Sergiu Grossu, Curajul unei hotârâri salutare, „România liberă” București 25 noiembrie 1997 & „Cuvântul românesc” decembrie 1997
Scrisoare
deschisă, adresată Mitropolitului Transilvaniei, Antonie Plămădeală
Nu ştiu dacă vă
mai aduceţi aminte cum şi când ne-am cunoscut, părinte Antonie. In ce mă
priveşte, auzisem despre D-voastră numai cuvinte de laudă, rostite de
arhimandritul Roman Braga în perioada detenţiei noastre, într-un lagăr din
balta Dunării. Tăifăsuind, pe furiş, despre soarta şi viitorul Bisericii
ortodoxe, a cărei subordonare la dictatul implacabil al Comitetului Central al
Partidului comunist îl sângera sufleteşte, parcă îl aud şi acum
mărturisindu-mi, cu o vădită mândrie: „Mai avem, totuşi, câţiva călugări mai
tineri care vor salva Biserica din starea ei de actuală decadenţă: de pildă
basarabeanul nostru Leonida Plămădeală, cu care am fost coleg de seminar şi la
Chişinău, şi la Bucureşti, după pierderea Basarabiei, în 1944..."
Recâştigând
libertatea, i-am pierdut urma fostului meu tovarăş de suferinţă, devenit între
timp parohul unei biserici din judeţul Bihor. In schimb, prin preajma anilor
1966-1967, iată-mă telefonând la secretariatul Institutului Teologic din
Bucureşti, ca să ştiu dacă mai pot să-mi continui studiile şi ce trebuie să fac
pentru a da examenele anilor 3 şi 4, în vederea obţinerii diplomei de licenţă.
La telefon eraţi D-voastră, care mă cunoşteaţi din articolele şi poeziile pe
care le publicam în ziarul Basarabia Literară, când vă aflaţi încă elev la
seminarul din Chişinău. Ne-am apropiat, sufleteşte, destul de repede, şi mi-aţi
fost de mare ajutor, în special în problema dificilă a examenului de limbă
greacă...
În toamna anului
1968, de comun acord cu soţia mea, ne-am hotărât să ne refugiem, la prima
ocazie, în Franţa. Deşi eram licenţiat în Filosofie şi în Filologia modernă,
ţineam tare mult să-mi iau şi diploma în Teologie. Însă rectorul Institutului -
diaconul Nicolae Nicolaescu - s-a opus, neacceptând „o sesiune extraordinară"
numai pentru mine, cu recomandarea: "Dacă ăl mare îţi aprobă cererea,
atunci se poate..." De altfel, aţi asistat şi D-voastră la această
întrevedere de pomină. Am apelat la fostul mitropolit al Bucovinei, Tit
Simedrea, duhovnicul patriarhului Justinian, care a reuşit să-mi obţină
aprobarea. Şi cu cererea mea purtând semnătura „ălui mare" am alergat la
Institut, am bătut la uşa direcţiei şi i-am întins păr. Nicolaescu mult
aşteptata aprobare, în prezenţa D-voastră. Nici n-a vrut să audă de această
aprobare. „Ce face?" s-a răţoit la mine. "Dar mi-aţi spus că..."
"Lasă-mă în pace cu... Prea Fericitul..." Şi-a pus mâna pe telefon,
să vorbească, mânios foc, cu Departamentul Cultelor. Reţin doar atâta: „Ori
Grossu, ori eu!" Apoi a telefonat şi la patriarhie, la secretarul
patriarhului, preotul Cazacu, i-a spus ce i-a spus, şi m-a trimis din nou la
el, ca să-1 aud zicându-mi fără nici o jenă: „Asta-i situaţia! La
revedere!"
