„Jurnalul lui Argon” (NICOLAE 1998)

 R. Nicolae, Jurnalul lui Argon, „Tomis”, Constanța, iul. 1998

Cartea universitarului Anton Dumitru Iacobaș, Deseară nu veni la gară (Tilia Press International, Constanța, 1998), este, pe planul literaturii, un debut. Subintitulată Jurnalul lui Argon, lectorul își pune reflex întrebarea ce experimentări se mai pot face într-un domeniu atât de frecvent în  ultimele decenii. Specia aceasta, ca să vorbim tradițional, e abordată în ideea de a conferi autenticitate faptelor - puțini sunt cei care aspiră la autenticitatea scriiturii - adică de a transforma iluzia în realitate sau, mă rog, în ceva credibil. Rămâne, așadar, problema fundamentală, aceea a modalităților de realizare a scopului. Nefiind îngrădit de teoretizările despre jurnal, pe care le ignoră ori, poate, nu le cunoaște, nu îl interesează, naratorul devine un tip „credibil”, așa că participarea cititorului la evenimente, atâtea câte sunt, este una pasivă. El înregistrează doar nuanțele. Structura cărții este una previzibilă. Nici simbolurile grafice pentru personaje nu miră prea mult. Este un gest ludic, care ar putea atrage atenția că nu trebuie să ne așteptăm la niscaiva grozăvii strânse între niște coperți. Plăcerea lecturii vine din prospețimea nealterată a amintirilor și aici se vede intuiția sigură a autorului.

De altfel, „jurnalul” este povestea banală a dragostei unor adolescenți, cum se și arată pe ultima copertă: „Un șir nesfârșit de esențe feminine și masculine se contopesc prin noi, explorând forme încă necunoscute, dar de atâtea ori cercetate...”. Confesiunile își păstrează intacte frumusețea, naivitatea, melancolia anilor de tinerețe. Câteodată planează pericolul unor dulcegării, repede înlăturat printr-un umor terifiant, ce reinstaurează atmosfera solară. Cele câteva zile ale „jurnalului” marchează date importante din evoluția relațiilor de dragoste ale viitorului cuplu. Dar nu se reduce numai la aceasta. Trimiteri la existența socială și politică a anilor șaptezeci, glumele savuroase ale vârstei, folclorul vremii, o autoironie ușor mascată de bravură, schițe de portrete făcute cu mâna sigură feresc căderea în tern, oricât de înălțător ar fi sentimentul. Simțul pictural este evident, marcat în special de acela al panoramicului. Descrierea ocupă un spațiu restrâns, atât cât să nu poată lipsi. Ansamblul e alcătuit din detalii pigmentate de mici malițiozități: „Marele campus studențesc este completat, vis-a-vis de Termocentrală, dar lângă depozitul de lemne, de Complexul Grozăvești al Universității, cu fetele (!!!) de la litere. O mulțime de politehniști învață abecedarul de la ele...” Se trece cu ușurință de la un moment la altul, reflecțiile mai profunde alternează cu cancanurile, timpurile se amestecă, personajele vin să coloreze spațiul, apoi sunt părăsite, decorul se schimbă, lumea se reduce la „Argon” și „Ciripica”, pentru ca apoi totul să se ia de la capăt, în aceeași mișcare de plină de inventivitate a situațiilor. Escaladarea timpului modifică oarecum registrul stilistic, la nivel formal. Această primă parte reînvie perioada de liceu. Cea de a doua se va plasa cu siguranță în timpul studenției. Nu știu dacă a autorul a procedat bine împărțind astfel „amintirile” sau, cine știe, poate se gândește la o continuare pe mai multe capitole, cu alte date existențiale. Sigur, aceasta ca suport ori ca pretext, altfel totul rămâne ficțiune. Oricum, va interveni o varietate a modurilor de expunere, poate incompatibile cu cele de acum. Dar acestea sunt supoziții. Adevărate rămân bucuria redescoperirii vârstei de bronz, cu altă retină, dar cu aceeași prospețime. Debutul lui A. Iacobaș rămâne unul meritoriu.

„Constantin Bălăceanu Stolnici între cunoaștere și știință” (MUNTEANU 1998)

 Ana Maria Munteanu, Moment aniversar - 75. Constantin Bălăceanu Stolnici între cunoaștere și știință, „Tomis”, Constanța, iulie 1998

C. B. S s-a născut la București la 7 iulie 1923. Doctor în medicină și chirurgie al facultății de medicină din București (1948). Profesor și prorector al Universității Ecologice din 1993. Membru al Academiei Române. Veritabil enciclopedist, autor a peste 15 volume și a sute de lucrări științifice, abordând domenii dintre cele mai diverse: anatomia și fiziologia sistemului nervos, patologie neurologică și psihiatrică, neurooftalmologie și neuroontologie, cibernetică, psihologie, istorie națională și universală, genealogie și heraldică, religie și spiritualitate etc.

- Domnule academician Berindei, ați lansat aici, la Constanța, un volum impresionant, publicat de Editura Andrei Șaguna. El se cheamă „Cunoaștere și știință”. Din capul locului este clar că între cele două domenii stabiliți anumite deosebiri.

