Tarciziu Erdeş şi Eusebiu Tulbure, Schisma Occidentală (1378-1417), INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC „SF. IOSIF” (Istoria Bisericii, anul II, pr. prof. dr. Fabian Doboş), Iași, 2010
CUPRINS
Cuprins........................................................................................................................... 2
Introducere..................................................................................................................... 3
capitolul i: Factori determinanţi ai
Schismei occidentale........................................... 4
1.
Alegerea lui Urban al VI-lea...................................................................................... 4
1.1. Încercările de
reformă administrativ ecleziale................................................... 5
1.2. Relaţiile
dintre Urban al VI-lea şi cardinali....................................................... 6
2. Alegerea lui Clement al VII-lea................................................................................. 7
capitolul ii: Schisma propriu-zisă............................................................................. 10
1. O
privire retrospectivă în istorie.............................................................................. 10
2. Roma (Urban al VI-lea) sau Avignon
(Clement al VII-lea)?.................................. 11
2.1. Ascultarea
clementină...................................................................................... 11
2.2. Ascultarea
urbană............................................................................................. 12
3. Schisma în corpul
ecleziastic................................................................................... 12
4. Succesiunea pe scaunul lui
Petru............................................................................. 14
4.1. Papa Bonifaciu
al IX-lea (1389-1404)............................................................. 14
4.2. Papa Inocenţiu
al VII-lea (1404-1406)............................................................ 16
4.3. Papa Grigore al
XII-lea (1406-1415)............................................................... 18
capitolul iii: Încercări
de refacere a unităţii.............................................................. 21
1. Conciliul
ca şi cale de rezolvare a schismei............................................................ 21
1.1. Conciliul din
Pisa............................................................................................. 21
1.2. Conciliul din
Konstanz..................................................................................... 23
2. Refacerea unităţii
Bisericii....................................................................................... 26
Concluzie..................................................................................................................... 28
Bibliografie.................................................................................................................. 29
INTRODUCERE
Schisma occidentală reprezintă unul din evenimentele
istorice cele mai complexe, foarte greu de clarificat chiar şi pentru istoricul
cel mai imparţial. Printre numeroasele dificultăţi, cum ar fi de exemplu,
validitatea sau invaliditatea alegerii unui papă, se numără şi aceea de a
defini natura acestei schisme, care poate fi înţeleasă ca o contrapunere a
ideilor şi a persoanelor referitoare la identitatea persoanei care deţine
această putere instituţională. Aşadar schisma poate fi interpretată ca o
incertitudinea referitoare la persoana papei.
capitolul i
Factori determinanţi ai Schismei
occidentale
Abia sosit la Roma, după o pauză de aproape
70 de ani, timp în care reşedinţa papală a fost Avignonul, Grigore al XI-lea
moare la 27 martie 1378. Cu opt zile înainte, bolnav şi conştient că i se
apropia sfârşitul, aflat în faţa numeroaselor certuri din colegiul cardinalilor,
a emis o bulă care putea facilita alegerea mai rapidă a unui succesor; prin ea,
cardinalii prezenţi la Roma
erau autorizaţi să treacă în cel mai scurt timp posibil la alegerea noului
pontif, fără a mai aştepta sosirea celor absenţi.
După moartea sa, poporul
roman, agitat, furios chiar, iese pe străzile oraşului şi strigă că doreşte un
papă roman. Cardinalii cer autorităţilor oraşului să ia măsuri împotriva
eventualelor tulburări ale maselor pentru ca astfel să fie liberi în alegerea
noului papă.
1. Alegerea lui Urban al VI-lea
La data de 7 aprilie 1378, după primele vespere, cardinalii, în număr de şaisprezece (patru italieni, un spaniol şi 11 francezi - însă mulţi
dintre cardinali rămăseseră la Avignon[3]), intră în conclav la primul etaj
al palatului Vaticanului. Înainte însă de a se închide porţile, aproximativ 70
de străini (reprezentanţi ai oraşului şi alţi oameni din popor înarmaţi) îşi
fac apariţia în conclav. Dar după două ore sunt trimişi afară, iar alegerile
pot începe. În faţa palatului, 20.000 de persoane, printre care mulţi ţărani
înarmaţi, strigă cu putere: „voim un roman sau cel puţin un italian”. Capii
celor 13 circumscripţii ale oraşului se prezintă în mod oficial în conclav şi
cer ca dorinţa poporului să fie îndeplinită, deoarece, în caz contrar, ar fi
fost foarte greu ca masele agitate să mai poată fi controlate[4]. La numai o zi
clopotele Bazilicii Sfântul Petru încep
să sune, iar poporul, alergând, soseşte din nou în piaţă, strigând: „îl voim
roman”. Strigătele sunt atât de puternice încât cardinalul Orsini nu-şi poate
ţine discursul în faţa conclavului. De la fereastră, cardinalul dojeneşte
poporul şi promite că, în decursul aceleaşi zile, vor avea un papă roman sau
italian. Cardinalii italieni îl propun pe arhiepiscopul de Bari, Bartolomeo
Prignano, un teolog de marcă, născut la Napoli în 1318. Aceasta a fost ultima
dată când o persoană din afara colegiului cardinalilor devenea papă. Mai
mult de două treimi dintre alegători sunt de acord cu acest nume. Orsini anunţă
poporului că alegerea a fost făcută şi pronunţă „Bari”, poporul înţelege doar
„Bar”, care fusese un curialist al lui Grigore al XI-lea. Furioasă, lumea
asaltează zidul sălii conclavului şi pătrunde înăuntru. Înfricoşaţi, cardinalii
înscenează întronizarea unui alt cardinal italian, Francesco Tebaldeschi.
Poporul este mulţumit cu acest „ales”. În urma acestei false întronizări, cu
excepţia lui Tebaldeschi, toţi cardinalii fug, fiecare unde poate: şase se
refugiază în castelul Sant-Angelo, patru fug în afara Romei, iar cinci se
retrag în propriile case. Conform obiceiului, romanii jefuiesc casa lui
Tebaldeschi.
Bătrânul cardinal va încerca
în zadar să explice mulţimii agitate că fusese ales un altul. În sfârşit,
mulţimea se va linişti iar în ziua următoare, magistratul oraşului cere scuze
cardinalilor şi îi asigură că acum toţi ştiau că nu fusese ales Tibaldeschi, ci
Prignano. Acesta este încoronat cu ceremonialul obişnuit şi îşi ia numele de
Urban al VI-lea. Cardinalii vor face cunoscut celor de la Avignon noua alegere, iar
aceştia îi vor transmite papei „felicitările lor”.
1.1.
Încercările de reformă administrativ ecleziale
Putem să observăm la acest
papă tentative sincere de reformă, dar în acelaşi timp, prin forţa situaţiilor,
şi defectele papalităţii avignoneze. Toată energia de care dispunea Urban al
VI-lea a fost pusă în serviciul programului său, program care nu este de
respins, chiar dacă unele aspecte nu erau tocmai potrivite timpului şi
conjuncturilor istorice. Însă aceasta i s-a întâmplat nu numai lui, ci şi altor
pontifi dinainte sau posteriori lui (de exemplu papii Bonifaciu al VIII-lea,
Paul al IV-lea şi Pius al V-lea). Unul dintre punctele principale ale reformei
îl ocupa cel legat de combaterea simonie, unul dintre păcatele frecvent
întâlnite la timpul respectiv. Se caracteriza prin intervenţiile făcute de
cardinali pe lângă papa pentru a obţine beneficii pentru protejaţii regilor, ai
principilor etc. În schimbul acestor servicii, cardinalii primeau gratificaţii
şi pensiuni din partea suveranilor. Urban al VI-lea luptă în primul rând pentru
evitarea acestor cumulări de beneficii; pentru aceasta cere să fie indicată
valoarea beneficiului cerut, ca şi cea a beneficiilor posedate deja.
În acelaşi timp însă, papa
menţine centralismul cu ajutorul rezervelor. Menţine fiscalismul; mai mult, îl
face mai dur decât era, pedepsindu-i canonic pe cei care întârziau cu plătirea
taxelor. Papa ia această măsură constrâns fiind şi de necesitatea de a crea o
curie ex novo, trebuind să
suplinească pierderile cauzate de teritoriile trecute sub „ascultarea
clementină”, ca şi evaziunilor fiscale. Pe scurt, papa încearcă o reformă a
aparatului administrativ-financiar, însă necesităţile financiare accentuează
defectele deja existente.
1.2. Relaţiile dintre Urban al VI-lea şi cardinali
Totul s-ar
fi desfăşurat bine dacă Urban al VI-lea nu ar fi arătat încă de la început o
imprudenţă şi o îndărătnicie care i-au făcut pe cei ce-1 înconjurau să se
îndoiască chiar de deplinătatea facultăţilor sale mintale. Este
probabil, ca după alegerea sa, psihologia lui să fi suferit anumite schimbări.
Sensul acelei plenitudo potestatis a
declanşat într-însul defectele caracterului şi ale temperamentului său. În Urban al VI-lea există
convingerea, manifestată deseori, a unei alegeri divine a persoanei sale ab aeterno. Modul alegerii sale
reprezintă pentru dânsul un adevărat miracol. La aceasta se adaugă concepţia
papei, concepţie care o reproduce mai mult sau mai puţin pe cea a lui Bonifaciu
al VIII-lea: papa este altissimus super
omnes. Ca şi Vicar al lui Cristos şi reprezentant al lui Dumnezeu pe
pământ, el reprezintă prima persoană a lumii. Plenitudo potestatis îi conferă puterea să decidă deasupra sau
chiar împotriva normelor canonice. Omnia
possum et ita volo reprezintă o frază pronunţată atunci când a intenţionat
să treacă deasupra normelor pronunţării excomunicării, norme care cereau trei
avertismente anterioare[10].
