Schimbarea ordinii mondiale văzută de marii lideri ai lumii (GARDELS (ed.) 1997)

 Nathan Gardels (ed.), Schimbarea ordinii mondiale văzută de marii lideri ai lumii, trad. M. Conceatu, Antet, București, 1998 (1997 SUA), 304 p.

coperta I 

Fascinant, strălucitor. O carte a dezvăluirilor surprinzătoare. - Samuel O. Huntington

3 Cuvânt înainte - Zbigniew Brzezisnki, Washington D. C.

5 Prefață - N. G.

Partea Întâi: Încurcatele căi ale postcolonialismului
9 1. O lume, două civilizații - Ryszard Kapuscinski
15 2. Statul, tatăl și Dumnezeu în Sud - Mahmoud Hussein
23 3. Dumnezeu nu este șef de stat - Jean Daniel
29 4. A doua deșteptare a Islamului - HAssan al Tourabi
39 5. Allah face cunoștință cu Galilei - Farida Faouzia Charfi
47 6. Dumnezeu și planeta politică - Regis Debray 
51 7. Islamul, poștașul civilizației - Haris Silajdzic
55 8. E bine să recolonizăm Africa? - Ali Mazrui
59 9. Mai contează Africa? - Yoweri Museveni
65 10. Lăsând în urmă istoria Americii Latine - Alejandro Foxley
69 11. Tortură fără inflație - Mario Vargas LLosa
75 12. Din moschee la multimedia: Hollywood-ul, Islamul și era digitală în Asia - Mahatir Mohammad
83 13. China poate spune nu Americii - Zhang Xiaobo și Song Qiang
87 14. America nu mai este modelul Asiei - Lee Kuan Yew 

Partea a Doua: Dezintegrarea vechii ordini
97 15. De ce am pus capăt Războiului Rece? - Margaret Thatcher, Mihail Gorbaciov, Francois Mitterand, George Bush
121 16. Marea Revoluție Criminală - Anatoli Lukianov
129 17. Utopia rusească - Evgheni Evtușenko
133 18. MTV și NATO în era postcomunistă - Alexandr Kwasniewscki
137 19. Occidentul triumfător, Rusia umilită - Alexandr Lebed
143 20. Trecutul (foarte apropiat) a iertat socialismul - Fidel Castro
149 21. De ce a eșuat ONU în Bosnia? - Kofi Annan

Partea a Treia: Populație, emigranți și megaorașe
155 22. Spectrul înfometării globale - Lester R. Brown
159 23. Inamicul public nr. 1 este societatea de consum - Jacques Cousteau
167 24. Suprapopularea dezechilibrează planeta - Paul Kennedy
169 25. Femeile sunt ultima speranță a planetei - Nafiz Sadik
173 26. Bietele femei - Benazir Bhutto
175 27. Inegalitatea globală: 358 de miliardari la 2,3 miliarde de oameni - James Gustave Speth
179 28. Trecutul nu ne mai încape - Rem Koolhaas
187 29. Secolul urban asiatic - George Yeo
197 30. Imigranții - profeții postmoderni - Richard Rodriguez 

Partea a Patra: Globalizarea și imperiile informației
203 31. Cultura prosperității - Francis Fukuyama
215 32. Eludarea statului asiatic - Chai-Anan Samudavanija
223 33. În China sunt 600.000 distribuitoare de rujuri - Kenichi Ohmae
235 34. Spectacolul mondializat - Michael Eisner
241 35. Să ținem piept coloneilor lui Disney - Costa Gavras 
251 36. Pentru o piață mediatică democratică - Bill Gates
257 37. Singapore, orașul post-liberal al viitorului - Nathan Gardel

Partea a Cincea: Teroare, democrație și pace după Războiul Rece 
265 38. La fanatisme noi, arme noi - Shimon Peres
271 39. Terorismul celui de-al treilea val bântuie metroul din Tokyo - Alvin Toffler
277 40. Import-export cu Apocalipsul - Jacques Attali
283 41. Moștenirea lui Deng: China pradă haosului - Fang Lizhi
287 42. Și Asia este democratică - Aung San Suu Kyi
291 43. Soluția pluralismului în lumea arabă - regele Hussein
297 44. Nu vom accepta un stat palestinian - Benjamin Netanyahu

coperta IV

Revoluția capitalistă, mereu în desfășurare, subminează comunitățile locale în măsura în care locurile de muncă sunt transferate peste hotare: familiile sunt dezrădăcinate și muncitorii fideli sunt concediați în numele restructurării. - Francis Fukuyama

Cu toții trăim cu o oarecare frică difuză în suflet. Asta mă duce cu gândul la oamenii din paleolitic, care își duceau viața fără să știe nimic despre lume. Oamenilor le era frică de copaci, de pietre și de soare. Se pare că ne întoarcem la acea stare de teamă permanentă. - Alvin Toffler 

Revoluția comunicațiilor face însă ca lumea să devină, inexorabil, mai mică. Puterea de a crea insule și a emite interdicții se stinge dramatic. S-a întâmplat așa cu telefonul, video-ul și faxul. Noile tehnologii interactive fac un pas mare înainte îngăduindu-le oamenilor să afle puncte de interes comune cu semenii lor din afara comunității. - Bill Gates

„Farmecul peisajului” (CRUCERU 199?)

Florica Cruceru, Farmecul peisajului, „Tomis”, Constanța, august 199?

Restaurantul „plutitor” Gavroche, inedită apariție în portul Tomis, a fost inaugurat într-una din serile canicularului sfârșit de iulie. Eleganta ambarcațiune cu acoperiș galben, paviment verde intens și mobilier alb, ușor legănată de ape și bătută de briza marină, apare solar-picturală, subliniind, cumva, legătura cu expoziția Danielei Țurcanu, care a onorat momentul inaugural.