- Volumul pe care l-am publicat este rezultatul acumulării unor serii întregi de date în decursul existenței mele de peste șapte decenii, al reflecțiilor asupra acestor date, a experiențelor de viață, dar reprezintă și dorința mea de a o feri, mai ales generațiilor tinere, un sistem de referință spirituală și culturală, în aceste momente se restructurează - sau cel puțin așa sper - mentalitatea poporului nostru de dictatură atee. Cartea se întitulează Cunoaștere și știință - pare pe undeva redundant în titlu, dar, așa cum încă din prefață am subliniat, termenul de știință se referă la procesele de cunoaștere legate de lumea materială, de cosmos, unde poți să recepționezi date experimentale, observații, să stabilești anumite legi, șamd. Această știință însă, care constituie una din gloriile speciei noastre, se folosește un model reducționist. Adică, așa cum îi spunea Laplace lui Napoleon, ar trebui să-l elimini pe Dumnezeu, deci spiritualitatea, din toate considerațiile, pentru că nu-i nevoie de această ipoteză ca să explici coerent legile universului. Prin însuși faptul că e un model reducționist, aceasta presupune că mai există ceva dincolo. Acest „ceva” (greu de definit fiindcă limbajul uman nu pare făcut pentru acest „dincolo de știință”), a trezit curiozitatea omului din toate timpurile și toate locurile, care a vrut să afle ce-i cu el, care-i este structura, dinamica, rostul. Și acest domeniu - investigarea, încercarea de a-i pătrunde sensurile - l-am intitulat „cunoaștere”. Deci, între cunoaștere și știință există o diferență de mod ontologic: știința se referă la lumea materială, în vreme cu cunoașterea înglobează lumea materială ca un element anex la lumea spirituală. Între ele nu există nici paralelisme, nici antagonisme, ci complementaritate.

- Astfel sunt și expuse în acest volum. Ele sunt alăturate, o vecinătate care oferă o anume senzație de amețeală celui care citește sumarul cărții: „Materie și lumea spirituală”, „Univers și om”, „Despre magie”, „Despre Dumnezeu”, „Spiritualitate și temporalitate”. E o construcție care pare nu doar teoretică, ci sugerează ceva extraordinar: a gândi ceea  ce nu poate fi gândit , a cunoaște ceea  ce pare a fi dincolo de puterea de a măsura cu aparatele științifice și cu rațiunea noastră.

- Așa este, dar vedeți, această carte trebuie să împrumute totuși un limbaj inteligibil. Iar una din condițiile inteligibilității este de a încadra totuși datele respective în unele de calificările cunoscute, în repere culturale și științe pre-existente.  De aceea, referințele sunt acelea pe care le găsim peste tot spațiul, timpul, cosmologia sacră, cosmologia profană, cosmogonia, antropologie...

- Să înțelegem că știința este în continuare triumfătoare, că aceste „carcase” ale științei sunt în continuare pline și utile?

- Știința se dovedește triumfătoare, măcar prin două aspecte fundamentale: ne dezvăluie din ce în ce mai multe structuri, funcții, comportamente ale materiei, la toate nivelele de existență, de la particulele subatomice și până la metagalaxii, iar în al doilea rând, are ca efect practic progresul tehnico-științific, cu tot ceea ce antrenează el vizavi de ameliorarea calității vieții. De aceea știința este elementul de pornire a concepției progresiste, al acestei idei de progres. E motivul pentru care a fost încurajat scientismul , din secolul 18 încoace, pentru că fiecare generație, fiecare deceniu aduce ceva nouă, care ne explică încă puțin din structura lumii. De aici mitul progresului continuu. Cunoașterea, în schimb,. spiritualul, se referă la un domeniu în care nu poate exista progres, pentru că e vorba întâi de Divinitate, care nu există în timp, deci nu se poate perfecționa, cunoscând de la bun început maxima perfecțiune. Pătrunderea acestei lumi ne este dată prin revelație, ori revelația nu se continuă, n-ai decât să reflectezi asupra ei, s-o interpretezi, s-o pui în acord cu datele ți le oferă observația și gândirea. Pare, prin urmare, mai static, singura lui dinamică fiind legătura cu lumea materială.. Or, lipsa aceasta de dezvoltare a fost criticată de câte unii, s-a spus că-i unui sistem sclerozat, anchilozat, dogmatic, conservator. În realitate, progresul nu se referă la evoluția domeniului respectiv, ci la modul în care acest domeniu se reflectă în conștiința fiecărui individ în parte, individul e cel care evoluează pe calea cunoașterii spirituale, domeniul spiritual rămânând imuabil. Și acest lucru e esențial, pentru că unii oameni reușesc singuri, neajutați de nimeni, prin lectură, observația spectacolului lumii, reflecție șamd, alții se lasă călăuziți, fie în contextul unui proces educativ oarecare, fie în acele complicate procese de formare care au purtat numele de inițiere.

