„Viața filialei” („TOMIS” 2000 )

***, Viața filialei, „Tomis”, Constanța, 2000

* 

În cadrul ședinței Consiliului de administrație al Fondului Literar - la care a participat în calitate de membru al acestui organism și scriitorul Constantin Novac, secretarul executiv al Filialei „Dobrogea” a US - a fost pus în discuție Concursul Național pentru burse și premii, după cum urmează: Premii. Pentru volume apărute în 1999 în următoarele domenii: a) Beletristică; b) Drept; c) Economie; d) Filologie; e) Învățământ; f) Informatică; g) Istorie; h) Mass-media; i) Științe agricole și silvice; j) științe exacte; k) Științe ale naturii și medicină. Volumele vor fi trimise pe adresa Fondului Literar, Calea Victoriei 115, cu specificația „pentru Concursul Premiilor Fondului Literar”, până la data de 1 septembrie 2000 (data poștei). Rezultatul deliberărilor va fi anunțat în noiembrie 2000. Burse. Se acordă câte două burse de șase luni pentru fiecare domeniu anunțat în continuare: a) Economie; b) Drept; c) Învățământ; d) Informatică; e) Istorie; f) Mass-media. Bursa se va achita lunar și este echivalentă cu 120 USD (în lei la cursul zilei). Solicitanții trebuie să îndeplinească următoarele condiții (atât pentru premii, cât și pentru burse): a) să fie membru al Fondului Literar; b) să depună volumul pentru premiu sau un proiect de cercetare care să nu beneficieze de altă finanțare; c) CV. Proiectul de cercetare trebuie să conțină următoarele date: a) Titularul proiectului; b) Descrierea proiectului; c) Termen de realizare; d) Finalitatea. Proiectele de cercetare se depun la sediul Fondului Literar, Calea Victoriei nr. 115 - București, cu specificația „pentru Concursul de Burse al Fondului Literar”, până la data de 1 septembrie 2000 (data poștei). Premiile vor fi acordate în luna noiembrie 2000, iar bursele vor fi operaționale cu data de 1 decembrie 2000.

*

În prima decadă a acestei luni, la Tulcea, o nouă ediție a Festivalului Național de Poezie și Eseu „Panait Cerna”. Juriul i-a avut în componență pe prozatorul Constantin Novac, redactor-șef al revistei „Tomis” - președinte, poetul Dumitru Mureșan, redactor-șef al revistei „Vatra”, poetul Olimpiu Vladimirov, director al Centrului Județean al Creației, poeta Emilia Dabu, poetul Sterian Vicol, redactor-șef al revistei „Porto Franco”. Premiul revistei „Tomis” a fost acordat tinerei poete din Medgidia, Elena Vlădăreanu.

*

La începutul acestei luni, Editura „Ex Ponto” a scos de sub tipar o frumoasă și interesantă carte de „Restituiri”, Corabia de fildeș, avându-i ca autori pe prozatorul și publicistul literar Ovidiu Dunăreanu și pe istoricul literar și eseistul Victor Corcheș. Poeți uitați sau ignorați de vreme și de societate - Alexandru Gherghel, Dumitru Olaru, Dimitrie Batova, Liuben Dumitru, Vasile Culică, Boris Deșliu - sunt aduși în fața cititorilor de azi. Volumul nu se dorește a fi o antologie exhaustivă, ci o restituire a ceea ce are reprezentativ fiecare autor în parte.

* 

Prozatoarea și poeta Aurelia Lăpușan și-a lansat cea de a opta sa carte Presă și teatru în Dobrogea. Această primă cercetare asupra fenomenului teatral și receptarea lui în presa locală încununează activitatea de trei decenii a autoarei. Lucrarea are un bogat instrument bibliografic, peste 200 de ilustrații, unele din ele inedite. Lansarea a avut loc la Teatrul „Ovidiu” în prezența actorilor și ziariștilor constănțeni, fiind circumscrisă celei de a treia ediții a Zilelor culturale româno-elene.

*

La sediul central din Constanța al Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România s-a organizat lansarea lucrării Romanya turc-tatar ederbiyati (Literatura turco-tătară), vol. 1 și 2, de conf. dr. Nedret Mahmut. Din partea filialei au participat Yasar Memedemin, Emin Ermel, Sorin Roșca, Ovidiu Dunăreanu, Victor Corcheș.

*

Două tinere ziariste constănțene - Anca Govor, șef departament cultură la ziarul „Observator” și Daniela Măiță de la ziarul „Telegraf” - s-au întrecut în a acorda, în ultimul, cu obiectivitate, consecvență și înțelegere, o atenție deosebită vieții filialei dobrogene a US și scriitorilor care o formează. le mulțumim și pe această cale, încurajându-le să țină aproape de noi.

