Ziaristul ANDREI POSTELNICU despre experiența sa la ”Financial Times”

<(…) Când am intrat pe ușile cotidianului britanic Financial Times în 2000, la 23 de ani, primul lucru care mi s-a spus este că trebuie să merg la instrucție, la cartierul general din Londra. Acolo, niște domni distinși și câteva doamne, de sămânță, ne-au povestit în vreo săptămână ce e aia jurnalism FT. Lecțiile erau cu atât mai credibile cu cât oamenii care ni le predau, cu modestie și conștiinciozitate, făceau jurnalism cu mult înainte ca eu să mă fi transformat din simplă sclipire în ochii lui tata în început de drama socială de provincie și motiv de organizat o nuntă.

Pe lângă importante lecții despre jurnalism, acțiuni, obligațiuni și piețe, toți învățăceii au primit atunci o carte neagră, care era manualul de stil al Financial Times. Mesajul cu care ni s-a distribuit volumul: învățați-l, trăiți-l, iubiți-l.

(…)

Manualele de stil sunt publicații de căpătâi în orice redacție occidentală, menite să articuleze standardele profesionale ale redacțiilor  și să explice cum se ajunge la ele. Îi spun unui reporter junior sau unui redactor-șef dacă internet se scrie cu I sau cu i, dar îi mai explică și ce e etica și de ce e vitală într-o redacție. Nu în ultimul, aceste ghiduri de stil și deontologie sunt o unealtă menită să le aducă aminte utilizatorilor că merg pe urmele unor alți jurnaliști, care le-au lăsat în urmă învățături astfel încât ei să facă greșeli noi, nu să le repete pe alea vechi.

(…)

Revenind asupra diferențelor între jurnalismul românesc și cel occidental, nu de puține ori am fost întrebat care era rolul avocaților în redacția Financial Times. De tot de atâtea ori, am lăsat guri căscate când povesteam că aveam acces la un avocat de serviciu care era plătit să fie treaz până pe la trei dimineața. Respectivul intra în acțiune atunci când un articol cu potential de a zburli penele cuiva trebuia publicat. Avocatul nu era acolo să ne împiedice să supărăm lumea, ci să ne ajute să facem asta respectând legea. Astfel, avocatul era de partea noastră, ne făcea cuirasa și mai dură, ba ne mai dădea și idei despre cum am putea ascuți lama articolului în cauză.

Este esential să adaug că, în aceste cazuri, avocatul era una din vreo opt sau zece personae care se uitau peste text după ce acesta era predat de reporter. Într-o primă fază, îl vedea un editor de pagină. Dacă i se părea bun de „prima”, îl sugera editorului de ediție, care era responsabil peste întregul ziar în acea zi. Ulterior, îl vedea un așa numit subeditor, sau copyeditor în SUA. Dacă primii editori șlefuiau conținutul și structura (fiindcă un text pentru prima pagină trebuie construit și scris altfel decât unul pentru pagina 17), subeditorul se îngrijea ca acesta să intre în locul stabiliti, să respecte stilul ziarului și să îi scrie titlul conform normelor de design. Dacă textul rămânea pe prima pagină, îl vedea redactorul șef sau unul dintre adjuncții lui. Cât despre avocat, acesta îl vedea de câte ori era nevoie pe tot acest parcurs.

Astfel, de la reporter până la produsul final, un text era reformulate și rescris de nenumărate ori. Într-o redacție vestică, editorul are prerogative de a intervene asupra unui text nu numai pentru a corecta eventuale erori de exprimare, ci mai ales pentru a aduce la suprafață unghiul cel mai important și faptele cele mai interesante. Editorii buni sunt adevărați parteneri ai reporterilor, ajutându-i pe aceștia să exprime ceea ce au descoperit pe teren. Editorii sunt mintea limpede, vocea rațiunii care intervine când un reporter prea implicat într-un subiect își pierde reperele și perspectiva.

(…)

Presa vestică însă are instituții, înainte de a avea personalități. Când intri pe ușa Financial Times, sau New York Times, ți se bagă repejor în cap să lucrezi la un ziar vechi de peste un secol. Credibilitatea acelor instituții mediatice este apărată de toată suflarea respectivelor redacții. Chiar dacă există celebrități, oameni „grei”, aceștia își subsumează propria statură numelui de pe frontispiciu.

(…)

Țin minte că, după vreun an la Financial Times, a trebuit să co-semnez un articol pentru prima pagină cu un coleg foarte respectat. Nu numai că omiul nu a avut nici o problemă cu asta, dar a sfârșit prin a-mi spune să semnez singur, că de fapt el nu făcuse nimic substantial la acel text.

Chemat fiind să fac un training în redacția EVZ prin 2007, am povestit episoadele cu co-semnarea și ajutorul. După câteva momente de liniște asurzitoare, cineva s-a uitat la mine cu privirea aceea pe care i-o arunci unui cățeluș pe care-l vezi lăsat de izbeliște în ploaie. Apoi, omul mi-a explicat că în presa românească „dacă faci prostia să ceri ajutor, ești luat de prost sau ca fiind slab”.

(…)  >

SURSA

Andrei Postelnicu, Șoc, groază și exclusivități, ”Decât o revistă”, București, vară 2012, pp. 64-65.

Breasla cojocarilor la târgul de toamnă din Arad în secolul XIX (SLAVICI 1894)

<
(...)
Mare lucru tîrgul de toamnă de la Arad!
Timp de cîteva săptămîni drumurile de țară sînt pline de care încărcate, care aduc bogățiile din șapte ținuturi, ca să le desfășure prin piețele și prin ulițele Aradului și pe cîmpia din prejurul lui, unde s-adună care cu piame de pe Crișuri* și din valea Murășului, cu lemnărie din munții Abrudului și cu bucate de pe cîmpia mănoasă se-nșiră butoaiele cu vin din Podgorie** ori cu rachiu de pe Murăș și se îngrămădesc turme de oi venite din Ardeal, ciurde de porci afuse de pe lunci, herghelii de cai crescuți pe poienile munților și cirezi de vite mînate de jelepari*** umblați prin lume.
Ce mulțime de oameni și ce amestecătură de tipuri și de porturi și de limbi! E parcă aici e mijlocul pămîntului, unde se întîlnesc toate neamurile. Pe-nserate s-aprind împregiurul orașului mii de focuri, la care stau de vorbă ori își petrec aici români, colo unguri, mai departe șvabi*** ori sîrbi, iar peintre aceștia slovaci, ba chiar și bulgari.
Dar tot românul, săracul, e și aici cel mai de frunte, căci vine iarna geroasă și ajunge la preț
cojocul călduros, la care nimeni atît de mult ca românul nu ține.
Și nu e numai că tot românul vrea să-și aibă cojocul, dar ține să-i mai fie și împodobit cu flori tăiate din carmajin**** ori cusute-n fire de ibrișin*****. Nu-i cojocul, ci podoaba de pe el ce-i aduce cîștig cojocarului: asta se plătește, dacă e frumoasă, cu mîna largă și pe întrecute.
Nici că se poate pentru un cunoscător mai mare mulțumire decît să treacă printre șetrile****** cojocarilor din Arad, ca să vadă unul cîte unul cojoacele de probă. Frumosul e frumos, nu-i vorba, pretutindenea, dar cojoace frumoase ca la Arad nicăiri nu se găsesc, fiindcă mai rar găsești aiurea oameni care să le plătească.
(...)
Nici că intră însă calfele de cojocari la stăpîn decît de două ori pe an: fie la Sf. Gheorghe*******, fie mai ales la Sf. Dimitrie********, pe cînd cojocarii au mult de lucru. Apoi o calfă trebuie, mai nainte de a ieși în lume, să-și arate destoinicia, pentru ca stăpînii să știe ce poate și cum au să-l plătească.
(...)
>