Compusă din trei grupe distincte de lucrări, executate la distanțe de timp și spațiu, expoziția este, totuși, unitară prin fermitatea unui desen construit, ca și prin puternica voință a autoarei de a configura atmosfera spațiilor evocate.

O suită de peisaje inspirate de comuna Cobadin și de împrejurimile acesteia - unde autoare a organizat o tabără de creație cu elevii clasei a zecea de la Liceul de Artă Constanța în iunie - lucrate „a la prima”, în fața motivului, dezvăluie noile sale încercări de a reevalua cumva, refăcând drumul parcurs de artiștii înaintași ai perioadei interbelice. Conservarea și selectarea acelor elemente de detaliu care să slujească „întregul”, urmărirea redării dialogului spațiului și luminii locale (cel puțin incipient), caracteristice atmosferei peisajului dobrogean de dincolo de malul mării ș. a., iată câteva repere ale lucrărilor executate la Cobadin și satele Fântâna Mare sau Conacu.

Pictate în timpi anteriori - în consecință bazate pe alte coordonate plastice - apar peisajele inspirate de Cheile Dobrogei. Ochiul ager al pictoriței descoperă aici și „reface” „monumentala” apariție a rocii, lipsită de vegetație în partea ei estică. Și pentru a mări parcă misterul acestor ciudate „canioane dobrogene”, artista înscrie în imagini și partea lor vestică, aceea pe care foarte puțini dintre cei care vizitează locul, o descoperă. Sălbăticia ei, succesiunea semicercurilor orizontale ale straturilor de rocă, lichenii pietrei și alternanța ei cu vegetația arbuștilor pitici, „pitiți” în interstiții și falii, toate subliniază farmecul unui peisaj fantastic, plăsmuit parcă de închipuire, deși real. D. Țurcanu știe să vadă și văzând să redea natura, îmbogățind-o.

Cel de-al treilea grup de lucrări este constituit cu acuarele lucrate într-o țară în care D-sa s-a aflat în călătorie de documentare prin 1995, reprezentând coride spaniole. În alcătuiri suave (cromatic) de rozuri și brunuri stinse, diluate (poate tocmai pentru a atenua dramatismul - pentru noi - al luptei), expozanta surprinde, prin câteva linii, întregul spectacol: eleganța mișcărilor toreadorului, ca și forța taurului surprins în luptă.

Și dacă peisajele de la Cobadin și din împrejurimi sunt imagini recognoscibile, construite în spirit tradițional, cu accent voit pe ideea de spațiu-lumină, acuarelele-compoziții din Spania dezvăluie un mod de rezolvare pictural și grafic totodată. Căci, schițe rapide, voluntar stenografice, notații realist-sugestive, ele au aceeași forță expresivă: impresia de mișcare, de acțiune este împlinită limpede, clar, deși fără insistențe de contur, sugerarea atmosferei revenind aici tentelor fluid-transparente ale culorii.

D. Țurcanu demonstrează, prin expoziția sa, știința de a sluji „subiectul” și „motivul” printr-o mare varietate de mijloace și rezolvări picturale dictate de complexitatea dialogului său interior cu natura. Opera sa nu are „cifru”, ea se dezvăluie direct, chiar cu o insistență ce rezidă în propriile-i calități, cu sinceritate și cu un anume farmec, privitorului, antrenându-l într-o „colocvială tăcere”. Înteraga expoziție „respiră” o debordantă energie creatoare, care este specifică artistei.

Evenimente culturale în județul Tulcea în 1997 („Tomis” 1997)

OLIMPIU VLADIMIROV, Breviar tulcean, „Tomis”, Constanța, octombrie 1997
-De la începutul acestui an, câteva apariții editoriale tulcene ne-au reținut atenția: Armata poporului (versuri de Augustin Ioan, la editura Cartea românească), Lacrima cu zăvor (versuri de Dumitru Nicodim, la editura Mustang), Povestiri din Delta Dunării de Paul Sârbu la editura Eminescu și Soare..., versuri de Victoria Mihăilescu-Ștefănescu, (volum postum) la editura Eminescu.
-Sub genericul „Confluențele artelor”, la Biblioteca orășenească din Isaccea s-a desfășurat un dialog între scriitorii Ștefan Caraman, Marian Dopcea, Mihai Moleșag și artiștii plastici Cicerone Ciobanu și Vasile Drăgușanu. S-au acordat autografe pe volumele Zapp... de Ș. Caraman și Epigrame... pe alese de M. Moleșag, iar V. Drăgușanu a prezentat expoziția proprie de grafică publicitară (carte, teatru, muzică) intitulată Starea de... 

„O tradiție - „Tridentul de aur”” (VLAD 1997)

 Geo Vlad, O tradiție - „Tridentul de aur”, „Tomis”, Constanța, septembrie 1997

Inițiat în 1993 - Concursul de interpretare a muzicii ușoare românești „Tridentul de aur” s-a aflat în acest an la cea de a IV a ediție. Organizat de Direcția pentru Servicii Sociale și Tradiții Militare a MApN, Cercul Militar Constanța - cu sprijinul Statului Major al Marinei Militare, concursul este adresat tinerilor interpreți de la cercurile militare din toată țara.

La această ediție au participat 45 de soliști de la 25 de C. M. - în etapa de preselecție, dintre care 20 au urcat pe scenă în etapa finală. Aceștia au reprezentat C. M. din Basarabi, Buzău, București, Craiova, Cluj, Constanța, Deja, Galați, Ploiești, Slobozia, Sibiu Tg. Mureș, Tg. Jiu, Vaslui și Vulcan.