- Ați evocat aceste procese laborioase - din câte am auzit, unii dintre „profesorii” hinduși, dacă nu-și găseau discipolul perfect, aruncau volumul în Gange. În sens metaforic, probabil că și cunoașterea trebuie transmisă cuiva care e demn de ea. Acest tip de cunoaștere care impresionează ca edificiu, ca model global al umanului într-o relație cu cosmicul și cu spiritul care nu comportă aceste riscuri?

- Riscul principal e să înțeleg pe dos realitățile respective și-n felul acesta să derapezi spre anumite aspecte pseudo-științifice, de falsă cunoaștere și, printre acestea, și printre acestea am dat ca exemple de modele riscante magia, vrăjitoria, alchimia. Ele sunt citate în această carte pentru că sunt, într-un fel, modele de cunoaștere și fac apel la o cosmologie, o antropologie, chiar la o anumită teologie, la demonologie, toate destul de coerente, dar foarte îndepărtate de cele pe care ni le dau revelațiile canonice. Aceste modele sunt periculoase pentru că antrenează spiritualitatea umană pe niște pante care duc, în loc de evoluție, iluminare, spre întunecare.

- Ați acceptat cu ani în urmă să fiți mentorul unei universități particulare, în momentul când ideea de învățământ superior particular nu numai că nu era încurajată, dar era chiar discreditată.Cum vedeți lucrurile astăzi?

-  Aici intervine și formația mea mai liberală, pentru că, într-o viziune liberală, primul lucru la care trebuie să te gândești, e să elimini monopolul de stat în multe domenii.La noi a existat monopolul de stat asupra învățământului superior. Și nu numai la noi, ci în multe state europene, spre deosebire de America, unde învățământul de stat e cel mai sărac. Ca liberal de convingere, am susținut de la început învățământul privat, considerându-l ca o alternativă posibilă într-o economie de piață concurențială. Deci, universitățile de stat n-au motive să se supere că ființează universități particulare, care le-ar putea fura studenții. Ele n-au decât să facă eforturi pentru a deveni competitive și aș câștiga prestigiu și a-și câștiga prestigiu și faimă. Deci, problema apariției învățământului particular face, după părerea mea, decât să perfecționeze învățământul în ansamblul lui, prin mecanismul concurenței.

- În finalul acestui dialog, aș vrea să vă referiți la faptul că ați acceptat această provocare a politicului, în ciuda preocupărilor dv., care presupun o anumită detașare de „lumea dezlănțuită”. Cum ați reușit să conciliați această intrare în arenă cu atmosfera bibliotecii?

- Noi, bănățenii, de șapte sute de ani am participat la viața politică a acestei țări. Câteodată pe posturi mai mari, câteodată pe posturi mai mici, uneori decapitați, alteori azvârliți în închisori șamd. Părerea mea este că elitele de sânge aristocratic, fie, mult mai importante, elitele intelectuale, trebuie să se implice în politic. Căci altfel un gol pe care îl ocupă cei care nu au nici capacitatea profesională, nici structura morală să o facă. Intelectualul trebuie să se implice, într-o formă oarecare, chiar atunci când este foarte ocupat. Și să-și ia răspunderea de a face parte din elită, adică de a fi unul din cei care conduc sau influențează destinele unei țări.

„Două procese ale mareșalului Antonescu” (BUZATU 1998)

 Gheorghe Buzatu, Două procese ale mareșalului Antonescu, „Tomis”, Constanța, 1998

S-au împlinit în aceste zile 52 de ani de la consumarea uneia dintre marile farse din analele judiciare române și europene: judecarea și condamnarea la moarte a Mareșalului Ion Antonescu, conducătorul statului român din perioada 1940-1944. Nu revin asupra condițiilor în car e s-a pregătit și s-a desfășurat „procesul” din 6-17 mai același an. Autoritățile comuniste de la București, îndeplinind voința Moscovei și, nu mai puțin, a Washingtonului, au organizat și condus derularea faptelor astfel încât sfârșitul să fie ce previzibil: „Tribunalul Poporului” din București trebuia să pronunțe sentințe exemplare, „criminalii de război” și „rasistii” antonescieni, „fasciștii” și „vânzătorii de țară” urmând să fie asasinați. Ceea ce s-a și întâmplat în după amiaza de 1 iunie 1946. Dintre factorii de răspundere, din țară sau străinătate, nu a intervenit nimeni pentru preîntâmpinarea asasinatului. Regele Mihai I nu a insistat pentru execuție, dar nici nu a acționat contra. De-abia după execuție, ținând seama de reacția unor largi cercuri oficiale și neoficiale, de starea de spirit a poporului român (inclusiv a armatei aflată în plin proces de democratizare - a se citi de dezorganizare), autoritățile s-au grăbit să inventeze justificări. presa și radioul au fost antrenate, din inițiativa grupului Pauker, Brucan et Co. S-a procedat în mare viteză la editarea unui volum cuprinzând piesele esențiale ale falsului Proces al marii trădări naționale. Documentele în baza cărora s-au dictat sentințele au fost imediat clasate, astfel că nici până în prezent nu au fost încredințate liberului acces al istoricilor. (Singurul care  a avut posibilitatea să le cerceteze a fost generalul Ioan Dan, autorul monografiei la care a făcut adesea trimiteri: „Procesul”  Mareșalului Ion Antonescu, 1993). Comuniști și democrați, deopotrivă,au fost și sunt interesați, se vede, ca adevărul să nu iasă la lumină, brutal... Volumul Procesul marii trădări naționale, apărut, culmea, sub egida... Editurii Eminescu (București, 1946; reeditare - București, Editura Eminescu, 1995), a reprezentat, decenii la rând, unica sursă de documentare pentru specialiști. Cu alt prilej, am examinat și am dovedit că ediția 1946 a Procesului... a fost contrafăcută. Stenograma ședințelor „Tribunalului Poporului” a fost ciuntită ori, pur și simplu denaturată, astfel că orice cititor, prototip al „omului  nou” pe cale de afirmare, urma să înțeleagă numai ceea ce trebuia, anume că judecații și condamnații ar fi fost niște monștri (cf. Gh. Buzatu și colab., Ultimele zile al Mareșalului Antonescu, col. „Caietele magazin istoric”, 1/1993). Se află în curs de definitivare ediția Marcel Dumitru Ciucă a Procesului... (trei volume, deocamdată) și care ne îngăduie, în sfârșit, să cunoaștem direct de la sursă, nealterate, actele anchetei și ale farsei patronată de numitul „Tribunal al Poporului”. Un exemplu se impune, mai ales că unul din capetele de acuzare l-a constituit pregătirea și declanșarea „războiului criminal” pentru eliberarea teritoriilor străvechi românești din Răsărit la 22 iunie 1941 împotriva URSS. Astfel, după ediția 1946 a Procesului..., președintele „Tribunalului”, cu gândul la comuniști, a imputat mareșalului cum că ar fi ignorat protestele scrise contra războiului cu Rusia, acuzatul ar fi declarat: „Nu le-am văzut și depinde cine le face. Trebuie să le facă persoane responsabile și persoane calificate (cf. Procesul marii trădări naționale, p. 52).