Cu această convingere a alegerii divine şi cu puterea supremă
în mână, papa intenţionează să reformeze Biserica începând de la curia romană: Ego intendo mundare ecclesiam et mundabo;
istam sedem intendo primitus reformare. Însă tocmai în cadrul acestui
program, papa va declanşa conflictul fatal cu cardinalii.
Conflictul cu cardinalii se manifestă pe două planuri: pe cel
al practicii tradiţionale şi în cadrul raporturilor papă-cardinali.
Astfel pe
cardinali, care de altfel, duceau dorul Avignon-ului, îi va trata în modul cel
mai dur posibil, însă va lăsa să-i scape ocazia de a numi alţii pe care s-ar fi
putut baza mai mult[11].
Un alt aspect al raportului care exista între grupul
cardinalilor şi papă poate fi mai bine evidenţiat de decizia acestuia din urmă
de a reduce numărul „familiei” acestora: de la 30 sau 40 câte erau, la 14
persoane; de a reduce numărul enorm al beneficiilor (200-300 sau chiar 500),
beneficii în care intrau multe ce aveau şi cura
animarum. Aceasta însemna reducerea intrărilor, slăbirea bazei economice
pentru întreţinerea unei numeroase „familii” şi trăirea unei vieţi luxoase.
În sfârşit, noul ales intenţionează să-i separe pe cardinali
de suverani, să-i transforme din avocaţi ai regilor şi principilor în
colaboratori ai săi. Aceasta însemna să-i priveze de pensiunile primite de la
aceştia pentru serviciile făcute pe lângă curia romană.
Pe planul teoretic, dar chiar şi practic, al raportului
dintre papă şi cardinali, se observă tendinţa lui Urban al VI-lea de a-şi
supune cardinalii acelei plenitudo
potestatis proprii. În mod lent, începând cu secolul al XII-lea, cardinalii
îşi lărgiseră considerabil puterea proprie. Ei încercau să instaureze o putere
oligarhică prin care să condiţioneze, să constrângă chiar, deciziile papale:
fără părerea pozitivă a cardinalilor, deciziile papei, pronunţate în
consistoriu, erau invalide. Pentru Urban însă, deciziile aveau un caracter
personal, iar părerea cardinalilor avea rolul doar de a conferi acestor decizii
o solemnitate mai mare. În acest fel, papa „micşora onoarea”, adică puterea
cardinalilor, iar aceştia cu trecerea timpului au început să se gândească cum
să o micşoreze pe cea a papei. Pentru a înţelege mai bine gravitatea acestui
fapt, trebuie să menţionăm că, procedând astfel, papa intenţiona să răstoarne
întreaga practică instaurată la Avignon[13].
Această asprime de monarh absolut, dar, desigur, nepotrivită
pentru un locţiitor al lui Cristos, capabil întotdeauna să ierte, i-a anulat
sprijinul multor cardinali, care l-au părăsit, refugiindu-se în preajma lui
Clement al VII-lea. Trăind mereu cu un sentiment de nesiguranţă, nevrotic,
lipsit de o susţinere corespunzătoare, Urban al VI-lea îşi schimba mereu
reşedinţa; mai întâi, la Lucea
şi apoi la Perugia,
până când a putut, în sfârşit, să se întoarcă din nou la Roma, unde reuşise să
cucerească simpatia locuitorilor prin bula Dominus
noster, din 8 aprilie 1389, datorită căreia se reducea intervalul dintre un
jubileu şi altul la 33 de ani, în amintirea vieţii pământeşti a lui Cristos,
stabilind astfel următorul An Sfânt în 1390.
A fost, practic, singura măsură concretă cu caracter
„religios”, pe care a luat-o; n-a avut posibilitatea de a-i vedea „roadele”,
pentru că a murit la Roma,
la 15 octombrie 1389. A
fost înmormântat în bazilica Sf. Petru, iar sarcofagul său se află actualmente
în Grotele Vaticanului[15].
2. Alegerea lui Clement al VII-lea
Pe fondul dubiului ce plana asupra validităţii alegerii papei
Urban precum şi a nemulţumirilor şi deziluziilor pentru beneficiile sau
promovările respinse, au început să se facă simţite în rândurile cardinalilor
murmurări sau chiar unele sentimente de regret cu privire la alegerea acestuia.
Toate aceste nemulţumiri i-a determinat pe cardinali să se distanţeze de
suveranul pontif, cauzând totodată mari diviziuni între dânşii. Cei francezi
s-au împărţit în două tendinţe: extremiştii, care voiau cu orice preţ să scape
de papa, şi alţii, mai moderaţi sau nedecişi. Italienii se opun măsurilor
extremiste şi formulează diferite propuneri de aplanare a conflictului[16].
Cu pretextul
că la Roma era
prea cald, cardinalii părăsesc oraşul, cei italieni rămânând
cu papa, pentru a se
întâlni la Anagni.
Între timp, bătrânul Tibaldeschi murise. De la Agnani cardinalii emit
manifeste prin care îi cer papei abdicare sau alegerea (ori
numirea) unui coadiutor sau a mai
multor coadiutori care să-l ajute în
guvernare. Papa tratează de la
Tivoli cu cardinalii rebeli, excluzând soluţiile propuse de
aceştia. Cardinalii italieni propun realegerea lui Urban şi suportarea modului
său de conducere, prin convocarea unui conciliu, propunere pe care francezii o
resping.
La data de 2 august la Anagni, cardinalii francezi publică o relatare
parţială a alegerii din 8 aprilie 1378 a papei Urban al VI-lea (dorind să scoată
în evidenţă faptul că alegerea acestuia risca să fie lovită de nulitate, pentru
că avusese loc sub presiunea mişcărilor populare[17]) prin
care cer acestuia să abdice, deoarece nu este un papă adevărat; mai mult, este
un „anticrist, apostat şi tiran”. La numai o săptămână mai târziu, pe 9 august
în mod solemn, în catedrala din Anagni, papa este declarat „excomunicat”, un
„intrus în papalitate” şi le este prezentat tuturor ca atare, somându-l tot
odată să abdice pentru a nu cădea în pedepse canonice şi mai grave. Această
declaraţie a cardinalilor este trimisă principilor cu scrisoarea Urget nos Christi caritas din 20 august.
Ludovic de Anjou le cere cardinalilor să pună capăt
„văduviei” Bisericii. Decizia lui reprezenta urmarea unui lung schimb de
scrisori cu cardinalii. Carol al V-lea al Franţei se arată mai prudent,
deoarece canoniştii, teologii şi prelaţii consultaţi de dânsul nu i-au sugerat
o linie precisă de acţiune; totuşi, nu era exclusă soluţia unui conciliu. Ioana
I de Neapole rămâne neutră şi nu pune nici un obstacol acţiunilor în curs. Un
astfel de ataşament îi permite lui Onorato Caetani să găzduiască la Fondi 13 cardinali care, pe
27 august, părăsesc Anagni. Cei trei cardinali italieni (Orsini, Corsini şi
Brossano) tergiversează, dar apoi cedează în faţa colegilor francezi, deoarece
aceştia le-au propus ocuparea scaunului papal. Ei sosesc la Fondi pe 15 septembrie.
Însă, deja cu 3 zile, înainte se decisese ca tiara papală să i se încredinţeze
lui Robert de Geneva.
La 18
septembrie Urban al VI-lea creează, prea târziu însă, 29 de cardinali, între
care erau şi doi francezi. Prea târziu pentru că la 20 septembrie cardinalii
francezi îl aleg pe Robert de Geneva ca papă. Acesta îşi ia numele de Clement al VII-lea.
Italienii, simţindu-se trădaţi, nu participă la vot. Astfel începe marea schismă
occidentală, care va dura 39 de ani[19].
Pe 31 octombrie, noul ales, antipapa Clement al VII-lea, este
încoronat în prezenţa trimişilor reginei Ioana de Neapole.
Robert de Geneva, în vârstă de 36 de ani, frate al contelui
de Geneva, văr al împăratului Carol al IV-lea, înrudit cu regele Franţei,
educat, bun conducător al trupelor, avea astfel, spre diferenţă de Urban al
VI-lea, toate calităţile dorite de cardinalii rebeli. Dată fiind situaţia şi ca
un bun conducător de armată, Robert intenţionează să cucerească Roma, însă este
învins mai întâi la
Carpineto (februarie 1379) şi apoi la Marino (aprilie). Fuge la Neapole, unde este primit
în triumf de regina Ioana. Poporul însă îl respinge. De aceea, trebuie să
părăsească Italia. La 20 iunie 1379 ajunge la Avignon. Astfel,
eşua prima tentativă de înlăturare a schismei prin forţă. Astfel de tentative
vor mai avea loc în viitor, rezultatul însă va fi acelaşi[20].
capitolul ii
Schisma propriu-zisă
Între timp, naţiunile creştine începeau să se divizeze:
Statul papal, Ungaria, Polonia, Ţările scandinave, Anglia, Irlanda şi Corsica
vor rămâne cu papa Urban al VI-lea; regatul de Neapole, Franţa, Spania şi
Scoţia se vor alătura lui Clement al VII-lea. Portugalia va fi mai întâi cu
Clement, apoi cu Urban. Pe teritoriul Imperiului german, adeziunea pro-urbană
şi cea pro-clementină variază de la o regiune la alta. Deseori, chiar diecezele erau
divizate; la fel se întâmpla cu ordinele religioase. Însă apartenenţele la un
papă sau la altul se schimbau în funcţie de interese. Această
delimitare a adeziunii pentru papa Urban sau pentru antipapa Clement se va
contura pe parcursul a aproximativ 11 ani[21].