Sursa
Ioan Slavici, Mara, ed. II, edit. Albatros/col. Lyceum nr. 75, București, 1977, pp. 88-89.

UMOR

În tinereţea sa, cancelarul german Otto von Bismarck (1815-1898 / 1862-1890), instalându-se într-un apartament nou, observă că nu avea sonerie.
- Trebuie să-mi instalez  o sonerie - spuse el proprietarului - ca să-mi sun ordonanţa mea de la subsol.
- Despre asta n-a fost vorba la închiriere. N-aveţi decât s-o anunţaţi personal.
A doua zi, în zori, proprietarul, fu trezit de un foc de pistol. Îl găsi pe Bismarck în pragul uşii camerei sale, gata să descarce pistolul a doua oară.
- Nu te speria! Am chemat ordonanţa...
Convins, proprietarul instală în aceeaşi zi o sonerie...

Gheorghe Braşoveanu, Anecdote cu şi despre oameni celebri, ”Rebus”, Bucureşti, 2013

Mănăstirea minorită Maria Radna în secolul XIX (SLAVICI 1894)

<
(...)
Sus, pe coasta unui deal de pe dreapta Mureșului, e mănăstirea minoriților*, vestita Maria Radna**. Din turnurile bisericii mari și frumoase se văd pe Murăș la deal ruinele acoperite cu mușchi ale cetății de la Șoimoș***; în fața bisericii se întinde Radna cea frumoasă și peste Murăș e Lipova cu turnul sclipicios și plin de zorzoane al bisericii românești, iar pe Murăș la vale se întinde șesul cel nesfîrșit al Țării Ungurești. Mara însă le trece toate cu vederea: pentru dînsa nu e decît un loc larg în fața mănăstirii, unde se adună lumea cea multă, grozav de multă lume.
Cică e acolo în biserica aceea o icoană făcătoare de minuni, o Maică Precistă care lăcrimează și de a căreia vedere cei bolnavi se fac sănătoși, cei săraci se simt bogați și cei nenorociți se socotesc fericiți.
Mara, deși creștină adevărată, se duce și ea cîteodată la biserica aceasta, dar se închină creștinește, cu cruci și cu mătănii, cum se cuvine în fața lui Dumnezeu. Că icoana face minuni, asta n-o crede; știe prea bine că o Maică Precistă nemțească nu e o adevărată Maică Precistă. E însă altceva la mijloc. Călugării, care umblă rași ca-n palmă și se strîmbă grozav de urît, au o știință tainică și știu să facă fel de fel de farmece pentru ca boala să-și vie la leac, săracul să-și găsească sprijoana și nenorocitul să se fericească. Bine face dar lumea care vine la Maria Radna să se închine, și Marei îi rîde inima cînd pe la Sînte Mării timpul e frumos, ca lumea să poată veni cale de o săptămînă de zile, cete-cete, cu praporele în vînt, cu crucile împodobite cu flori și cîntînd psalmi și litanii. Acum, cînd vin sutele și se adună miile pe locul cel larg din fața mînăstirii, acum e secerișul Marei, care dimineaața iese cu coșurile pline și seara se întoarce cu ele goale. De aceea se închină Mara și în fața icoanei, apoi își ia copilașii, pe care totdeauna îi poartă cu dînsa, îi dă puțin înainte și le zice: "Închinați-vă și voi, sărăcuții mamei!"
(...)
>


Sursa
Ioan Slavici, Mara, ed. Albatros/col. Lyceum nr. 75, București, 1977, p.2.

Amintirile lui V. Sadoveanu despre fratele său M. Sadoveanu (1968)