Numai în ediția Ciucă întâlnim textul complet al declarației mareșalului: „Nu-mi amintesc (protestele scrise - G. B.). Și depinde cine le face. Trebuie să le facă persoane responsabile și persoane care se cade să vorbească în numele poporului român, acelea care aveau adeziunea maselor. Dacă sunt aceste persoane și le-am văzut și nu le-am luat în considerare, sigur că răspund. Dar nu există proteste și indicațiuni de la persoane care erau obligate să vorbească în numele neamului românesc” (cf. Procesul Mareșalului Antonescu. Documente, I, 1995, p. 199).

Din comparația textelor, se desprinde că Antonescu a fost dispus să-i asculte pe cei care vorbeau în numele poporului român... Ceea ce, evident, nu a fost cazul comuniștilor și al acoliților lor!

Farsa judiciară patronată de autoritățile comunicante de la București a constitui ceea ce s-ar putea denumi Procesul oficial al Mareșalului Antonescu. A fost, revenim asupra acestui lucru, un simulacru de proces, care a precedat și condus la un asasinat politic.

În același timp însă s-a desfășurat un alt proces al Mareșalului. În fapt, de la 1948 și până astăzi, acest proces este în curs de desfășurare. El este, cu adevărat, al poporului român, singurul în măsură să-l judece pe Mareșal. Iar nu prin interpuși sau „reprezentanți” adunați din toate zările... Strălucitul diplomat care a fost Grigore Gafencu, aflat în emigrație în Elveția și receptând la radio știrea despre execuția Mareșalului și a unora din colaboratorii săi, a consemnat în amplul său Jurnal: „Radio București anunță că azi (1 iunie 1946), la orele șase seara, Mareșalul Antonescu, Mihai Antonescu și alți patru (doi) demnitari au fost <executați>. Grația regală nu a putut, deci, interveni. Rușii a cerut moartea lor (...). Păcatele mareșalului au fost spălate prin abuzurile regimului de azi și prin primejdia de moartea pe care sovieticii o țin întinsă deasupra țării. Întâmplările care au urmat prăbușirii sale au așternut uitarea peste campania nenorocită ce el a purtat-o în Rusia, ca și peste oarba înverșunare cu care s- aruncat în brațele lui Hitler. ieri încă vinovat, Mareșalul cade ca un martir al cauzei românești, pentru că România nu mai cunoaște decât o singură amenințare: Rusia. În jurul lui se va naște o legendă care va îndulci judecata istoriei. Moartea ce i se trage din mânia imperiului vecin îl apropie de sufletul unui popor care se simte, în întregime, amenințat de acea împărăție” (vezi G. Buzatu, ed. „România cu și fără Antonescu”, Iași, 1991, p. 33).

Gafencu nu s-a înșelat: Moartea, la comanda altora, l-a apropiat pe Mareșal de sufletul poporului român. El a devenit un martir al cauzei românești pentru acest popor. Care, atunci ca și acum, cu gândul la Ion Antonescu nu înțelege să se abțină de la creștinescul  Dumnezeu să-l ierte!