1. O privire retrospectivă în istorie
Pentru creştinătate era foarte greu
să decidă de partea cui era dreptatea. Alegerea lui Urban al VI-lea avusese loc
în circumstanţe neobişnuite. Martorii interesaţi, care erau electorii înşişi,
declaraseră că acţionaseră sub violenţa şi constrângere. Clement al VII-lea,
ales de majoritatea cardinalilor, îşi va stabili reşedinţa la Avignon, unde
creştinătatea era obişnuită de mai bine de două generaţii să-şi caute papii. De
aceea nu trebuie să ne mire faptul că opiniile, chiar ale persoanelor cele mai
pregătite, erau împărţite. Studii detaliate ne-au clarificat fazele alegerii
lui Urban al VI-lea.
Pe baza lor, astăzi, noi putem afirma
cu siguranţă că alegerea lui Urban al VI-lea fusese validă. Teama de poporul
răzvrătit a grăbit numai numirea, dar nu a determinat alegerea candidatului.
Comedia cu Tibaldeschi ne arată în mod clar cum cardinalii se temeau că nu ar
fi ales un candidat plăcut poporului. Şi, dacă în continuare, aceşti cardinali
i-au adus omagiu lui Urban, dacă au primit împărtăşania din mâinile lui, dacă
i-au cerut favoruri, toate acestea sunt fapte fără prea mare importanţă, ce se
pot explica nu prin frica faţă de popor, ci faţă de Urban al VI-lea. Însă
atunci, pe moment, totul nu era atât de clar. Chiar şi anumiţi sfinţi, cum ar
fi dominicanul Vincenzo Ferreri, vor fi de partea antipapei. Ecaterina de Siena
rămăsese de partea lui Urban. Ea se va adresa cardinalilor printr-o scrisoare
plină de indignare. Tot ea nu-l va scuti nici pe papa de avertismentele sale
curajoase. De partea lui Urban al VI-lea va fi de la început împăratul
Germaniei, Carol al IV-lea, care moare în anul 1378; lui îi urmează Venceslau
(1378-1400).
Între toate acestea intrau şi
contrastele politice, cum era de exemplu ostilitatea dintre Franţa şi Anglia.
După primele incertitudini, Universitatea din Paris îl recunoscuse pe Clement
al VII-lea, dar apoi păstrase o oarecare neutralitate.
Această stare de lucruri era mai mult
decât tristă, şi cu timpul va sfârşi prin a dăuna Bisericii. Totuşi, nu trebuie
să ne imaginăm că daunele imediate ar fi fost excesiv de grave. Credincioşii nu
credeau în învăţăturile greşite; nu apăruseră erezii şi nici rebeliuni
împotriva autorităţii bisericeşti. Nimeni nu se îndoia de faptul că unitatea
Bisericii se baza pe comuniunea cu succesorul lui Petru, numai că nu se ştia
care din cei doi era adevăratul succesor al apostolului. Cel puţin în acele
regiuni în care diecezele nu erau divizate, acolo viaţa pastorală mergea
înainte în mod regulat, fără mari probleme. Este clar însă că, cu timpul,
aspectele negative se vor simţi mai mult, mai intens.
Schisma nu a avut ca efect
indiferenţa religioasă, ci dimpotrivă, o exaltare religioasă deosebită.
Biserica întreagă a fost cuprinsă de o anumită nelinişte nervoasă, pe alocuri
apăreau chiar planuri aventuriste de reformă[23].
2. Roma (Urban
al VI-lea) sau Avignon (Clement al VII-lea)?
2.1. Ascultarea clementină
Ludovic de Anjou şi fratele lui, Carol al V-lea al Franţei,
au avut un rol important atât în declanşarea schismei, cât şi în crearea
„ascultării avignoneze”. Nu ei au avut iniţiativa acestei schisme, ci
cardinalii; totuşi, ar fi fost foarte dificil pentru aceştia să ajungă la
această decizie fără sprijinul moral, financiar şi militar (ordinele date
mercenarilor bretoni din Toscana şi Umbria) oferit de cei doi suverani. Acest
ajutor este oferit indirect (prin Onorato Caetani şi Ioana de Neapole). După alegerea
lui Clement, ei îl vor sprijini prin toate mijloacele posibile: financiare
(Carol al V-lea le va oferi 20.000 de florini, iar Ludovic de Anjou, 35.000 de
franci), diplomatice şi propagandistice. Motivele? Nu le putem afla din
documentele oficiale, deoarece acestea repetă doar raţiunile cardinalilor
schismatici. Între motivele probabile intră rudenia lui Ludovic de Anjou cu
familia conţilor de Geneva; reşedinţa de la Avignon, cu a cărei abandonare curtea regală nu
putea să se liniştească după ce încercase să împiedice decizia lui Grigore al
XI-lea de a se transfera la
Roma. Celelalte naţiuni „clementine” au aderat la schismă
pentru motive politice (alianţe, înrudiri, clientelism) şi mai puţin pentru
motive juridico-bisericeşti (invaliditatea alegerii lui Urban al VI-lea), chiar
dacă, în unele cazuri, aceste motive au putut să aibă o anumită influenţă
(Castilia). Alături de cauzele politice se află cele de natură
politico-bisericească: favorurile acordate de papii avignonezi diferiţilor
suverani (Clement al V-lea concede lui Carol al V-lea decima timp de trei ani
şi numirea a 100 de beneficii). Să nu uităm apoi beneficiile date de papi
persoanelor Bisericii, beneficii pe care aceştia le-ar fi pierdut dacă
suveranii ar fi trecut la o altă ascultare; recompensele promise şi apoi
acordate ecleziasticilor care se angajaseră în propaganda pentru recunoaşterea
lui Clement al VII-lea (pălării de cardinal, privilegii acordate diecezelor
etc.).
2.2. Ascultarea urbană
Adeziunea
împăratului Carol al IV-lea şi a fiului său Venceslau este dictată de motive
bisericeşti. Urban al VI-lea le trecuse cu vederea unele greşeli. Raţiunile
politice au o mică importanţă în decizia Angliei, deoarece atât curtea regală,
cât şi persoanele Bisericii nu se ocupă prea mult cu analizarea motivelor
juridice ale alegerii, cât mai mult cu analiza refuzului cardinalilor de a
accepta reforma bisericească voită de Urban. Ei văd motivele profunde ale
rebeliunii lor în neacceptarea acestei reforme. La Florenţa par să prevaleze
raţiunile validităţii alegerii lui Urban, alegere care este apărată în mod
decis, chiar dacă este acceptată ideea unui conciliu pentru găsirea unei
soluţii definitive. Acceptarea validităţii alegerii provine şi din soluţiile
acestui casus oferite de jurişti
italieni de faimă internaţională: Giovanni da Legnano (Bologna), Baldo degli
Ubaldi (Perugia), Bartolomeo da Saliceto (Bologna), jurişti care se
pronunţaseră în favoarea validităţii alegerii. Raţiunile politice prevalează în
Carlo di Durazzo, în baronii sicilieni (până în 1392), ca şi în regii
portughezi[24].
3. Schisma în corpul ecleziastic
Nu lipsesc excepţiile acelor episcopii care, într-o naţiune
clementină, sunt urbani, iar într-o naţiune urbană, sunt clementini. Acest
aspect se verifică în primii ani ai schismei sau atunci când o ţară îşi schimbă
ascultarea. Cu timpul, în cadrul naţiunilor, episcopatul se adaptează
deciziilor propriilor principi. Situaţia este mai puţin clară în regiunile de
graniţă, unde se verifică numiri duble de episcopi, fapt care atrage lupta
pentru cucerirea efectivă a episcopatului, luptă care nu exclude violenţa.
Exemple pot fi aduse începând cu Elveţia şi până în Belgia (Flandra)[25].
În rândul ordinelor călugăreşti efectele schismei se pot
vedea mai ales în cazul ordinelor mendicante, care sunt centralizate şi
împărţite în provincii circumscrise de graniţele naţiunilor.
Franciscanii, care sunt cei mai numeroşi şi mai răspândiţi,
se împart în două generalate (iar după conciliul din Pisa - 1409 în trei).
Ministrul general Leonardo de Rossi (un neapolitan), probabil la cererea Ioanei
de Neapole, aderă la
Clement. Urban al VI-lea îl numeşte Vicar General pe Ludovico
Donati;(va fi ales Ministru General în 1379 şi cardinal doi ani mai târziu).
Însă diviziunea provinciilor nu o urmează pe cea teritorială a generalatelor.
În afară de provinciile Franţei, Scoţiei şi Spaniei, la Clement aderă provinciile
de Genova, Milano, Umbria şi Germania meridională. Ulterior, în acestea din
urmă se va verifica o altă diviziune: fiecare vor avea doi provinciali cu
proprii subalterni. Papii, pentru a şi-i menţine fideli, le-au acordat multe
privilegii personale mai ales în ceea ce priveşte ascultarea şi sărăcia,
contribuind astfel la decăderea lor religioasă.
Mai degrabă sau mai târziu, şi dominicanii vor ajunge la doi
sau chiar trei Maeştri Generali. Pentru Clement se vor declara provinciile de
Castilia, Aragon, Tolosa şi Franţa. Pentru Urban vor rămâne celelalte, ca şi o
parte a conventurilor din Aragon, aceasta până când regele nu le va impune
ascultarea clementină. În Italia, din impunerea ducelui de Savoia, vor trebui
să adere la Clement
unele conventuri din Piemont şi cele din partea superioară a Lombardiei.
Decadenţa religioasă (sărăcia, viaţa comună, studiul şi predica) se va accentua
în ascultarea clementină. În cadrul celeilalte ascultări, se verifică acţiunea
de reformă stimulată de ecaterinieni (urmaşii sfintei Ecaterina de Siena) şi de
Raimondo de Capua, Ministrul General al Ordinului. În conventurile elveţiene
asistăm şi la alungarea fraţilor clementini din partea celor urbani[26].