Vasile Sadoveanu (1888 - ) a fost fratele cel mai mic al lui Mihail Sadoveanu (1880 - 1961 București).
În 1968, el și-a publicat la Editura pentru literatură din București, amintirile despre celebrul scriitor, cu sugestivul titlu Bădia Mihai.
Pe coperta IV, sub fotografia celor doi la vârsta senectuții, a fost inserată o propoziție din autobiografia Ani de ucenicie (1945), în care scriitorul descrie legătura specială cu mezinul familiei: "Vasile Sadoveanu, bun prieten al meu, e inginer agronom și profesor la Iași".
De altfel, și marele critic literar Șerban Cioculescu, autorul prefeței acestor amintiri, sublinia că volumul "stă sub semnul Prieteniei" dintre doi frați asemănători nu numai din punct de vedere fizic, dar și psihologic și moral. Cioculescu regreta că V. S. nu a dezvoltat biografia celebrului său frate mai mare, în umbra căruia a preferat să rămână, deși și mezinul a dovedit că era "un povestitor înnăscut".
Cele 178 de pagini ale volumului sunt structurate în 17 capitole, grupate în patru părți, având ca titluri numele localităților în care a locuit Mihail Sadoveanu de-a lungul vieții: Pașcani, Fălticeni, Iași, București.
Partea întâi cuprinde trei capitole: "Bădia Mihai", O întâmplare cu vulpile, Ultimul haiduc.
Partea a doua include nouă capitole: Istoria unei livezi, Despre Fălticeni și "Crîșma lui Moș Precu", O percheziție la Sadoveanu în 1907, "Răvașul poporului",  Farsă cu revers, Un partener neașteptat la șah, Moara din deal, Judecata asupriților, Concentrări și manevre.
Partea a treia formată din patru capitole: Cercul vînătorilor, O partidă de șah la "Traian", Jockei-Club, Un mic episod.
Partea a patra cuprinde un singur capitol: Toamna 1936.
Titlul capitolului "Bădia Mihai" și al cărții arată respectul pe care mezinul i l-a purtat celui mai mare frate încă din fragedă copilărie. Publicarea primelor creații literare încă din timpul studiilor gimnaziale de la Fălticeni îi aduseseră semne de respect din partea personalităților din Pașcani când se întorcea aici în vacanță. Ca urmare, V. S., chiar dacă avea doar șase ani, devenise un tovarăș de nedespărțit de M. S. oriunde acesta mergea cu cei dn generația sa: pescuit, vânat, oină, înot. Astfel, în timpul lung petrecut împreună, fratele cel mare a devenit un model de viață și intelectual pentru mezin.
Acțiunea din capitolul O întâmplare cu vulpi s-a petrecut în timpul vacanței de vară a anului 1898. Autorul și-a însoțit fratele la vânătoare de becaține și găinușe în balta Boroiului din lunca Siretului. Dar când V. S. a descoperit o vulpe cu patru pui, M. S. s-a mulțumit să observe scena, explicîndu-și astfel atitudinea: "Era și ea mamă și avea pui (...)".
Capitolul Ultimul haiduc prezintă cei doi ani de haiducie ai lui Ion Florea, un țăran intrat în conflict cu. autoritățile locale și care câștigase simpatia multora, inclusiv a fraților Sadoveanu. Deși nu omorâse pe nimeni în timpul jafurilor la drumul mare împotriva celor bogați, în cele din urmă a fost ucis de jandarmii care-l urmăreau permanent. (vezi postare)
Capitolul Istoria unei livezi descrie modul neașteptat în care scriitorul a devenit în 1906 proprietarul unei luvezi neîngrijite de la marginea Fălticeniului, la capătul străzii Rădășeni. După ce s-a căsătorit în 1901 în Fălticeni, scriitorul s-a mutat la București în 1903, la cererea poetului Șt. O. Iosif de a face parte din conducerea revistei "Semănătorul". Dar înainte de mutare, în plimbările făcute cu fratele său descoperiseră cu plăcere livada sădită cu peste 40 de ani în urmă de farmacistul Vorel cu nuci, molifți, castani și plante medicinale. Acesta decedase în 1896 și fiica sa de la Iași considera o povară livada mare cu căsuță, magazie, beci și fântână. În 1906, nemulțumit de atmosfera tumultuoasă a capitalei, a decis să revină în Fălticeni împreună cu prietenul Nicușor Beldiceanu și l-a creditat pe acesta cu acontul necesar cumpărării livezii. Dar cum Beldiceanu s-a răzgândit, M. S. a hotărât să cumpere el livada în rate, pentru a face din aceasta un loc de creație literară. Lucrările de refacere a livezii de către cei doi frați au durat doi ani, iar în 1908 scriitorul a adus de la Galați și 32 de stupi.
În capitolul Despre Fălticeni și "Crîșma lui moș Precu" este prezentată situația edlitară negativă a orașului de provincie și revigorarea de către scriitor a vieții sale culturale (vezi postare), precum și impactul moral neașteptat al vechii sale povestirii sale "Crîșma lui moș Precu". Cârciuma lui moș Precu dispăruse odată cu decesul proprietarului, dar unul din clienții, popa Tărăboi, devenise o personalitate locală. Întâmplarea face ca tinerii lucrători de la tipografia-librărie din Fălticeni să expună în vitrină câteva cărți ale M. S. , în semn de respect, printre care și "Crîșma lui moș Precu". Preotul cunoștea conținutul cărții editate la București și fiind prima oară când volumul era difuzat în Fălticeni, a cumpărat în secret toate exemplarele. Surprinși, librarii au mai expus de două ori cu același rezultat. Dar, descurajat, popa a ales calea penitenței: s-a transferat într-un sat izolat de munte, unde timp de șapte ani nu a mai băut. Apoi, la întoarcere, l-a vizitat pe scriitor și i-a mulțumit pentru hinele făcut în mod indirect.
În capitolul O percheziție la Sadoveanu în 1907, autorul își amintește de o percheziție efectuată în timp ce scriitorul ers la București. După răscoala din primăvara lui 1907, M. S., funcționar la Casa Școalelor fusese convocat la București de Spiru Haret, ministrul Instrucțiunii Publice, pentru a discuta problema țărănească. În lipsa sa, procurorul Tufescu și comisarul-șef i-au percheziționat casa, locuită doar de V. S.,  în căutarea unei mașini de tipărit manifeste  La întoarcere, M. S. a aflat că autorii denunțului erau marii proprietari funciari Ștefan Bonachi și Sterea. Dacă procurorul și-a cerut transferul, denunțătorii l-au evitat mereu pe scriitor.
Capitolul "Răvașul poporului" prezintă editarea acestei "gazete" în 1907-1909 la inițiativa lui M. S. După reprimarea răscoalei țăranilor din primăvara lui 1907, scriitorul a considerat necesară publicarea unei broșuri bilunare despre viața satelor din nordul Moldovei, împreună cu prietenul folclorist Artur Gorovei și un grup de învățători voluntari din zonă. Dar numirea lui M. S. ca director al Teatrului Național din Iași a dus la încetarea apariției revistei. (vezi postare)
În capitolul O farsă cu revers, autorul povestește farsa pe care i-au jucat-o cei doi frați mătușii Tinca, o învățătoare pensionară, rudă a soției scriitorului.  La ideea lui M. S., V. S. i-a dat pensionarei vizitatoare, la curent cu toate cancanurile târgului, o știre falsă căreia chiar el a ajuns să-i cadă victimă după câteva luni.
Capitolul Un partener neașteptat la șah este dedicat pasiunii pentru șah a marelui scriitor. În timp ce studia o problemă, a fost întrerupt cu o observație pertinentă de tapițerul Rimer, venit să-i repare niște scaune. Invitația de a juca o partidă s-a prelungit și în timpul cinei până la miezul nopții, reparațiile fiind amânate.
În capitolul Moara din deal este prezentată afacerea inițiată în 1911 la propunerea prietenului Artur Gorovei, avocat și folclorist amator. Pentru asigurarea situației lor financiare, cei doi asociați au cumpărat în rate o moară cu motor germană, pe care au instalat-o în livadă. În cei trei ani de funcționare a morii, aici și-au măcinat grâul țărani din multe sate, mai apropiate și mai depărtate de Fălticeni. Dar concurența apărută prin instalarea în zonă a altor trei mori i-a determinat pe cei doi morari "diletanți" să-și lichideze afacerea.
Capitolul Judecata asupriților prezintă soarta postumă a unui "baron local" din regiune, latifundiar și parlamentar sau prefect. Comportamentul său brutal cu tăranii i-a determinat pe aceștia ca după instalarea regimului comunist să-i scoată noaptea osemintele din mormânt și să i le arunce în apa Moldovei (vezi postare).
Capitolul Concentrări și manevre descrie perioada de neutralitate a României în Primul Război Mondial (1914-1916), când ofițerii rezerviști M. S. și V. S. au fost concentrați periodic în regimentul de infanterie din Fălticeni. (vezi postare)
În capitolul Cercul vînătorilor este povestită înființarea acestei asociații în Iașiul antebelic de către inginerul englez Ifould și înscrierea lui M. S. (vezi postare)
În capitolul O partidă de șah "Traian" se descrie atmosfera de la cafeneaua hotelului "Traian" din Iași și ridicarea prestigiului acesteia prin participarea scriitorului la salonul de șah. (vezi postare)
În capitolul Jockei-Club este descrisă degradarea atmosferei în acest select club patronat de rege, situație care l-a determinat pe M. S. să nu-l mai frecventeze. (vezi postare)
Capitolul Un mic episod prezintă o întâmplare amuzantă în care un tânăr ofițer, care nu îndrăznea să-l abordeze pe scriitorul său preferat, a ordonat soldaților cu care mergea la instrucție să-i prezinte onorul în timp ce M. S. se plimba.
În capitolul Toamna 1936 sunt descrise două episoade conflictuale ale scriitorului cu legionarii în 1928 și 1929, precum și decizia sa din 1936 de a accepta mutarea provizorie la București, pentru a prelua conducerea ziarelor de stânga "Dimineața" și "Adevărul", la care colabora. (vezi postări)