Printr-un medic,
prieten, am reuşit să trec pragul Departamentului Cultelor, cu dorinţa
rezolvării acestui „incident" neplăcut. Persoana care m-a primit, şi
căreia i-am relatat păţania mea, nu era altcineva decât directorul Nencev
(devenit, mai târziu, Nenciu). El mi-a vorbit în termeni excelenţi de
D-voastră, „un fost puşcăriaş, care va ajunge foarte repede departe..." Şi
nu s-a înşelat, pentru că, într-adevăr, în foarte scurt timp, aţi ajuns, cu
binecuvântarea partidului comunist, foarte departe": mai întâi devenind
„Prea Sfinţitul Episcop Antonie Ploieşteanul, vicar patriarhal", ales nu
de către „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române", cum v-aţi exprimat
în cuvântul de mulţumire adresat Preşedintelui Departamentului Cultelor, ci de
Comitetul Central al Partidului Comunist, pe care l-aţi asigurat de
sentimentele deplinei loialităţi, în spiritul datoriei de bun cetăţean care îşi
iubeşte Patria şi se identifică cu năzuinţele şi idealurile ei" (Cf.
„Biserica Ortodoxă Română", Nr. 11-12/1970). Nu vă gândeaţi nici la patria
cerească", nici la ,Jmpărăţia lui Dumnezeu", ci „respectul" şi
„iubirea" o manifestaţi faţă de patria noastră socialistă", cu ale
cărei idealuri anticreştine v-aţi identificat de-a lungul anilor de regim
totalitar.
Sunt sigur că
l-aţi citit pe Nicolae Berdiaev, celebrul filosof creştin rus, după care
comunismul este „duşmanul oricărei forme de religie, şi în mod special al
creştinismului", deoarece „vrea să devină el însuşi o religie, pentru a
lua locul creştinismului". Sunt sigur că aţi făcut experienţa comunismului
în Basarabia, când eraţi adolescent; iar mai târziu, în închisoare sau în
lagăr, v-aţi putut da seamă că, de la începuturile sale, comunismul s-a arătat
a fi o religie intolerantă şi fanatică - religia urii şi a luptei de clasă -
care, de la Revoluţia din Octombrie încoace, în ce priveşte Uniunea Sovietică,
şi de la 23 August 1944, în ce priveşte ţara noastră, s-a luptat să-şi
instaureze „dictatura proletariatului" şi cultul mincinos al materialismului
ateu, făcând uz de teroare, de persecuţii sângeroase, de temniţe şi lagăre de
exterminare.
Cum de-aţi uitat
că-n perioada anilor '50, când, în virtutea unei logici dialectice demenţiale,
„năzuinţele şi idealurile" României socialiste, glorificată de D-voastră,
au provocat prigonirea şi decimarea celor mai nobili fii ai Bisericii ortodoxe:
mitropoliţi şi episcopi, preoţi şi călugări, pentru „vina" că se opuneau -
prin credinţa lor fierbinte - la asalturile vehemente ale ateismului
marxist-leninist, iar prin viaţa lor spirituală contracarau eforturile
Partidului de pângărire a unei societăţi „socialiste", lipsită de cele mai
elementare drepturi ale omului? Cum de-au putut ţâşni, fără nici o sfâşiere de
inimă, „sentimentele deplinei loialităţi" faţă de un regim care a permis
arestarea, prin agenţii Securităţii, încă din 1952, a peste 150 de preoţi
recalcitranţi, respectiv care se arătau refractari noii Legi a Cultelor,
campaniei pentru apărarea Păcii, cursurilor de reorientare politică a preoţimii
ortodoxe sau citirii „pastoralelor" pro-comuniste de la amvonul bisericii?
Cum de nu vă este ruşine, măcar astăzi (fiindcă în anii puterii ceauşiste v-a
fost ruşine de Evanghelia lui Hristos, contrariu îndemnului sfântului Pavel),
de atitudinea slugarnică de ieri, purtând amprenta servilismului întregii
ierarhii ortodoxe, înfeudată unei politici agresiv duşmănoase obiectivelor
credinţei noastre în Iisus Hristos? Şi cum - şi de ce -, întocmai foştilor
patriarhi Justinian Marina şi Justin Moisescu, precum şi-a celui încă în viaţă,
n-aţi încetat să declaraţi, în nenumăratele turnee întreprinse în Occident, cu
o consecvenţă de-a dreptul marxistă, că în România dictaturii personale a lui
Nicolae Ceauşescu şi-a familiei sale, există o libertate religioasă autentică,
negând existenţa unei Biserici ortodoxe persecutate, răstignită de către
duşmanii lui Dumnezeu şi-ai neamului din care faceţi parte?