Augustinienii, din cauza configuraţiei geografice a
provinciilor, vor simţi mai puţin efectele schismei. Un număr de 18 provincii
se găsesc în cadrul ascultării clementine, iar 18, în cea urbană (majoritatea
din provincii erau în Italia). După dispariţia Ioanei de Neapole de pe scena
politică neapolitană, în Italia adeziunea urbană va deveni din ce în ce mai
compactă. Iar în cadrul acestei ascultări urbane va începe reforma ordinului,
la fel cum se va verifica cu dominicanii. După conciliul din Pisa, ordinul nu
se va împărţi în trei generalate; dimpotrivă, se va ajunge la unificarea lui
graţie priorului general al ascultării avignoneze care devine General al
întregului ordin până în 1418.
Nici Carmeliţii nu vor cunoaşte împărţirea în trei
generalate. Schisma va împarte ordinul în două. Fiecare din cele două
generalate va respecta organizarea şi viaţa structurală a ordinului: proprii
provinciali, propriile capitluri generale, propria legislaţie. Conciliul din
Pisa readuce unificarea ordinului, întrucât Alexandru al V-lea îl numeşte pe
Jean Legros (Grossi) prior general al întregului ordin. Acesta este reconfirmat
de capitul general de la
Bologna, din 1411. În această funcţie va rămâne timp de 20 de
ani.
O situaţie identică o găsim în rândul cistercienilor, legaţi
de Citeaux, chiar dacă nu au o structură întrutotul centralizată. Nu se pot
ţine obişnuitele capitluri anuale de la Citeaux, iar Urban al VI-lea autorizează
capitluri naţionale şi internaţionale autonome de Citeaux. Din punct de vedere
juridic, aceasta era posibil deoarece majoritatea mănăstirilor din afara
Franţei erau afiliate centrului de la Clairvaux şi Morimond. Consecinţele negative au
venit, ca şi pentru alte ordine, din privilegiile acordate de papi pentru a-şi
păstra fidelitatea diferitelor mănăstiri, fapt care a cauzat, implicit,
decadenţa lor religioasă. Conciliul din Konstanz a trebuit să remedieze aceste
măsuri papale (sesiunea 43, bulele Attendentes
şi Quoniam beneficia din 23 martie
1418). În diferite mănăstiri cu caracter monahal, situaţia a devenit şi mai
gravă prin alegerea a doi abaţi, alegere căreia i-au urmat diviziunea şi
luptele interne în cadrul comunităţii[27].
4. Succesiunea pe scaunul lui Petru
În loc să se gândească la
îndepărtarea schismei, papa Urban al VI-lea are ca idee fixă lupta împotriva
regatului de Napoli. Drept urmare o excomunică pe regina Ioana, intenţionează
să pornească chiar o „cruciadă” împotriva ei, şi-l determină pe vărul acesteia,
Carlo di Durazzo, să-i declare război. După ce acesta ocupă Napoli, papa rupe
legăturile cu Carlo şi-l excomunică. Cardinalii înşişi se ridică împotriva sa,
iar papa va executa pe mai mulţi dintre ei. În anul 1389, Urban moare la Roma, plâns de puţină lume.
4.1. Bonifaciu al IX-lea (1389-1404)
La moartea lui Urban al VI-lea, Clement al VII-lea era
încredinţat că va obţine recunoaşterea oficială ca unic pontif, dar la Roma, cei 14 cardinali care-i
erau duşmani declaraţi continuau să-1 considere drept un intrus şi au procedat
la o nouă alegere. La 2 noiembrie 1389, a fost ales napolitanul Pietro Tomacelli,
cardinal la S. Anastasia,
care a fost consacrat în ziua de nouă a aceleiaşi luni, sub numele de Bonifaciu
al IX-lea.
Primele sale măsuri pontificale au fost cele de calmare a
certurilor provocate de Urban al VI-lea în sânul Curiei, acestea aducând după
ele căderea în dizgraţie a tronului roman pe plan politic. A graţiat pe mulţi
dintre cei condamnaţi de predecesorul său, le-a redat titlul de cardinal celor
cărora le-a fost luat abuziv şi a făcut pace cu regatul Neapolelui prin
recunoaşterea regelui Ladislau, fiul defunctului Carol al III-lea. Acesta a
promis sub jurământ că-l va ajuta împotriva antipapei; ca răsplată pentru
devotamentul său, Bonifaciu al IX-lea a dispus să fie încoronat chiar la Gaeta de un trimis al său şi
apoi 1-a ajutat financiar ca să-l înfrângă pe Ludovic al II-lea de Anjou, care
se bucura de sprijinul lui Clement al VII-lea. În acest fel, papa a reuşit să
obţină supunerea regatului din sud faţă de Roma[29].
Bonifaciu
al IX-lea putea deci să-şi ocupe tronul, având spatele asigurat şi, de
asemenea, dispunea după cum voia de rezultatele puterii; o lovitură profitabilă
a fost, în sensul acesta, celebrarea a nu mai puţin de două jubilee.
Într-adevăr, după cel deja proclamat de Urban al VI-lea pentru anul 1390, a urmat un altul, în
1400, proclamat de el pentru că declararea Anului Sfânt în amintirea celor 33
de ani ai lui Cristos nu elimina, practic, pe cea referitoare la cei 50 de ani.
Raporturile cu romanii au fost bune în perioada de după
jubileul din 1390, deoarece, ca de obicei, afluenţa de pelerini a însemnat o
afacere bună şi pentru locuitori, dar disputele şi încercările de revoltă n-au
întârziat să apară pe parcurs. Abia în 1398, papa a reuşit să-şi asigure o
suveranitate deplină asupra Romei prin suprimarea sistemului republican şi
reînfiinţarea funcţiei de senator, în privinţa căreia şi-a rezervat dreptul de
a alege persoana potrivită. Mai târziu, Anul Sfânt din 1400 a adus din nou
bunăstare pentru toţi, dar şi o nouă epidemie de ciumă. Oricum, pentru a-şi
consolida puterea, Bonifaciu al IX-lea a dispus să fie restaurat Castelul
Sant-Angelo care, ca şi în cazul palatului din Vatican şi al Capitoliului, a
fost transformat în fortăreaţă. Astfel că, în practică, prin suveranitatea sa
temporală n-a urmărit decât să stoarcă bani şi să-şi apere tronul.
Cu toate acestea, nu a luat prea mult în seamă criticile,
convins că nu putea fi tras la răspundere pentru faptele sale, şi n-a făcut
nimic concret pentru a evita schisma. Când, în 1394, a murit Clement al
VII-lea şi cardinalii de la
Avignon l-au desemnat ca succesor pe cardinalul aragonez
Pedro de Luna, acesta luându-şi numele de Benedict al XIII-lea, nu şi-a dat
silinţa pentru a fi recunoscut ca papă unic; simţea probabil că era rău văzut
din cauza scandaloasei sale activităţi simoniace. De fapt, reuniunea ţinută la Paris, în 1398, la
propunerea universităţii din acel oraş şi a clerului francez, care suporta cu
greu obligaţiile financiare impuse de către Benedict al XIII-lea, şi cu
participarea celor mai cunoscuţi teologi, episcopi şi stareţi, a votat, este
adevărat, o „ieşire” de sub tutela papei din Avignon, dar nu a pus în discuţie,
pe de altă parte, nici o adeziune faţă de pontiful roman.
Un alt episod semnificativ s-a perecut în anul 1403 când
Benedict al XIII-lea, care scăpase din asediul Avignonului, reuşise să se
adăpostească la
Château Reynard, redobândind un oarecare prestigiu. De fapt,
clerul din Franţa trecuse, pe neaşteptate, de partea lui, cu atât mai mult cu
cât întreaga naţiune devenise, prin decret regal, supusă papei Benedict al
XIII-lea. Aceeaşi universitate din Paris care luptase împotriva lui atât de
înverşunat se apropiase acum de el Dările datorate Bisericii au început să fie
din nou plătite, la fel şi sumele restante. Este clar că la această nouă
ascensiune a lui Benedict al XIII-lea către culmile autorităţii contribuise în
bună măsură comportarea, lui Bonifaciu al IX-lea, care ajunsese să provoace
dezgustul întregii Europe. Papa de la Avignon s-a simţit atât de sigur pe opinia
publică internaţională, încât a propus o întâlnire cu pontiful roman pentru a
soluţiona schisma. În acest scop, a trimis la Roma o delegaţie, în vara lui 1404.
Bonifaciu
al IX-lea era bolnav şi ambasadorii, după cum relatează cronicarii, l-au
enervat în aşa măsură încât starea sănătăţii i s-a agravat. Curia i-a
considerat chiar vinovaţi de moartea lui, survenită la 1 octombrie 1404, aşa că
au ajuns la închisoare în Castelul Sant-Angelo, de unde nu au ieşit decât pe
cauţiune[31].
4.2.
Inocenţiu al VII-lea
(1404-1406)
La moartea lui Bonifaciu al IX-lea, Roma a căzut imediat
pradă tulburărilor, alimentate în principal de cei din familiile Orsini şi
Colonna, reveniţi în prim-plan, la conducerea taberelor adverse. Cei dintâi
susţineau Capitoliul, care se afla în mâinile unui frate al defunctului papă,
ceilalţi pledau pentru o reîntoarcere la idealurile democratice, cerând
intervenţia lui Ladislau de Napoli pentru o rezolvare democratică a
conflictului. În această atmosferă încordată, cardinalii s-au reunit în conclav
şi, sub ameninţarea apropierii regelui Neapolelui, s-au grăbit să-l aleagă ca
papă, la 17 octombrie 1404, pe Cosimo Migliorati. Născut la Sulmona la 1336, fost
arhiepiscop de Ravenna şi apoi episcop de Bologna, era din 1389 cardinal la Santa Croce.