„Viața Filialei” („TOMIS” 1998)

 S. R. & D. P:, Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, 1998, aprilie?

*

În perioada 15-18 aprilie, Centrul Român de Afaceri „Marea Neagră” din Mangalia a găzduit primul Simpozion internațional, intitulat „La mine acasă”, al scriitorilor minorităților naționale din Țările Europei Centrale și de Est. Organizat de Uniunea Scriitorilor din România și bucurându-se de participarea comitetului de organizare, alcătuit din Laurențiu Ulici (președintele USR), Eugen Uricaru (vicepreședinte), Zsolt Galfavi (președintele PEN-Centrului scriitorilor maghiari din România) și Mihai Chicuș (director economic al USR), simpozionul a reunit numeroase delegații de scriitori ai minorităților etnice din România și țările vecine, întrec are amintim pe Istvan Szilagy, Vasile Tărâțeanu, Miljurko Vukadinovic, Vasile Dacey, Domokoș Geza, Leo Butnaru, Iurie Grecov, Ihil Șraibman, Slavco Vesnici, Corneliu Reguș (Ministerul Culturii), Moisei Lemster, Gheorghe Barbarov. S-a discutat una din problemele actuale pe care o considerăm de cea mai mare importanță în crearea unei mentalități democratice în zona geopolitică în care existăm, anume literatura minorităților, cu tot ce implică ea: tradiție, creativitate, relații interculturale, conviețuire. La simpozion au participat numeroși membri ai Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor. O amplă relatare despre această acțiune va fi publicată în următorul număr al revistei.

D. P.

*

Consecvenți ideii de a organiza bilunar atractive și complexe manifestări culturale „Cafeneaua Scriitorilor”, amfitrionii „Serilor revistei TOMIS” au programat în prima zi a lunii aprilie lansarea volumului de epigrame și caricaturi Flash în ochi, Editura Europolis, Constanța, având ca autor pe Sanda Ghinea, membru al USR, și pe Leonte Năstase, membru al Uniunii Artiștilor Plastici. În prezența unei numeroase asistențe, au făcut ample referiri asupra activității autorilor și a noii apariții editoriale, scriitorii Constantin Novac, redactor șef al revistei TOMIS, secretar executiv al Filialei „Dobrogea” a USR, Cristina Tamaș, Sorin Roșca, Geo Vlad, arh. Dan Mazilu, prof. univ. dr. Dumitru Iacobaș. A fost vernisată o expoziție de caricatură, autor Leonte Năstase. Nu a trecut  neobservată prezența în sală a a caricaturistului Cristian Topan, președinte pentru România al Federației europene de caricatură.

*

A doua manifestare culturală a lunii aprilie din cadrul „Serilor revistei TOMIS” a inclus în program lansarea volumului Noul Tetractys, Editura Tilia Press Internațional, Constanța, avându-l ca autor pe Dumitru Iacobaș. O elevată asistență a umplut până la refuz Cafeneaua Scriitorilor, îmbucurătoare fiind participarea unui grup numeros de studenți de la Universitatea Ovidius. Despre autor și incitanta sa carte au vorbit scriitorii C. Novac, S. Roșca și O. Dunăreanu. A doua parte a programului a fost rezervată unui minirecital susținut de cunoscuta formație „Armoric Brass Quintet” din cadrul Filarmonicii „Mării Negre”, avându-i în componență pe Marian Cucu, Iurie Postolache, Vitali Porcescu, Nicu Dima și Vali Baran, recent întorși dintr-un turneu în Bermuda și SUA.

*

Cercul Militar Constanța a găzduit lansarea volumului de povestiri Prizonieri pe trei continente, Editura Europolis, Constanța, autor Valentin Donici. Scriitorii Ovidiu Dunăreanu, Sanda Ghinea și Ana Ruse, membri ai USR, au prezentat în alocuțiunile lor această nouă și elegantă apariție editorială.

S. R.

„Boris Deșliu. In memoriam” („TOMIS” 1998)

 Victor Corcheș, Boris Deșliu. In memoriam, „Tomis”, Constanța

Ne-a părăsit cu discreție îndurerată, în data de 14 martie 1998, poetul, eseistul, și prozatorul Boris Deșliu, unul dintre ultimii discipoli ai corifeilor Mircea Eliade, Tudor Vianu, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Vladimir Streinu, Petre Pandrea.

Născut la Turtucaia, în 18 aprilie 1917, a devenit doctor al Facultății de Drept și licențiat al Facultății de Litere și Filosofie în 1941, iar din 1942 a practicat avocatura în București.

A debutat cu poezie, în 1934, la revista „Rod nou” din Silistra, colaborând apoi la „Festival”, „Viața românească”, „Tomis”, „Calende”, „Preocupări literare”, „Lumea”, „Thalata” etc. Consecvent principiului „Nulla dies sine linea”, B. D. a fost un veritabil benedict al travaliului literar, din care au rezultat o carte de proză scurtă, Ciocolata din Elveția, mai multe volume de memorialistică, eseuri și jurnale (Jurnal de avocat, Momente și portrete, Patetice și peripatetice, Jurnalul unui jurnal), două culegeri de versuri (Zilele mâniei și Nopțile androginilor). Din păcate, din rațiuni neînțelese de mine, opusurile inserate mai sus sunt cvasi-inedite, încât B. D. a rămas autorul unei singure cărți, placheta de versuri Zi dramatică, publicată în 1970.