M. Sadoveanu la conducerea ziarelor "Adevărul" și "Dimineața" în 1936 (V. SADOVEANU 1968)

<
(...)
Între timp, campania de calomnii de o rea-credință vădită împotriva ziarelor democrate* "Adevărul" și "Dimineața", dusă de Stelian Popescu**, proprietarul și directorul ziarului "Universul", creștea în intensitate. Acest personaj de tristă memorie, care avea legături cu mișcările de extremă dreaptă, se erija în campion al românismului și dorea neapărat să acapareze cele două gazete democratice, pentru a ajunge singurul mentor al opiniei publice din țară. În felul acesta era sigur că-și poate satisface ambițiile ce-l rodeau: de a se îmbogăți cît mai mult și a parveni într-un rang de conducere cît mai înalt.
Membrii consiliului de administrație ai societății care patrona și susținea aceste gazete erau foarte îngrijorați de o asemenea perspectivă sumbră și căutau de zor o soluție care să scoată din impas gazetele. Trecînd la partea practică a problemei, toți căzură de acord că trebuia găsită o personalitate marcantă cît mai cunoscută în țară, cu un ștat personal bogat de publicistică social-politică, neabătută pe linia democratică, o personalitate care să fie capabilă să imprime o conducere hotărîtă în lupta de lămurire a opiniei publice din țară. (...)
Poziția fratelui meu* de adversar hotărît al mișcărilor de extremă dreaptă, care dădea asalt la conducerea țării, nu-l putea pune în postura de a refuza o asemenea propunere. (...)
A primit deci propunerea ce i s-a făcut, destul de liniștit, cerînd să fie păsuit cu preluarea conducerii gazetelor, timpul necesar de care avea nevoie pentru un aranjament în ce privește gospodăria de la Copou și cu mutarea cu întreaga familie la București. (...)
În adevăr, această mutare de domiciliu implica o schimbare radicală a traiului ce-l dusese aproape două decenii la Iași*, și eu înțelegeam bine această stare sufletească, întrucît discutasem o astfel de eventualitate atunci cînd parveneau unele zvonuri de la București în legătură cu asemenea propunere. (...)
A doua zi, dimineață, am avut plăcuta surpriză să văd pe fratele meu intrînd pe poarta gospodăriei ce o aveam la Repedea, unde mă mutasem cu vreo opt ani în urmă, după ce lichidasem partea mea de proprietate de la Copou - o regiune cam secetoasă, neprielnică experiențelor mele agricole. (...) Din cînd, venea aici stînd o zi, două să-și isprăvească o bucată literară, sau în ultimul timp să-și scrie articolele pentru ziarele "Dimineața" și "Adevărul".
(...)
- (...) Totuși, după aceea m-a cuprins o neliniște sufletească și din cînd în cînd simțeam cum mi se strînge inima la gîndul că trebuie să părăsesc Iașul, de care mă simt legat cu niște fire nevăzute, ce nu pot concepe că le-aș putea rupe. Și atunci am cugetat că așezarea mea în Capitală nu poate fi definitivă, ci un provizorat de un an, doi, cel mult trei, cît va fi nevoie de mine acolo, apoi voi fi liber să mă întorc la Iași. (...) Aici lucrurile s-au încurcat: nici unul din copii* n-a vrut să rămînă la gospodărie pentru a o supraveghea și îngriji. Toți vor să meargă cu mine la București. (...) Cum în oraș stai într-o garsonieră, te poți lipsi de ea și să te muți în vilă cu soția ta, Valentina.
(...)
După această întîlnire, care a avut loc într-o zi de pe la sfîrșitul lui august 1936, în cursul toamnei aceluiași an, mutarea fratelui meu era terminată.
(...)
>

Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București, 1968, pp. 169-17

Bogoslovii din Banat în secolul XIX (SLAVICI. 1894)

<
(...)
Deoarece parohiile nu sînt la fel, bogoslovii* erau și ei fel de fel de oameni. Cei mai mulți erau foști cîntăreți de strană, care veniseră la preparandie** ca să se facă dascăli. Din preparandie au intrat apoi în școala teologică. Alții se făcuseră dascăli, se însuraseră și veniseră cu tot cu neveste la Arad, ca să se pregătească din ale socrilor pentru preoție. Puțini numai trecuseră și cîteva clase gimnaziale și abia cîte unul, doi de curs. Viitorii protopopi*** aveau toate cele opt clase. Pentru toți însă lucrul de căpetenie era să scape de cătănie, care pe timpul acela ținea doisprezece ani.
Nu-i vorba, puteai să te răscumperi ori să-ți plătești vreun obșitar**** să-ție locul: aceasta însă numai oamenii bogați puteau s-o facă; cei mai săraci ieșeau mai bine cu socoteala dacă intrau în școala de teologie.
(...)
>

Sursa
Ioan Slavici, Mara, ed. II, edit. Albatros/col. Lyceum nr. 75, București, 1977, pp. 47-48.

Umor

O doamnă insista pe lângă filosoful şi dramaturgul francez Fontenelle (1657-1757), ajuns la vârsta de optzeci de ani, să facă un vals cu ea.
- Haide, prietene, încearcă! Cum preferi valsul? În doi timpi sau în trei timpi?
- Vai, doamnă! Valsul nu are decât un timp... şi el a trecut de mult pentru mine!