Nu-mi vine să
cred că veţi tăgădui aceste două exemple de servilism ecleziastic, descoperite
în dinamica D-voastră activitate religioasă dinaintea aşa zisei Revoluţii din
luna Decembrie 1989:
1) În ziua de 4 Iunie 1975, la cea de a
26-a conferinţă teologică interconfesională, care s-a ţinut la Institutul
teologic protestant din Cluj-Napoca, având ca temă „Biserica şi aspiraţiile
popoarelor spre independenţă", aţi făcut parte din prezidiul reuniunii, în calitate de episcop vicar patriarhal, alături
de alte figuri proeminente: rectorul Institutului Teologic din Bucureşti, pr.
Mircea Chialda, rectorul Institutul Teologic Ortodox din Sibiu, pr. Isidor
Todoran; rectorul Institutului Teologic Romano-Catolic din Alba-Iulia, pr. I.
Nemecsek; rectorul Institutului Teologic Protestant din Cluj-Napoca, profesor
K. Rapp etc. Cu această ocazie, aţi vorbit pe larg, în spirit marxist, despre
„Teologiile vremii noastre", insistând asupra a două feluri de teologii:
„teologia eliberării" şi „teologia revoluţiei", fără a neglija
inovaţia pe care aţi prezentat-o în teza de doctorat şi anume: „teologia
diakoniei mutuale ale oamenilor". Concluzia? „Noi nu putem vorbi de
Dumnezeul cel drept, sprijinind o societate nedreaptă".
2) La 11 Mai 1976
s-a organizat la Bucureşti o altă conferinţă teologică interconfesională, la
care aţi participat din nou şi când s-a discutat, cu o descalificabilă ardoare,
despre „a cincia adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Nairobi".
Din buletinul trimestrial de Ştiri ale Bisericii ortodoxe române
(Aprilie-Septembrie 1976) am aflat darea de seamă a discuţiilor acestei
„importante" întruniri, din care citez câteva fraze zornăitoare, pe care
le-aţi aplaudat, fiindcă se potriveau cu propria D-voastră gândire: principala
noastră datorie este de a lucra la respectarea drepturilor omului acolo unde ne
aflăm. (...) Noi înţelegem prin libertatea religioasă, libertatea de a avea sau
adopta, la alegere, o religie sau o credinţă, precum şi libertatea de a trăi,
în mod individual sau colectiv, în mod public sau în particular, apărarea,
practica şi învăţământul acesteia..."
Tare-aş vrea să
ştiu, părinte Antonie, ce-aţi făcut, ce iniţiativă aţi declanşat, laolaltă cu
prea cuvioasele feţe ierarhice de pe Dealul Patriarhiei, întru respectarea
dreptului omului credincios din România comunistă, adică „acolo unde ne aflăm
"1 Aţi fost şi rectorul Institutului Teologic Ortodox din Capitală, nu-i
aşa? Ce măsuri aţi luat ca să se respecte dreptul tânărului student la
învăţământul apologetic, de apărare a credinţei împotriva tancurilor
marxism-leninismului, sau dreptul său inalienabil la învăţământul misticei
creştine, când amândouă aceste materii, indispensabile formării spirituale a
viitorilor slujitori ai altarului, au fost excluse din programele institutelor
teologice, fără ca Sfântul Sinod, în care aţi avut întotdeauna un cuvânt hotărâtor,
sa reacţioneze câtuşi de puţin?