Un juriu compus din personalități ale vieții culturale, col. Constantin Popovici - director al Ansamblului „Doina”, lt. col. Constantin Ștefănescu - șeful C. M. Mangalia, lt. col. Traian Broască, lt. col. Ion Petrache, lt. col. Gheorghe Orghidan, lt. col. Al. Bălan, mr. Cristi Vecerdea, lt. cdor Ananie Gagniuc, mr. Valentin Neacșu, cpt. Virgil Vânătoru, alături de care au fost invitați Carmen Aldea-Vlad - textier de muzică ușoară și compozitorul și dirijorul Dumitru Lupu de la Teatrul de Revistă „Fantasio” - ca președinte - a urmărit timp de două zile (5-6 sept.) evoluția de foarte bună calitate a interpreților, reușind cu dificultate să-i aleagă pe cei mai buni. La „gala laureaților” (7 sept.), au încântat sala, după primirea premiilor - următorii tineri artiști: grupul „Vogue” al C. M. Sibiu (trofeul „Tridentul de aur”), Florentina Tuchel - C. M. Galați (premiul I), Radu Ghencea - C. M. Național București (premiul II), Daniel Rădulescu - C. M. Constanța (premiul III), Ileana Berchi - C. M. Vulcan, Gabriela Farcaș - C. M. Dej, Romeo Zaharia - C. M. Vaslui (premii speciale).

Menționăm contribuția remarcabilă la reușita concursului a domnului Viorel Opran, realizatorului cadrului scenografic, a tinerilor Neli Cimpoca și Aurel Lăzăroiu, prezentatori ai spectacolelor, a invitaților în recital Andreea Bănică, Steliana Tănase (deținătoarea trofeului din precedenta ediție), „Ștrumfii din Constanța”, a solistelor Vivi Petcu și Ileana Șipoteanu de la Teatrul „Fantasio”.

„Începuturile presei marine” (PĂVĂLOIU 1997)

 Mariana Păvăloiu, „Tomis”, Constanța, sep. 1997

Prima revistă dedicată marinarilor și problemelor navale a fost concepută în noiembrie 1896, la hotelul „Moldavia” din Galați și s-a născut în 3 august 1897 la Constanța.

Autorii erau tineri ofițeri entuziaști, care considerau o datorie proprie „să începem o agitație prin gazete, prin reviste, prin oameni politici (...) pentru a atrage atențiunea asupra noastră și a face să se dea acestei arme mijloacele care să o pună în stare de a face față împrejurărilor”. Pentru a-și face cunoscute ideile, ei au hotărât „să pună bazele unei reviste, la care încetul cu încetul se abonară mai toți ofițerii flotilei și care începea a apărea la Constanța, în august 1897, în tipografia Nicolaescu, sub numele „Marina, ziar pentru marina militară, comercială și de plăcere”. Redactor-șef a fost numit N. C. Fleva, civil, cunoscător al problemelor de marină. În primele patru luni, revista apare bilunar, pentru ca din ianuarie 1898 până-n august același an să fie  lunară. Primul număr poartă pe prima pagină articolul program, semnat de „Direcțiune”, articol din care spicuim: „În dorința de a da glas marinei române, am creat acest organ. De mult apărarea națională simte nevoia de a fi completată prin armarea atât fixă, cât și mobilă, a litoralului Mării Negre și a unei importante porțiuni a Dunării de Jos. (...) Va fi o tribună deschisă, la dispoziția tutuor acelora care, cu bunăvoință și loialitate, vor dori să servească interesele marinei”.

Și, într-adevăr, în cel 17 numere ce au apărut până în august 1897, când revista își încetează existența, s-a făcut o intensă propagandă pentru crearea unei marine militare și comerciale naționale, bine organizate și dotate la nivelul cuceririlor tehnice contemporane, pentru o marină puternică. Revista preconiza dezvoltarea marinei militare în același ritm cu marina comercială. Ilustrativ, în acest sens, este articolul semnat de Sembat Marinarul intitulat „Marina de război. Ce a fost, ce este și cum ar trebui să fie”, publicat în primul număr, paginile 2-3.

Spații largi a acordat revista proiectului de program pentru dotarea Marinei Militare Române, program nu numai modern.dar și îndrăzneț pentru acea dată și care, deși avea să fie realizat în parte și cu amendamente în timp, rămâne în istoria navală românească nucleu pe care aveau să fie elaborate celelalte programe din 1900, 1921, 1936 ș. a.

Cu prilejul discutării și votării noii Legi de organizare a Marinei Militare din 1898, coloanele revistei dau in extenso luările de cuvânt ale parlamentarilor. Majoritatea senatorilor și deputaților s-a pronunțat pentru ca proiectul să devină lege, considerând necesară dezvoltarea Marinei Militare Române. În motivația la proiectul de lege, susținută de generalul Berindei, ministrul de război, se arăta: „Marina de război este trebuincioasă pentru că ea va concura cu armata de uscat pentru apărarea țării. (...) de la 1886 nu s-a mai făcut nimic pentru marina noastră, nu s-a mai cumpărat nici un material”.

Cu ocazia discutării legii organizării Marinei Militare, ofițerii grupați în jurul revistei au dat unui deputat toate detaliile pentru a-i aduce amendamente, apoi îi oferă un album cu semnăturile lor în semn de recunoștință. Dar, în același timp, comandantul marinei descoperă organizația și o dizolvă.