„Cultura, aproapele nostru” (MOCANU 2000)

 Virgil Mocanu, Cronică tv. „Cultura aproapele nostru”, „Tomis”, Constanța, 2000

În acest număr al revistei ne vom exprima, în deplină cunoștință de cauză, câteva opinii referitoare la o emisiune a postului de televiziune MTC care se ridică peste media altora, mai mult sau mai puțin anodine, pur formale, ticluite sub imperiul precipitării. Este vorba de Cultura, aproapele nostru, semnată frecvent de Mircea Pânzaru. De ce ne oprim și stăruim asupra acesteia? Pentru că își concentrează atenția asupra celor semnificative aspecte și evenimente ale spiritualității pontice (Festivalul Internațional de Operă și Balet de la Constanța, Gala anuală de balet a Teatrului specializat „Oleg Danovski”, Festivalul Național al Teatrelor de Revistă, găzduită de opt ediții, consecutiv, de Teatrul „Fantasio”, Festivalul de Muzică Ușoară de la Mamaia), abordând frontal politica repertorială a instituțiilor profesioniste de spectacol tomitane, precum și manifestările culturale de prestigiu, nu pe cele ostentativ elitiste. Mă refer în mod deosebit la saloanele de carte, la activitatea Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor, la Simpozionul Național de Haiku, la Festivalul Național de literatură „Colocvii tomitane”, la concertele și recitalurile unor instrumentiști sau voci celebre. Emisiunile culturale ale lui Mircea Pânzaru poartă pecetea unei minuțioase și atente documentații, fiind redactate accesibil, grație vehiculării unui limbaj accesibil de o incontestabilă plasticitate și expresivitate, vehiculând sintagme și construcții lexicale non-redundante. Reperele fenomenului cultural analizat sunt alese inspirat și prezentate explicit, dialogurile sale cu interlocutori de marcă (maestrul coregraf Gigi Căciuleanu, prozatorul Pavel Chihaia, regizorul de operă Cristian Mihăilescu, sopranele Felicia Filip, Elena Rotari și Niculina Cârstea etc), distingându-se prin precizia și claritatea întrebărilor, prin indiscreția benefică în sondarea universului sensibil al personalității invitate, ca și prin caracterul exhaustiv al răspunsurilor oferite.

În afara interviurilor, a reportajelor culturale cultivate cu obstinație de profesionist-teleast, Mircea Pânzaru, interferând comentariul avizat cu imaginea sugestivă, prezintă cronici de spectacole care incită la reflecție și violentează atitudini sau viziuni comode asupra spectacolului. Unele emisiuni ale lui Mircea Pânzaru reprezintă consistente viziuni asupra culturii.

La emisiunea „Pianiști de excepție” (Dan Grigore și Dimitrie Zgouros) am remarcat pertinența judecăților de valoare avansate, admirația ingenios temperată la adresa celor doi monștri sacri ai claviaturii, satisfacția, chiar bucuria reporterului de a fi ascultat „muzica sferelor”. Imaginea și sunetul au argumentat cu brio considerațiile lui Mircea Pânzaru.

„Nici după șapte ore, delegații Comunității Rușilor Lipoveni nu reușiseră să-și aleagă președintele și deputatul” (2000)

 Irinel Călin, În cadrul celei de a cincea Conferințe Naționale, desfășurată la Jurilovca, nici după șapte ore, delegații Comunității Rușilor Lipoveni nu reușiseră să-și aleagă președintele și deputatul, 14 august 2000

Sâmbătă și duminică, în premieră, comuna Jurilovca a găzduit la Căminul Cultural, cea de a cincea Conferință Național a Comunității Rușilor Lipoveni din România. Ținută din doi în doi ani, conferința desfășurată anul acesta a avut un dublu rol, pe lângă alegerea noilor organe de conducere fiind ales și candidatul pentru funcția de deputat din partea CRLR în viitorul Parlament.

Sâmbătă dimineața, înaintea deschiderii lucrărilor conferinței, delegații celor 40 de filiale din țară și reprezentanții aleși în urmă cu doi ani ai CRLR au asistat la un spectacol artistic pus în scenă de Ecaterina Ivan intitulat „Visuri trandafirii”.

După alegerea prezidiului, validarea delegaților și a organelor de lucru, președintele în exercițiu al CRLR, doamna Ecaterina Evdochim a prezentat darea de seamă asupra activității Consiliului Național pentru august 1998 - august 200, în care au fost punctate împlinirile și neîmplinirile Comunității. Problemele cu care se confruntă minoritatea au fost punctate și, dintre acestea, cele ale învățământului modern, ale religiei ortodoxe de rit vechi, precum și ale șomajului excesiv în localitățile cu populație compactă de ruși lipoveni au avut rezonanța scontată în rândurile participanților. Cât privește primul aspect, există un proiect privind înființarea unei secții pentru rușii lipoveni în cadrul unei universități (Universitatea Multiculturală), în vederea pregătirii de cadre care să apere interesele minorității (profesori, juriști, sociologi etc). După ce au fost prezentate raportul de activitate al deputatului ales, Sevastian Fenoghen, și raportul Comisiei de Cenzori, s-a căzut de acord ca amendamentele aduse statutului să fie dezbătute a doua zi, pentru că era programată o excursie la Portița la care toți participanții erau doritori să ajungă.