Cât despre
„dreptul la libertatea religioasă'' în societatea comunistă din România, pe
care aţi proslăvit-o şi-n ţară şi peste hotare, acest „drept n-a existat
niciodată. Fiindcă intoleranţa religioasă, instaurată de P.C.R. cu sprijinul
nelimitat al patriarhului Justinian Marina, a lovit, în primul rând, în
Biserica greco-catolică, lichidând-o pur şi simplu, la 1 Decembrie 1948, iar
cinci episcopi uniţi - din cei şase, ridicaţi de organele poliţieneşti între 27
şi 29 Octombrie - s-au stins în închisoare, în urma unor torturi oribile.
Fiindcă mai târziu, pe baza Decretului Nr. 410/19 Noiembrie 1959, s-a abătut
năpasta asupra universului paşnic al mănăstirilor ortodoxe, şi-un mare număr de
lăcaşuri sfinte au fost închise, cu aprobarea tacită sau chiar din ordinul unor
prelaţi, câştigaţi pentru cauza comunistă. Fiindcă o noapte, insuportabil de
grea, apăsa creştinătatea românească: călugări şi preoţi nevinovaţi putrezeau
în bezna temniţelor, sub privirile indiferente ale ierarhilor lor; difuzarea de
biblii şi de literatură creştină era considerată delict şi se pedepsea cu ani
grei de puşcărie. Cât priveşte mişcarea duhovnicească Oastea Domnului, pe care
în prezent o „agreaţi" cu o vădită diplomaţie, i-aţi luat vreodată
apărarea, ca mitropolit al Transilvaniei, când i se refuza dreptul la trăirea
„în colectiv" a credinţei strămoşeşti sau
la propovăduirea „în mod public" a Evangheliei? Când însuşi D-voastră nu-i
recunoşteaţi dreptul la existenţă, iar astăzi o umpleţi de binecuvântări?
Scriam, în N-rul
de pe luna Octombrie 1975 al ziarului Catacombes pe care-1 publicam la Paris,
împreună cu soţia mea, că un nou spirit teologic domină, de-aproape treizeci de
ani, gândirea ortodoxă conformându-se doctrinei oficiale a regimului comunist; că
există, ca atare, în cadrul Bisericii Ortodoxe din România, teologi marxişti
care, cu abilitate teleghidaţi de Comitetul Central al P.C.R.-ului, nu se
sfiesc, ca pretinşi apostoli ai lui Hristos, să se laude a fi „angajaţi să
cerceteze în Revelaţia divină bazele acestei tologii de cooperare a Bisericii
cu eforturile care se fac (înţelegem de către partid), pentru fericirea
poporului" (Cf Biserica ortodoxă română în 1973, Bucureşti, 1974, pag.
6-9). "Noua teologie, de obedienţă moscovită, se declară orientată spre
angajamentul complet al Bisericii în lupta pentru pace şi progres" chemată
fiind să răspundă „imperativelor vremii" (Ibidem).
Până şi un teolog
de valoarea preotului profesor Dumitru Stăniloae va scrie în Ortodoxia, revista
Patriarhiei române (Nr. 1/ Ianuarie-Martie 1963), că „astăzi" (deci sub
regimul comunist), prin detaşarea poporului nostru de regimul de stăpânire a
bunurilor materiale informă egoistă, exclusivistă, s-au creat în ţara noastră
condiţiile pentru o viaţă superioară de comunitate"; că tot „ceea ce a
încercat creştinismul la început, dar ceea ce a trebuit să abandoneze după ce
s-a răcit dragostea şi au intrat în el oameni cu proprietăţi mai mari (...)
aplică azi pe o scară largă, pentru toată lumea, o serie de popoare, între care
şi poporul nostru", deoarece este vorba de „o viaţă cu totul nouă, ale cărei
nobile năzuinţe creştinii le înţeleg..."