La un an de la înființare, publicația își schimbă denumirea în „Revista marinei” și lansează un nou articol-program, intitulat „Către cititori”. Publicația nu și-a modificat numai titlul, ci și forma - mult mărită și bogat ilustrată. Dar, din păcate, acesta avea să fie ultimul număr. Dizolvarea organizației tinerilor ofițeri care editau revista a dus și la desființarea ei. S-a hotărât de către comanda marinei editarea unei reviste oficiale, care încep să apară din martie 1900 sub numele „Revista maritimă” și care va moșteni de la „Marina” fondurile; noua revistă nu va trăi decât un an. Amintim că aceasta a fost revista ce l-a consacrat pe tânărul locotenent Eugen Botez, care semnează cu pseudonimul Jean B.art

„Prizonier în propria țară” (MARINESCU1997)

 Alexandru Mihalcea, O carte pentru demistificarea istoriei, „Tomis”, Constanța, septembrie 1997

Dl. Aurel Sergiu Marinescu, personalitate a exilului românesc, promotor de frunte al lobby-ului din Statele Unite în favoarea integrării țării noastre în structurile euroatlantice, a lansat la librăria „Mihai Eminescu” din Constanța, ultimul volum al trilogiei Prizonier în propria țară. I-a revenit semnatarului acestor rânduri, și el fost deținut politic și autor al unei cărți despre Gulagul din România bolșevizată, onoarea de a prezenta cartea, comparabilă, în opinia noastră, cu excepționala lucrare a dlui Ion Ioanid Închisoarea noastră cea de toate zilele. Ca și Închisoarea..., opera dlui Marinescu depășește sfera memorialisticii, reconstituind, de fapt, istoria celei mai întunecate perioade din viața poporului român. Cărți precum Prizonier în propria țară înfățișează - așa cum încă ezită s-o facă istoricii de profesie - adevărata istorie a perioadei 1945-1964. Se cuvine să subliniem un aspect de o importanță aparte: autorul demitizează mult trâmbițata afirmație a lui Nicolae Ceaușescu și a cântăreților regimului, gen Adrian Păunescu, care proslăvea „Conducătorul”, care știa că „țării îi trebuie fabrici și școli, nu pușcării”, cum că, după decretul din 1964, nu au mai existat deținuți politici în România. Au existat, în număr mic, e drept, și A. S. Marinescu eliberat de-abia în 1969 și amenințat până în 1974 cu rearestarea - după 14 ani de pușcărie - este unul dintre aceștia.
L-am rugat pe distinsul oaspete al Constanței să ne vorbească despre carte și motivația scrierii ei. „Am scris-o din obligația morală de a restitui adevărul - ne-a spus autorul. Arhivele se îngroapă la Berevoiești sau dispar, oamenii mor și, peste ani, cercetătorului care ar încerca să reconstituie tragedia românilor trecuți prin malaxorul Securității i-ar fi imposibil. Enorm de multe probe au fost distruse. Am scris-o și cu gândul la tineret, cei care trebuie să înlăture orice i-ar putea primejdui viitorul. Am scris-o pentru încă un motiv: au apărut „scriitorii securiști” sau „securiștii scriitori” care mint de îngheață apele, producând o maculatură conform căreia, dacă ai sta să-i asculți, nu s-a întâmplat nimic tragic în România, nici măcar n-a existat Gulag, cu atât mai puțin sute de mii de deținuți politici”. În legătură cu situația actuală a foștilor deținuți politici, dl. Marinescu ne-a spus: „Sunt îndurerat de faptul că, atâta timp cât mai sunt în viață, sunt marginalizați și batjocoriți. Nu au fost repuși în drepturi, locuințele și alte lucruri confiscate în urma condamnărilor politice nu li se restituie. Ar fi trebuit să fie primii chemați la reconstrucția morală a societății românești. Personal, cred că în România este o schimbare în bine, dar nu adevărată democrație. Va fi doar când instalațiile de ascultare vor fi expuse în muzee, ca și aparatele de desfăcut scrisorile de către cenzură, alături de instrumentele de tortură ale Securității. Nu poate fi democrație adevărată câtă vreme torționarii nu-și cer iertare de la victime. Nu poate exista <reconciliere> între cel care  aridicat diguri la Salcia și a găsit schelete cu lanțuri la picioare și cătușe la mâni și prosperul om de afaceri al tranziției, fost călău al Securității, cu pensie grasă și pe care nimeni nu-l deranjează! <Reconciliere> poat efi între dl. Roman, cu studii la Toulouse, și col. Crăciun de la Aiud. Între torționari și foști deținuți politici, nu!”

În ce privește impresia pe care i-a făcut-o societatea românească, după 22 de ani de absență, interlocutorul niostru ne-a declarat: „Mă impresionează neplăcut urmele lăsate de comunism în <opera de creare a omului nou>. Românii nu mai sunt ce au fost înainte, pe vremea modelelor care au dispărut în închisori sau în mormânt. Le-au înlocuit nomenclaturiștii, activiștii de partid și, în plus, este extrem de supărătoare infuzia de țigănisme în limba noastră, extinsă, din nefericire, la mai toate nivelele: <mișto>, <parai>, <gagică> etc. La fel ca lenevia, muzica țigănească de pe străzi, faptul că au venit aici, să facă pâine, turcii și libanezii!”
Dl. Marinescu este membru al AFDPR Geneva, afiliată la AFDPR condusă de dl. Ticu Dumitrescu. Prima este condusă de dl. Dumitru Ionescu, iar reprezentantul ei pentru românii din SUA este dl. Grigore Caraza (23 de ani de închisoare), bucovinean din Vatra Dornei. Există strânse legături între membrii AFDPR, în ciuda celor 3.500 km care despart Coasta de Est de Coasta de Vest. L-am întrebat pe dl. Marinescu cum se explică toleranța americanilor față de securiștii aciuați acolo. Nu se știe cine sunt? „Ba da, dar nu interesează pe nimeni. Când au fost arestați, cu ani în urmă, câțiva comuniști, dovediți ca autori de acte de subversiune într-o țară sud-americană, presa a făcut mare tam-tam sub influența stângii, iar dacă zece mii de oameni au fost trimiși în Siberia, nimeni n-a scos o vorbă! Periodic apar filme despre crimele naziste, dardespre crimele de o sută de ori mai numeroase  săvârșite de comuniști nu se zice nimic”, ne-a spus dl. Marinescu.

