În 1849 scriitoarea engleză Charlotte Bronte (1816 - 1855) a publicat romanul social Shirley, care începe prin a prezenta situaţia diaconilor* anglicani în secolul XIX.
<În anii din urmă, o ploaie deasă de diaconi s-a abătut asupra părților de nord ale Angliei: îi găsești puzderie pe dealuri; fiecare parohie are parte de unul sau mai mulți, sînt destul de tineri ca să poată fi foarte activi, și s-ar cuveni să facă tare mult bine. Dar nu despre anii din urmă are să fie vorba. Ne vom întoarce la începutul acestui secol: anii din urmă - anii de-acum - sînt prăfuiți arși de soare, închiși, arizi. Vom ocoli amiaza - o vom uita la vremea siestei, vom petrece miezul zilei dormind - și vom visa despre zori.
(...)
În anii din urmă, zic, prin părțile de nord ale Angliei a ploua cu diaconi; dar în una mie opt sute unsprezece-doisprezece un asemenea potop nu se abătuse pe acolo. Diaconii erau rari pe atunci: nu ființa nici un Ajutor pastoral, nici o Asociație a diaconilor care să întindă o mînă de sprijin bătrînilor parohi** și protoerei*** și să le ofere mijloace pentru a plăti un coleg tînăr și viguros, ieșit de la Oxford**** sau Cambridge*****. Urmașii de azi ai apostolilor, ucenici ai doctorului Pusey (1) și unelte ale Propagandei (2), pe vremea aceea abia se cloceau sub păturile molcuțe ale leagănelor, sau erau supuși purificării prin botez în ligheanul lavoarului. Uitîndu-te la oricare dintre acești prunci nuputeai bănui că dublele volănașe plisate ale bonetei încingeau fruntea unui dinainte hărăzit, anume blagoslovit ca urmaș al sfinților Pavel, Petru și Ioan; nici nu puteai prevedea în faldurile lungii cămășuțe de noapte stiharul alb în care avea să muștruluiască mai tîrziu, cu toată severitatea, sufletele enoriașilor săi, și să-l uluiască închip straniu pe preotul de modă veche, cînd aveau să-și fîlfîîe veșmîntul ca o cămeșoaie ce nu fluturase pînă atunci mai sus decît pupitrul.
Totuși, chiar și în vremurile acelea de lipsă, se mai întîlneau diaconi: planta prețioasă era rară, dar se putea găsi.
(...)
(1) Edward Bouverie Pousey (1800-1882), teolog englez, creatorul mișcării ritualiste, care a dus o fracțiune a bisericii anglicane spre catolicism.
(2) Congregație întemeiată și organizată de papa Grigore al XV lea (1622), pentru propagarea catolicismului în țările păgîne.>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, traducere D.Mazilu, vol. I, ed. Clip Impex SRL, București, 1993, pp. 5-6.
NOTE M.T.
*diacon=Rang inferior preotului în ierarhia bisericească.
**paroh=Preot conducător al unității teritoriale bisericești.
***protoereu=Preot conducător al mai multor parohii.
****Oxford=Orășel universitar englezesc cu tradiție medievală.
*****Cambridge=Orășel universtar englezesc cu tradiție medievală.
joi, 14 februarie 2013
luni, 11 februarie 2013
Evaluarea unui trib de amerindieni de către autoritățile americane în secolul XX (KESEY 1962)
În 1962 scriitorul american Ken Kesey (1935-2001) a publicat romanul său de mare succes One Flew over the Cuckoo”Nest. Cartea este scrisă la persoana I, naratorul fiind un metis, fiu al unui șef de trib amerindian din statul nord-vestic Oregon și al unei femei albe numită Bromden, al cărei nume l-a preluat în societatea americană. Bromden își amintește un episod din copilărie, când reprezentanți ai autorităților americane au venit să evalueze satul tribului, pe al cărui teritoriu se preconiza construirea unui baraj.
<(...)
...și-am cam zece ani și-s în fața colibei, presărând sare pe somoni, înainte să-i întind la uscat pe lesele din spatele casei, cînd văd o mașină cotind-o de pe șosea și apropiindu-se în salturi prin salvie, peste făgașele de căruță, trăgînd după ea nori de pulbere roșie, ca niște vagoane de marfă.
Mă uit cum se opintește automobilul la deal și se oprește puțin mai jos de ograda noastră și colbul continuă să vină peste el, împroșcînd în toate direcțiile și-n cele din urmă așezîndu-se pe tulpinile de salvie și săpunariță dimprejur, făcîndu-le să arate ca niște așchii roșii și fumegînde ale unei dărîmături. Mașina rămîne așa pînă se mai așează colbul, sclipind în soare. Știu că nu pot fi turiști cu aparate de fotografiat. căci ei nu se încumetă niciodată să vină așa de-aproape de sat, pentru că-și închipuie probabil că noi scalpăm și ardem oamenii de vii pe-un rug. N-au habar că unii dintre oamenii noștri-s avocați în Portland, probabil că nici nu m-ar crede de le-aș spune-o. De fapt chiar unul din unchii mei s-a făcut avocat de-adevăratelea, și Tătuca zice că asta numai ca să dovedească ce poate, deși ar fi preferat să prindă și el somonii cu prăjina în prag de toamnă.Tătuca zice că dacă nu iei seama, oamenii te silesc într-un fel sau altul să faci ceea ce socotesc ei că trebuie să faci, ori să te îndărătnicești ca un catîr și să faci toate pe dos, în ciuda lor.
