„Periscop” („TOMIS” 1996)

 S. R., Periscop, „Tomis”, Constanța, 1996, noiembrie

*

Dorind să se numere printre promotorii mișcării ecologiste de protecție a Mării Negre și a zonelor riverane acesteia, cunoscutul jazzman Harry Tavitian a organizat la Muzeul de Artă un concert-dezbatere.

Alături de H. Tavitian au concertat Corneliu Stroe și Mihai Iordache, cei trei alcătuind Black Sea Community Band. Formația Nightlosers Band din Cluj a oferit un recital extraordinar.

*

Centrul Județean al Creației Populare Constanța a realizat în comuna Topalu concursul județean de interpretare a muzicii populare Dan Moisescu, care precede prima ediție a Festivalului național din 1997. Marele premiu i-a revenit elevei Mihaela Dobre (16 ani), fiindu-i conferit de Institutul de Etnografie și Folclor Constantin Brăiloiu al Academiei Române.

*

Centrul de Consultanță în Afaceri Constanța și Programul ONU pentru Dezvoltare Women in Development în colaborare cu Camera de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură au inițiat un seminar care a luat în discuție orientarea femeilor șomer cu diplomă universitară către afaceri.

*

La Cercul Militar din Medgidia a avut loc premiera piesei Familia anticarului de Carlo Goldoni, în interpretarea trupei de teatru a Casei de Cultură Ioan N. Roman din localitate. Scenarist și regizor - Ioan Crișu. S-au remarcat actorii Ileana Crețu, Romeo Tilă, Mariana Dragomir și Marian Diaconu. 

*

Inginerul italian Gianni Pastorino a făcut o plăcută surpriză iubitorilor de artă din Constanța, deschizând la Muzeul Marinei expoziția de fotografie Peisaje și portrete de la țară. Dobrogea.

*

Consiliul Europei, Centrul European de Studii în Probleme Etnice și Comunicare Socială al Academiei Române și Centrul Român de Afaceri Marea Neagră au organizat la Mangalia seminarul Ferestre deschise, reuniune dedicată dezvoltării comunicării intracomunitare și creșterii încrederii, la care au participat și reprezentanți ai companiilor IBM și Pfizer.

*

Liceul de Artă din Constanța și-a serbat al 40 lea de existență. Adresăm felicitări valorosului corp didactic și tradiționala urare La mulți ani!

„SOS Teatrul de păpuși” („TOMIS” 1996)

Teatrul de Păpuși Constanța are din 1996 ca sediu o clădire construită în 1895 (cea mai veche clădire destinată unui teatru din Dobrogea cunoscută sub denumirea de Teatrul „Elpis”). Vechimea clădirii, stilul arhitectonic al ansamblului care cuprinde și biserica „Metamorphosis”, faptul că pe scena acestui teatru au jucat (în perioada interbelică) mari actori ai teatrului românesc, că în această sală a concertat George Enescu, ne îndreptățesc să considerăm clădirea un monument de artă, un lăcaș al muzelor ce trebuie renovat și conservat.

În cei 40 de ani de existență, aici au văzut lumina rampei spectacole inspirate de operele unor mari scriitori români și străini. Teatrul se bucură de o recunoaștere națională și internațională, dovadă cele 52 de premii și participările la festivaluri  organizate în Belgia, Bulgaria, Croația, Franța, Ungaria, Rusia, Republica Moldova, Italia, Turcia, Polonia. Creator al unor spectacole de înaltă ținută artistică, menite să îmbogățească mintea și sufletul micilor spectatori, Teatrul de Păpuși Constanța prezintă zilnic spectacole în fața a sute de copii. El este locul unde copiii descoperă, alături de eroii din povești, ce este binele, adevărul și prietenia. Prin spectacolele sale, Teatrul aduce un strop de lumină în sufletele copiilor din casele de copii, al celor bolnavi din sanatorii și spitale.

În prezent, clădirea se află într-un stadiu avansat de degradare, devenind improprie prezentării de spectacole, cheltuielile necesare renovării depășind bugetul teatrului.

De aceea, conducerea acestei instituții adresează un apel de suflet concetățenilor noștri, tuturor celor care au fost odată spectatori ai Teatrului de Păpuși, iar astăzi vin la spectacole însoțiți de copii sau nepoți, să contribuie la cheltuielile renovării clădirii.

Donatorii pot depune banii la casieria Teatrului sau în contul 65.5.14.12.17 deschis la BCR Constanța, cu mențiunea „pentru Teatrul de Păpuși Constanța”.

