameni luați de la coarnele plugului, iar cu elementele marinei de război s-a creat o marină comercială, care ne face cinste pe toate mările și nouă marinarilor și neamului românesc (...)”.

Mihail Drăghicescu a văzut prima dată Dunărea în orașul natal, Brăila, și valul vieții l-a purtat pe unda ei în aval până la Sulina, unde, exilat, și-a petrecut ultimii ani. Adeseori, silueta lui masivă era văzută plimbându-se cu pașii încărcați de tristeți pe limba dinspre mare, iar odihna și-a aflat-o în cimitirul europolitan, unde, printre însemnele funerare ale atâtor seminții, marinarii i-au ridicat un monument modest, compus din elemente ce-i evocă personalitatea și-i străjuiesc amintirea. În fiecare an, la 13 martie, marinari și grăniceri îl pomenesc, la jubileul centenarului morții sale, la mormântul-simbol, aflat unde Dunărea trece-n Mare și de acolo-n lumea cea largă, dorim a considera aceste rânduri evocatoare un modest omagiu adus marinarului MIHAIL DRĂGHICESCU.

„Viața Filialiei” („TOMIS” 1996)

 ***, Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, martie 1996

* 

De curând, în sediul revistei „Tomis”, a avut loc Adunarea Generală a Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor din România. Scriitorul Constantin Novac - secretarul executiv al „Filialei” o analiză a activității desfășurate în primul ei an de existență. În luările de cuvânt, membrii filialei au stabilit obiective și acțiuni care urmează a fi realizate în cursul acestui an. Ne rețin atenția: aniversarea a 30 de ani de la înființarea revistei „Tomis”; organizarea ediției a II a Colocviilor Tomitane, cu acordarea premiilor revistei „Tomis” și ale Filialei „Dobrogea” a USR.; preocuparea Filialei de a primi noi membri în USR; organizarea de întâlniri cu cititorii din centrele culturale ale Dobrogei (Sulina, Babadag, Medgidia, Mangalia); realizarea, cu concursul Inspectoratului Județean de Cultură, a unei antologii de reportaj dobrogean contemporan; acordarea de sprijin social scriitorilor, membri ai Filialei, care acuză dificultăți materiale majore.

* Scriitorii Nicolae Motoc și Vasile Cojocaru au participat la o emisiune, de mare audiență în rândul tinerilor, realizată de postul de televiziune MTC despre cărțile de debut în poezie.

* Prozatorul Ernesto Mihăilescu, inspector șef al Inspectoratului pentru Cultură al Județului Tulcea, și scriitorul Constantin Novac, redactor șef, și redactor șef adjunct al revistei „Tomis”, au realizat un dialog, la Casa Cărții și Biblioteca Județeană, cu factori responsabili de difuzarea presei și a cărții din orașul Tulcea.

*

Liceul de Artă din Constanța i-a avut ca invitați pe Cristina Tamaș și Ovidiu Dunăreanu. Despre cărțile a vorbit Virgil Mocanu, redactor al postului de radio Constanța. Cei doi au dialogat cu elevii claselor a XII a și au acordat autografe.

*

La serata de muzică și literatură „Femeia și marea”, organizată de Filiala Constanța a Ligii Navale Române, cu prilejul Zilei Femeii, au citit din cărțile lor Cristina Tamaș, Aurelia Lăpușan și Ana Ruse.