Ușile automobilului se deschid toate deodată și trei oameni coboară din el, doi din față și unul din spate. Urcă poteca spre cătunul nostru și văd acum că primii-s bărbați în costume albastre, iar cel din spate e-o femeie bătrînă cu părul alb îmbrăcată-n haine țepene și groase ca o armură. Tustrei pufăie pe nări și-s leoarcă de sudoare pînă cînd reușesc să iasă din cîmpul de salvie și să intre în ograda noastră desțelenită.
Primul bărbat se oprește și-și rotește privirea peste sat. E mic și-ndesat și are pe cap o pălărie albă de fetru. Clatină din cap spre pîlcul de colibe pescărești dărăpănate și mașini de ocazie și cotețe de pui și motociclete și cîini.
-Ai văzut vreodată, de cînd ești pe lume, așa ceva? Spune, ai mai văzut? Zău așa, ai mai văzut?
Își scoate pălăria cu obada mare și-și tamponează scăfîrlia ca o minge roșie c-o batistă, grijuliu, ca și cînd s-ar teme să nu-și șifoneze ceva - ori batista, ori smocul de păr umed și ațos.
-Îți poți închipui ce oameni vor să trăiască astfel? Spune, John, îți închipui?
Vorbește tare, nefiind obișnuit cu mugetul cascadei. John e lîngă el, are o mustață deasă și căruntă, urcată pînă sub nas ca să-l apere de mirosului peștelui pe care-l pregătesc eu. E leoarcă de sudoare pe obraji și pe grumaz, și se vede transpirația și pe spatele costumului albastru. Ia note într-un carnețel, și se tot răsucește în cerc, uitîndu-se la coliba noastră, la mica grădină, la rochiile de sărbătoare roșii, verzi și galbene ale mamei, atîrnate pe-o frînghie - continuă să se rotească într-un cerc complet și se întoarce cu ochii la mine, mă privește de parcă atunci m-ar vedea pentru prima dată, eu numai la cîțiva pași de el. S-apleacă spre mine, mă măsoară c-un ochi și-și ridică mustața sub nas de parcă eu aș puți și nu peștele.
-Unde crezi că-s părinții lui? întrebă John. În colibă? Ori afară la cascadă? Am putea să discutăm cu omul chestia asta dacă tot sîntem aici.
-Eu unul nu mă vîr în cocioaba aia, zice grăsanul.
-În cocioaba aia, repetă John prin mustață, șade căpetenia tribului, Breckenridge, omul cu care-am venit să tratăm, nobilul conducător al acestor oameni.
-Să tratăm? Nu conta pe mine, nu-i treaba mea. Eu-s plătitt ca să evaluez, nu ca să fraternizez.
Asta-l face pe John să-i răspundă c-un hohot de rîs.
-Adevărat. Dar cineva trebuie să le aducă planurile guvernului.
-De nu știu deja, o s-o afle în curînd.
-Ar fi simplu să intrăm și să vorbim cu el.
-În împuțenia aia? Păi, pun rămășag pe ce vrei că-n cocioaba aia mișună gîndacii. Se zice că dărăpănăturile ăstea de chirpici întotdeauna adăpostesc o-ntreagă civilizație între pereții lor. Și ce zăpușeală, Doamne sfinte, ce să-ți mai spun. Pun rămășag că-i un adevărat cuptor acolo înăuntru. Privește cît e de fript micuțul Hiawatha de colo. Ho-ho. Ars bine pe ambele părți.
Rîde și se tamponează pe creștet și, cînd femeia îl privește, se oprește din rîs. Își drege glasul și scuipă-n drum, apoi se duce și se-așază în leagănul pe care Tătuca mi l-a făcut mie într-un ienupăr, și rămîne să se legene ușor înainte și-napoi, făcîndu-și vînt cu pălăria.
Cuvintele lui mă fac tot mai furios, cu cît mă gîndesc la ele. El și John continuă să discute despre casa noastră și despre sat și proprietăți și cam cît valorează, și-mi dă prin cap că ei vorbesc despre chestiile astea împrejurul meu pentru nu-și închipuie că eu știu englezește. Probabil că vin de undeva din răsărit unde oamenii nu știu nimic despre indieni decît ceea ce văd prin filme. Mă gîndesc cît s-or simți de rușinați cînd vor descoperi că-nțeleg ce și-au vorbit.
Îi mai las să zică o vorbă, două despre căldură și cocioabă, apoi mă scol și-i zic grăsanului în cea mai școlită engleză că locuința noastră de chirpici e mai răcoaroasă decît casele lor de la oraș, cu mult mai răcoroasă. „Știu cu siguranță că-i mai răcoare decît la școala unde mă duc, ori decît în sala de cinema din Cataracte cu reclama ei scrisă cu litere ca niște țurțuri cum c-ar fi răcoare înăuntru!”
Și-s gata să le spun că, dacă binevoiesc să intre, am să-l aduc pe Tătuca de pe parapetul cascadei, cînd bag de seamă că nu m-au auzit. Nici măca nu se uită la mine. Grăsanul se leagă înainte și înapoi, privind în jos, peste creasta de lavă, spre locul unde stau postați oamenii pe palisadele de deasupra cascadei, niște mogîldețe în cămăși de pled, pierdute în aburul depărtării. Din cînd în cînd vezi cum cîte unul dintre ei năpustește brațul și face un pas înainte ca un spadasin, și-apoi trage afară lancea de patru metri, în furculiță, ca altul de parapet să-i smulgă de pe ea somonul străpuns. Grăsanul se uită la oamenii ce stau pe locurile lor în perdeaua de apă de zece metri și clipește din ochi și mormăie ori de cîte ori careva zvîrle cangea înainte.