Noul ales şi-a luat numele de Inocenţiu al VII-lea, dar a
trebuit să aştepte aproape o lună pentru a fi încoronat; de fapt, chiar dacă
fusese ales ca suveran pontif al Romei, nu era stăpân nici la Vatican, nici în Capitoliu
şi nici la Sant-Angelo,
toate controlate de răsculaţi, în plus, populaţia refuza să-i jure credinţă,
astfel încât Ladislau s-a simţit însărcinat, ca vasal al papei, şi cu
restabilirea ordinii şi autorităţii pontificale.
El se afla deja la
Roma, la 19 octombrie, cu trupele sale şi fusese primit
sărbătoreşte de locuitori, cărora le-a declarat că venise pentru a se pune în
serviciul papei; în realitate, a manevrat cu iscusinţă între cele două tabere,
neţinând seama decât de propriile sale interese. A reuşit să obţină, doar după
o săptămână, semnarea unui acord de pace între cele două tabere. Practic,
populaţia se putea bucura acum de atmosfera de libertate republicană existentă
înainte de venirea lui Bonifaciu al IX-lea pe tronul apostolic, datorită
instalării în Capitoliu a zece guvernatori care-l asistau pe senator, iar
Inocenţiu al VII-lea s-a putut instala în Lateran. Încoronarea sa a avut loc în
bazilica Sf. Petru, la 11 noiembrie. Ladislau, pe lângă numirile în funcţii
bănoase, obţinute pentru protejaţii săi, a obţinut de la papă promisiunea că nu
se va angaja într-o acţiune pentru reunificarea Bisericii din Occident, dacă el
nu va fi recunoscut de toţi ca rege al Neapolelui[32].
După plecarea lui Ladislau, s-a făcut auzit Benedict al
XIII-lea, care a relansat ideea unei întâlniri cu pontiful de la Roma şi a pornit fără zăbavă
către Italia, ajungând la
Genova de sărbătoarea Paştelui din 1405. Inocenţiu a refuzat
însă invitaţia, printre altele şi pentru că avea din nou probleme cu romanii,
care nu conteneau să se agite şi, din această cauză, el nu se putea instala
liniştit la Vatican.
Situaţia s-a complicat în august, când o delegaţie a
populaţiei, formată din 14 locuitori, s-a prezentat la papă şi, în termeni
fermi, dar şi cu insulte, l-au acuzat că nu mişca nici măcar un deget pentru a
pune capăt schismei. S-a amestecat şi nepotul papei, Luigi Migliorati, o
persoană violentă, care a acţionat necugetat în apărarea unchiului său şi, din
proprie iniţiativă, având, desigur, mână liberă în acest sens, a pus să fie
ucişi unsprezece membri ai delegaţiei, aruncându-le cadavrele în stradă. La Roma, reacţia populaţiei a
provocat un adevărat haos; papa şi cardinalii s-au refugiat la Viterbo.
Abia în luna august a anului următor, papa s-a putut întoarce
pe tron; date fiind luptele dintre taberele politice, negocierile dintre
nobilii din Statul pontifical şi noua intervenţie a lui Ladislau. Putem spune
deci că Inocenţiu şi-a îndeplinit mandatul pontifical în condiţii precare. A
fost doar autorul unor excomunicări împărţite în stânga şi în dreapta, ridicate
apoi în conformitate cu regulile în vigoare, al unor bule pro şi contra lui
Ladislau, declarat la început ca demis din demnitatea de rege al Neapolelui şi
reabilitat apoi, culmea, ca un purtător de stindard al Bisericii.
Toate acestea demonstrează lipsa de abilitate a papei în
menţinerea unei linii politice coerente, ca şi o indiscutabilă superficialitate
în aplicarea autorităţii religioase.
La 1 septembrie 1406, după ce s-a întors la Roma, a ordonat o
reorganizare a Universităţii La Sapienza, cu
înfiinţarea catedrei de limba greacă, şi a primit în serviciul Curiei umanişti
ca Leonardo Bruni şi Pietro Paolo Vergerio. Acest lucru ar fi putut fi un semn
al schimbării novatoare în orizontul cultural al Bisericii, dar asemenea
iniţiative rămâneau singurele note pozitive ale acestui papă. N-a putut sau n-a
vrut să facă mai mult, aşa încât mentalitatea sa a fost prea pacifistă,
ajungând chiar să fie acuzat de ipocrizie, pentru că nu fusese în stare să facă
nici cea mai mică încercare de a opri schisma.
A murit la
6 noiembrie 1406 şi a fost înmormântat în bazilica Sf. Petru[35].
4.3.
Grigore al XII-lea
(1406-1415)
Cei 14 cardinali prezenţi la Roma în momentul morţii lui Inocenţiu al VII-lea
au încheiat, înainte de a intra în conclav, o înţelegere care-l obliga pe noul
ales să renunţe la tronul pontifical, îndată ce papa de la Avignon ar fi făcut
acelaşi lucru, comunicându-i aceasta, în termen de o lună, şi lui Benedict al
XIII-lea. O delegaţie trebuia trimisă, în termen de trei luni, la Avignon pentru a începe
tratativele de încetare a schismei. În sfârşit, papa va avea o suveranitate
limitată şi, în orice caz, condiţionată de evoluţia situaţiei în această
direcţie. El apărea, practic, ca un personaj care apăra interesele Bisericii,
ceea ce era un aspect pozitiv, dar autoritatea sa era potenţial îngrădită de
cea a colegiului cardinalilor, cel puţin pe o perioadă de cincisprezece luni.
Acesta era, de fapt, termenul acordat noului ales pentru a ajunge la un acord,
după care avea libertatea de a acţiona din proprie iniţiativă[36].
Conclavul s-a reunit la 18 noiembrie 1406 şi, în data de 30 a aceleiaşi luni, a fost
ales cardinalul veneţian Angelo Correr, patriarh latin de Constantinopol: a
fost încoronat la 19 decembrie, sub numele de Grigore al XII-lea. În vârstă de
optzeci de ani, foarte înalt şi foarte slab, numai „piele şi os”, după descrierea
unui cronicar al epocii. Avea o înfăţişare şi un spirit ascetic, după cum o
dovedeşte şi tonul „biblic” al expresiilor folosite de el în apelul adresat lui
Benedict al XIII-lea şi întregii creştinătăţi, prin care îşi exprima dorinţa
vie de pace, chiar şi cu preţul unei abdicări. Se declara gata s-o imite pe
acea mamă care, conform judecării lui Solomon, a preferat să-şi dea copilul pe
mâini străine decât să-1 vadă mort, hotărât să realizeze unitatea Bisericii
„într-o barcă de pescar şi cu toiagul de pelerin”[37].
Erau
cuvinte înălţătoare, care au impresionat clerul şi suveranii din întreaga lume,
punându-1 pe Benedict al XIII-lea cu spatele la zid. El nu mai putea da înapoi
şi, chiar dacă răspunsul lui a fost evaziv, a comunicat că accepta o întâlnire,
la Savona, cu
pontiful roman. Universitatea din Paris, prin vocea marilor săi teologi,
considera utilă întâlnirea şi susţinea necesitatea, în acelaşi timp, a unei
abdicări. În faţa unor asemenea afirmaţii şi considerând că întâlnirea cu
Benedict ar fi însemnat o recunoaştere a acestuia ca papă legitim, Grigore s-a
răzgândit; rudele sale, în special, trecuseră la o adevărată spălare a
creierului bătrânului papă, pentru că, în eventualitatea unei abdicări, îşi
vedeau afectate toate interesele. Aşa încât, nepotismul a blocat iniţiativele
de unificare ale lui Grigore, prea bătrân pentru a mai acţiona energic, el
căzând imediat pradă unor atacuri şi insulte teribile din partea opiniei
publice.
De pe urma
acestui val de nemulţumire a tras ponoasele mai întâi Benedict, care s-a văzut
din nou supus asediului în Avignon, din ordinul regelui Franţei. Şi de această
dată, el a reuşit să fugă, găsindu-şi, în 1408, adăpost în Aragon, şi convocând
apoi, printr-o bulă, un conciliu la Perpignan. În acel moment, regele Franţei a
propus ignorarea celor doi pontifi şi convocarea, în schimb, a unei întâlniri
între cardinalii supuşi acestora. Proiectul a fost aprobat de mai mulţi
suverani şi s-a concretizat prin convocarea unui conciliu la Pisa, pentru luna martie a
anului 1409.
Grigore al XII-lea nu a stat totuşi degeaba şi, concomitent
cu cel de la Pisa,
a convocat un conciliu al său la
Cividale del Friuli, lângă Aquileia. În şedinţa din 22 iulie,
el a declarat că suverani pontifi legitimi nu sunt decât cei de la Roma, de la Urban al V-lea la Bonifaciu al IX-lea şi
la el însuşi, iar antipapi erau cei de la Avignon, în speţă Clement al VII-lea şi Benedict
al XIII-lea, ca şi noul ales de la
Pisa, Alexandru al V-lea. El era dispus totuşi să abdice
oricând, dar cerea ca acelaşi lucru să-1 facă şi cei doi rivali ai săi, fiind
gata să recunoască un alt papă, ales de cel puţin două treimi din cardinalii de
la cele trei curţi pontificale, reuniţi într-un singur colegiu. Evenimentele
s-au precipitat însă în Republica veneţiană. Patriarhii din Aquileia şi din
Veneţia i s-au supus lui Alexandru al V-lea şi au încercat să-1 aresteze pe
Grigore. Acesta a reuşit să fugă travestindu-se, în timp ce valetul său care
îmbrăcase veşmintele pontificale era molestat de soldaţii care veniseră să-i aresteze
stăpânul, ajungând astfel la
Gaeta sub protecţia lui Ladislau de Napoli.