SURSA
Gheorghe Braşoveanu, Anecdote cu şi despre oameni celebri, „Rebus”, București.

SUPREMAȚIA NAVALĂ BRITANICĂ ÎN ATLANTIC ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (DU MAURIER 1985)

Despre scriitoarea britanică Daphne du Maurier (1907-1989), editura românească Univers scria în 1990: „Pendulând între emoție și rațiune, solicitate până la limita maximă, personajele sale ajung la momentul în care pot ceda din clipă în clipă. Experiențele lor, deși stranii și rare, sînt totuși posibile.”

Du Maurier a publicat în 1980 povestirea Escort.

Acțiunea se petrece într-o toamnă din primii ani ai celui de-al doilea război mondial (1939-1945), când Amiralitatea britanică nu trecuse la organizarea navelor comerciale în convoaie mai ușor de escortat de navele de război. Ca urmare, sutele de submarine germane comandate de amiralul Karl Doenitz făceau ravagii în Oceanul Atlantic printre vapoarele care aprovizionau insulele britanice.

 Povestirea este scrisă la persoana întâi, personajul principal fiind William Blunt, ofițer pe un cargobot de 6-7000 t, care se întorcea în Marea Britanie dintr-un port scandinav pe un drum pe care îl mai făcuse de 3 ori. Pilotul scandinav a comunicat echipajului că un vas comercial fusese scufundat cu șase ore în urmă: „Guvernul nazist cică ar fi anunțat la radio, zicea el, că Marea Nordului poate să fie numită Oceanul German, iar Flota Britanică nu putea să miște un deget.”

Deoarece căpitanul părea să sufere de apendicită, Blunt a preluat comanda vasului. După 48 de ore, a fost observat un periscop la o distanță de o milă. Deși cargobotul a încercat să se îndepărteze, submarinul german s-a menținut aproape timp de opt ore. Când vasul britanic s-a oprit, submarinul a ieșit la suprafață către miezul nopții, când o ceață deasă învălui cele două nave.

Când ceața a început să se ridice la o sută de yarzi de vasul comercial apăru un vas cu pânze cu trei arbori. Părea un vas finlandez cu cherestea care înainta rapid, deși nu sufla vântul. Totuși, de pe vas se auzi o întrebare într-o engleză bună, deși puțin neobișnuită: „Ce vas sînteți și undeți mergeți?” I se răspunse că un submarin inamic a ieșit la suprafață în apropiere. O barcă de pe vasul cu pânze se apropie de cargobot, iar ofițerul din ea întrebă: „Complimentele căpitanului, doriți o escortă?” Blunt întrebă cum se numește și i se răspunse: „Locotenentul Arthur Mildway, la ordinele dumneavoastră, domnule”. Blunt fu izbit iarăși de construcția frazei, neobișnuită în Royal Navy. ”Avem poruncă să escortăm orice navă de negoț spre port”, explică Mildway. Când fu întrebat despre autorul ordinului, răspunse: „Maiestatea sa, Regele George, bineînțeles”. Apoi Midway îl invită pe Blunt pe vasul său pentru a se convinge într-o discuție cu căpitanul său. Când Blunt ajunse pe vasul cu pânze, își dădu seama că era „o navă de cursă”, dotat cu numeroase tunuri. Căpitanul sublinie: „Dușmanul nu te va ataca atâta timp cât te afli sub protecția mea. Dacă-mi primești escorta, o să fiu încântat să te duc cu bine în Anglia.” Blunt îi strigă că submarinul „O să vă arunce în aer corabia ca pe cutie de chibrituri”, afirmație la care misteriosul căpitan replică într-un mod halucinant: „Încă n-am ajuns să fug de francezi”. Deși atmosfera de pe vasul cu pânze i se părea ciudată, Blunt acceptă escorta și se întoarse pe vasul său.

Când căpitanul își reveni, aprecie comportamentul lui Blunt în lipsa sa și anunță că-l va propune spre avansare. Dar acesta recunoscu că meritul îi aparține escortei, deși căpitanul îi atrase atenția că „pe registrul britanic nu mai există corăbii cu pânze”. Când vru să vadă și el escorta, constatară că dispăruse. Cârmaciul explică că nu văzuse nici un vas cu pânze, dar observase la răsăritul soarelui un distrugător britanic care-i escorta.

Povestea se încheie cu următoarea întrebare ironică a căpitanului: „Blunt, spuse el. Am stat și m-am gândit. Individul ăla – căpitanul cu care ai stat de vorbă azi-noapte de vorbă la bordul corăbiei cu pânze – ziceai că avea un petec negru peste ochi? Nu cumva avea și o mânecă goală, prinsă la piept cu un ac?

N-am răspuns. Ne-am privit în tăcere.”

Trebuie să precizăm că navele de cursă sau navele-corsar erau nave cu pânze din secolele XVI-XVIII care piratau nave comerciale străine sub protecția propriului stat. În altă ordine de idei, primii trei regi cu numele de George au domnit succesiv în Marea Britanie în perioada 1714-1820, când țara a purtat mai multe războaie cu Franța.

SURSA
Daphne du Maurier, Escort* - Daphne du Maurier, Păsările şi alte povestiri, trad. V. Focşăneanu, ed. Univers, București, 1990, pp. 115-131.

NOTĂ M.T.
* Cultural Vivisection - 18 october 2012 (https://theartofculturalvivisection.wordpress.com/2012/10/18/the-escort-by-daphne-du-maurier/)

Pictura lui N. Grigorescu la mănăstirea Agapia (HOGAȘ 1882-1884)