Ceilalți doi, John și femeia, au rămas în picoare. Nici unul nu dă semne c-ar fi auzit vreun cuvînt spus de mine; de fapt, privesc cu toții în altă parte, ca și cînd ar fi dorit ca nici măcar să nu fi fost acolo.
Și totul încremenește și rămîne suspendat astfel vreme de-un minut.
Am sentimentul ciudat că soarele se revarsă și mai fierbinte pe ăștia trei. Toate celelalte arată ca de obicei - puii țopăind pe iarba de pe casele de chirpici, lăcustele sărind din tufă-n tufă, muștele stîrnite-n norii negri în jurul leselor cu pește de niște copilandri cu mănunchiuri de salvie, toate ca-n orice altă zi de vară. Afară de soarele ce arde în capul celor trei străini, care se face deodată al naibii de strălucitor, mai ceva ca de obicei, de le pot zări și... cusăturile unde sunt încleiați. Și-aproape că zăresc mașinăria din ei preluînd cuvintele pe care tocmai le-am rostit și-ncercînd să le potrivească ici sau colo, într-un loc sau altul, și cînd constată că acele cuvinte n-au un loc dinainte stabilit unde să se lipească, mașinăria din ei se leapădă de cuvinte de parcă nici n-ar fi fost rostite.
Tustrei rămîn încremeniți în vreme ce se desfășoară toate astea. Chiar și leagănul s-a oprit, pironit într-un unghi mort de razele soarelui, cu grăsanul încremenit în el ca o păpușă de cauciuc. Apoi bibilica lui Tătucu se trezește sus, în crengile ienupărului, observă că-s străini la noi și -ncepe să latre la ei ca un dulău, așa că vraja se destramă.
Grăsanul scoate-un răcnet și sare din leagăn și se retrage cîțiva pași prin colb, cu pălăria ridicată împotriva soarelui, ca să vadă ce-i acolo în ienupăr de face atîta tărăboi. Cînd vede că nu-i decît de o găinușă împestrițată scuipă pe jos și-și pune pălăria pe cap.
-Personal, cred sincer, zice el, că orice sumă am oferi pentru... metropola asta, ar fi prea destul.
-Poate. Dar tot cred c-ar trebui să facem un mic efort și să vorbim cu căpetenia...
Venerabila doamnă îl întrerupe călcînd apăsat înainte:
-Nu.
Ăsta-i primul cuvînt scos de ea.
-Nu, repetă din nou, într-un fel care mi-o remintește pe Sora șefă.
Își ridică sprîncenele și evaluează locul. Ochii i se rostogolesc ca numerele pe ecranul unei socotitoare: se uită la rochiile mamei întinse cu grijă pe frînghie și clatină din cap.
-Nu. Azi nu vorbim cu căpetenia. Nu încă. Socot că... sînt și eu o dată de acord cu Breckenridge. Numai că din alte motive. Ți-amintești din datele pe care le avem că nevasta nu-i indiancă, ci albă? Albă. O femeie de la oraș. O cheamă Bromden. El i-a luat numele, nu ea pe-al lui. Mda, cred că dacă plecăm acum și ne reîntoarcem în oraș, răspîndind, firește, printre orășeni vestea despre planurile guvernului în hidroenergetic în locul acestei îngrămădiri de cocioabe de lîngă cascadă, și-apoi batem o ofertă la mașină - trimițînd-o ca din greșeală nevestei, înțelegi? Presimt c-atunci misiunea ne va fi mult mai ușoară.
Privește-n depărtare spre oamenii de pe schelele vechi, șubrede și întortocheate care-au crescut și s-au ramificat în toate direcțiile printre stîncile cascadei de sute de ani.
-Pe cînd, dacă ne întîlnim acum cu bărbatul și-i facem din senin o propunere, s-ar putea să nu ne alegem decît cu o doză de încăpățînare prostească de indian Navajo și cu dovezi de iubire pentru - presupun că trebuie să-l numim - propriul cămin.
Dau să le spun că el nu-i indian Navajo, dar mă gîndesc ce rost are, dacă tot nu m-ascultă? Nici nu le pasă din ce trib e el.
Femeia zîmbește și dă din cap spre cei doi bărbați, cîte-un surîs și-o încuviințare din cap spre fiecare, și privirea ei îi trezește la viață și e o pornește bățoasă înapoi spre mașina lor, sporovăind c-o voce vioaie și tînără:
-Cum obișnuia să sublinieze profesorul meu de sociologie: „Există în general în fiece situație o persoană a cărei putere nu-i bine să o subestimezi”.
Și se întoarce la mașina lor și pleacă, iar eu rămîn acolo întrebîndu-mă dacă măcar m-au zărit.
(...)>
<(...) S-a făcut și el mai prudent, asta-i tot. Așa ca Tătuca, atunci cînd și-a dat seama că nu poate birui ceata aia de la oraș care convinsese guvernul să ridice acolo barajul pentru că le aducea bani și un loc de muncă și pentru că-n felul ăsta scăpau și de satul nostru: tribul ăla de indieni pescari n-avea decît să-și ia în spinare colibele puturoase și cele două sute de mii de dolari și să se care în altă parte! Tătuca fusese isteț că semnase hîrtiile; n-avea nimic de cîștigat dacă dădea ofertei lor cu picorul. Guvernul tot ar fi pus laba pe locul nostru, mai curînd sau mai tîrziu; așa măcar tribul era bine plătit. Fusese lucrul cel mai deștept. (...)>
SURSA
Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci, traducere de M. Pop-Corniș, editura Alcris, București, 1992, pp. 195-199, 165.