„Tudor Arghezi despre scris și scriitori” („TOMIS” 1997)

 Baruțu Arghezi, Tudor Arghezi despre scris și scriitori, „Tomis”, Constanța, aug. 1997, p. 1, 2.

Preocuparea hotărâtă și continuă pentru acuratețea limbii vorbite sau scrise a fost un crez intim în viața și activitatea literară a lui Arghezi, mărturisit fie în scrierile lui, fie în discuțiile sau în luările de cuvânt din cadrul Academiei Române sau Uniunii Scriitorilor - unde avea de înfruntat ostilitatea fățișă sau ascunsă a marilor corifei lingviști. Era epoca în care fuseseră eliminate din scris literele W, Y, Q și X și se promova simplificarea gramaticală a limbii vorbite și scrise din motive de incultură generală... A fost bine promite de publicul cititor ultimele „Bilete de papagal” din seria publicată în revista „Argeș” din Pitești, care se înscriu într-o suită neterminată de articole cu opriri pe diferite aspecte și momente importante ale limbii românești vechi, contemporane sau în continuă prefacere. Încetarea lui din viață (1967) a pus capăt, din păcate, unor sinteze de filozofie lingvistică inedită. Am reținut, din diverse convorbiri sau participări la unele întâlniri scriitoricești, când îl însoțeam pe tatăl meu, o serie de aspecte și atitudini, dintre care unele fac obiectul rândurilor de față.

Unul din momentele importante a fost și acela în care a cerut, cu argumente literare, culturale și politice, reintroducerea vocalei A în miezul unor cuvinte de origine latină. Intervenția scrisă și citită cu voce răspicată a avut loc în cadrul secției Academiei din care făcea parte. În urma acestei acțiuni s-a decis, de alte foruri superioare, scrierea corectă adjectivului român și românesc, precum și denumirea țării, România. Deci înlocuirea literei î cu â la toate cuvintele estropiate (pâine, câine, mâine).

Referitor la etapa în care se pregătea elaborarea Dicționarului limbii române contemporane, A. a primit rapoartele din partea colectivului care se ocupa cu elaborarea, după care a făcut următoarele aprecieri:

T. A. - „Nu cred că orice cuvânt e obligatoriu să facă parte din Dicționar, mai ales cuvintele neuzuale, sub cuvânt că sunt contemporane. Contemporaneitatea nu aparține precis unui moment și reprezintă o noțiune elastică și confuză. Un exemplu: cuvântul „creativitate”, de care se dispensează orice profesor, orator și scriitor. Definițiile nu pot fi decât aproximative. În bună parte, cuvintele din dicționare sunt osemintele limbii vorbite și ele capătă viață, nuanță și un sens anumit, influențate unele prin altele, ca în picturi culorile alăturate și de reper. De aceea și circulă în peisajul literar cuvinte imponderabile, ca artă, meșteșug, vocație, măiestrie, stil. Trebuie lăsată sarcina, trebuie să spun geologică, a definiției savanților care au albit săpând în rocile limbii și se văd, după o viață trăită în adâncuri, fără gloria povestitorului și cu satisfacția numai de laborator, luați în derâdere. Colaborarea scriitorilor cu bărbații de știință este chiar de aceea binevenită și ajutându-i pe aceștia ca meseriași calificați, atunci când e nevoie să stilizeze expresia și să o facă, poate, mai literară”.
Citatul era un fel de concluzie referitoare la locul și contribuția scriitorului în păstrarea, promovarea și cultivarea tuturor izvoarelor limbii în care acesta scrie, idee dezbătută în mai multe rânduri de A. și în contrast cu unele păreri academice, oficiale, care apreciază că problemele privind limba scrisă sau vorbită trebuie să aparțină numai oamenilor de știință, filologi și lingviști, scriitorul fiind lăsat în afara participării la discuții. Poziția fermă a lui A. în această privință a făcut obiectul mai multor Tablete sau Bilete de papagal.

Citez o altă concluzie notată prin 1956, în urma unei ședințe academice la care luase parte:
T. A. - „Nimeni nu este proprietarul limbii românești afară de popor. Nici filologul, nici scriitorul nu-și poate aroga drepturi medievale și de imperialism asupra ei. Ea depășește și știința în literatură. Cei care ar putea să se joace cu ea și să ia în bătaie de joc plugarii, insultă pe aceia care i-au îngropat sămânța adânc și au făcut apoi să-i dea spicul sus. Limbă, om și pământ fac o unitate solidară și un singur sentiment”.

Meseria de scriitor, A. a înțeles-o și practicat pe toate dimensiunile ei, dintre care unele le-a descoperit prin muncă, perseverență și  căutarea neîntreruptă a izvoarelor cele mai ascunse ale limbii grăite sau scrise.
T. A. - „Un scriitor nu se fabrică peste noapte și nici nu poate fi desființat printr-o hotărâre de arbitru. El se confundă cu limba, cu vocabularul, cu sensul cuvintelor care îl definesc, indiferent dacă este poet, prozator sau dramaturg. Scriitorul este un meșter cu scule puține și simple în atelierul lui. Materialul pe care-l taie, lipește, arde, topește sau încheagă este limba, inefabila materie a spiritualității unui popor”.