În a doua zi a Conferinței, au fost aduse amendamente statutului, cele mai importante fiind acordarea dreptului de vot pentru reprezentanții Consiliului Național, ai Biroului Executiv și membrii fondatori, precum și includerea în C. N., pe lângă cei 21 de membri aleși, a președintelui, vicepreședinților și secretarului Comunității. O propunere de modificare a statutului ce desfășurarea Conferinței Naționale din 4 în 4 ani a fost respinsă, iar propunerea ce privea apartenența politică a organelor de conducere a rămas să facă obiectul unor discuții ulterioare în cadrul Consiliului, care va stabili incompatibilității membrilor minorității, membri în alte partide.

Abia în jurul prânzului, când programul prevedea închiderea lucrărilor, CN a fost dizolvat și s-au făcut propunerile pentru alegerea președintelui CRLR și pentru alegerea candidatului care să reprezinte interesele minorității în Camera Deputaților în mandatul 2000-2004.

Pentru președinte au candidat E. Evdochim, Andrei Mișumov, Petre Mocenco, Ilie Danilov și Xenia Crasovschi, iar pentru deputat Vasile Ivan, Miron Ignat, Lucian Teodorov, Eugenia Mihart și Ana Tomescu.

Procedura de vot fiind îngreunată de numărul mare de candidați, abia în jurul orei 20 a fost anunțat rezultatul primului tur de scrutin. Astfel, pentru turul doi de scrutin au rămas în cursă, pentru președinte E. Evdochim din București cu 53 de voturi și A. Mișumov cu 27 de voturi, iar pentru deputat V. Ivan din București cu 59 de voturi și M. Ignat din Tulcea cu 44 de voturi, cu drept de vot fiind 137 de delegați. Vom reveni în ziarul de mâine cu rezultatul final al alegerilor.

„Memoriile mandarinului valah” de P. Pandrea (1905-1968) (RUSU 2000)

Titus Rusu, Memoriile mandarinului valah, „Tomis”, Constanța, octombrie 2000.