<(...)
...și-am cam zece ani și-s în fața colibei, presărând sare pe somoni, înainte să-i întind la uscat pe lesele din spatele casei, cînd văd o mașină cotind-o de pe șosea și apropiindu-se în salturi prin salvie, peste făgașele de căruță, trăgînd după ea nori de pulbere roșie, ca niște vagoane de marfă.
Mă uit cum se opintește automobilul la deal și se oprește puțin mai jos de ograda noastră și colbul continuă să vină peste el, împroșcînd în toate direcțiile și-n cele din urmă așezîndu-se pe tulpinile de salvie și săpunariță dimprejur, făcîndu-le să arate ca niște așchii roșii și fumegînde ale unei dărîmături. Mașina rămîne așa pînă se mai așează colbul, sclipind în soare. Știu că nu pot fi turiști cu aparate de fotografiat. căci ei nu se încumetă niciodată să vină așa de-aproape de sat, pentru că-și închipuie probabil că noi scalpăm și ardem oamenii de vii pe-un rug. N-au habar că unii dintre oamenii noștri-s avocați în Portland, probabil că nici nu m-ar crede de le-aș spune-o. De fapt chiar unul din unchii mei s-a făcut avocat de-adevăratelea, și Tătuca zice că asta numai ca să dovedească ce poate, deși ar fi preferat să prindă și el somonii cu prăjina în prag de toamnă.Tătuca zice că dacă nu iei seama, oamenii te silesc într-un fel sau altul să faci ceea ce socotesc ei că trebuie să faci, ori să te îndărătnicești ca un catîr și să faci toate pe dos, în ciuda lor.
Ușile automobilului se deschid toate deodată și trei oameni coboară din el, doi din față și unul din spate. Urcă poteca spre cătunul nostru și văd acum că primii-s bărbați în costume albastre, iar cel din spate e-o femeie bătrînă cu părul alb îmbrăcată-n haine țepene și groase ca o armură. Tustrei pufăie pe nări și-s leoarcă de sudoare pînă cînd reușesc să iasă din cîmpul de salvie și să intre în ograda noastră desțelenită.
Primul bărbat se oprește și-și rotește privirea peste sat. E mic și-ndesat și are pe cap o pălărie albă de fetru. Clatină din cap spre pîlcul de colibe pescărești dărăpănate și mașini de ocazie și cotețe de pui și motociclete și cîini.
-Ai văzut vreodată, de cînd ești pe lume, așa ceva? Spune, ai mai văzut? Zău așa, ai mai văzut?
Își scoate pălăria cu obada mare și-și tamponează scăfîrlia ca o minge roșie c-o batistă, grijuliu, ca și cînd s-ar teme să nu-și șifoneze ceva - ori batista, ori smocul de păr umed și ațos.
-Îți poți închipui ce oameni vor să trăiască astfel? Spune, John, îți închipui?
Vorbește tare, nefiind obișnuit cu mugetul cascadei. John e lîngă el, are o mustață deasă și căruntă, urcată pînă sub nas ca să-l apere de mirosului peștelui pe care-l pregătesc eu. E leoarcă de sudoare pe obraji și pe grumaz, și se vede transpirația și pe spatele costumului albastru. Ia note într-un carnețel, și se tot răsucește în cerc, uitîndu-se la coliba noastră, la mica grădină, la rochiile de sărbătoare roșii, verzi și galbene ale mamei, atîrnate pe-o frînghie - continuă să se rotească într-un cerc complet și se întoarce cu ochii la mine, mă privește de parcă atunci m-ar vedea pentru prima dată, eu numai la cîțiva pași de el. S-apleacă spre mine, mă măsoară c-un ochi și-și ridică mustața sub nas de parcă eu aș puți și nu peștele.
-Unde crezi că-s părinții lui? întrebă John. În colibă? Ori afară la cascadă? Am putea să discutăm cu omul chestia asta dacă tot sîntem aici.
-Eu unul nu mă vîr în cocioaba aia, zice grăsanul.
-În cocioaba aia, repetă John prin mustață, șade căpetenia tribului, Breckenridge, omul cu care-am venit să tratăm, nobilul conducător al acestor oameni.
-Să tratăm? Nu conta pe mine, nu-i treaba mea. Eu-s plătitt ca să evaluez, nu ca să fraternizez.
Asta-l face pe John să-i răspundă c-un hohot de rîs.
-Adevărat. Dar cineva trebuie să le aducă planurile guvernului.
-De nu știu deja, o s-o afle în curînd.
-Ar fi simplu să intrăm și să vorbim cu el.
-În împuțenia aia? Păi, pun rămășag pe ce vrei că-n cocioaba aia mișună gîndacii. Se zice că dărăpănăturile ăstea de chirpici întotdeauna adăpostesc o-ntreagă civilizație între pereții lor. Și ce zăpușeală, Doamne sfinte, ce să-ți mai spun. Pun rămășag că-i un adevărat cuptor acolo înăuntru. Privește cît e de fript micuțul Hiawatha de colo. Ho-ho. Ars bine pe ambele părți.