Un exemplu al stilului personal de lucru poate fi luat din titlul volumului de versuri Cuvinte potrivite, în care „potrivirea” trebuie înțeleasă în sensul cel mai adânc. Nu tolera inadvertențe, mai puțin încâlceala cuvintelor care dau faptelor sensuri confuze, ceea ce reproșa destul de des unor scriitori-gazetari care, încurcându-se în cuvinte pompoase, neglijau tocmai linia de frumusețe a exprimării în scris.

Mi-aduc aminte de o intervenție făcută în plenul secției de Limbă și Literatură a Academiei (îl însoțeam pe tata la aproape toate ieșirile din casă, ca sprijin necesar al unei scăderi a vederii), referitoare la păstrarea acurateții limbii și la exprimarea ei corectă de către cărturarii, politicienii și scriitori noștri. Luase ca exemplu însăși titulatura secției academice, ca și titlul unei reviste care corespundea și unui organism de lucru a acestui for academic, Limbă și Literatură. Arghezi își simțea jignit auzul când o asociație de intelectuali de cea mai fină concepție admitea o asemenea apropiere de cuvinte în stare să vulgarizeze expresia cea mai pură a unei spiritualități. O socotea cea mai joasă cacofonie posibilă. De aici, la ideea uceniciei făcută cinstit față de conștiința proprie, el socotea, ori de câte ori era întrebat de tineretul cu chemări artistice, că prima datorie este cunoașterea graiului, vorba și cuvântul devenind materialul cel mai prețios alături de idee și talent.

T. A. - „Unii se grăbesc să iasă în public, fie cu condeiul, fie cu pictura. E bine să izbucnești în lume, dar numai cu condiția lucrului îndeplinit. Dar să faci concesii propriului țel înseamnă să pornești la drum într-un singur picior, șchiopătând. Tinerii noștri și mai puțin tinerii care-și fac din pană un crez și o meserie, uită adesea că limba românească nu e numai a lor și că scrisul nu e un divertisment de circumstanță. Dacă n-ar fi crezut în cuvânt și în limba Mioriței, n-ar fi scris atât de frumos nici Coresi, nici Eminescu, nici noi, cei câțiva care ne-am străduit o viață să facem din limba românească dacă nu un monument, cel puțin o stâncă pe care se vor strădui alții să o cioplească, sper, mai bine ca noi”.

Ceea ce îl exaspera, primind unele manuscrise pentru un „aviz” sperat favorabil, era lipsa de intuire a cuvintelor, de înțelegere a sensurilor, de împerechere a unor expresii culese probabil la întâmplare.

T. A. - „E multă sărăcie de idei în aceste plicuri cu manuscrise. Cultura generală, cultura intimă care trebuie să fie reflexul culturii noastre, atâta câtă este, e prea deficitară. Lipsește plasticitatea, culoarea. Nuanțările sunt imperceptibile. Ce învață acești copii la orele de limba română? Cum li se face iubită limba în care au scris atâția dintre marii noștri scriitori?! Nu simt preocuparea pentru interiorul limbii, pentru cunoașterea bogățiilor ei intime, mai puțin nu înțeleg aceștia care-mi scriu și se vor poeți, să se exprime cu atâta sărăcie și atât de puțin vibrare în frazele lor versificate! Cred că o vină o au și ziarele a căror limbă este prea seacă, prea limitată ca valori aș zice literare, folosindu-se un număr foarte restrâns de cuvinte. Nu sunt nici de părerea celor care scriu în scriitori și gazetari, ca și cum numai unii scriu, pe când ceilalți fac ziarele. Această fisură trebuie să dispară odată, unindu-se eforturile pentru a da cititorului o literatură de calitate, indiferent dacă este nuvelă, pamflet, cronică, știre sau comentariu. În fond pentru cine scriem? Cititorii noștri sunt aceiași și lor le suntem datori o literatură de calitate sub orice formă am profesa-o. Altminteri riscăm să rămânem goi, șubrezi și neîmpliniți.

Îl supăra mult pe A. limba folosită în mai multe articole de ziar, pătrunsă în exprimarea multor scriitori, mai ales când introduceau lozinci politice spre convingerea presupusă a cititorului.

T. A. - „Abundența cuvintelor strict tehnice introduse în vorbire de la un timp, spre a da un fel de aer științific, strică exprimarea literară care trebuie să ție seamă de frumusețile, de bogățiile și de posibilitățile de perfecționare ale limbii noastre. Există o estetică a limbii românești pe care orice purtător de condei se cade să o cunoască: de asta e scriitor și cărturar”.

Adânc preocupat de Estetica limbii românești, el ar fi văzut introdusă în Universitate o disciplină ocupându-se cu studiul și dezvoltarea acesteia, cu obligativitatea din partea scriitorilor consacrați de a contribui la organizarea unui curs obligatoriu cel puțin pentru studenții filologi.