<
La Agapia
(...)
Vizitarăm după prînz interiorul bisericii.
Am atins altundeva istoricul ei pe scurt.
Privită din punct de vedere al ariei, atît exteriorul, cît și interiorul, nu prezintă mai nici unul din caracterele unui arhitectonic definit. Se pare, totuși, că stilul amestecat, dar uniform, al bisericilor lui Ștefan*, îndulcit pe ici, pe colea cu rotundurile armeano-bizantine, a călăuzit pe ziditorul acestei biserici. Ceea ce, însă, ar alcătui pentru cunoscători un punct de adevărată admirațiune, e, fără îndoială, pictura.
Se pare că cunoscutul nostru pictor Grigorescu**, abătîndu-se cu totul de la școala orientală***, care condusese penelul rusesc al zugravului de la Văratic, a căutat să localizeze în biserica Răsăritului**** pictura strălucită a școalelor Apusului. Numai geniul lui a putut pune asprele, dar totuși destul de mărețele figuri biblice, sub regimul blînd al artei moderne. Sub penelul acestui genial pictor, dispar ca prin minune toate formele ascuțite și osoase ale chipurilor rusești care împodobesc zidurile celorlalte mînăstiri. Coloritul viu și discordant, umbritul gros și posomorît al sectatorilor lui Metodiu***** nu se întîlnesc în pictura de la Agapia: formele rorunde și dulci ale școalei profane știu aicea să îmbrace așa de bine austerele oseminte ale ortodoxiei!...
Rareori a fost dat penelului să întrupeze în colori, cu mai multă iscusință, ideea religioasă sub toate formele ei. Astfel, Iuda din Koriot al Agapiei e atît de iudă, încît fără voie îți vine să jălăști pe Mîntuitorul că a năimit, între propovăduitorii cuvîntului dumnezeiesc, o figură atît de lungă, o barbă așa de roșie, un nas așa de ascuțit și niște buze așa de subțiri. Dintre toți pictorii noștri, lui Grigorescu, poate, i-a fost dat să dezlege cu penelul una din cele mai grele probleme ale artei sale: căci, mai la urmă, cam drept așa ceva trebuie să socotim noi meșteșugul de a ști să întrunești, pe aceeași figură, și fără a se exclude una pe alta, maternitatea și virginitatea. Să izbutești a întipări prin linii și colori duioșia unei mame pe fața unei fecioare, a face pe cea dintîi să privească, cu pudoarea și nevinovăția celei din urmă, fructul propriului său sîn, a închide plenitudinea fizică a formelor materne în rama ideală a virginității, a ști, în fine, să stabilești cu penelul o bună înțelegere între un complex cu antiteze, e, desigur, partea unui maestru genial.
>

Sursa
Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte, ed. I. Creangă/col. Biblioteca școlarului nr. 88, București, 1982, pp. 70-71 (Amintiri dinte-o călătorie)

Mănăstirea Săcu din Moldova în secolul XIX (HOGAȘ 1882-1884)

<
De la Văratec la Săcu
(...)
Trecînd pîrîul* și suind malul stîng, zărirăm turnul înalt al mînăstirii și albul zid împrejmuitor, cu creasta lui de olane roșii.
Picioarele noastre călcau, deci, țărîna unui pămînt sfînt și blestemat în același timp. În adevăr, zavera**, cu toate grozăviile ei, trecea ca un pîrîu de sînge prin mintea mea...
De acolo, din acel turn, restaurat acum, îmi ziceam eu, Farmachi*** și căpitan Iordachi****, cu mîna lor de voinici, trebuie să fi înfruntat furia turbată a turcilor. La această poartă, desigur, dragomanul Udricki a uneltit, poate, cîndva, mișeleasca amăgire; și tot atunci, fără îndoială, căpitan Iordachi, cu cîțiva din ai săi, muriseră într-un chip atît de vitejesc. Și, din toată această dramă sîngeroasă, eroismul n-a lipsit; cînd, însă, mă gîndesc, că toți acești fii ai Eladei nu-și vărsau sîngele lor decît pentru a plămădi cu el robia țării noastre, admirația făcea loc indignării și disprețului pentru toți eroii greci, începînd cu Ahil***** pînă la căpitan Iordachi.
Săcul e una din paginile vii ale nefericirii noastre, și fiecare olan strămutat de vreo furtună de la locul său lua în ochii mei proporția vreunei urme de eroism al luptătorilor înverșunați.
De almintrelea, Săcul e una din mînăstirile bine păstrate și înfățișarea lăuntrică a ei îți deșteaptă amintirea unor bogății trecute. Cele două rînduri lungi de chilii, suprapuse în forma unui larg patrat, vorbesc și astăzi îndestul de lămurit despre furnicarul ce trebuie să fi însuflețit altădată acest locaș, a cărui tăcere nu e întreruptă acum decît de zgomotul cadențat și monoton, ce-l fac prin coridoare ciobotele greoaie ale cîtorva călugări bătrîni și gîrbovi; cel mult, dacă, de afară, mai auzi cîte-o tînjală căzînd greu la pămînt de pe gîtul vreunui bou obosit. Grajdurile mari și încăpătoare, cu guri negre și pustii, bucătăriile imense cu păreții afumați și cu vetrele reci și fără cenușă, mi se păreau că povestesc o istorie veche, dar veche de tot: istoria cornului de îmbelșugare din poveștile noastre. Și treceau prin mintea mea, pe rînd, toate acele carete grele și cu arcuri mlădioase, trase de patru cai rotunzi, cu hamuri late, carete largi cu perne moi, în care stătea răsturnat alene un călugăr gras și învălit în mătăsuri scumpe și blănuri de mare preț... Astăzi, cel mult, dacă un cal costeliv, cu pielea-n șolduri, se mai poate mișca de ici pînă colea, între cele două hlube albe ale unei cotiugi hodorogite. Unde mai sînt acele cirezi de boi cu coarne mari, care, altădată, foiau albind prin verdeața pădurilor? Hergheliile de cai, turmele de oi, argățimea cea multă, murdară și veselă, care se mișca în toate părțile după treabă cu pași greoi și largi... Toate acestea nu mai sînt! Secularizarea****** a suflat ca un vînt de pieire peste belșugul de altădată al cuiburilor acestora de închinători în pustiu și prezentul, zdrențăros și slab, rînjește, cu o amară bătaie de joc, în fața trecutului luxos și îngîmfat.
(...)
>

Sursa
Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte, ed. I. Creangă/col. Biblioteca școlarului nr. 88, București, 1982, pp. 58-60 (Amintiri dintr-o călătorie).

Note M. T.
* Săcu.

„The Oligarch” (ECCLES 2012)

 

The Oligarch: A Thriller (e-book) newsletter		Issue: 2	November 2012
STOP PRESS!!!!   The Oligarch: A Thriller has been nominated for the 2013 Global E-Book Award.   Further book industry consolidation should be resisted   A merger between Random House and Penguin has recently been announced designed to create a "super-publisher" with worldwide revenues of £2.6 billion. While this may help both publishers stand up to the threat posed by Amazon, surely such further consolidation in the industry can only be regarded as a retrograde step? Already, finding publishers to take a chance with a new author, even if they like a project, is nigh on impossible - especially in a competitive genre like thrillers. Existing publishing conglomerates have their portfolio of established writers whose works automatically sell the day they are released. As far as they are concerned, these writers are a herd of cash cows, as a result of which they don't see the need to risk a debut author. It's the same in any industry that has consolidated as publishing has done: choice is one of the first things to disappear. Whereas twenty or so years ago an aspiring author could find forty or fifty publishers to consider his or her book, the options are dramatically more limited nowadays. And of course it's not just the writers who suffer - these sleeping, play-safe also  deny  the public the chance to read new books by new authors. This proposed merger should be resisted. Mergers, antitrust and competition authorities, take note!		Contents:   ·       STOP PRESS: Global E-book Award nominee   ·       Further book industry consolidation should be resisted   ·       Highlights from my October Blog Tour   ·       Excerpt from interview with Jennifer Walker   ·       About The Oligarch: A Thriller   -        Synopsis -        Some extracts from recent reviews -        Where to buy       Editor: George Eccles       Website: the oligarch thriller   Facebook: gweccles   Blog: G W Eccles blog   Twitter: @gweccles     George Eccles lived in Russia and Central Asia for ten years during the tumultuous period that followed the breakup of the Soviet Union. Deeply immersed in Moscow's business world, his work brought him into regular contact with the murky world of real life oligarchs as they struggled to get to grips with the fallout of Yeltsin's controversial 'loans for shares' scheme. He now lives in the South of France.