Rîde și se tamponează pe creștet și, cînd femeia îl privește, se oprește din rîs. Își drege glasul și scuipă-n drum, apoi se duce și se-așază în leagănul pe care Tătuca mi l-a făcut mie într-un ienupăr, și rămîne să se legene ușor înainte și-napoi, făcîndu-și vînt cu pălăria.
Cuvintele lui mă fac tot mai furios, cu cît mă gîndesc la ele. El și John continuă să discute despre casa noastră și despre sat și proprietăți și cam cît valorează, și-mi dă prin cap că ei vorbesc despre chestiile astea împrejurul meu pentru nu-și închipuie că eu știu englezește. Probabil că vin de undeva din răsărit unde oamenii nu știu nimic despre indieni decît ceea ce văd prin filme. Mă gîndesc cît s-or simți de rușinați cînd vor descoperi că-nțeleg ce și-au vorbit.
Îi mai las să zică o vorbă, două despre căldură și cocioabă, apoi mă scol și-i zic grăsanului în cea mai școlită engleză că locuința noastră de chirpici e mai răcoaroasă decît casele lor de la oraș, cu mult mai răcoroasă. „Știu cu siguranță că-i mai răcoare decît la școala unde mă duc, ori decît în sala de cinema din Cataracte cu reclama ei scrisă cu litere ca niște țurțuri cum c-ar fi răcoare înăuntru!”
Și-s gata să le spun că, dacă binevoiesc să intre, am să-l aduc pe Tătuca de pe parapetul cascadei, cînd bag de seamă că nu m-au auzit. Nici măca nu se uită la mine. Grăsanul se leagă înainte și înapoi, privind în jos, peste creasta de lavă, spre locul unde stau postați oamenii pe palisadele de deasupra cascadei, niște mogîldețe în cămăși de pled, pierdute în aburul depărtării. Din cînd în cînd vezi cum cîte unul dintre ei năpustește brațul și face un pas înainte ca un spadasin, și-apoi trage afară lancea de patru metri, în furculiță, ca altul de parapet să-i smulgă de pe ea somonul străpuns. Grăsanul se uită la oamenii ce stau pe locurile lor în perdeaua de apă de zece metri și clipește din ochi și mormăie ori de cîte ori careva zvîrle cangea înainte.
Ceilalți doi, John și femeia, au rămas în picoare. Nici unul nu dă semne c-ar fi auzit vreun cuvînt spus de mine; de fapt, privesc cu toții în altă parte, ca și cînd ar fi dorit ca nici măcar să nu fi fost acolo.
Și totul încremenește și rămîne suspendat astfel vreme de-un minut.
Am sentimentul ciudat că soarele se revarsă și mai fierbinte pe ăștia trei. Toate celelalte arată ca de obicei - puii țopăind pe iarba de pe casele de chirpici, lăcustele sărind din tufă-n tufă, muștele stîrnite-n norii negri în jurul leselor cu pește de niște copilandri cu mănunchiuri de salvie, toate ca-n orice altă zi de vară. Afară de soarele ce arde în capul celor trei străini, care se face deodată al naibii de strălucitor, mai ceva ca de obicei, de le pot zări și... cusăturile unde sunt încleiați. Și-aproape că zăresc mașinăria din ei preluînd cuvintele pe care tocmai le-am rostit și-ncercînd să le potrivească ici sau colo, într-un loc sau altul, și cînd constată că acele cuvinte n-au un loc dinainte stabilit unde să se lipească, mașinăria din ei se leapădă de cuvinte de parcă nici n-ar fi fost rostite.
Tustrei rămîn încremeniți în vreme ce se desfășoară toate astea. Chiar și leagănul s-a oprit, pironit într-un unghi mort de razele soarelui, cu grăsanul încremenit în el ca o păpușă de cauciuc. Apoi bibilica lui Tătucu se trezește sus, în crengile ienupărului, observă că-s străini la noi și -ncepe să latre la ei ca un dulău, așa că vraja se destramă.
Grăsanul scoate-un răcnet și sare din leagăn și se retrage cîțiva pași prin colb, cu pălăria ridicată împotriva soarelui, ca să vadă ce-i acolo în ienupăr de face atîta tărăboi. Cînd vede că nu-i decît de o găinușă împestrițată scuipă pe jos și-și pune pălăria pe cap.
-Personal, cred sincer, zice el, că orice sumă am oferi pentru... metropola asta, ar fi prea destul.
-Poate. Dar tot cred c-ar trebui să facem un mic efort și să vorbim cu căpetenia...
Venerabila doamnă îl întrerupe călcînd apăsat înainte:
-Nu.
Ăsta-i primul cuvînt scos de ea.
-Nu, repetă din nou, într-un fel care mi-o remintește pe Sora șefă.
Își ridică sprîncenele și evaluează locul. Ochii i se rostogolesc ca numerele pe ecranul unei socotitoare: se uită la rochiile mamei întinse cu grijă pe frînghie și clatină din cap.
-Nu. Azi nu vorbim cu căpetenia. Nu încă. Socot că... sînt și eu o dată de acord cu Breckenridge. Numai că din alte motive. Ți-amintești din datele pe care le avem că nevasta nu-i indiancă, ci albă? Albă. O femeie de la oraș. O cheamă Bromden. El i-a luat numele, nu ea pe-al lui. Mda, cred că dacă plecăm acum și ne reîntoarcem în oraș, răspîndind, firește, printre orășeni vestea despre planurile guvernului în hidroenergetic în locul acestei îngrămădiri de cocioabe de lîngă cascadă, și-apoi batem o ofertă la mașină - trimițînd-o ca din greșeală nevestei, înțelegi? Presimt c-atunci misiunea ne va fi mult mai ușoară.