T. A. - „Limba își are misterele ei, izvoarele și resursele inepuizabile de frumusețe, pe care un tânăr scriitor e obligat să le afle, dacă nu le are în sânge. Până acum această estetică venea din bunul simț ce umblă la călimară și condei. Acum Estetica limbii a devenit o necesitate pe care însă lingviștii noștri o cam neglijează, tratând limba matematic. Există, desigur, o logică a limbii de unde apar curente, cercetări și opinii științifice, dar limba unui popor nu trebuie ruptă de sufletul lui, de frământările lui seculare. Aș lua limba cântecelor țărănești: are plasticitate, iscă imagini frumoase, cuvintele se potrivesc stărilor sufletești. E o limbă construită pe emoții, vie și colorată. Compară cu celelalte cântece zise de muzică ușoară, unde cuvintele se cheamă text și sunt de o stupiditate revoltătoare: acestea sunt făcute artificial, aritmetic. Limba Cronicarilor folosită cu perfecționarea evoluției de Sadoveanu sau limba lui Eminescu pot fi primele începuturi ale acestei Estetici a limbii”.

Prin 1946-1947 a fost preocupat de ideea introducerii unor conferințe libere pentru tineret și toți cei ce ar fi simțit o chemare literară, în sensul unui curs de poetică. El vedea astfel închegându-se chiar un curs universitar pe care l-ar fi putut ține, mai amplu, eventual Călinescu și Viziru, dimpreună cu câțiva scriitori. El concepea aceste conferințe ca o introducere și tălmăcire la o Ars poetica văzută prin prisma căutărilor personale și analiza literaturii de valoare, începând cu Cronicarii și ajungând la momentul de debut literar al oricărui tânăr. A și avut unele convorbiri în acest sens, dar formula universitară a timpului nu a răspuns ideii preconizate. În ciclul schițat al primelor prelegeri ar fi intrat, amplificată, conferința Eminescu ținută la Atheneul Român în 1943, urmată de conferința din 1944 intitulată Comentarii în zig-zag, concepută ca o analiză a stilului și valorilor literare generale românești ale epocii.

„Viața Filialei” („TOMIS” 1997)

 ***, Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, iulie 1997

*

În perioada 7-14 iulie, Uniunea Scriitorilor din România în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova au organizat ediția a doua a „Simpozionului literar Chișinău-București”. Simpozionul s-a desfășurat la sediul USRM și la Casa de creație „Al. Donici” din Peresecina. Delegația scriitorilor din țara noastră a fost condusă de criticul literar Laurențiu Ulici, președintele USR, și a avut în componență pe: Gabriel Dimisianu, membru al Consiliului Director al USR, Mihai Chicuș, directorul economic al USR, Alexandru Ecovoiu, membru al Asociației din București, Sergiu Adam, Viorel Savin, Cassian Maria Spiridon, Nichita Danilov, Emil Iordache, Marina Codruț, Cristina Cârstea din partea Filialei din Iași, Ion Mircea din partea Filialei din Sibiu. Din partea Filialei Dobrogea a fost prezent prozatorul Ovidiu Dunăreanu, redactorul la revista „Tomis”. Gazdele avându-i în frunte pe criticul și istoricul literar Mihai Cimpoi, președintele USRM, au participat la simpozion cu un număr remarcabil de scriitori aparținând unor generații diferite.

*

La Cercul Militar Constanța, poetul Arthur Porumboiu, și-a lansat noul volum de versuri Lupta cu îngerul negru (Ex Ponto, Constanța, 1997). Despre carte a vorbit nuanțat, cu obiectivitatea și detașarea care se impuneau, scriitorul Nicolae Motoc, relevând reușitele și scăderile acesteia, lipsa spiritului critic în selectarea poemelor și în organizarea cuprinsului. Și-au mai exprimat opiniile: Constantin Novac, Nicolae Necula, O. Dunăreanu.

*

În cadrul aceleiași instituții de cultură a marinei române, scriitorii C. Novac, N. Motoc, Sorin Roșca, Lică Pavel, Dan Perșa și Emilia Dabu s-au întâlnit cu ofițerii și militarii de pe distrugătorul „Mărășești”. Dialogul dintre scriitori și marinari a stat sub semnul unei teme generoase și incitante: „Literatura română și marea”, la care au făcut referiri C. Novac și N. Motoc. D. Perșa a vorbit despre romanul Punctul mort, publicat de C. Novac. N. Motoc, S. Roșca, L. Pavel, D. Perșa și E. Dabu au citit din versurile lor inspirate de mare și ținuturile pontice.

*

Continuând seria schimburilor de experiență și dialogului cu scriitorii din alte localități decât cele dobrogene, în vederea atragerii acestora în rândurile filialei din Constanța, comitetul filialei a organizat o deplasare de lucru în județul Ialomița, la Slobozia. C. Novac, secretar executiv, membru în Consiliul USR, și S. Roșca s-au întâlnit cu membrii Asociației Literare „Costache Negri”, al cărei vicepreședinte este prozatorul Ioan Neșu.

„Periscop” („TOMIS” 1997)

 O. D., Periscop, „Tomis”, Constanța, iulie 1997

*

Prezent până acum cu fragmente de roman, povestiri și versuri în paginile unor reviste literare - „Euphorion”, „Arca”, „Poesis”, „Calende”, „Tomis” - colegul nostru Dan Perșa debutează în forță cu romanul Vestitorul (Albatros, 1997). Romanul, având ca motto un citat din Dimitrie Cantemir, face trimitere la o „istorie ieroglifică” care cuprinde două sute de ani de istorie românească, de la 1800 încoace. Cartea are în centru o utopie: Falansterul de la Scăeni și pune problema identității românești, conturând o suită de personaje care amintesc de figuri reale ale istoriei și contemporaneității, de la Petrache Lupu la Petre Țuțea.