Astfel a fost
jalonat, încetul cu încetul, drumul spre o temeinică teologie marxistă, după
cum reiese şi din cartea D-voastră „Biserica slujitoare", pe care
prietenul de altădată, arhimandritul Roman Braga, o considera într-un articol,
publicat de mine în foaia trimestrială Iisus Biruitorul (Nr. 1/ Ianuarie-Martie
1976), drept „cea mai perfectă demonstraţie teologică a socialismului de tip
comunist", adăugând: „Preasfinţitul Antonie nu numai că vede în Sf. Ioan
Gură-de-Aur un precursor al marxismului, ci chiar scoate, din predicile lui
„teoria plus valorii", ocupându-se pe larg de critica socială în opera
Sfinţilor Părinţi. Dar uită să spună că Sf. Ioan Hrisostom nu s-a făcut lingăul
împăraţilor bizantini, cu toate că aceştia erau creştini, ci a criticat regimul
din propria lui ţară". Sursa acestei abominabile şi neevanghelice
„teologii marxiste" aţi găsit-o, neîndoielnic, în revista patriarhatului
de la Moscova, a cărei orientare politică i-o dicta Kremlinul, pentru
„adaptarea ortodoxiei ruse la noile condiţii sociale", aşa cum sublinia
celebra revistă oficială a ideologiei marxist-leniniste din URSS, Nauka i
Relighia (Ştiinţă şi Religie), în Nr. 4/ 1969. Ca peste o lună, în aceeaşi
publicaţie ateistă, să se spună de-a dreptul: „Concepţia de creştinism comunist
este sâmburele interpretării sociale a ortodoxiei ruse (...) Creştinismul
comunist incită pe credincioşi să participe la lupta pentru socialism".
Ceea ce aţi făcut D-voastră, părinte Antonie, mai întâi ca să urcaţi treptele
ierarhiei binecunoscute, şi apoi să rămâneţi în continuare mitropolit,
bucurându-vă de toate avantajele şi privilegiile înşirate într-o scrisoare
curajoasă, de un preot curajos din judeţul Prahova, scrisoare ce mi-a parvenit,
cu ani în urmă, în Franţa, şi care este foarte edificatoare: „Episcopii
ortodocşi au suprimat orice educaţie religioasă din biserică, iar Statul
intensifică lupta antireligioasă. Ei vor să adoarmă conştiinţa credincioşilor
prin minciunile difuzate cu orice ocazie -la toate
conferinţele preoţeşti, în pastorale, la şedinţele de organizare bisericească,
la aniversări —, că astăzi ne bucurăm de cea mai mare libertate. Conducerea
Bisericii ortodoxe române se luptă să formeze omul nou cu o conştiinţă
socialistă, aşa cum orientează pe preoţi la conferinţe şi cum se scrie în
revistele bisericeşti. Dacă credincioşilor le dăunează aceste minciuni
oficiale, ele sunt în interesul Statului şi al salariaţilor Bisericii.
Episcopii şi preoţii au acceptat atâta făţărnicie, ca să folosească din două
părţi să menţină încrederea în ea a credincioşilor sinceri şi să se pună bine
cu Statul, pentru a-şi menţine posturile care le aduc un trai de huzur..."
"Priveşte-ţi
urma paşilor în vale şi vezi ce-ai făcut" citim undeva, în Biblie. Nu se
poate să vă fi scăpat îndemnul acesta, părinte Antonie. Eu merg mai departe şi
vă sugerez să meditaţi la dojana, ne care o rosteşte Dumnezeu, tot prin pana proorocului
Ieremia: preoţii n-au întrebat: Unde este Domnul? Păzitorii Legii nu M-au
cunoscut, păstorii sufleteşti Mi-au fost necredincioşi..." (IEREMIA, 2.
8). Cum staţi, din punct de vedere duhovnicesc, înaintea Celui Atotputernic?