Privește-n depărtare spre oamenii de pe schelele vechi, șubrede și întortocheate care-au crescut și s-au ramificat în toate direcțiile printre stîncile cascadei de sute de ani.
-Pe cînd, dacă ne întîlnim acum cu bărbatul și-i facem din senin o propunere, s-ar putea să nu ne alegem decît cu o doză de încăpățînare prostească de indian Navajo și cu dovezi de iubire pentru - presupun că trebuie să-l numim - propriul cămin.
Dau să le spun că el nu-i indian Navajo, dar mă gîndesc ce rost are, dacă tot nu m-ascultă? Nici nu le pasă din ce trib e el.
Femeia zîmbește și dă din cap spre cei doi bărbați, cîte-un surîs și-o încuviințare din cap spre fiecare, și privirea ei îi trezește la viață și e o pornește bățoasă înapoi spre mașina lor, sporovăind c-o voce vioaie și tînără:
-Cum obișnuia să sublinieze profesorul meu de sociologie: „Există în general în fiece situație o persoană a cărei putere nu-i bine să o subestimezi”.
Și se întoarce la mașina lor și pleacă, iar eu rămîn acolo întrebîndu-mă dacă măcar m-au zărit.
(...)>
<(...) S-a făcut și el mai prudent, asta-i tot. Așa ca Tătuca, atunci cînd și-a dat seama că nu poate birui ceata aia de la oraș care convinsese guvernul să ridice acolo barajul pentru că le aducea bani și un loc de muncă și pentru că-n felul ăsta scăpau și de satul nostru: tribul ăla de indieni pescari n-avea decît să-și ia în spinare colibele puturoase și cele două sute de mii de dolari și să se care în altă parte! Tătuca fusese isteț că semnase hîrtiile; n-avea nimic de cîștigat dacă dădea ofertei lor cu picorul. Guvernul tot ar fi pus laba pe locul nostru, mai curînd sau mai tîrziu; așa măcar tribul era bine plătit. Fusese lucrul cel mai deștept. (...)>
SURSA
Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci, traducere de M. Pop-Corniș, editura Alcris, București, 1992, pp. 195-199, 165.
vineri, 8 februarie 2013
joi, 7 februarie 2013
Anii europeni (Biroul de Informare al P. E. în România)
În fiecare an, Uniunea Europeană alege o temă de campanie, pentru a sensibiliza publicul și a atrage atenția guvernelor asupra unei probleme specifice. Deși aceste teme sunt numeroase și variate, toate sunt tratate cu prioritate de către instituțiile europene și statele membre.
Astfel, fiecare an european face obiectul unei campanii de sensibilizare a publicului la nivel de european și național. Temele se aleg cu câțiva ani înainte pentru a se putea realiza pregătirile necesare în vederea garantării succesului fiecărei campanii.
1983 - Anul european al IMM-urilor și al industriei artizanale.
1984 - Anul european al cetățenilor europeni
1985 - Anul european al muzicii.
1986 - Anul european al siguranței rutiere.
1987 - Anul european al mediului.
1988 - Anul european al cinematografului și televiziunii.
1989 - Anul european al informării asupra cancerului.
1990 - Anul european al turismului.
1992 - Anul european al al sănătății și al siguranței la locul de muncă.
1993 - Anul european al vârstnicilor și al solidarității între generații.
1994 - Anul european al al alimentației și al sănătății.
1995 - Anul european al al siguranței rutiere și al tinerilor șoferi.
1996 - Anul european al formării continue.
1997 - Anul european pentru combaterea rasismului și xenofobiei.
1998 - Anul european al democrației locale și regionale.
1999 - Anul european pentru combaterea violenței împotriva femeilor.
2001 - Anul european al limbilor.
2003 - Anul european al persoanelor cu handicap.
2004 - Anul european al educației prin sport.
2005 - Anul european al cetățeniei prin educație.
2006 - Anul european al mobilității lucrătorilor.
2007 - Anul european al egalității de șanse pentru toți.
2008 - Anul european al dialogului intercultural
Biroul de Informare al Parlamentului European în România, Parlamentul European: Anii Europeni și Capitalele Culturale.
Astfel, fiecare an european face obiectul unei campanii de sensibilizare a publicului la nivel de european și național. Temele se aleg cu câțiva ani înainte pentru a se putea realiza pregătirile necesare în vederea garantării succesului fiecărei campanii.
1983 - Anul european al IMM-urilor și al industriei artizanale.
1984 - Anul european al cetățenilor europeni
1985 - Anul european al muzicii.
1986 - Anul european al siguranței rutiere.
1987 - Anul european al mediului.
1988 - Anul european al cinematografului și televiziunii.
1989 - Anul european al informării asupra cancerului.
1990 - Anul european al turismului.
1992 - Anul european al al sănătății și al siguranței la locul de muncă.
1993 - Anul european al vârstnicilor și al solidarității între generații.
1994 - Anul european al al alimentației și al sănătății.
1995 - Anul european al al siguranței rutiere și al tinerilor șoferi.
1996 - Anul european al formării continue.
1997 - Anul european pentru combaterea rasismului și xenofobiei.