O infimă parte din lucrările enunțate anterior a fost tipărit în „Thalata” și „Tomis”, revistă care i-a oferit în ultimii ani o colaborare susținută la rubrica proprie Limes.

Cunoscând foarte puțin creația literară lăsată de B. D., n-am posibilitatea să emit judecăți pertinente, nu pot să propun o tablă de valori a operei sale și să-l încadrez între scriitorii contemporani. Acestea rămân deziderate stringente, pe care mi le asum cu asentimentul familiei, în calitate de prieten apropiat cu care ilustrul defunct plănuise mai multe proiecte de anvergură.

Totuși, din ceea ce s-a publicat se desprind, pentru prozator și eseist, următoarele trăsături: dinamismul viziunii, viitorul alert, coroborate cu scepticismul moralistului, profunzimea filosofului și forța evocatoare a portretistului, în vreme ce poetul s-ar defini prin reflexivitatea și perenitatea clasicului, dublate de insolitul și ludicul modern.

Prin dispariția lui B. D., literatura română pierde un potențial scriitor de valoare, neafirmat însă la timpul potrivit.

Justiție și injustiții. Alibi (RUSU 1998 )

 Titus Rusu, Justiție și injustiții. Alibi, „Tomis”, Constanța, martie 1998

Pe Procurorul General Gheorghe Bobocea nu l-am cunoscut personal. L-am văzut la două ședințe la București și una la Constanța. Se spunea despre el că a fost trimis să aplice linia partidului în procuratură. Urmase câteva clase primare, Școala juridică de un an și Facultatea de Drept la fără frecvență. Făcea parte dintre cei despre care colegul Aurică Taină spunea că sunt cu „liceul pauză” sau că au absolvit școala de dans. Deși semianalfabet, a obținut titlul de doctor în drept.

Nu auzisem de el până a fost numit Procuror General. Era privit cu teamă fiindcă venea din necunoscut. Se spunea că a fost recomandat de Emil Bobu, cu care era prieten de pe vremea când au fost colegi la Școala juridică. Într-o zi, am găsit în biblioteca din sala de Consiliu a Procuraturii Județene Constanța volumul „Administrația de Stat în Republica Socialistă România”, de mai mulți autori, dintre care îi menționez pe „dr.” Gheorghe Bobocea și Emil Georgescu, fost procuror, apoi avocat, iar la data despre care scriu era redactor la Europa Liberă, unde făcea emisiunea Realitatea Românească, deosebit de apreciată de ascultători. Mă umfla râsul de câte ori răsfoiam opul respectiv. L-am arătat câtorva colegi din Constanța și din Procuratura Generală și am făcut haz de omul de știință Gheorghe Bobocea.

Bobocea a dispus ca fiecare procuror să-și facă într-un caiet programul de lucru de luni până sâmbătă. Lucrările trebuiau repartizate pe zile și ore. Munca procurorului este plină de neprevăzut și era imposibil să-și faci un plan pe care să-l respecți riguros.

Pierdere de timp și consum de nervi. Dar caietul era cel mai ușor de controlat. La altceva Bobocea nu se pricepea.

Șeful Biroului de Anchete Speciale din Procuratura Generală era Virgil Romeci, fiu de învățători din satul Strachina de lângă Țăndărei. Este tatăl tinerei muzicolog Anca Romeci de la Radiodifuziunea Română. Romeci era un bun meseriaș, excepțional coleg, cu o inteligență sclipitoare, spontan, ironic, bășcălios. Folosind expresii colorate, unele țigănești, chiar și în cele mai sobre ședințe. Nu știu prin ce împrejurări Romeci a ajuns unul din favoriții lui Bobocea. Prin cuvinte meșteșugite, își bătea joc de Procurorul General, lăudându-i ordinele aberante. Romeci era unul din susținătorii utilității planului de muncă săptămânal. Mai greu era pentru procurorii care asistau la discuțiile dintre cei doi și făceau eforturi pentru a nu izbucni în râs.

Ulciorul nu merge de multe ori la apă. Într-o zi, lui Romeci i s-a înfundat. Bobocea l-a prins că nu întocmește planul de muncă săptămânal. Nu s-a așteptat ca tocmai favoritul lui să-i creeze o asemenea decepție. După o izbucnire de furie, Bobocea a convocat staff-ul Procuraturii Generale. S-a creat un cadru oficial pentru criticarea lui Romeci. Unul din cei de față mi-a spus că se aștepta la acest scandal, mai ales că Virgil Romeci întinsese prea mult coarda. , bătându-și joc pe față prin ședințe de Bobocea.

În timp ce era criticat, Romeci a luat o figură spășită, a ascultat cu smerenie observațiile ce i s-au făcut, după care a început să-l laude pe Bobocea, insistând asupra necesității planului de muncă săptămânal. Și-a pus cenușă în cap, a vorbit în jargon golănesc, țigănesc, aproape că-i curgeau lacrimile de părere de rău. Cei de față își încleștaseră fălcile să nu izbucnească în râs.