Credeţi că este suficient să rostiţi, cum. scrie în „Cuvântul Pastoral" al
Sf. Sinod: „Libertatea pe care o avem acum, iubiţii noştri, trebuie să o
folosim, mai întâi, pentru a ne lepăda de tot ce a fost fals şi rău în
cuvintele şi faptele noastre din anii dictaturii"? Şi vă întreb, de la
inimă la inimă: S-a produs, cu adevărat, în sufletul D-voastră, această
lepădare! Aţi coborât în adâncimile fiinţei vătămată de atâtea compromisuri şi
abdicări, după cum o cere Tatăl cel Ceresc, în cartea proorocului Ezechiel? Aţi
săpat în „peretele" conştiinţei, ca să vedeţi: „urâciunile cele rele"
(EZECHIEL, 8. 8-9)? La ce vă poate folosi „libertatea" de care vă bucuraţi
acum, dacă nu ajungeţi la libertatea interioară a sufletului, care se capătă
prin intervenţia miraculoasă a Duhului Sfânt, ca să puteţi rosti cuvintele ca
Ezra: "Dumnezeule, sunt uluit şi mi-e ruşine să-mi ridic faţa spre Tine.
Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre şi greşelile
noastre au ajuns până la ceruri" (EZRA, 9.6). Sau să mărturisiţi, întocmai
bătrânului Iov, strigând la Dumnezeu: „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în
ţărână şi cenuşă."
Ca încheiere, ţin
să apelez la cuvintele înţelepciunii spirituale ale marelui Soljeniţân,
respectiv: "Noi nu putem, noi nu vrem să credem că piedicile exterioare
sunt mai tari decât spiritul nostru." Deoarece, tot el adaugă,
conformându-se revelaţiei Sf. Scripturi: „Cel care este lipsit de orice forţă
materială, câştigă întotdeauna biruinţa prin jertfă."
De aceea, vă
implor, în Numele Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos, să lăsaţi la o parte
jena unei atitudini categorice, referitor la compromisurile repetate de
ierarhia B.O.R. de-a lungul celor 45 ani de subordonare la politica
anticreştină a partidului comunist român, şi - în plin Sinod - să cereţi
tuturor ierarhilor care nu s-au ruşinat să facă parte din Frontul Unităţii
Socialiste, patronat de Nicolae Ceauşescu şi clica lui de despoţi netrebnici,
repet, să cereţi, cu lacrimi de adevărată căinţă, ca împreună cu D-voastră
să-şi dea demisia, retrăgându-vă în mănăstirile unde au fost surghiuniţi
episcopii greco-catolici, semenii D-voastră întru Hristos, după desfiinţarea
samavolnică a Bisericii lor martirizate. Prin gestul acesta surprinzător, prin
curajul acestei hotărâri salutare, aţi deschide noi şi binecuvântate pârtii de
trezire spirituală în ţara nevindecată pe deplin de rănile descreştinării. De fapt, nu este vorba de curaj, ci de bun
simţ. Câtă vreme sfântul din Tars, inegalabilul atlet al lui Hristos, care a
fost Pavel, recunoştea şi mărturisirea: „Nu sunt vrednic să port numele de
apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Hristos!", de ce n-aţi spune şi
D-voastră şi toţi ceilalţi ierarhi, care v-aţi compromis, colaborând cu regimul
comunist, prigonitor al creştinităţii din România: "Nu mai suntem vrednici
să purtăm numele de episcop, de mitropolit sau patriarh ", fiindcă în noaptea
arestării, a judecării şi-a condamnării la moarte a Mântuitorului de către
Securitatea comunistă şi propaganda ateistă din ţara subjugată, ne-a fost frică
până şi de nişte slugi ale poliţiei politice, n-am luat apărarea lui Hristos şi
ne-am lepădat de El, scuzându-ne: "Nu cunoaştem pe omul acesta!" Şi
astfel, cerând iertare lui Dumnezeu pentru „tot ce-a fost fals şi rău în
cuvintele şi faptele " pe care le-aţi săvârşit în anii dictaturii, v-aţi
răscumpăra şi tăcerile, şi şovăielile, şi abdicările, şi trădările, măcar acum,
când „noaptea aproape a trecut şi aşteptăm să se apropie ziua unui nou şi sfânt
pământ românesc, în care va domni, cu adevărat, neprihănirea. Căci „vinul cel nou" al izbăvirii
Neamului, ne atrage atenţia Domnul Iisus, nu se poate turna în „burdufuri
vechi".