Recent am citit „Memoriile mandarinului valah” (Albatros, București, 2000). Cartea fost primită cu interes  nu numai de cititorii de literatură memorialistică, ci și de presă. Publicațiile literare i-au acordat spații ample. Face parte din familia jurnalelor intime ale lui N. Steinhardt, Celia Voinescu, I. D. Sârbu și Mihail Sebastian, apărute în ultimii ani.
Marele avocat și scriitor Petre Pandrea a intrat în ultimele decenii într-un con de umbră. Volumul de memorii l-a adus în actualitate. A trăit între 1905-1968 și a avut o viață zbuciumată. Înainte de a muri scris premonitoriu: „În anul 2000, vor veni biografii care vor cerceta enigmatica figură a lui P. Pandrea, avocat, scriitor, jurnalist, sociolog, economist, moralist și filosof. Biografia lui va fi mai simbolică decât opera, fiindcă ideile de umanism au fost pecetluite cu patru arestări burghezo-moșierești pentru PCR și cu șapte arestări PCR în epoca 1946-1964, cu avertismente, sfaturi, propuneri de posturi de ministru plenipotențiar la Paris, Bruxelles, universitar și academician, toate respinse pentrru a-și păstra autonomia și lupta pentru umanismul judiciar.
Sub burghezie a salvat de la moarte, gratuit, o mie de comuniști, antifasciști, muncitori și israeliți. Numai prin procesul Medias, judecat în mai 1941 la Curtea Marțială Craiova, au fost 300 de inși încadrați la moarte și eliberați în numele umanismului judiciar.
Sub dictatura proletariatului, problema s-a repetat. Huliganismul de dreapta a fost înlocuit de huliganismul judiciar de stânga. Au fugit avocații de la datorie, așa cum au fugit și sub cele trei dictaturi burghezo-moșierești. Acei avocați au abdicat de la funcția de apărător, au devenit acuzatori, codoși de securitate plătiți și anexe ale procuraturii.
A onorat profesia de avocat cu probitate și onoare. A fost arestat în 1948. A stat 4 ani și 7 luni în lagăr. Eliberat, a reintrat în barou, de la 11 mai 1952 la 23 octombrie 1958, pledând în marile procese ale epocii, cu viziera ridicată și în altercații cu ministerul public al internelor. A fost rearestat în 1958. A fost condamnat 15 ani pentru „agitație”.
Pandrea a urmat Liceul militar „Mănăstirea Dealul”, unde l-a avut profesor pe Nae Ionescu, care i-a îndrumat lecturile. Au rămas prieteni până la moartea filosofului.
În 1926, a absolvit Facultatea de Drept din București, obținând și titlul de doctor. Între 1926-1933, a continuat studii de drept și filosofie la Berlin, Heidelberg, Munchen, Paris, Roma, Viena, Praga și Budapesta.
Între 1928-1932, în timp ce era student, a fost atașat al Ambasadei Române la Berlin. La Paris, s- a împrietenit cu Brâncuși, despre care va scrie mai târziu o carte. În 1933 a scris volumul Germania hitleristă, în care a intyit evoluția regimului nazist (cartea a fost republicată în 1975, la editura Minerva).
A practicat o avocatură performantă, sub patru dictaturi: carlistă, legionară, antonesciană și comunistă. Ne-au interesat paginile privind „huliganismul judiciar” în comunism.
A fost victima represiunii comuniste. Paginile despre justiție și detenție ne introduc într-o lume de groază, în care oamenii erau supuși unei opresiuni și falsificări fără precedent, care a depșit ceea ce au imaginat Kafka, Huxley și Orwell în romanele lor.
Interesantă mi se pare observația privind provenineța juriștilor propulsați în dregătorii înalte, care s-au pus în serviciul ocupantului sovietic și al partidului comunist. „Elitele” s-au recrutat dintre absolvenții Liceului Internat din Iași și al Facultății de Drept din Iași. „Magistrații recrutați din această pepinieră de carieriști erau capabili de cele mai mari infamii pentru un galon în plus”. Alexandru Voitinovici  (Al. Voitin în literatură) a fost procuror general al RPR și președinte al Tribunalului Suprem, Adrian Dimitriu a fost președintele Tribunalului Militar București și ministrul justiției, șeful delegației române la ONU și profesor universitar, Emilian Nucescu a fost președinte al Tribunalului Suprem și ambasador, Ion Filip (excelent jurist) a fost ministru adjunct al justiției și procuror general adjunct, Gh. Nedelschi judecător la Tribunalul Suprem și profesor universitar  (s-a sinucis aruncându-se de pe blocul din fața Fcaultății de Drept). La aceștia se adaugă și alte funcții mărunte. Se discuta că au fost recomandați de Alexandru Bârlădeanu, care-i știa din liceu și din facultate. Timp de două decenii, pe ei s-a bazat politica judiciară a regimului comunist.
Imediat ce a ieșit din prima detenție comunistă (1948-1952), Pandrea a început să scrie jurnalul. . România se schimba fundamental, i se părea de nerecunoscut: „Privesc, mă minunez și notez cu melancolie.  Aceasta este țara mea”. Evocă și anii petrecuți în închisoarea de la Ocnele, unde, în fața administrației a afirmat: „Pe creier și pe suflet nu-mi puteți pune lanțuri și nici cătușe și nu posedați lacătul la care să puteți păstra voi cheia.” Pandrea fost ales președintele Academiei de sub pământ  de la Ocnele Mari, unde, printre alții, Petre Țuțea a ținut o conferință de 16 ore.
Și situația din avocatură se schimbase. Nu mai era libertate de expresie. Alfons Nachtigal, „privighetoarea avocaților bucureșteni”, în apărarea medicilor de la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” , judecați pentru mită și foloase necuvenite, a afirmat că procesul este o înscenare asemănătoare  cu cea lui Beria în procesul „Halatelor albe” de la Moscova. Nachtigal a fost exclus din avocatură, neținându-se seama că a apărat militanți comuniști în perioada ilegalității și că a fost închis. De teama unor represalii, colegii l-au părăsit. Doar Pandrea i-a fost alături și a intervenit în favoarea lui I. G. Maurer  („Jean”), Avram Bunaciu și Petru Groza.
Obsesiv, ca un leitmotiv, în paginile cărții apare fenomenul  Vladimirești. Pandrea a fost apărătorul mănăstirii Vladimirești, „grădina Maicii Domnului”, în procesul cu Episcopia Bzăului și Patriarhia. S-au mai implicat în dispută poetul Sandu Tudor  de la mănăstirea Rarău (avea să moară în închisoare) și Andrei Scrima, bibliotecarul și creierul Patriarhiei. Mai târziu, conflictului i s-a dat o coloratură  politică și au intervenit miliția și securitatea. Tribunalul Militar Galați a pronunțat pedepse înfiorătoare. Procurorul militar care a participat la proces mi-a relatat situații care nu rezultă din dosar și din cartea lui Pandrea. Fenomenul Vladimirești ar putea constitui subiectul unei cărți fascinante. Și rude apropiate ale lui Pandrea au fost supuse represiunii. Lucrețiu Pătrășcanu a fost fratele soției sale.
Încheiem cu un vechi adagiu: „Lex injusta non est lex”.

