Ziaristul ANDREI POSTELNICU despre experiența sa la ”Financial Times”

<(…) Când am intrat pe ușile cotidianului britanic Financial Times în 2000, la 23 de ani, primul lucru care mi s-a spus este că trebuie să merg la instrucție, la cartierul general din Londra. Acolo, niște domni distinși și câteva doamne, de sămânță, ne-au povestit în vreo săptămână ce e aia jurnalism FT. Lecțiile erau cu atât mai credibile cu cât oamenii care ni le predau, cu modestie și conștiinciozitate, făceau jurnalism cu mult înainte ca eu să mă fi transformat din simplă sclipire în ochii lui tata în început de drama socială de provincie și motiv de organizat o nuntă.

Pe lângă importante lecții despre jurnalism, acțiuni, obligațiuni și piețe, toți învățăceii au primit atunci o carte neagră, care era manualul de stil al Financial Times. Mesajul cu care ni s-a distribuit volumul: învățați-l, trăiți-l, iubiți-l.

(…)

Manualele de stil sunt publicații de căpătâi în orice redacție occidentală, menite să articuleze standardele profesionale ale redacțiilor  și să explice cum se ajunge la ele. Îi spun unui reporter junior sau unui redactor-șef dacă internet se scrie cu I sau cu i, dar îi mai explică și ce e etica și de ce e vitală într-o redacție. Nu în ultimul, aceste ghiduri de stil și deontologie sunt o unealtă menită să le aducă aminte utilizatorilor că merg pe urmele unor alți jurnaliști, care le-au lăsat în urmă învățături astfel încât ei să facă greșeli noi, nu să le repete pe alea vechi.

(…)

Revenind asupra diferențelor între jurnalismul românesc și cel occidental, nu de puține ori am fost întrebat care era rolul avocaților în redacția Financial Times. De tot de atâtea ori, am lăsat guri căscate când povesteam că aveam acces la un avocat de serviciu care era plătit să fie treaz până pe la trei dimineața. Respectivul intra în acțiune atunci când un articol cu potential de a zburli penele cuiva trebuia publicat. Avocatul nu era acolo să ne împiedice să supărăm lumea, ci să ne ajute să facem asta respectând legea. Astfel, avocatul era de partea noastră, ne făcea cuirasa și mai dură, ba ne mai dădea și idei despre cum am putea ascuți lama articolului în cauză.

Este esential să adaug că, în aceste cazuri, avocatul era una din vreo opt sau zece personae care se uitau peste text după ce acesta era predat de reporter. Într-o primă fază, îl vedea un editor de pagină. Dacă i se părea bun de „prima”, îl sugera editorului de ediție, care era responsabil peste întregul ziar în acea zi. Ulterior, îl vedea un așa numit subeditor, sau copyeditor în SUA. Dacă primii editori șlefuiau conținutul și structura (fiindcă un text pentru prima pagină trebuie construit și scris altfel decât unul pentru pagina 17), subeditorul se îngrijea ca acesta să intre în locul stabiliti, să respecte stilul ziarului și să îi scrie titlul conform normelor de design. Dacă textul rămânea pe prima pagină, îl vedea redactorul șef sau unul dintre adjuncții lui. Cât despre avocat, acesta îl vedea de câte ori era nevoie pe tot acest parcurs.

Astfel, de la reporter până la produsul final, un text era reformulate și rescris de nenumărate ori. Într-o redacție vestică, editorul are prerogative de a intervene asupra unui text nu numai pentru a corecta eventuale erori de exprimare, ci mai ales pentru a aduce la suprafață unghiul cel mai important și faptele cele mai interesante. Editorii buni sunt adevărați parteneri ai reporterilor, ajutându-i pe aceștia să exprime ceea ce au descoperit pe teren. Editorii sunt mintea limpede, vocea rațiunii care intervine când un reporter prea implicat într-un subiect își pierde reperele și perspectiva.

(…)

Presa vestică însă are instituții, înainte de a avea personalități. Când intri pe ușa Financial Times, sau New York Times, ți se bagă repejor în cap să lucrezi la un ziar vechi de peste un secol. Credibilitatea acelor instituții mediatice este apărată de toată suflarea respectivelor redacții. Chiar dacă există celebrități, oameni „grei”, aceștia își subsumează propria statură numelui de pe frontispiciu.

(…)

Țin minte că, după vreun an la Financial Times, a trebuit să co-semnez un articol pentru prima pagină cu un coleg foarte respectat. Nu numai că omiul nu a avut nici o problemă cu asta, dar a sfârșit prin a-mi spune să semnez singur, că de fapt el nu făcuse nimic substantial la acel text.