„Viața Filialei” („TOMIS” 1996)

 ***, Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, 1996, noiembrie

*

Semnalăm cu plăcere patru noi apariții editoriale. Cărțile aparțin colegilor noștri de redacție, voci distincte în peisajul literar românesc: Constantin Novac - Punctul mort (roman, Constanța, Editura Ex Ponto), Nicolae Motoc - Fragilități (versuri, Constanța, Editura Metafora), Florin Șlapac - Zăpodie (poem, București, Editura Niculescu), Sorin Roșca - Paznicul gerului (versuri, Iași, Editura Timpul).

*

Sâmbătă, 26 octombrie, Editura Leda a lansat la Muzeul de Artă, în prezența autorului, volumul de haiku O lentilă pe masă / A lens on the table de Constantin Abăluță. Despre autor și carte au vorbit: Nicolae Motoc, Ovidiu Dunăreanu, Ion Codrescu și consilierul editorial Valentin Sgarcea.

*

Nicolae Motoc și-a lansat volumul Fragilități, vineri, 22 noiembrie, în cadrul aceleiași frumoase săli a Muzeului de Artă Constanța. Dialogul critic a fost susținut de Gabriel Rusu, Evelina Cârligeanu, Dan Perșa, Ion Roșioru și arh. C. D. Mazilu - președintele Fundației Culturale Teodor Burada, care a sponsorizat această întâlnire. Au recitat actorii Diana Cheregi și Vasile Cojocaru. Sâmbătă, 23 noiembrie, ora 18,00 Nicolae Motoc a fost invitatul emisiunii Dobrogea - repere spirituale, realizată de postul de televiziune MTC Constanța. Au participat: Ovidiu Dunăreanu, Evelina Cârligeanu, Dan Perșa, Corina Apostoleanu.

*

Florin Șlapac a fost invitatul emisiunii O carte în discuție realizată de Ana Maria Munteanu la postul de televiziune MTC Constanța. Au participat: Ovidiu Dunăreanu, Dan Perșa, Eugen Nasta. Au recitat fragmente din poemul Zăpodie tinerii actori Gabriel Duțu și Laura Crăciun de la Teatrul Dramatic Constanța.

„Ex Ponto” (DUNĂREANU 1996)

 Ovidiu Dunăreanu, Ex Ponto, „Tomis”, Constanța, 1996, noiembrie

Apariția unei edituri într-un spațiu cosmopolit, cum e cel al Constanței, care a fost vitregit decenii în șir de serviciile unor asemenea instituții, este astăzi, în perioada de tranziție, nu numai un gest de mare risc, dar și unul cu rezonanță aparte; o editură înseamnă, nu câștig, ci promovarea actului de cultură autentic prin ceea ce are mai nobil și mai rezistent spiritul uman - CARTEA.

Noua editură Ex Ponto, avându-i la conducere pe profesorul Ion Popișteanu, ing. Paul Prodan și ec, Doina Crișan, și-a lansat în forță ambițiosul program editorial, oferind cititorilor primele volume apărute în intervalul foarte scurt de timp de la înființare.

Sâmbătă, 16 noiembrie 1996, la Muzeul de Artă Constanța, au fost lansate volumele (în ordinea apariției): Calendarul meu de Radu Gyr (prezentare - poetul Adrian Popescu, bibliologul Constantin Em. Bucescu și fiica poetului, Monica Popa Gyr); Pe urmele adevărului de Sabin Ivan (prezentare prof. univ. dr. Puiu Enache); Anatomia descriptivă a membrului inferior și Anatomia descriptivă a membrului superior de Petru Bordei și Dan Ulmeanu;  Hepatologie practică de Florea Voinea (prezentate de prof. univ. dr. Vasile Sârbu, decanul Facultății de Medicină din Constanța, și dr. N. Rugină); Punctul mort, roman de Constantin Novac (prezentare Nicolae Motoc și Nicolae Rotund); Tudor Arghezi prozatorul de Nicolae Rotund (prezentare de Ion Popișteanu).

Impresionați de acest debut, adresăm noii edituri constănțene tradiționala urare marinărească Vânt bun din pupa! 

„Colocvii măcinene” (DUNĂREANU 1996)

 Ov. D., Colocvii măcinene, „Tomis”, 1996, noiembrie

Sub genericul de mai sus, între 9-10 noiembrie, s-a desfășurat în orașul Măcin a patra ediție a unei manifestări culturale care începe să-și consolideze o tradiție și un profil relevant în viața spirituală a spațiului nord-dobrogean.