*

La Mangalia, Fundația  pentru Tineret, în colaborare cu Primăria municipală și organizația „Salvați copiii”, au organizat sub coordonarea poetei Emilia Dabu, spectacolul de muzică și poezie „Copilărie zbor infinit”, printre vedete numărându-se elevii: Irina Pavăl, Mihai și Ștefan Chiper, Laurențiu Stere, Camelia Ghica și alții. Elevii Școlii generale nr. 4 din Neptun, sub îndrumarea profesoarei Ecaterina Nour, au prezentat o expoziție care a încântat prin originalitatea ei, majoritatea lucrărilor fiind concepute din scoici. Manifestarea  cu vernisajul expoziției de „Mangalia în culorile iubirii” a Aglaiei Lungu. Aflată la a doua expoziție personală, pictorița a oferit iubitorilor de frumos, peisaje inspirate de spațiul marin și naturi statice, ,toate configurând o sensibilitate și o înzestrare artistică deosebită.

Români în orașul elvețian Geneva (ARGHEZI 1997)

Baruțu T. Andrei, Geneva internațională, „Tomis”, Constanța, iulie 1997

Cunoscut mai ales din confruntările și reuniunile politice internaționale, orașul Geneva a căpătat, încă din timpurile trecute, un renume care nu se dezminte nici azi.
La o distanță de peste 500 km de Paris și aproximativ 2000 km de București, Geneva are o populație de peste 150.000 locuitori stabili. Oraș principal cantonului cu același nume, el are ca inscripție pe steagul propriu, ca și pe sigiliile oficiale, expresia latinească: „Post tenebras lux ”. (După întuneric, lumină) Cum fiecare canton elvețian are un steag propriu, ca și un sigiliu particular, cel al Genevei, sub care s-au purtat diverse bătălii în cursul istoriei locale, este compus din două părți: o jumătate poartă simbolic o aripă de vultur, iar cealaltă parte o cheie, semnificații de avânt, dar și de deschidere spre realitățile epocilor și a spiritului umanist. La început catolică, Geneva a trecut la protestantism sub impulsul lui Calvin în 1532. Astăzi spiritualitatea geneveză este împărțită între catolici protestanți majoritari, fiecare cu instituțiile bisericești separate, dar cu un spirit liberal general. Din secolul 18, Geneva este locul unei vieți intelectuale deosebite, având în frunte pe Jean Jacques Rousseau căruia, mai târziu, i s-a ridicat o statuie pe o mică insulă locală. O altă mare personalitate a Genevei, dar și  alumii,  a fost Henri Dunant, fondatorul Crucii Roșii.
Dintre marile instituții internaționale și muzee celebre, e de notat sediul ONU, fost al Societății Națiunilor, la care și-a adus io importantă contribuție diplomatul român Nicolae Titulescu, Muzeul Ariana (ceramică, sticlărie) ca și muzeele de Artă și Istorie, de Etnografie și folclor, de Istorie naturală, Biblioteca universitară, ca și sediile multiple ale organizațiilor internaționale sau edificiile religioase ori clădirile din Orașul vechi, mărturisind valorile unei culturi proprii.
Geneva, ca oraș, este împărțită în două zone distincte prin partea finală a lacului Leman, care, alimentat de râul Ron, continuă cursul prin reunirea cu Arva, alt râu, pe teritoriul francez până la vărsarea în Mediterana, în vecinătatea orașului Marsilia. Cele două zone ale Genevei (malul stâng și malul drept) sunt reunite printr-un pod numit „Pont du Mont-Blanc”, vecin marelui „Jet d eau”, de fapt, o țâșnitoare imensă care a devenit un veritabil simbol al orașului. La capătul nordic al acestui pod magnific, se află un important parking de automobile, construit sub apele lacului Leman.
La Geneva a locuit și a intrat în normalitate pianistul român Dinu Lipatti, de asemenea desfășurat o vie activitate etnograful Constantin Brăiloiu, întemeietorul Arhivelor Internaționale de folclor. Amândoi au rămas pe veci în țărânele genoveze, zălog de nemurire a legăturilor de prietenie româno-elvețiană. Tot aici, la Geneva anilor 1879, s-a constituit și Societatea studenților români, premergătorii unor importante evenimente cu caracter istoric pentru țara noastră.
În imediata apropiere a Genevei s-a ridicat recent o biserică românească de lemn adusă din Transilvania.
Tot la Geneva a trăit între 1905-1910 și revenit, pentru scurte perioade de tratament medical între 1959-1966, Tudor Arghezi pe a cărei locuință din tinerețe s-a așezat o placă de amintire. La Muzeul Rath, importantă instituție de artă, în 1967, cu ocazia dezvelirii acestei plăci, a avut loc și o expoziție de volume și manuscrise argheziene. 
Vorbind despre Geneva și anii de tinerețe petrecuți aici, T. Arghezi declara unui important jurnal genevez: „Fără ajutorul, fără climatul Elveției și îndeosebi al Genevei, nu m-aș fi găsit pe mine însumi (presupunând că m-am găsit) pe vremea, de mult trecută, când tânărul care am fost a cunoscut primele neliniști ale vocației. La Geneva, ca și la Fibourg, am deprins acel stil de viață numai al vostru, făcut din eleganță, delicatețe morală, vreau să spun acel sentiment al absolutei datorii față de aproapele tău, datorie de la care cred să nu mă fi abătut până azi. Astfel, mica republică Post tenebras lux  a fost școala, inspiratoarea permanentă a carierei mele întregi. Și dacă iubesc atât de fierbinte libertatea, dacă -mi iubesc patria, știu că această dragoste are ca sursă Alpii voștri, pe malurile frumosului lac Leman”. (Interviu realizat în 1967 de către un ziarist de la Journal de Geneve)
Geneva de azi este nu numai un punct important pe harta Europei și a lumii, dar și locul unde spiritul și cultura poporului elvet își are câștigat un binemeritat renume.