Chemat fiind să fac un training în redacția EVZ prin 2007, am povestit episoadele cu co-semnarea și ajutorul. După câteva momente de liniște asurzitoare, cineva s-a uitat la mine cu privirea aceea pe care i-o arunci unui cățeluș pe care-l vezi lăsat de izbeliște în ploaie. Apoi, omul mi-a explicat că în presa românească „dacă faci prostia să ceri ajutor, ești luat de prost sau ca fiind slab”.

(…)  >

SURSA

Andrei Postelnicu, Șoc, groază și exclusivități, ”Decât o revistă”, București, vară 2012, pp. 64-65.

Breasla cojocarilor la târgul de toamnă din Arad în secolul XIX (SLAVICI 1894)

<
(...)
Mare lucru tîrgul de toamnă de la Arad!
Timp de cîteva săptămîni drumurile de țară sînt pline de care încărcate, care aduc bogățiile din șapte ținuturi, ca să le desfășure prin piețele și prin ulițele Aradului și pe cîmpia din prejurul lui, unde s-adună care cu piame de pe Crișuri* și din valea Murășului, cu lemnărie din munții Abrudului și cu bucate de pe cîmpia mănoasă se-nșiră butoaiele cu vin din Podgorie** ori cu rachiu de pe Murăș și se îngrămădesc turme de oi venite din Ardeal, ciurde de porci afuse de pe lunci, herghelii de cai crescuți pe poienile munților și cirezi de vite mînate de jelepari*** umblați prin lume.
Ce mulțime de oameni și ce amestecătură de tipuri și de porturi și de limbi! E parcă aici e mijlocul pămîntului, unde se întîlnesc toate neamurile. Pe-nserate s-aprind împregiurul orașului mii de focuri, la care stau de vorbă ori își petrec aici români, colo unguri, mai departe șvabi*** ori sîrbi, iar peintre aceștia slovaci, ba chiar și bulgari.
Dar tot românul, săracul, e și aici cel mai de frunte, căci vine iarna geroasă și ajunge la preț
cojocul călduros, la care nimeni atît de mult ca românul nu ține.
Și nu e numai că tot românul vrea să-și aibă cojocul, dar ține să-i mai fie și împodobit cu flori tăiate din carmajin**** ori cusute-n fire de ibrișin*****. Nu-i cojocul, ci podoaba de pe el ce-i aduce cîștig cojocarului: asta se plătește, dacă e frumoasă, cu mîna largă și pe întrecute.
Nici că se poate pentru un cunoscător mai mare mulțumire decît să treacă printre șetrile****** cojocarilor din Arad, ca să vadă unul cîte unul cojoacele de probă. Frumosul e frumos, nu-i vorba, pretutindenea, dar cojoace frumoase ca la Arad nicăiri nu se găsesc, fiindcă mai rar găsești aiurea oameni care să le plătească.
(...)
Nici că intră însă calfele de cojocari la stăpîn decît de două ori pe an: fie la Sf. Gheorghe*******, fie mai ales la Sf. Dimitrie********, pe cînd cojocarii au mult de lucru. Apoi o calfă trebuie, mai nainte de a ieși în lume, să-și arate destoinicia, pentru ca stăpînii să știe ce poate și cum au să-l plătească.
(...)
>

Sursa
Ioan Slavici, Mara, ed. II, edit. Albatros/col. Lyceum nr. 75, București, 1977, pp. 88-89.

UMOR

În tinereţea sa, cancelarul german Otto von Bismarck (1815-1898 / 1862-1890), instalându-se într-un apartament nou, observă că nu avea sonerie.
- Trebuie să-mi instalez  o sonerie - spuse el proprietarului - ca să-mi sun ordonanţa mea de la subsol.
- Despre asta n-a fost vorba la închiriere. N-aveţi decât s-o anunţaţi personal.
A doua zi, în zori, proprietarul, fu trezit de un foc de pistol. Îl găsi pe Bismarck în pragul uşii camerei sale, gata să descarce pistolul a doua oară.
- Nu te speria! Am chemat ordonanţa...
Convins, proprietarul instală în aceeaşi zi o sonerie...

Gheorghe Braşoveanu, Anecdote cu şi despre oameni celebri, ”Rebus”, Bucureşti, 2013

Mănăstirea minorită Maria Radna în secolul XIX (SLAVICI 1894)