1998 - Anul european al democrației locale și regionale.
1999 - Anul european pentru combaterea violenței împotriva femeilor.
2001 - Anul european al limbilor.
2003 - Anul european al persoanelor cu handicap.
2004 - Anul european al educației prin sport.
2005 - Anul european al cetățeniei prin educație.
2006 - Anul european al mobilității lucrătorilor.
2007 - Anul european al egalității de șanse pentru toți.
2008 - Anul european al dialogului intercultural
Biroul de Informare al Parlamentului European în România, Parlamentul European: Anii Europeni și Capitalele Culturale.
marți, 5 februarie 2013
luni, 4 februarie 2013
UMOR: Cine este mai isteț: rusul sau americanul?
Un rus pleacă în delegație pentru prima dată în viața lui cu avionul, în care stă lângă un american. Nevasta îi pune rusului în traistă un ou fiert, un cartof și o roșie. Rusul începe să mănânce oul. Americanul mirat îl întreabă:
-Ce e ăsta?
-Un ou.
-Păi la noi ouăle sunt de zece ori mai mari!
Mănâncă rusul cartoful.
-Dar ăsta ce e?
-Un cartof.
-La noi cartofii sunt de zece ori mai mari!
Mănâncă rusul roșia.
-Asta ce e?
-O cireașă...
SURSA
CUGET LIBER, Fun, Constanța, 4 februarie 2013
-Ce e ăsta?
-Un ou.
-Păi la noi ouăle sunt de zece ori mai mari!
Mănâncă rusul cartoful.
-Dar ăsta ce e?
-Un cartof.
-La noi cartofii sunt de zece ori mai mari!
Mănâncă rusul roșia.
-Asta ce e?
-O cireașă...
SURSA
CUGET LIBER, Fun, Constanța, 4 februarie 2013
duminică, 3 februarie 2013
vineri, 1 februarie 2013
O plimbare pe fluviul englezesc Tamisa la sfârșitul secoluklui XIX (MAUGHAM 1902)
Prozatorul englez W. Somerset-Maugham Maugham (1874-1965) a publicat în 1902 romanul Mrs. Craddock, a cărui acțiune se petrece după 1885. Personajul principal, Bertha Ley, descendenta unei familii nobiliare provinciale scăpătate, se căsătorește din dragoste cu Edward Craddock, mic fermier descendent al unei familii țărănești de pe domeniul Ley. Musafiră în casa din Londra a mătușii sale necăsătorite, ea primește vizita mai tânărului Gerald.
<(...)
Bertha consimți și o pornită amândoi ca doi colegi de școală hoinărind pe malul apei prin soare și căldură: malurile Tamisei prin cartierul Chelsea au o înfățișare cochetă, o atmosferă frivolaă foarte plăcută duopă ce te saturi de aerul cuminte, așezat, al celorlalte părți din Londra. În ciuda faptului că sunt noi, talazurile Tamisei îți aduc aminte de vremurile cînd uriașul oraș nu era decît un sat mare, cu case răzlețe, cînd lectica era unicul mijloc de locomoție, și cînd doamnele purtau văluri și crinoline, cînd era la modă epigrama, dar nu și ținuta aristocratică.
Deodată, în timp ce priveau valurile scînteietoare, un vaporaș de agrement ce tocmai se apropia de debarcaderul lîngă care se aflau, îi dădu Berthei o idee.
-Ți-ar plăcea să mă duci pînă la Greenwich*? întrebă ea. (...)
Vaporul porni (...).
Vaporașul se oprea din cînd în cînd să ia noi pasageri. Ajunseră la cheiul cam șubred de la Millbank, și apoi la poalele turnurilor bisericii St. John, la cele opt clădiri roșii ale spitalului St. Thomas și la Parlament. Trecură de podul Westminster și de noul și masivul local al Scotland Yardului**, trecură de hotelurile, blocurile și edificiile publice care străjuiesc cheiul Albert, apoi de parcul Temple; dincolo de aceste grandioase, pe partea comitatului*** Surrey, se înșirau magaziile murdare și fabricile din Lambeth. Cînd ajunseră la podul Londrei, Bertha privi cu o curiozitate fără precedent decorul divers; (...) Circulația deveni mai intensă și vaporașul mai aglomerat, cu meseriași, funcționari, fete gălăgioase, care mergeau spre est, la Rotherhithe sau Deptford. Mari nave comerciale așteptau pe mal sau lunecau în josul fluviului pe sub podul Turnului, iar aici apele largi erau înțesate de tot felul de ambarcațiuni, de șlepuri leneșe, dar la fel de pitorești, cu pînzele lor roșii, ca și vasele pescărești din Veneția, de mici remorchere ce suflau și pufăiau, de cargoboturi ce străbăteau oceanele și de mari transatlantice. Pe măsură ce vaporașul înainta, prin fața ochilor li se perindau fel de fel de imagini: grupuri de băieți goi, bălăcindu-se în noroiul Tamisei, sau aruncîndu-se în apă de pe puntea vreunui șlep de cărbuni, ancorat.
Apoi fură învăluiți de o altă atmosferă. Antrepozitele cenușii care străjuiau rîul și fabricele îți vorbeau despre comerțul unei națiuni puternice și spiritul lui Charles Dickens**** dădea un farmec proaspăt scenelor pe lîngă care treceau. Cum puteau fi oare prozaice cînd fuseseră zugrăvite de marele scriitor? Un necunoscut binevoitor dădea cîte un nume diverselor priveliști.