 

 

Highlights from my October Blog Tour   On Putin and the oligarchs: When Putin took over from the ailing and often tipsy Yeltsin in 2000, he did nothing to disguise his disapproval of the sham auctions in which the oligarchs had obtained their riches. However, nothing if not a pragmatist, he realised that he was in no position to reverse the process, so he effectively made a deal with the oligarchs. Put simply, he told them that (a) there were to be no further attempts to secure State assets, and (b) they could keep what they had provided that they did nothing to oppose him ..... Most recently, Putin has suggested that the oligarchs who made fortunes out of the ‘loans for shares scheme’ should make a one-time windfall payment to legitimise their holdings. “We need to turn the page on this period,” he has explained. “We must establish the social legitimacy of private property.” He has not to date specified how this process might work or how much the payments are likely to be, but this signals another attack on the oligarchs in the making. Who, though, would take a bet on Putin’s campaign stopping there? With another term of office likely to follow his current one, how long will it be before he really sharpens the knife and strips away their assets altogether, just as foreseen in THE OLIGARCH: A THRILLER? When this happens, remember that you read it first here! (Published in Reviewing Shelf)   On Russian security services: The KGB might have gone, but the FSB remains. What is the difference? To be honest, not much. Many former KGB employees have gone into 'private security' which is far more lucrative but requires much the same skills. They have been replaced by a younger group of thugs, some more computer literate than before, others just the same old hard men. Their activities have not changed: in the interests of State security, they bug the offices of suspected dissidents, drag people off in the night to be questioned, place spies in the West (remember the glamorous Anna Chapman episode?), arrest journalists and do whatever dirty work Putin requires. Putin himself, after all, was director of the FSB before Yeltsin was 'persuaded' to propel him into the political arena. (Published in Confuzzled Books)   On terrorism in Russia: In Russia, things are often not what they seem. A barrage of international and Russian journalists have accused the FSB (Russian Security Service) of stage-managing many of the terrorist incidents in order to justify planned Russian acts of repression. Just as

Hitler simulated acts of aggression by Polish troops to justify the Nazi invasion of Poland, many people believe, for example, that the apartment bombings in 1999 were in fact perpetrated by the FSB in order to legitimise the subsequent invasion of Chechnya and the assumption of power by Putin, its former head. Does this sound far-fetched? Well, if you think so, take into account the fact that, at the time of the apartment bombings, an unexploded bomb was found and defused in Ryazan which turned out to have been planted by three FSB agents! And this is far from the only example of the FSB's hand being behind acts of terrorism: many Russian commentators have accused the FSB of being involved in the bomb explosions in the marketplace in the southern Russian city of  Astrakhan in 2001, at the bus stops in Voronezh (a city more or less on the Don river) in 2004 and on the Moscow-Grozny train in 2005. There is also strong evidence that the FSB organised the kidnapping of numerous journalists and international NGO workers during the Chechnya conflicts, pretending to be Chechen terrorists, in order to build up international support for the Russian invasion. (Published in my own blog)   On corruption in 1990s Russia: Not all the corruption in Russia was illegal, at least not according to the Russian laws in force at the time. Yeltsin’s advisers saw the privatisation programme as key to making it impossible for the Communists to get back in power, so every day an announcement was made of the intention to privatise another monolithic Russian company. Close examination of the prospectuses generally revealed that among the major shareholders were numerous government ministers and public officials who each stood to make millions out of the listing. Similarly, a friend of mine told me that, once when he was leaving a meeting in the Duma, he was taken to a side-room and introduced to someone purporting to be Yeltsin’s investment adviser. This stranger explained that Yeltsin had over 10 million shares in Rostelecom (valued at several dollars per share) which he was wanted to divest, and he tried to enlist my friend’s help to find a buyer. (Published in David Wood Web)   On the fears of older people: The horrors of the Soviet system significantly affects the way older people behave: if you are walking along a main street, for instance, you will be struck by the way that older people look steadfastly ahead of them or stare at the pavement, reluctant to catch a stranger's eye. This goes back to the days when acknowledging someone who might be 'under investigation', albeit accidentally, was a dangerous practice. On one occasion in mid-winter, the temperature about -20C, I watched from my car

 

 

window as pedestrians stepped over a drunk lying unconscious on a centre traffic island and in severe danger of dying of hypothermia. No one would risk helping a stranger. (Published in Le-Grande-Codex)   On Siberia: Many people’s vision of Siberia derives from the scene in Dr Zhivago when Yuri and Lara take refuge in the family dacha there. Siberia is an enormous place, and in the winter when the snow piles high, there are places which look almost as idyllic as this. However, Siberia is also the industrial heartland of Russia: whole cities exist simply to service one activity, perhaps a mine, or a steelworks, or even a vast vehicle manufacturing plant. The Soviets never took much interest in global warming, so many of these cities suffer from horrific pollution, some having a sulphur cloud that hangs a hundred metres above them. Most began as gulags: political and other prisoners were sentenced here to provide a local workforce, often for minor or no offences. Interestingly, many of the people who now live there are what are known as ‘gulag babies’ – their parents were thrown into a gulag and they, as children, lived and were educated in tough conditions nearby, able to meet their parents through the wire only on rare occasions. (Published in Kelly McClymer's blog)   On casting The Oligarch movie: Interestingly one of the most consistent comments I have received from people who have read the book so far is that it is almost tailor-made to be a film. I have to admit that I felt this myself as I was writing the book, though it was not at any time an influencing factor. Who would I cast? I can see Damian Lewis as Leksin. In Homeland he plays another complex character struggling to relate to people and to cope with the pressure, just as Leksin does. Blok, the oligarch, is slightly more difficult. He is not a very nice man, yet notwithstanding his outrageous behaviour, we can't help having some sympathy for him. Thinking a little out of the box perhaps, I have in mind Hugh Laurie for the role since we all have a similarly ambivalent attitude towards House. Dustin Hoffman's portrayals often have similar characteristics. Anya, his daughter, is easier, so far as I'm concerned. Rooney Mara. Anya starts off as a spoilt, bored, rich girl, but once the man she loves is under threat she really shows her mettel. When this happens, I see Anya in many ways as a somewhat better-adjusted version of Lisbeth in The Girl with the Dragon Tattoo. (Published in Jennifer's Book Review)