În București se comisese o crimă atroce, cu larg ecou în rândurile populației. Anchetatorii din procuratură și miliție lucrau zi și noapte, fără a reuși să descopere făptuitorul. Despre caz a auzit și Ceaușescu, care a fixat un termen pentru a prinde criminalul. Într-o seară, s-au adunat la Procuratura Generală criminaliști din miliție și procuratură să discute cazul. Ședința era condusă de procurorul general Bobocea. Au fost examinate toate variantele posibile. S-a discutat lista persoanelor suspecte, pe larg. Cuvântul alibi a fost folosit de mai multe ori. La un moment dat, Bobocea enervat, țâfnos, a întrebat: „dar de ce pe alibi ăsta nu-l prindeți?” Bineînțeles că cei de față au tresărit, s-au uitat speriați unii la alții și nu au știut ce să răspundă. La terminarea ședinței, un general de miliție, specialist cu vechi state de serviciu în urmărirea și prinderea criminalilor, i-a spus în șoaptă lui Nicolae Bracaciu, șeful Direcției de Urmărire Penală și Criminalistică din Procuratura Generală, și el un expert în crime, inteligent și cu umor: „mulți boi sunt și la noi, dar parcă n-avem nici unul ca Bobocea”.

Bobocea ajunsese de râsul procurorilor, care, totuși, se temeau de el. Era rău și vindicativ. A fost schimbat din funcție în noiembrie 1977 și s-a pierdut în anonimat.

(fragment)

(Din volumul Confesiunile unui magistrat imperfect)

Scriitori de duminică („TOMIS” 1998)

 S. F., Scriitori de duminică, „Tomis”, Constanța, martie 1998

Ioana Pârvulescu, Ploiești: „Toată viața am fost bântuită de furtuni mute”, spuneți. Ne pare rău. Vă recomandăm o altă metodă de a hălădui sub un cer cât de cât senin, decât scrisul, pentru că versurile dumneavoastră, deși născute probabil dintr-o autentică suferință psihică, sunt din păcate sterile, adică fără rost. „În bântuirea mea de sânge / Cu inima tunând / Bătăile destinului”. Când inima „vă tună”, luați nitroglicerină.

Ionel Geamănu, Tulcea: M-ați dat gata cu pătrunzătoarele dv. comentarii heideggeriene. N-am mai avut somn o săptămână. Citez melancolic: „Pe lângă ceea ce el este deja, Dassein-ul mai este și ceea ce încă nu <este>, așteptând să fie”. Măi, să fie!

Constantin Manole, Călărași: Proza dv. a pus pe fugă toată redacția. Nu cităm nimic ca să nu-i supunem și pe alții la chinuri olfactive. Titlul, însă, adevărată metaforă daliniană, merită amintit: Gânduri pe tron.

Adrian Boștinaru, Botoșani: Sunteți un teluric și un damnat și un rătăcit. Ce poate fi mai plictisitor? Scormoniți în proză prin sate noroioase, descrieți aprins părul pubian al unei CAP-iste, deșurubați motorul unui tractor, flocăiți un câine, îl trageți pe popă de sutană. Astâmpărați-vă, până nu e prea târziu!

Gheorghe Dobre, Cluj: Nu-i de mirare că revistele clujene vă resping sistematic avansurile libidinoase, d-le colonel (în re-tragere). Trageți fără folos cu ochiul prin gaura cheii unei cazărmi în care se întâmplă lucruri degradante pentru armia română. Mă rog. Știți dumneavoastră ce știți. Dar dacă este adevărat, ar fi bine să păstrați secretul ori să mergeți la școala elementară pentru a învăța măcar o țâră de gramatică.

Elena Lucaciu, Constanța: Profesoara de română care v-a încurajat să scrieți versurile nu-i în toate mințile. Cităm, pe gânduri: „Pocnesc în șesuri crinii / de rouă și de lună / precum sânii”. „În grai dulce, semințele se aud / cântând în țarini și-n orașe / oierii ne oferă case...”. Dacă oierii au început să ne ofere case, nu mai e nici o scăpare. Se apropie, într-adevăr, sfârșitul lumii.

Adrian Boboc, Constanța: Scrieți un fel de proză petică leșinată, presărată cu metafore ciupite de prin mințile detunate ale unor versificatori cândva la modă. Câteva exemple: „călcâiul tău se umple de aripă”, „trifoi în patru foi pe guri cutremurate”, „flacără de tâmplă”, „devenirea-n arcuri”, „raza unei stele pure ca zăpada”.

Jocu de-a „gruparea” (S.R.ILĂ 1998)

 S.R.ILĂ, Contrapagină. Jocul de-a „gruparea”, „Tomis”, martie 1998

Să ne imaginăm următorul scenariu: domnul Ionel Pricăjoiu, patronul bodegii „La Nelu SRL”, este lovit pe neașteptate de damblaua gloriei literare. Editează cât ai clipi revista „Cântarea mărilor”, atrage câțiva scriitori talentați, dar săraci, plătindu-i regește, instituie premiul anual „Petronius” al „Grupării de la Nelu SRL”. Bodega dă faliment, revista așijderea, dar nu și damblaua lui Pricăjoiu, reprofilat pe spălătorie auto. Având drept singură semnificație suma din plic, premiul „Petronius” al (deja) „Mișcării literare de la Nelu SRL” a ajuns la ediția a V a și merge neabătut înainte!