-Priviți, acolo sînt vechile scări Wapping.
Trecură pe lîngă nenumărate cheiuri și docuri, pe lîngă docul Londrei, p elîngă cheiul lui John Cooper și cel al lui William Gibbs (cine-or fi John Cooper și William Gibbs?), pe lîngă bazinul Limehouse și pe lîngă docul West India. Apoi, odată cu o cotitură mare pe care o făcea rîul, intrară în Limehouse Reach și curînd le apărură în fața ochilor contururilor nobile ale Spitalului și nemuritorului monument al lui Inigo Jones*****; în cele din urmă acostară la debarcaderul de la Greenwich.
(...)>
SURSA
W. Somerset Maugham, Triumful dragostei, traducere Liliana Mareș, editura Z, București, 1992, pp. 261-262.
NOTE M.T.
*Greenwich=District în sud-estul Londrei.
**Scotland Yard=Poliția Londrei, înființată în 1829 și mutată în 1890 într-un sediu nou.
***Charles Dickens (1802-1870)=Romancier și ziarist englez.
****comitat=Unitatea administrativ-teritorială istorică a Angliei.
****Inigo Jones (1573-1652)=Important arhitect englez care a realizat lucrări în Londra.
<(...)
Bertha consimți și o pornită amândoi ca doi colegi de școală hoinărind pe malul apei prin soare și căldură: malurile Tamisei prin cartierul Chelsea au o înfățișare cochetă, o atmosferă frivolaă foarte plăcută duopă ce te saturi de aerul cuminte, așezat, al celorlalte părți din Londra. În ciuda faptului că sunt noi, talazurile Tamisei îți aduc aminte de vremurile cînd uriașul oraș nu era decît un sat mare, cu case răzlețe, cînd lectica era unicul mijloc de locomoție, și cînd doamnele purtau văluri și crinoline, cînd era la modă epigrama, dar nu și ținuta aristocratică.
Deodată, în timp ce priveau valurile scînteietoare, un vaporaș de agrement ce tocmai se apropia de debarcaderul lîngă care se aflau, îi dădu Berthei o idee.
-Ți-ar plăcea să mă duci pînă la Greenwich*? întrebă ea. (...)
Vaporul porni (...).
Vaporașul se oprea din cînd în cînd să ia noi pasageri. Ajunseră la cheiul cam șubred de la Millbank, și apoi la poalele turnurilor bisericii St. John, la cele opt clădiri roșii ale spitalului St. Thomas și la Parlament. Trecură de podul Westminster și de noul și masivul local al Scotland Yardului**, trecură de hotelurile, blocurile și edificiile publice care străjuiesc cheiul Albert, apoi de parcul Temple; dincolo de aceste grandioase, pe partea comitatului*** Surrey, se înșirau magaziile murdare și fabricile din Lambeth. Cînd ajunseră la podul Londrei, Bertha privi cu o curiozitate fără precedent decorul divers; (...) Circulația deveni mai intensă și vaporașul mai aglomerat, cu meseriași, funcționari, fete gălăgioase, care mergeau spre est, la Rotherhithe sau Deptford. Mari nave comerciale așteptau pe mal sau lunecau în josul fluviului pe sub podul Turnului, iar aici apele largi erau înțesate de tot felul de ambarcațiuni, de șlepuri leneșe, dar la fel de pitorești, cu pînzele lor roșii, ca și vasele pescărești din Veneția, de mici remorchere ce suflau și pufăiau, de cargoboturi ce străbăteau oceanele și de mari transatlantice. Pe măsură ce vaporașul înainta, prin fața ochilor li se perindau fel de fel de imagini: grupuri de băieți goi, bălăcindu-se în noroiul Tamisei, sau aruncîndu-se în apă de pe puntea vreunui șlep de cărbuni, ancorat.
Apoi fură învăluiți de o altă atmosferă. Antrepozitele cenușii care străjuiau rîul și fabricele îți vorbeau despre comerțul unei națiuni puternice și spiritul lui Charles Dickens**** dădea un farmec proaspăt scenelor pe lîngă care treceau. Cum puteau fi oare prozaice cînd fuseseră zugrăvite de marele scriitor? Un necunoscut binevoitor dădea cîte un nume diverselor priveliști.
-Priviți, acolo sînt vechile scări Wapping.
Trecură pe lîngă nenumărate cheiuri și docuri, pe lîngă docul Londrei, p elîngă cheiul lui John Cooper și cel al lui William Gibbs (cine-or fi John Cooper și William Gibbs?), pe lîngă bazinul Limehouse și pe lîngă docul West India. Apoi, odată cu o cotitură mare pe care o făcea rîul, intrară în Limehouse Reach și curînd le apărură în fața ochilor contururilor nobile ale Spitalului și nemuritorului monument al lui Inigo Jones*****; în cele din urmă acostară la debarcaderul de la Greenwich.
(...)>
SURSA
W. Somerset Maugham, Triumful dragostei, traducere Liliana Mareș, editura Z, București, 1992, pp. 261-262.
NOTE M.T.
*Greenwich=District în sud-estul Londrei.
**Scotland Yard=Poliția Londrei, înființată în 1829 și mutată în 1890 într-un sediu nou.
***Charles Dickens (1802-1870)=Romancier și ziarist englez.
****comitat=Unitatea administrativ-teritorială istorică a Angliei.
****Inigo Jones (1573-1652)=Important arhitect englez care a realizat lucrări în Londra.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)