Roma se afla sub controlul lui Ludovic al II-lea de Anjou, pe
care conciliul de la Pisa
îl recunoscuse ca rege al Neapolelui în locul lui Ladislau. În felul acesta, în
primăvara lui 1410, Alexandru al V-lea putea intra în Roma, unde a fost
ovaţionat de populaţia oraşului ca pontif roman. Gloria lui a durat însă puţin.
Cel care trăgea sforile în politica papei „de la Pisa” era, în realitate,
cardinalul napolitan Baldassare Cossa, care avea funcţia de legat al lui
Alexandru al V-lea la Bologna. Acesta
uneltea tot felul de intrigi pentru a-i lua locul. A fost uşor pentru el să-1
atragă la Bologna,
unde, la 3 mai, Alexandru al V-lea murea otrăvit, probabil, de Cossa. Acesta,
printr-un conclav reunit în grabă la 17 mai, era ales ca succesor al papei. A
fost consacrat în ziua de 25 a
aceleiaşi luni sub numele de Ioan al XXIII-lea şi, după un an, s-a instalat în
Roma, la Vatican[39].
Pentru Grigore al XII-lea, Roma era acum o adevărată iluzie,
dat fiind că, între timp, îşi pierduse şi doi dintre susţinători; Robert,
regele Germaniei, murise a doua zi după încoronarea lui Ioan al XXIII-lea, iar
Ladislau, dându-şi seama de abilitatea politică a lui Cossa, purta tratative
pentru ca acesta să nu i-l mai contrapună pe Ludovic al II-lea de Anjou, impus
prin conciliul de la Pisa.
Cei doi s-au pus de acord, declarându-şi reciproc
suveranitatea: Ladislau îl renega pe Grigore şi-l recunoştea pe Ioan ca ales
„prin har divin”; acesta îl numea ca magistrat al Bisericii de la Roma şi îl copleşea cu
diferite beneficii. Grigore era nevoit să fugă din Gaeta pe o corabie veneţiană
care, ocolind flota lui Cossa, reuşea să-1 aducă nevătămat la Rimini la Carlo Malatesta,
singurul nobil pe care mai putea conta.
Între timp, în toate părţile, în
special la Universitatea
din Paris, erau elaborate planuri peste planuri pentru a îndepărta schisma. O
posibilitate consta în aceea ca unul din cei doi papi, sau chiar amândoi, să
abdice în mod spontan. Sau ambii papi ar fi putut să accepte un arbitraj şi să
promită că se vor conforma deciziei luate în acest arbitraj. Însă ideea
acceptată de cei mai mulţi era aceea a reunirii unui conciliu universal, care
să fie în stare să depună unul sau pe ambii papi, chiar împotriva voinţei lor[40].
Ceea ce
s-a şi întâmplat mai târziu la Konstanz în anul 1414; Grigore al
XII-lea, chiar dacă nu a luat parte efectiv la lucrări, şi-a adus fără îndoială
contribuţia la buna desfăşurare acestuia, renunţând chiar la scaunul papal
pentru realizarea unităţii Bisericii. La
4 iulie 1415, Carlo Malatesta prezenta actul de renunţare a lui Grigore al
XII-lea; în semn de recunoştinţă pentru acest comportament demn, conciliul îl
invita pe demisionar să preia tronul episcopal de la Porto şi reprezentanţa
pontificală din regiunea Marche. Grigore a mulţumit adunării printr-o scrisoare
semnată simplu: „Angelo, cardinal-episcop”. A murit la Recanati, la 18 octombrie
1417 şi a fost înmormântat în domul din acel oraş.
capitolul iii
Încercări de refacere a unităţii
Primele
încercări de refacere a unităţii bisericeşti au fost cele ale forţei şi
violenţei. După câteva încercări care au rămas fără nici un rezultat (Clement
al VII-lea, conducător de trupe, va încerca să cucerească Roma cu ajutorul
mercenarilor bretoni în februarie – aprilie 1379), ideea îndepărtării schismei prin
violenţă a fost abandonată. Se pare că şi de această dată ideea convocării unui
conciliu rămâne calea cea mai potrivită pentru îndepărtarea schismei[41].
1. Conciliul
ca şi cale de rezolvare a schismei
Prin ambasadori, Benedict al XIII-lea
şi Grigore al XII-lea încep tratativele la Marsilia în 1407, pregătind calea unei întâlniri
personale. Iniţiativa va eşua, cu daune asupra reputaţiei amândurora, deoarece
începeau îndoielile asupra bunăcredinţei lor. La sfârşit, reprezentanţii
ambilor pontifi, ca şi marea parte a principilor, se vor sustrage ascultării
faţă de ei şi vor decide pentru anul 1409 o adunare universală a Bisericii la
Pisa[42]. Cu alte cuvinte, conciliul
a fost, în principal, opera a şapte cardinali care se revoltaseră împotriva lui
Grigore, pentru că acesta ridicase doi nepoţi ai săi la rangul de cardinal, şi
a altor şapte provenind din grupul de la Avignon şi adunaţi la Livorno, şi conceput ca un
compromis între cele două părţi (bucurându-se totodată şi de sprijin din partea
regelui Franţei şi al altor suverani). Practic, prelaţii din toată lumea
creştină erau invitaţi la un sinod care trebuia să-i oblige pe cei doi
adversari să abdice sau, dacă nu, să-i demită[43].
1.1. Conciliul
din Pisa
La 25 martie 1409, într-un climat deloc favorabil, s-au
deschis lucrările conciliului de la
Pisa care, până la urmă a crescut în importanţă, pentru că
toţi suveranii se convinseseră că era necesar să-şi trimită câte un
reprezentant, putându-se astfel conta pe prezenţa a 10 cardinali din anturajul
lui Benedict, a 14 din cel al lui Grigore, a 4 patriarhi, a 80 de episcopi, şi
a 27 de stareţi, precum şi a numeroşi
doctori în teologie şi drept canonic, dar şi a unor prelaţi care părăsiseră
reuniunea de le Perpignan. Adunarea era prezidată de decanul cardinalilor din
Poitiers, Guy de Maillesec. După cum se poate observa sinodul de la Pisa a avut un număr foarte
mare de participanţi şi dacă papa ar fi fost reprezentat aici, cu siguranţă că
acest sinod ar fi fost recunoscut ca ecumenic.
Încă din prima zi au fost citaţi în faţa conciliului cei doi
papi absenţi, aşteptaţi zadarnic până la 30 martie şi apoi declaraţi nesupuşi
faţă de hotărârea conciliului. Poziţia lui Grigore a fost apărată de Robert,
regele Germaniei. El a atras atenţia asupra nulităţii unui conciliu care nu era
convocat de papă, precizând că o eventuală demitere a pontifului ar fi fost
ilegală. Carlo Malatesta l-a apărat şi el pe Grigore, încercând să convingă
adunarea să-şi mute locul de desfăşurare a lucrărilor într-un oraş mai
convenabil pentru pontiful roman. Nu li s-a dat ascultare; conciliul a fost
declarat ca fiind (impropriu spus) ecumenic şi a avut loc fuziunea celor două
grupuri de cardinali într-un singur colegiu al cardinalilor, acesta refuzând să
se supună atât lui Benedict, cât şi lui Grigore[44].
La 5 iunie, patriarhul din Alexandria a dat citire sentinţei
care îi declara pe Pedro de Luna şi pe Angelo Correr demişi din funcţia lor
pontificală ca schismatici, fiind excluşi din comunitatea Bisericii, motiv
pentru care Sfântul Scaun trebuia considerat vacant. La zece zile după aceea,
cei 24 de cardinali au intrat în conclav şi, la 26 iunie, era ales în
unanimitate ca papă arhiepiscopul de Milano, Pietro Filargis din Creta. Acesta
a fost consacrat în catedrala din Pisa, la 7 iulie, luându-şi numele de Alexandru
al V-lea.
Intenţia noului pontif, care, conform Anuarului pontifical
trebuie considerat antipapă, la fel ca Benedict al XIII-lea, era de a prelungi
lucrările conciliului pentru a discuta probleme referitoare la o reformă a
Bisericii, dar participanţii erau obosiţi. Reuniunea a fost astfel închisă şi
totul a fost amânat până la următorul conciliu care ar fi trebuit să aibă loc
în 1412.
Situaţia din cadrul lumii creştine s-a înrăutăţit acum. La
nivel internaţional, deciziile conciliului de la Pisa nu au avut parte de o
aprobare generală, aşa cum se aşteptau cei mai entuziaşti dintre promotorii
lui. Specialiştii în drept canonic şi teologii au început să considere acea
adunare ca lipsită de orice fundament juridic, supranumindu-1 „conciliabul”. De
fapt, acum erau trei papi, fiecare din ei având susţinători în rândurile
clerului şi printre suverani. Grigore al XII-lea era susţinut de Italia,
Germania şi Europa de Nord, Benedict al XIII-lea de Spania, Scoţia, Sardinia,
Corsica şi de o parte din Franţa iar Alexandru al V-lea de cea mai mare parte
din Franţă şi de numeroasele ordine religioase susţinătoare ale reformei care
se lăsa, încă, aşteptată.
1.2. Conciliul din Konstanz
După eşecul sinodului din Pisa, în
urma căruia, în loc de doi papi, erau acum trei, neştiindu-se care este cel
adevărat, situaţia devenise total insuportabilă. Dificultăţile cele mai mari în
refacerea unităţii Bisericii nu veneau atât din partea antipapilor, cât mai
mult din situaţiile şi conjuncturile politice, ce nu favorizau nicidecum o
refacere a unităţii bisericeşti[45].