Excerpt from interview with Jennifer Walker   JW: The hero of the story is Leksin, a British business troubleshooter of Russian descent and now living in Russia.  In many ways, he's not the usual clean-cut charmer that one's used to seeing as hero. Was this your aim?   GE: I wanted a hero who was every bit as manipulative as the oligarch he would confront in the story. Russian oligarchs are generally not nice guys - while there may be exceptions to the rule, many of them are more akin to gangsters than businessmen, and they react very badly to anyone or anything who gets in their way. For evidence of this, just look at the number of company owners and directors who were murdered during the turf wars that went on while the oligarchs were amassing their fortunes . If Leksin is to take on such people, then he needs to share many of the same qualities - a wallflower wouldn't survive a minute. As a human being, Leksin is flawed. Like the oligarchs, he is driven to succeed. In his case, this amounts to an obsession: he cannot tolerate failure either in himself or other people. In his personal life, this means he is unable to sympathise with his dependent and unstable sister. To him, she is a chore. He pushes himself so hard in his work that he has to resort to cocaine in order to cope with this self-imposed pressure. Moreover, although attractive to women, his personal relationships always come unstuck because he regards them as an unacceptable distraction from his assignments.   In one sense, Leksin is amoral. He tends not to pass judgement. If the President had been portrayed as a much more sinister, Putin-esque character, that would not have stopped Leksin working for him. Similarly, Leksin might not like Blok, the oligarch, but he has an underlying admiration for the way the man had played the system to build up his vast business empire. Such disapproval as he expresses reflects how third parties feel about Blok rather than his own views. So why do we empathise with Leksin? Well, partly because we like the people who like Leksin: their fondness for, and loyalty to, Leksin indicates that he must have things going for him. We learn how Leksin took Nikolai, now part of the government and his closest friend, under his wing when Nikolai first arrived in Cambridge feeling out of place and an outsider. We approve of the way that he takes great pains to care for his mentally-ill sister despite his disappointment with her. His love of art and the meticulous manner in which he is gradually buying back the paintings that were appropriated from his grandfather during the revolution also gives us an insight into a different side of Leksin's character. And we like Anya, the oligarch's daughter, who falls in love with Leksin.

 

 

 

Synopsis: THE OLIGARCH: A THRILLER   Following his controversial election for a third term amid widespread protests and allegations of vote rigging, the Russian President is determined to destroy the oligarchs before they destroy him. When the global economic meltdown decimates their wealth, the President seizes this chance to demolish their power base. His greatest opponent - Anton Blok, owner of the mighty Tyndersk Kombinat - has a secret agenda and faces far more than just financial ruin as his empire threatens to fall apart, and the President knows that his old enemy will stop at nothing to avoid catastrophe.  With battlelines drawn, he turns to Alex Leksin, a British business troubleshooter of Russian descent, to thwart Blok's plans. Against the challenge of hostile Arctic conditions, Leksin must tread a dangerous path through a labyrinth of corruption, terrorism and obfuscation until the exciting and unexpected denouement takes place in Russia’s northernmost seaport. Set in Moscow, Ingushetia (Chechnya’s neighbour), and Tyndersk, a Siberian mining town inside the Arctic Circle and geographically cut off from the rest of Russia, this thriller's plot twists and turns within an authentic and disturbing background.   Some extracts from recent reviews   "If I were to doze off and re-awake in a hundred years and someone asked me what is happening in Russia, my answer would be unhesitating : people are drinking and stealing. As a "Russia veteran", George Eccles knows that Saltykov-Shchedrin's formula from the mid nineteenth century always holds true. But his new novel, "The Oligarch", stands out, not just because it depicts theft and corruption on a Herculean scale, but because the author has a professional understanding of just what was stolen under the political loans-for-shares deal in the mid nineties (the country), and how (financial sleight of hand). Were the seven banker-oligarchs ("semibankirschina") who constructed that deal merely opportunists, lucky enough to have been in the right place at the right time? Eccles thinks not. They would have needed to have had backing from rogue elements of the ex-KGB. His theory resonates with the real-life comments of Andrei Illarionov, a former economics adviser to President Putin, who views the conflict between today's liberals and the Kremlin's powerbrokers as the messy unwinding of the marriage which originally brought about the collapse of the USSR. But if Eccles's novel has its genesis in the real politics of the Yeltsin era, its action is set in the near future. The oligarchs won power in a time of great instability. What might happen in a renewed period of instability? Would such a situation provide an opportunity for a trust-busting President to destroy them? Or would their economic might prevail over any governmental effort to bring them to heel? Eccles's assumption of a conflict of interest between an acting Russian President and the Oligarchs is realistic enough. Of the original, real-world Semibankirschina, only two have been left standing today by President Putin. But even if several of the real-life precedent situations have resolved themselves in Presidential victories, surely that only underlines the probability of similar conflicts in

future, and Eccles's premise, that in troubled times an oligarch might be able to bring sufficient force to bear to challenge the Government, is entirely realistic. Admittedly, Eccles's Oligarch, Maxim Blok, doesn't resemble Vladimir Potanin or Mikhail Fridman (even if the capital of his fictional Empire, Tyndersk, is modelled on Potanin's Norilsk). And his President is more a sort of Russian Theodore Roosevelt than a Vladimir Putin lookalike. But the underlying dynamics are realistic and add up to an exciting read. Appointed not to investigate a crime, but to work out how Blok can muster the resources to topple the Government, the novel's protagonist detective, Leksin, together with his Russian and American confederates, is drawn into a Russia of irresistible venality, nuclear proliferation, slave labour camps and interethnic war. One hopes these things are Eccles's fiction. But the way he depicts them - with an academic understanding of the complexities involved - they appear frighteningly realistic." (Gerhard Nicklaus, Amazon USA)   "Fast paced and plausible. The book gave a terrific view of current day Russia and of conditions in the wastes of Northern Siberia. I am looking forward to the next one!" (William K Monroe, Amazon UK)   "Swift, dramatic stuff indeed. . . This book is right up my street!" (JLB Wye, Authonomy)   "This is clearly an interesting book for the general reader, written with a great deal of specialised knowledge. It is well written with good story lines, neatly interwoven." (Philip John, Authonomy)   Where to buy   Click on the 'buy now' link below to be taken to a full list of online bookstores selling The Oligarch: A Thriller: Buy now   Direct links to the e-book's page at some international stores are below: Foyles UK   Amazon UK Amazon USA   ITunes UK iTunes US   Barnes & Noble   Kobo ebookstore   Powells Books USA   Dymocks Australia   Mcnally Robinson Canada