Editorial al revistei „PRO UNIONE” din Baia Mare („PRO UNIONE” 2000)

prof. dr. Valeriu Achim, Pro Unione - concept fundamental într-o societate democratică, „PRO UNIONE”, Baia Mare, III, 1-2 (5-6), august 2000, 7-8

Sintagma PRO UNIONE din fruntea revistei noastre vine din adâncuri de istorie, din plăsmuirile mereu iscoditoare ale preotului, filosofului și tribunului doctor Vasile LUCACIU, încorporată încă din 1890 pe frontispiciul bisericii - azi prestigios monument istoric în Șișeștii Maramureșului - exprimând atunci, la răscruce de secole, dorința unanimă a românilor de a fi solidari și uniți într-un gând care însemna cultură și conștiință națională, unitate național-statală și, în egală măsură, dreptul de afirmare în fața unor opresori seculari, a Europei civilizate, a lumii întregi.
(...)
Un teren propice pentru unire - în special a românilor - este cel religios. După unele surse, Eminescu a arătat că, în ciuda confesiunilor, la români sentimentul de unitate și solidaritate națională a fost întotdeauna puternic. Textul este parcă scris pentru zilele noastre și pentru credincioșii ambelor confesiuni ale celor două biserici: „Asemănarea în comunitatea bisericească între un român greco-catolic și unul greco-oriental (ortodox) e mai mare decât între acesta din urmă și un muscal, un grec sau un bulgar...”. Ecumensimul este, așadar, un mijloc, care ne poate conduce spre un astfel de țel, dar numai prin consens și bună înțelegere între părți. (...)

Istorie și fals istoric (MIHAI 2000)

Ion M. Mihai, Istorie și fals istoric, „Pro Unione”, Baia Mare, 1-2 (5-6), august 2000

Cicero spunea că „a nu ști ce s-a întâmplat înaintea ta este ca și când a fi mereu prunc”. Ce te faci însă când ce știi că s-a întâmplat înaintea ta este fals, mincinos, tendențios, deformat? Răspunsul e subînțeles, retoric. Comuniștii considerau istoria ca pe unul dintre instrumentele prin care să-și impună ideologia, ea însăși adoptată scopului urmărit de a cuceri întreaga lume. De aceea ei au deformat-o, prezentând-o ca pe o istorie a luptei de clasă, a săracilor împotriva celor bogați, în care dreptatea trebuia să revină totdeauna celor slabi. Pe ei nu-i interesa că „atentatul”la istorie este unul mortal care lovește în coerenta noastră identitară, în stima noastră pentru noi înșine. Pentru ei istoria nu trebuia să fie adevărată, ci numai să le justifice atrocitățile comise, să le omologheze.
În acest context, istoria românilor a fost mutilată nu numai de aberațiile rolleriene dar chiar, mai târziu, de cei care pretindeau că o rescriu și o expun în mod obiectiv. falsificarea trecutului este , după cum se știe, una din capacitățile, azi de toată lumea recunoscute, ale regimurilor totalitare, dar cu precădere ale regimului comunist, atât în țara sa de baștină, cât și în țările foste satelite.
Printre multe interpretări „Pro domo sua”și deturnări intenționate ale trecutului nostru sunt și cele referitoare la Răscoalele țărănești din 5-10 martie 1907, la grevele minerilor de la Lupeni din 6 august 1929 și la cele de la Grivița Roșie din februarie 1933. (...)

Transilvania după Armistițiul cu Națiunile Unite din 1944 (TĂTARU 2000)

Liviu Tătaru, Realități transilvane după 12 septembrie 1944 (II), „Pro Unione”, Baia Mare, 1-2 (5-6), august 2000.