Confuzia
cauzată de schismă persista; toţi credeau că unica speranţă o reprezenta doar
un conciliu general. La 30 octombrie 1413, regele Germaniei Sigismund, în
numele creştinătăţii declara că situaţia existentă, cu trei papi care nu aveau
o autoritate concretă, nu mai putea fi tolerată, a convocat în mod oficial
suverani, cardinali, episcopi, stareţi şi patriarhi la un conciliu ecumenic
care se va deschide la
Konstanz, la 1 noiembrie 1414. Invitaţia se extindea şi la
cei trei papi, reuniunea propunându-şi să rezolve schisma, să condamne noile
erezii şi să reformeze Biserica. Ioan al XXIII-lea şi-a însuşit iniţiativa lui
Sigismund (în calitate
de papă „legitim”) pentru a da o orientare ecleziastică evenimentului şi,
la 9 decembrie, a anunţat convocarea conciliului printr-o enciclică, precizând
că el trebuia considerat ca o continuare a celui de la Pisa. Grigore al
XII-lea a refuzat să recunoască validitatea unei asemenea convocări iar
Benedict al XIII-lea 1-a imitat întocmai[46].
Ioan al XXIII-lea era
destul de mulţumit de comportarea celor doi rivali şi, primind de la Sigismund asigurări
asupra securităţii persoanei sale, fiind totodată sigur că majoritatea prelaţilor vor fi de partea sa, a pornit
la drum spre Konstanz, făcându-şi, la 28 octombrie 1414, o intrare triumfală în
oraş, în fruntea unui alai impunător. Treptat, soseau şi diferiţii
reprezentanţi ai Europei creştine, într-un total de 1800 de persoane, printre
care teologi, episcopi, arhiepiscopi, patriarhi şi 29 de cardinali, ca şi
ambasadori ai mai multor suverani. Conciliul a fost declarat deschis la 5
noiembrie, dar lucrările au început abia după zece zile, pentru a da
posibilitate tuturor participanţilor să ajungă la Konstanz. Primele
şedinţe s-au ţinut sub conducerea lui Ioan al XXIII-lea. Sigismund, încoronat
ca împărat la Aachen,
la 8 noiembrie, a sosit abia în ajunul Crăciunului şi, prin prezenţa sa,
conciliul a căpătat aspectul caracteristic al schimbărilor ieşite din comun.
Însă abia ajuns la Konstanz, se convinge că
participanţii nu-i erau chiar atât de favorabili. Aici este decis un lucru nou:
nu se va mai vota individual, ci pe naţiuni, după exemplul universităţilor
medievale, adică fiecare din cele „patru naţiuni conciliare”,
independent de numărul membrilor, să nu aibă decât un vot; al cincilea trebuie
să-1 aibă colegiul cardinalilor. Se vor forma cinci naţiuni: germană, franceză, engleză,
italiană şi colegiul cardinalilor. Astfel este anulată preponderenţa
numeroşilor prelaţi italieni care erau de partea lui Ioan al XXIII-lea. În
afară de aceasta, a fost decis ca pentru această ocazie să aibă drept de vot în
cadrul fiecărei naţiuni nu numai episcopii, ci şi teologii, canoniştii şi
ambasadorii principilor[47]. Aceasta însemna că autoritatea
decizională o deţinea conciliul în plenul său şi nu unul dintre cei trei papi
al căror primat era, practic, neluat în seamă, astfel încât, în primele
şedinţe, a fost negat principiul divin al suveranităţii pontificale. Era o
lovitură puternică îndreptată împotriva tronului de la Roma şi a fost în joc însuşi
viitorul papalităţii.
Cu toate
acestea, Grigore al XII-lea şi-a trimis ambasadorul la Konstanz, pe cardinalul
Giovanni Dominici din Ragusa, şi a comunicat adunării că era gata să
demisioneze dacă şi ceilalţi doi pontifi ar fi făcut la fel, cerând doar ca
Ioan al XXIII-lea să nu mai conducă lucrările conciliului. Adunarea a
considerat îndreptăţită cererea lui Grigore şi papa „de la Pisa” şi-a jucat cu măiestrie
rolul. La 2 martie 1415, a
dat citire unei „cedări”, a îngenuncheat în faţa altarului, jurând că singurul
lui ţel era pacea Bisericii şi încetarea schismei. A fost o scenă de-a dreptul
teatrală, interpretată cu talent, pentru că în jurul persoanei sale, printre
participanţi, începuseră să circule zvonuri negative, şi el nu se mai simţea în
siguranţă. Ducele de Austria 1-a ajutat să fugă, şi Ioan şi-a găsit adăpost la Schaffhausen (sperând astfel adunarea să se dizolve),
reclamând de acolo intrigile şi prejudecăţile membrilor acestui conciliu care,
în opinia lui, violase prerogativele pontificale[48].
Intervenise
un moment de criză în desfăşurarea reuniunii fiind nevoie de întreaga
diplomaţie politică a lui Sigismund, ca şi de autoritatea religioasă a
cardinalului Pierre d’Ailly,
pentru a împiedica o dizolvare a conciliului.
În realitate, mulţi considerau că
acest conciliu dăduse deja faliment. Şi, de fapt, nu se putea accepta sub nici
un motiv ceea ce se prefigura la orizont: alegerea unui al patrulea papă. În
acest moment deosebit de dificil Jean Gerson, celebrul cancelar al
universităţii din Paris, şi cardinalul Pierre d’Ailly vor şti să menţină
conciliul unit. La data de 23 martie, cancelarul Gerson, într-un mare discurs prezintă
teoria conciliară şi consecinţele ei pentru situaţia concretă. Orice membru al
Bisericii trebuie să presteze ascultare conciliului ecumenic, inclusiv papa.
Este adevărat că un conciliu nu poate aboli plinătatea puterilor papale; poate
însă să le limiteze atunci când binele Bisericii o cere. Legătura lui Cristos
cu Biserica este indisolubilă, nu însă şi cea a papei cu dânsa. Acestea sunt
ideile fundamentale pe care, în data de 6 aprilie, conciliul le exprimă în
faimosul decret Sacrosancta: conciliul
ecumenic reunit la Konstanz
reprezintă întreaga Biserică; puterea lui îi vine direct de la Cristos; toţi, chiar şi
papa, îi datorează ascultare în materie de credinţă, de unitate a Bisericii, de
reformă în „cap” şi în „membre”[49]. Din punct de vedere teologic,
principiul însă nu putea fi susţinut, dar în disperarea lor Părinţii conciliari
nu reuşeau să găsească nimic mai bun. Ioan al XXIII-lea este găsit, adus înapoi
la Konstanz
şi depus. Înţelegând că nu mai are nici o şansă, el se va resemna. Astfel este
înlăturat unul din cei trei papi.
Conciliul s-a ocupat apoi de pontiful din Roma, Grigore al
XII-lea. Acesta a avut o comportare plină de demnitate: la 15 iunie 1415, 1-a
însărcinat pe prietenul şi protectorul său, Carlo Malatesta, să comunice
adunării că va abdica neîntârziat. În plus, pentru a da conciliului o amprentă
oficială, cu adevărat ecumenică, Grigore, ca singurul papă autentic, convoca
din acea zi conciliul prin legatul său, cardinalul Dominici, făcând astfel ca
documentele adoptate după aceea de adunare să fie legitime. De atunci, Biserica
a considerat conciliul de la
Konstanz ca fiind cu adevărat ecumenic.
În ce-l privea, Grigore al XII-lea
îşi va păstra titlul de cardinal de Porto. Moare în anul 1417, cu o lună
înainte de alegerea lui Martin al V-lea. Mulţi au văzut în abdicarea sa un semn
că el fusese adevăratul papă[50].
Acum rămânea
numai Benedict al XIII-lea. Neobositul împărat Sigismund merge personal la el, la Perpignan, pentru a-1
determina să abdice. Benedict, însă, rămâne ferm în convingerea că dreptul este
de partea sa, şi pentru aceasta nu va accepta. Atunci spaniolii, care erau
unicii ce-1 urmau, se desprind de el, lăsându-l singur. În timp
ce el părăsea Franţa (de teamă să nu aibă aceeaşi soartă ca Ioan al XXIII-lea)
şi se instala în castelul fortificat din Peniscola, în Valencia, adunarea,
luând act de refuzul său de a abdica, îl declara, la 26 iulie 1417, decăzut din
demnitatea pontificală ca schismatic şi eretic. Chiar dacă Benedict al XIII-lea a continuat în mod
oficial să se considere papă, conciliul a considerat că schisma era acum
încheiată, şi s-a ocupat de pregătirile pentru conclavul în care trebuia să fie
ales noul papă legitim. În mod excepţional, vor avea drept de vot, în afară de
cei 23 de cardinali, 6 reprezentanţi ai fiecăreia dintre cele şase naţiuni (ca urmare a faptului că s-au desprins
de Benedict, spaniolii vor intra în conciliu ca a şasea naţiune). A rămas
totuşi valabilă recomandarea făcută de Grigore al XII-lea ca alesul să
întrunească voturile a două treimi dintre cei prezenţi.
Se pare că
o asemenea compoziţie a forului elector generase încă de la bun începu unele
temeri privind un conclav deosebit de dificil. Cardinalii intră în conclav pe data de 8 noiembrie
1417 iar trei zile mai târziu îl aleg papă pe cardinalul – diacon Otto Colonna, născut la Genazzano în 1368, numit cardinal de Inocenţiu al
VII-lea, intervenise în conciliul de la Pisa, susţinându-1 apoi pe
Ioan al XXIII-lea până la fuga acestuia la Schaffhausen.