Depășind toate vicisitudinile, un nucleu de oameni entuziaști, călăuziți de sentimentul propășirii culturale a urbei natale, adunați în jurul Casei de Cultură, avându-i în frunte pe Keazim Baeard, directorul acesteia, și pe profesorul Sorin Mureșnu, sprijinit de Consiliul Local și Inspectoratul pentru Cultură Tulcea, a asigurat o bună ținută acestor colocvii. În primul rând, prin conceperea unui program cu o tematică incitantă deschisă spre probleme precum: Românii în context european, Cultură și societate, Literatură și artă plastică contemporană. În al doilea rând, prin personalitățile invitate din București, Iași, Constanța, Tulcea.

Au susținut (...) cu publicul: conf. dr. Gh. Iacob - Integrarea României în Europa, conf. dr. Luminița Iacob - Românii despre ei înșiși, dr. Radu Ciuceanu - Totalitarism și democrație la români, Mariana Cris - Renașterea prin cultură, prof. Vladimir Ivanov - Cultura sub impactul informatizării societății, prof. Nicolae Buiculescu - Contribuții la monografia orașului Măcin.

Au dialogat cu publicul scriitorii Constantin Novac, Nicolae Motoc, Ernesto Mihăilescu, Ovidiu Dunăreanu.

Artistul plastic Paula Toader și-a vernisat o expoziție personală de pictură. 

Au fost lansate cărțile: Modernism și europenism. Românii de la Cuza Vodă până la Carol al II lea, Percepții, trăire și identitate etnică, de Gh. Iacob și L. Iacob; Fragilități - poeme de N. Motoc; Punctul mort - roman de C. Novac.

Fără anvergura pe care și-au dorit-o inimoșii și oneștii lor organizatori, Colocviile măcinene s-au dovedit, în cele din urmă, nu o reuniune de dragul reuniunii, ci una de calitate.

„Farmecul discreției” (ANTONESCU 1996)

 Costin Antonescu, Simeza. Farmecul discreției, „Tomis”, noiembrie 1996

Apreciativul din titlu nu se referă neapărat la o conduită stilistică, ci mai degrabă, în mod paradoxal, la un anumit stil de a dialoga cu obișnuiții sălilor de expoziții. Paradoxul vine din aceea că Eugenia Coman este o persoană deosebit de industrioasă, pentru domnia sa pictura fiind un fel uzual de respirație. Locuința a devenit neîncăpătoare pentru atâta energie plastică și poate că una din explicațiile parcimoniei cu care E. C. apare pe afișele manifestărilor plastice vine și din greutatea de a alege, din greutatea de a da coerență discursului plastic, atât de des întâlnită la persoane care, dedicate picturii și, în general, limbajului plastic, le vine adesea greu de a renunța la etape, la maniere sau la mici „retușuri” atunci când, în calitate de persoană publică, toate acestea trebuie aduse la cunoștința... publicului.

Ca orice artist care nu este preocupat în a exprima programe, adesea obsesii rătăcite în spațiul speculațiilor infertile, ci este preocupat în a se exprima pe sine, E. C. a ales întotdeauna acele incinte expoziționale în care avea certitudinea că i se vor afla prietenii, acele ființe care fac parte din biografia sa neromanțată și care adesea i-au confirmat impresia că gesturile sale plastice au un sens în metabolismul lor sufletesc.

Așa se face că, în mai bine de un deceniu, E. C. nu s-a încumetat decât la trei expoziții personale, dintre care numai una într-o sală constănțeană.

Specifică eternului feminin, pictura Eugeniei Coman rămâne în aria tematică a florilor și a peisajelor nu neapărat figurate, ci esențializate până la consecința impresiei pregnante.

Dualismul infailibil al ființei umane se exprimă și în cazul artistei noastre, antrenând de această dată, într-o relație  adesea productivă, forța și suavitatea. Dacă pictura în ulei divulgă știința artistei de a modela materia colorată, aducând-o la transparențe elegant temperate în compoziții florale de o sesizabilă sensibilitate, în cazul acuarelelor intervine, ca factor de mediere sensibilă, apa, ceea ce permite artistei accesul spre aburul diafan și misterios al atmosferelor din plastica tradițională asiată.

S-ar putea crede că discreția existenței expoziționale a Eugeniei Coman motivează entuziasmul supralicitat. Ar fi nepotrivit cu felul de a fi al acestei artiste care recunoaște că pictura este un gest zilnic,  E. C. fiind astfel dependentă de pictură și că numai în anumite momente, de grație sufletească, este bine să te mărturisești asupra cotidianului care sălășluiește în tine.

Căci, de altfel, ce altceva este viața decât perseverență în pasiune?