În cazul politicii etnice românești de după al doilea război mondial, ajungem la constatarea că timp de un deceniu și jumătate aceasta a fost concepută la Moscova și transpusă în realitate sub supravegherea strictă a consilierilor sovietici. Această politică, în esența ei antiromânească, a lovit cu precădere în elementul majoritar românesc. Minoritățile etnice, cu excepția germanilor și romilor, au avut un statut superior față de cel al românilor și au fost folosite pentru a neutraliza patriotismul și naționalismul pozitiv al acestora. Noi ocupanți știau că principalul „antidot”al acestora era șovinismul maghiar având ca exponenți nu numai maghiari etnici, ci și unii evrei maghiarizați. Ca atare, aceștia au furnizat în mod disproporționat  „cadre” pentru „aparatul” comunist și acelui represiv în formare, îndreptat împotriva „dușmanilor poporului”, care în realitate s-au dovedit a fi intelectualii români (8).
Regionalele și județenele de partid, organele aparatului represiv (din care la comuniști făceau parte și organele de justiție și cele de poliție) au fost înțesate de comuniști și „antifasciști” de ultimă oră, preponderent de etnie maghiară. Fostul rege Mihai arată într-o convorbire cu Mircea Ciobanu: „Părea ciudat ca un minoritar să decidă  anii de pușcărie la care trebuia să fie condamnat un român”.
Și mai ciudat era faptul că organele care alcătuiau listele de „dușmani ai poporului  erau alcătuite într-o mare parte a Transilvaniei din șovini maghiari ori alți comuniști, ca și cele care își dădeau avizul de care depindea soarta individuală a fiecărui incriminat.
Locul genocidului (etnocidului) direct din timpul ocupației horthyste  a fost luat de genocidul mascat de listele de „dușmani ai poporului”, aproape totdeauna români și foarte rar maghiari sau evrei. Noii ocupanți nu erau necunoscători și nici străini de asemenea practici. Fostul rege Mihai arăta în convorbirea menționată: „După război, rușii din Comisia Aliată au început lucreze ca la ei acasă. Pe sași și pe șvabi i-au scos din case și i-au trimis în lagăre... Restul, după un triaj foarte riguros, favorabil oamenilor fără cine știe ce prestigiu în comunitățile respective, au fost ridicați peste noapte în funcții, spre stupoarea chiar a comunităților din care făceau parte. Nu e greu astfel să stârnești resentimente în sânul populației majoritare” (9).
Numărul mare de „cadre” maghiare ori asimilate, în cea mai mare parte a Transilvaniei, cu susținere în rândul maghiarilor ori asimilaților din organele centrale, a permis predominarea intereselor acelei comunități, perpetuarea șovinismului și atitudinilor antiromânești. Este suficient să semnalăm în acest sens un raport al Marelui Stat Major al armatei române din 1 martie 1945 privind situația românilor din NV și E Transilvaniei (10)..După constatarea care confirmă punctul de vedere exprimat de noi mai sus: „sub masca comunismului, activitatea iredentistă maghiară se manifestă din plin, căutând să sfideze și să umilească tot ce este românesc”, sunt prezentate exemple numeroase în acest sens. Printre acestea, interzicerea tricolorului românesc și a tuturor manifestărilor naționale, obligația de  folosi numai limba maghiară în raport cu autoritățile, arestarea fără motive, umilirea și maltratarea românilor, cu deosebire a intelectualilor, acuzați de „fascism”, folosirea de mijloace copiate de la horthyști pentru a-i determina pe români să părăsească NV și E Transilvaniei.
Scopurile urmărite de autorități (teoretic româno-maghiare) erau discreditarea elementului românesc și intensa propagandă revizionistă, cu implicații pentru viitoarea Conferință de Pace (11).
Sub aspectul geopolitic poziția sovietică față de contenciosul româno-maghiar asupra Transilvaniei a început să încline balanța în favoarea României după 23 august 1944. Rațiunile acestei schimbări de atitudine încep să transpară din izvoarele arhivistice tot mai numeroase care vor fi puse în valoare și care confirmă supozițiile anterioare ale istoricilor. Nu poate fi neglijată contribuția României la victoria asupra nazismului și horthysmului, în contrast cu fidelitatea până la capăt a Ungariei, determinată de aducerea la putere de către germani a lui Szalasi.