Titularizat imediat preot şi consacrat episcop, la 21
noiembrie a fost încoronat în catedrala din Konstanz sub numele de Martin al
V-lea. În felul acesta, după 39 de ani, Biserica îşi restabilea unitatea sub un
singur suveran pontif[51].
Ioan al XXIII-lea este scos mai apoi
din închisoare de Martin al V-lea şi numit cardinal de Frascati, dar va muri la
puţin timp după numire. Cosimo de’Medici îl va pune pe Donatello să-i
construiască la Florenţa
un baptisteriu pe care se poate citi această inscripţie prudentă: „Baldassare
Cossa, Ioan al XXIII-lea, care un timp a fost papă”. Benedict al XIII-lea va
locui în castelul din Peniscola, lângă Valencia, şi va continua să poarte
însemnele papale. Regele de Aragon, Alfons al V-lea, îl tolerează cu scopul de
a putea exercita, dacă se va ivi ocazia, vreo presiune asupra adevăratului
papă. Alfons va face astfel ca la moartea lui Benedict al XIII-lea în anul 1423
să-i urmeze un canonic de Barcelona, cu numele de Clement al VIII-lea[52].
2. Refacerea unităţii Bisericii
Marea Schismă a fost rezolvată – cu toate că în viitor
se întrevedea o nouă problemă. Un conciliu a depus trei papi. Înseamnă aceasta
că conciliile erau superioare papilor?
La o serie de astfel de întrebări, precum şi de alte
câteva probleme care au apărut legate de această refacerea a unităţii Bisericii
s-au ocupat numeroşi teologi care s-au situat fie de partea conciliului şi
implicit de puterea acestuia de a destitui pe papă, fie împotriva conciliului,
situându-se de partea papei.
Încă din 1378 şi 1380, patru
cardinali (Flandrin, Ameilh, Sortenac, Barriere) şi doi dominicani au scris
diferite tratate pentru a demonstra că, din punct de vedere juridic şi
ecleziologic, conciliul nu putea fi convocat; mai mult, era inutil pentru a rezolva
problema. Juridic, ei afirmă: conciliul poate fi convocat doar de papă, exclusă
fiind astfel orice altă autoritate bisericească sau laică. Conciliul este
inutil deoarece are o putere doar consultativă, şi nu deliberativă; pe lângă
aceasta, nu poate judeca ceea ce au făcut cardinalii în conclav, deoarece nici
o normă nu-i concede o astfel de facultate. Ecleziologic, cei care pretind
conciliul, identificând cardinalii cu Romana
Ecclesia şi aceasta cu Ecclesia
universalis, ce nu poate greşi în chestiuni legate de credinţă, pretind că
toţi trebuie să creadă de necessitate
salutis cele afirmate de cardinali referitor la adevăratul papă.
Împotriva acestor teze,
Konrad de Gelnhausen şi Henrich de Langenstein (1380-1381), afirmă: juridic,
conciliul este posibil, mai mult, necesar chiar din punct de vedere moral,
deoarece ne găsim într-o stare de necesitate, când legea încetează. Din acest motiv,
conciliul poate fi convocat de o autoritate inferioară papei. Ecleziologic, ei
afirmă că numai conciliul, ca şi reprezentant al Bisericii universale, nu poate
greşi în ceea ce priveşte credinţa, ceea ce nu se verifică pentru papă şi
cardinali, care pot cădea în erezie. Atunci când papa nu există (este eretic
sau a decedat), conciliul, pentru actele sale, primeşte puterea direct de la Cristos, ceea ce face ca
actele sale să fie valide.
Mult mai clar se exprimă în
acest sens decretul Sacrosancta, din
6 aprilie 1415, emis de Conciliul de la Konstanz:
Sfântul sinod de la Konstanz, constituit în conciliu general, reunit
în chip legitim în Duhul Sfânt întru lauda lui Dumnezeu atotputernicul, spre
înlăturarea schismei actuale, spre unirea şi reformarea Bisericii lui Dumnezeu
în capul şi în mădularele sale, pentru a ajunge mai uşor la unire şi la
reformarea Bisericii lui Dumnezeu, porunceşte, defineşte şi declară
următoarele:
Mai întâi, că acest sinod, adunat în chip legitim în Duhul
Sfânt, constituind conciliu general şi reprezentând Biserica catolică
luptătoare, primeşte puterea nemijlocit de la Cristos; orice om, de
orice stare şi rang, chiar şi papa, are îndatorirea să i se supună în orice
lucru privitor la credinţă şi la înlăturarea schismei mai sus-amintite, precum
şi la reformarea Bisericii lui Dumnezeu în capul şi în mădularele sale [...].
CONCLUZIE
Perioada „Marii schisme papale”, marchează cu
siguranţă punctul cel mai de jos din întreaga istorie medievală a papalităţii.
Deşi creştinătatea avusese de mai multe ori prilejul de a fi martora luptelor
dintre doi candidaţi la tronul petrin, niciodată însă aceste dispute nu au
durat atât de mult ca în această perioadă. Astfel, Biserica a ajuns să fie
împărţită în funcţie de interesele faţă de Roma sau faţă de Avignon, ura şi
discordiile fiind împrăştiate din cele două reşedinţe pontificale în toate
provinciile; de la cele două Curii, în toate bisericile. Excomunicările
erau azvârlite în toate direcţiile, ceea ce anatemiza un papă, anula celălalt,
şi invers. Cei doi emit bule îndemnând la cruciadă unul împotriva altuia.
Poporul creştin suferea (atunci a fost compusă liturghia pentru unitatea
creştinilor). Totul conducând în cele
din urmă la pierderea respectului faţă de papalitate în detrimentul Bisericii.
Numai puţin importantă a fost
„provocarea” lansată de conciliul din Konstanz, cea referitoare la puterea
părinţinlor conciliari de a depune un papă. La această provocare papa Grigore
al XII-lea, a ştiut să răspundă dând dovadă de foarte mult tact. Acesa s-a
aliniat din propria voinţă, în numele unităţii Bisericii (ceea ce a fost, fără
îndoială, în mare parte, un merit al său), la deciziile conciliului. Pe de altă
parte, faptul că el s-a simţit dator să convoace din nou un conciliu care se
afla în plină desfăşurare, dar nul din punctul de vedere al dreptului canonic,
şi că doar după ce a făcut aceasta şi-a prezentat demisia, arată că, în adâncul
sufletului, el nu s-a recunoscut niciodată inferior conciliului.
Pe de altă parte, pontiful
legitim care i-a urmat la tronul Romei, Martin al V-lea, va pune în valoare
acţiunea lui Grigore, neaprobând conciliul în întregul său şi renegând în cele
din urmă decretele contrare primatului divin al papei; la fel se va comporta şi
Eugen al IV-lea, confirmând hotărârile conciliului de la Konstanz, aşa încât
„demnitatea şi primatul Sfântului Scaun” roman erau salvate.
Prin urmare, datorită
atitudinii nobile a lui Grigore al XII-lea, va fi menţinut conceptul pontifului
coborâtor din Petru, consolidat în figura „papei-rege”, care nu se va prăbuşi
nici chiar în faţa reformei luterane şi va fi apt să se consolideze prin
„contrareformă”.
BIBLIOGRAFIE
Comby J., Pour lire L 'Histoire de L
'Eglise.I Des origines au XVe
siecle, trad. română, Să
citim istoria Bisericii, I
De la origini până în secolul al XV-lea, tr. M. VOICU, ARCB, Bucureşti
1999.
Fournier F., La Papaute devant l’histoire, II, De Gelase II (1118) jusqu’a nos jours, Libraire Arthur Savaete,
Paris 1900.
Horia V., Dicţionarul papilor, Saeculum, Bucureşti 1999.
Jedin H., Handbuch der Kirchengeschiche, V Das Hochmittelalter, Verlag Herder, Freiburg 1968, trad. it. Storia della chiesa V Civitas medievale, Jaca Book, Milano
1976.
Platon A. F.-L. Rădvan, De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul din
Nantes, Polirom, Iaşi 2005.
Rendina C., I papi. Storia e segreti, Newton Compton 1983, trad. rom. Papii. Istorie şi secrete: izvoare de istorie medievală: secolele
V-XVI, tr. R. Gâdei,
Bic All, Bucureşti 2003.
Zimmermann H., Das Papsttum im
Mittelalter. Eine popstgeschichte im spiegel der Historiographie, Verlang
Eugen Ulmer, Stuttgart 1981, trad. rom. Papalitatea în Evul Medi: o istorie
a pontifilor romani din perspectiva istoriografiei, tr. A.C. Dincă, Polirom, Iaşi 2004.
Knowles M.D. –Obelensky D., Nouva storia della chiesa, II, Il Medio Evo,trad. din fr., tr. A.M. Berti, Marietti, Torino 1971.
Dumea
E., Teme de istorie a Bisericii, Sapientia, Iaşi 2002.
Hertling L., Geschichte der
Katolischen Kirche, Ed. Morus-Verlag, Berlin 1967; trad. rom. Istoria
Bisericii, tr. E. DUMEA, Ed. Ars Longa, Iaşi 2006.
Paschini P., I papi nella storia,
Coletti, Roma 1961.
Lortz J., Storia della Chiesa
considerata in prospettiva di storia delle idee, Vol. I: Antichita e
Medioevo, Paoline, Roma 1980.
Hill J., New Lion Handboock: the history of Christianity, Lion Hudson,
Oxford 2007, trad. rom. Ghid al istoriei
creştinismului, tr. A. Năbădan,
Casa Cărţii, Oradea 2008.
Cf. H. Jedin, Storia della chiesa..., 394.