Dialogul generațiilor literare postcomuniste („TOMIS” 1996)

 C. O., Dialogul între generații, „Tomis”, Constanța, XXXI, 3(316), nov. 1996, p. 1, 3

Un semn sigur că o cultură este vie în actualitate, este cel al dialogului între generații, indiferent de aspectele pe care le îmbracă acestea. Sunt anemice la noi polemicile, confruntările de idei, iar asupra cauzelor ce țin de climatul pre sau post-totalitar nu e de insistat... Mi se pare însă evident că o dispută, dacă nu în planul culturii, cel puțin în cel al literaturii, nu va fi aprobată de scriitori bine așezați în lojele lor literare. Tinerii scriitori sunt obligați să fie „agresivi” și atunci confrații lor mai vârstnici vor fi nevoiți să răspundă la provocare. Desigur, când mă gândesc la agresivitate, nu mă gândesc la a-i invita pe vechii scriitori să părăsească scena pentru a lăsa loc liber în edituri celor tineri. O confruntare în plan literar nădăjduiesc că nu poate trece dincolo de opoziția pe care o stabilește divergența de idei, de idealuri, de sensibilitate - adică antagonismul dintre subiectivități. Fiecare generație, sunt convins, dorește să-și impună propria sensibilitate. Și cum mai multe generații trăiesc alături, polarizarea sensibilității este inevitabilă... Pot fi luate în considerare două ipoteze privind sărăcia discuțiilor provocate de idealuri antietice sau doar deosebite: anemia sensibilității tinerilor, dar aș prefera ca a doua variantă să fie cauza reală: apatia vechilor scriitori. Pe o cale ocolită însă, ambele ipoteze par a fi valabile. Nu pot da decât un singur exemplu de excepție: disputa dintre Corin Braga și Dumitru Țepeneag, provocată de tânăr, care însă nu a găsit resurse (sau drăcească dorință) de a continua, după răspunsul prompt al „oniricului” de la Paris.

„Revizuirea valorilor” sau „reașezarea valorilor” sunt sintagmele sfrijite care arată lipsa dinamismului în planul ideilor culturale - ceea ce, privind literatura, demonstrează o slăbiciune a sensibilității sau extenuarea dorinței uneia sau alteia dintre generații de a se impune. „Reașezarea valorilor” nu poate veni în mod direct de la judecata critică, deoarece aceasta este imparțială utopic vorbind. Altfel, ca tot ce ține de oameni, și judecata critică este tranzitorie și imanentă. Scara valorilor ține de un anumit moment al istoriei literare, pentru că treptele ei sunt susținute uneori nu doar de valoarea estetică a unei opere, ci și de circumstanțele valorizări ei culturale, ori, cum s-a întâmplat, doborâte de suflul unei ideologii factioase. O așezare a valorilor, strict temporară pentru contemporaneitate, nu e posibilă decât atunci când efervescența creatoare și curajul de a afirma idei și sensibilitate, duce la cristalizarea unui Centru, a unei Idei, a unui ideal (cultural, estetic, artistic)  de pe poziția căruia să fie văzute prezentul, valoarea. Trăim în contingent și lipsa unui miez ideatic taie respirația, dispersează energiile. Recuperarea ideilor și a sensibilității interbelice, a valorilor expresiei literare românești a exilului, ori a ideilor europene din ultimul veac nu sunt de ajuns. În jurul a ce se organizează ele, ca să ofere forță creativității și originalitate?... Dacă pare că acest mod de a pune problema înseamnă a așeza carul înaintea boilor, e doar pentru că ne aflăm într-un cerc vicios (desigur aparent și vom vedea de ce). Creativitatea duce la acumularea forței creativității. Când creativitatea lipsește, nici asimilarea culturii nu se face profund și corect,și nici creativitatea nu sporește. A „așeza” negând sau afirmând o ierarhie, nu se poate decât în numele unei credințe, a unei alte axiologii. Comunismul a avut  drept principiu „aplanarea conflictelor”. Pentru că orice divergență sau confruntare este o întâlnire, un. Un dialog al oamenilor din aceeași generație, sau a generațiilor între ele. O întâlnire care face să scapere idei, sensibilitate și creativitate.

Cum am spus, provocare nu poate aparține decât tinerilor. Dar pentru cristalizarea unui „Centru de idei” în cultură, e nevoie ca acel centru să existe deja ca interioritate. Disputa-dialog este cea care-i poate da o formă, o „structură” în contingent... Și astfel viciosul cerc e tăiat.

Ar mai fi în final, de extras o morală, pentru că eseul nu a fost conceput ca o stare de spirit. Cred însă că „morala” nu poate aparține decât fiecărui actor al scenei literare în parte - conform propriei lui subiectivități.