Armistițiul preliminar din 11 octombrie 1944 a fost anulat de guvernul impus de hitleriști la Budapesta și abia Convenția de armistițiu din 25 ianuarie 1945 dintre Ungaria și Națiunile Unite a putu fi pusă în aplicare. Guvernul generalului Mikloș nu cuprindea comuniști ori asimilați ai acestora, precum cel de la București, fiind „o adunătură de nemeși”, din care nu lipsea nici „un om de-a lui Horthy”, precum generalul Janoș Vereș (12).
Evoluțiile politice din România erau, pe de altă parte, mai convenabile decât cele din Ungaria, sovietizarea evoluând aici „promițător”. Participarea comuniștilor la actul de la 23 august 1944 le asigurase participarea la guvernare, ca și unor interpuși ai lor, iar pe preluarea pe cale „revoluționară” (adică violentă și ilegală) a puterii la nivel județean și local decurgea „mulțumitor”.
Iată de ce, balanța a început să încline în favoarea României, iar articolul 2 al Convenției de armistițiu cu  Ungaria prevedea „obligația de a evacua, în limitele frontierelor existente la 31 decembrie 1937, toate trupele și toți funcționarii unguri din teritoriile Cehoslovaciei, Iugoslaviei și României”, adică un prim pas spre restabilirea suveranității lor de stat asupra teritoriilor răpite de horthyști. Dar nu numai un prim pas, deoarece numai Conferința de Pace urma să definitiveze harta politică a Europei Centrale.
Impunerea guvernului procomunist condus de P. Groza, la 6 martie 1945, totala servit Moscovei, a înclinat și mai mult balanța în favoarea României. Două zile mai târziu, administrația militară sovietică și organele „autonomiei” NV și E Transilvaniei au fost înlocuite cu administrația românească și a fost restabilită autoritatea guvernului de la București asupra acestor teritorii. Noii ocupanți au avut grijă ca această autoritate să nu fie deplină, componența noii administrații asigurând în multe zone predominarea elementelor maghiare șovine și revizioniste.  Ele sperau și acționau pentru răsturnarea situației până la Conferința de Pace. Au fost încurajate în acest sens și de perseverența guvernului maghiar de a obține măcar o parte din teritoriile răpite în 1939-1940 celor trei state vecine. la 14 august 12945, guvernul maghiar a prezentat un Memorandum  privind „problema” Transilvaniei, în care se reiterau vechile doleanțe teritoriale. La sfârșitul aceluiași an, la Moscova, a avut loc Conferința miniștrilor de externe ai marilor puteri, la care guvernul P. Groza a obținut recunoașterea din partea SUA și Angliei. Această recunoaștere a atârnat și ea în favoarea României în privința teritoriului NV și E Transilvaniei, crede istoricul maghiar Mihail Fulop (13). Același istoric apreciază că preferința marilor puteri pentru România, cu deosebire a URSS, s-a datorat și faptului că guvernarea Groza a permis ca și în continuare Transilvania să fie administrată de mulți etnici maghiari (14) (cu ce consecințe am arăta anterior). La 8 aprilie 1946 a sosit la Moscova o delegație guvernamentală maghiară având în componență pe președinte, prim ministru și ministru de externe. Delegația a prezentat un plan ce prevedea cedarea către Ungaria a teritoriului cunoscut în evul mediu sub numele de Partium și care cuprindea județele vestice ale Transilvaniei, totalizând 22.000 kmp. În urma respingerii acestui plan de către sovietici, a fost prezentat un alt plan care reducea pretențiile Ungariei la 11.800 kmp. Nici acest plan nu a fost acceptat, propunându-se tratative româno-maghiare. Acestea s-au purtat la București în cursul aceluiași an, dar P. Groza a respins cererile guvernului maghiar ca nefondate.
Conferința de Pace de la Paris a validat revenirea întregului teritoriu cedat prin Dictatul de la Viena la România.
Vom reveni și vom prezenta câteva crâmpeie din viața românilor dinNV și E Transilvaniei în anii de cumpănă 1945-1946.