Cam așa stau lucrurile cu premiul literar „Ovidius”, decernat de „Gruparea” literară de la „Albatrosul”. Suplimentul cotidianului „Cuget Liber” și-a încetat apariția de trei ani și jumătate, mai exact, din octombrie 1994. În numerele apărute au publicat mai toți scriitorii de valoarea din spațiul pontic, fără a avea senzația că prin aceasta, numai prin aceasta, s-a întemeiat o „grupare”. Acum, când „Albatrosul” este doar o amintire, care să fie semnificația premiului acordat de gruparea fantomă? Pentru a adânci parcă și mai mult confuzia, în notele apărute în presa locală după consumarea ediției a IV a, „gruparea” s-a transformat peste noapte în „mișcare”! Să înțeleg că urmează „școala”?

Un premiu literar, oricum s-ar numi el și indiferent de consistența lui materială, este mai mult decât bine venit în aceste vremuri atât de grele. Toată stima pentru eforturile depuse de inițiatori, pentru generozitatea sponsorilor. Dar atenție: valoarea gestului lor poate fi anulată de imperturbabila ofensivă a veleitarilor, în frunte cu vreun Pricăjoiu, „chemat”(?), „delegat” să patroneze un astfel de premiu. Orice improvizație în numele unei inexistente „grupări” literare este generatoare de fals și confuzie.

Un pas către mileniul III (ROȘCA )

Sorin Roșca, Un pas către mileniul III, „Tomis”, martie 1998

În prezența d-nei Jude Kesson, șef de reprezentanță în România a firmei americane de consultanță CHEMOMNICS, firmă autorizată de Agenția  de Dezvoltare Internațională a SUA, a fost inaugurat la Consiliul Județean Constanța Centrul de Informații pentru Cetățeni, menit să ofere gratuit, rapid, și eficient informații și servicii utile, să preia sugestii și sesizări cu privire la viața comunității și să le prezinte autorităților alese. În discursul inaugural, dl. Stelian Duțu, președintele Consiliului Județean, a precizat că noul Centru de Informații este o premieră pentru Constanța și unul dintre foarte puținele existente astăzi în țară, cetății beneficiind de facilitățile unei tehnologii ultramoderne pentru rezolvarea, într-un timp foarte scurt, a celor mai diverse probleme.

„Limbajul scriitorilor” (ȘTEFĂNESCU 1998)

Viorel Ștefănescu, Limbajul scriitorilor, „Tomis”, Constanța, ianuarie 1998  

Lucrez din 1990 în domeniul editorial, inițial la Porto-Franco, iar după aceea, din 1992, la Editura Alfa.

Dincolo de problema surselor de finanțare a literaturii române valoroase, se pune problema valorii propriu-zise a romanului de după 1990. Mă voi referi al generația mai tânără, „nouăzecistă”, la promovarea unora dintre membrii ei având și eu o contribuție. Provocarea ține la aceștia de natura stilistică a textului și am în vedere aici limbajul scriitorilor, faptul că timp de aproape 45-50 de ani, din literatura noastră a lipsit în materie de limbaj erotic de pildă sau în materie de limbaj argotic, partea hard. La noi nu s-a ajuns la un roman de tipul „Călătorie la capătul nopții” al lui Celine sau în proza noastră, de pildă, nu se conversează ca în filmele americane, direct. O înjurătură e întotdeauna cu puncte-puncte, în cel mai fericit caz. O schimbare petrecută după 1990 este aceea a reînnoirii limbajului în roman.

Cu ce fel de cărți m-am confruntat ca editor? Una din categorii e cea pe care am enunțat-o și o dau ca exemplu: un autor din Găești, Dumitru Ungureanu. Am încercat să-l promovez la cele două edituri la care lucrez și nu am reușit și el și-a găsit deschidere în altă parte, la Timișoara în acest caz. El avea un limbaj hard, tare, dur, în legătură cu argotismele și limbajul erotic. Deci din punctul de vedere al promovării unei noi literaturi, eu nu mă pot „lăuda” cu decât cu serie de eșecuri, de autori pe care am căutat să-i public pentru editurile la care lucrez și nu am reușit. Alți prozatori: Silviu Lupașcu, care între timp a debutat la Iași, la „Institutul European”, Daniela Vlasie, prozatoarea care a găsit mai multă înțelegere tot la o editură timișoreană și, probabil, cel mai (...) dintre ei, Petre Barbu, care, între timp, cu o dramatizare după romanul său „Dumnezeu binecuvântează America”, a luat și un premiu al Ministerului Culturii. La nivelul mentalității șefilor de edituri nu știm exact ce se întâmplă, de nu reușesc să fie prompți în legătură cu această mișcare nouă în literele contemporane în ceea ce privește proza, dar mai ales romanul. Mă bucur pentru acești autori că au găsit înțelegere în altă parte, dar regret că nu am putut să-i promovez eu, deși manuscrisele lor prima oară au trecut pe la Editura Alfa.