(8) Mircea Ciobanu, Noi convorbiri cu Mihai I al României, Humanitas, București, 1992, 117.
(9)M. C., op cit., 106.
(10-11) Valeriu Dobrinescu, Comisia aliată de control (sovietică) și interpretarea articolului 19 din Convenția de armistițiu (12 septembrie 1944 - 6 martie 1945), „Sovietizarea...”, 42.
(12) Romulus Zaharia, Ademenirea, Dacia, Cluj-Napoca, 1983, 193.
(13-14) Virgil Târău, op. cit., p. 91

23 aprilie - Ziua bibliotecii - Ziua bibliotecarului („Pro Unione” 2000)

MARIA GÂRBE, 23 aprilie, Ziua bibliotecii și a bibliotecarului, „Pro Unione”, Baia Mare, III, 1-2 (5-6), august 2000, 201-3.

Noi, bibliotecarii, avem puține evenimente care să fie numai ale noastre. De cele mai multe ori suntem creatori și participăm la evenimentele altora, suntem colecționari și furnizori de informații pentru micile sau marile întâmplări intelectuale din jurul nostru. De aceea, la Conferința Asociației Naționale a Bibliotecarilor din Bibliotecile Publice din România (ANBPR) din 24-26 septembrie 1998 la Piatra Neamț, Filiala ANBPR Maramureș a propus ZIUA BIBLIOTECII și A BIBLIOTECARULUI la 23 aprilie. Nu chiar întâmplător a fost aleasă această zi. Din 1995, prin rezoluție UNESCO - 23 aprilie este ZIUA MONDIALĂ A CĂRȚII ȘI A DREPTULUI DE AUTOR. Sunt sărbători a căror semnificații e greu să fie cuprinse în vorbe puține și separate.
Gândirea materializată, mesajul scris au avut suporturi diferite și forme de prezentare în funcție de nivelul tehnic al societăților: tăblițe de lut, lemn, gresie, fildeș sau metal (acoperite uneori cu ceară), coji de ou, carapace de raci, de stridii, de scoici, piei și intestine de animale, pergament (piele de oaie, măgar sau vițel preparate), frunze de palmier sau măslin, scoarță de copac, pânză, papirus, hârtie, dischete și microfilme.
Cele mai vechi cărți sunt considerate tabletele cuneiforme din Mesopotamia și sulurile de papirus din Egipt. Scrierea cuneiformă este scrierea prin semne imprimate în plăci de argilă și cuprinde anii 3500-100 î. Ch.
Indiferent de înfățișare, conținut material, tehnologie de confecționare și multiplicare, felul alfabetului folosit, CARTEA este o formă de transmitere a tezaurului de cunoștințe generațiilor următoare. Cartea conține informație, iar informația este putere.
BIBLIOTECILE s-au născut odată cu cărțile, fie că erau codexuri și tipărituri, fie că erau colecții de tăblițe și suluri. De exemplu, tăblițele de lut erau păstrate pe polițe în adâncituri de ziduri sau atârnate pe pereți asemenea tablourilor. Romanii își depozitau manuscrisele rulate în cutii cilindrice, librarii englezi aveau să transporte tipăriturile în butoaie de lemn. În unele biblioteci volumele erau prinse în lanțuri de pupitru pentru a le feri de răufăcători.
La această sărbătoare se cade pomenit cel care a inventat în Europa tiparul cu litere mobile din plumb, germanul Johann Gutenberg (1400-1468), de la a cărui naștere sărbătorim 600 de ani.prima lui carte, faimoasa lui „Biblie cu 42 de rânduri” tipărită în latină. a fost redată în 200 de exemplare, dintre care 35 pe pergament, iar restul pe hârtie.
Mult timp bibliotecile erau numai proprietăți private sau mănăstirești, cu circuit închis. Medicul parizian Gabriel Naude (1600-1653) este printre primii care au oprit embargoul din biblioteci, deschizându-le și pentru alți oameni în afară de regi, principi și cardinali. Așa s-a ajuns în zilele noastre la biblioteci cu pereți de sticlă, în aer liber sau pe calculator, constituind adevărate bănci de date.
Cu gândul la cele mai vechi biblioteci am reținut pentru dv. că faraonul Ramses II (1290-1224 î. ch.) a organizat la palatul din Teba o bibliotecă, iar pe frontispiciul clădirii stătea scris LEAC PENTRU SUFLET, ceea ce ne lasă să înțelegem prețuirea de care se bucura lectura cărților încă de pe atunci. Nu este mai puțin adevărat că în lietura de specialitate întâlnim „biblioterapie” (Biblion= carte+terapie), adică tratarea anumitor boli cu ajutorul unor lecturi adecvate.
Un motiv în plus de a-l numi pe BIBLIOTECAR medic de suflet.
Activitatea într- bibliotecă înseamnă colectare, conservare, organizare și difuzare de carte și informații. Iată ce se întâmplă într-o bibliotecă în spatele ușilor închise. După înregistratrea în scriptele contabile, se face clasificarea cărții pe baza conținutului ei, ceea ce presupune o citire „în diagonală”,  sau mai insistentă uneori. urmează întocmirea fișelor pentru cataloagele de lucru ale bibliotecarilor și altele pentru cititori. Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” are următoarele cataloage: alfabetic/pe autori, alfabetic/pe titluri, sistematic/pe domenii. Aceste fișe dau posibilitatea beneficiarilor să găsească informațiile de care au nevoie.
Exemplific cu volumul Convorbiri cu Ion Săcăleanu sau O viață pentru muzică a scriitorului V. R. Ghenceanu, ed. Proema, 1999 și redau un minimum de fișe care se întocmesc pentru acest exemplar:1 fișă la Ghenceanu V. R. (autor), 1 fișă la Săcăleanu N. (despre) (apare în carte), 1 fișă la Băințan Valentin (despre) (apare în carte), 1 fișă la Convorbiri cu Ion Săcăleanu... (titlu), 1 fișă la O viață pentru muzică (titlu).
Cartea are un singur titlu, dar pentru că pare fragmentat și cititorul poate să rețină în grabă numai o parte, facem 2 fișe pentru a facilita găsirea informației: 1 fișă la Istoria muzicii, 1 fișă la Biografii/personalități MM.
Introducerea în baza de date pe calculator a tuturor volumelor existente în bibliotecă ne va permite și alte chei de regăsire a informației: pe subiecte, la cuvinte cheie etc.
Urmează apoi acțiunile de valorificare a fondului acumulat. Iar bibliotecarul de la relații cu publicul trebuie să aibă solide cunoștințe în toate domeniile, intuiție, perspicacitate pentru a răspunde prompt că , de exemplu, despre Big Ben-ul Londrei sunt cărțile „cutare”, iar despre Bing Bang (Marea Explozie Inițială) sunt cărțile „cutare”.
Ducându-și fără paradă, în demnitate, destinul, slujitorii cărții au făcut din biblioteci un spațiu al încrederii în cultură, ca liant vital pentu ziua ce vine. Beneficiarii serviciilor de la bibliotecă trec pragul acestor instituții pentru informare, documentare, cercetare, petrecerea timpului liber. Bibliotecarii sunt cei care îi ajută să găsească răspunsurile căutate. Iar dacă cineva i-a numit pe aceștia (pe ele bibliotecarele, penelopele): profesori de fericire - n-a greșit. Multe pagini ar putea consuma cu scrisul fără a epuiza relatarea activității dintr-o bibliotecă și profilul unui bibliotecar. Am convingerea că vor încerca să-și păstreze „titlurile” primite și în biblioteca electronică respectând legile lui S. Ranganathan: 1.Cărțile sunt destinate utilizatorilor, 2.Fiecărui cititor, propria carte, 3.Fiecărei cărți, propriul cititor., 4.Să economisim timpul cititorului, 5.Biblioteca este un organism care crește și evoluează.
Iar sărbătorile primăverii continuă cu ZIUA MONDIALĂ A DEZVOLTĂRII CULTURALE la 31 mai. Fiecare eveniment va fi marcat de colectivul B. J. „P. D.” Maramureș, dar și de alți colegi și colaboratori prin vitrine și expoziții de cărți sau alte întâlniri specifice.