<
(...)
Sus, pe coasta unui deal de pe dreapta Mureșului, e mănăstirea minoriților*, vestita Maria Radna**. Din turnurile bisericii mari și frumoase se văd pe Murăș la deal ruinele acoperite cu mușchi ale cetății de la Șoimoș***; în fața bisericii se întinde Radna cea frumoasă și peste Murăș e Lipova cu turnul sclipicios și plin de zorzoane al bisericii românești, iar pe Murăș la vale se întinde șesul cel nesfîrșit al Țării Ungurești. Mara însă le trece toate cu vederea: pentru dînsa nu e decît un loc larg în fața mănăstirii, unde se adună lumea cea multă, grozav de multă lume.
Cică e acolo în biserica aceea o icoană făcătoare de minuni, o Maică Precistă care lăcrimează și de a căreia vedere cei bolnavi se fac sănătoși, cei săraci se simt bogați și cei nenorociți se socotesc fericiți.
Mara, deși creștină adevărată, se duce și ea cîteodată la biserica aceasta, dar se închină creștinește, cu cruci și cu mătănii, cum se cuvine în fața lui Dumnezeu. Că icoana face minuni, asta n-o crede; știe prea bine că o Maică Precistă nemțească nu e o adevărată Maică Precistă. E însă altceva la mijloc. Călugării, care umblă rași ca-n palmă și se strîmbă grozav de urît, au o știință tainică și știu să facă fel de fel de farmece pentru ca boala să-și vie la leac, săracul să-și găsească sprijoana și nenorocitul să se fericească. Bine face dar lumea care vine la Maria Radna să se închine, și Marei îi rîde inima cînd pe la Sînte Mării timpul e frumos, ca lumea să poată veni cale de o săptămînă de zile, cete-cete, cu praporele în vînt, cu crucile împodobite cu flori și cîntînd psalmi și litanii. Acum, cînd vin sutele și se adună miile pe locul cel larg din fața mînăstirii, acum e secerișul Marei, care dimineaața iese cu coșurile pline și seara se întoarce cu ele goale. De aceea se închină Mara și în fața icoanei, apoi își ia copilașii, pe care totdeauna îi poartă cu dînsa, îi dă puțin înainte și le zice: "Închinați-vă și voi, sărăcuții mamei!"
(...)
>


Sursa
Ioan Slavici, Mara, ed. Albatros/col. Lyceum nr. 75, București, 1977, p.2.

Amintirile lui V. Sadoveanu despre fratele său M. Sadoveanu (1968)

Vasile Sadoveanu (1888 - ) a fost fratele cel mai mic al lui Mihail Sadoveanu (1880 - 1961 București).
În 1968, el și-a publicat la Editura pentru literatură din București, amintirile despre celebrul scriitor, cu sugestivul titlu Bădia Mihai.
Pe coperta IV, sub fotografia celor doi la vârsta senectuții, a fost inserată o propoziție din autobiografia Ani de ucenicie (1945), în care scriitorul descrie legătura specială cu mezinul familiei: "Vasile Sadoveanu, bun prieten al meu, e inginer agronom și profesor la Iași".
De altfel, și marele critic literar Șerban Cioculescu, autorul prefeței acestor amintiri, sublinia că volumul "stă sub semnul Prieteniei" dintre doi frați asemănători nu numai din punct de vedere fizic, dar și psihologic și moral. Cioculescu regreta că V. S. nu a dezvoltat biografia celebrului său frate mai mare, în umbra căruia a preferat să rămână, deși și mezinul a dovedit că era "un povestitor înnăscut".
Cele 178 de pagini ale volumului sunt structurate în 17 capitole, grupate în patru părți, având ca titluri numele localităților în care a locuit Mihail Sadoveanu de-a lungul vieții: Pașcani, Fălticeni, Iași, București.
Partea întâi cuprinde trei capitole: "Bădia Mihai", O întâmplare cu vulpile, Ultimul haiduc.
Partea a doua include nouă capitole: Istoria unei livezi, Despre Fălticeni și "Crîșma lui Moș Precu", O percheziție la Sadoveanu în 1907, "Răvașul poporului",  Farsă cu revers, Un partener neașteptat la șah, Moara din deal, Judecata asupriților, Concentrări și manevre.
Partea a treia formată din patru capitole: Cercul vînătorilor, O partidă de șah la "Traian", Jockei-Club, Un mic episod.
Partea a patra cuprinde un singur capitol: Toamna 1936.
Titlul capitolului "Bădia Mihai" și al cărții arată respectul pe care mezinul i l-a purtat celui mai mare frate încă din fragedă copilărie. Publicarea primelor creații literare încă din timpul studiilor gimnaziale de la Fălticeni îi aduseseră semne de respect din partea personalităților din Pașcani când se întorcea aici în vacanță. Ca urmare, V. S., chiar dacă avea doar șase ani, devenise un tovarăș de nedespărțit de M. S. oriunde acesta mergea cu cei dn generația sa: pescuit, vânat, oină, înot. Astfel, în timpul lung petrecut împreună, fratele cel mare a devenit un model de viață și intelectual pentru mezin.
Acțiunea din capitolul O întâmplare cu vulpi s-a petrecut în timpul vacanței de vară a anului 1898. Autorul și-a însoțit fratele la vânătoare de becaține și găinușe în balta Boroiului din lunca Siretului. Dar când V. S. a descoperit o vulpe cu patru pui, M. S. s-a mulțumit să observe scena, explicîndu-și astfel atitudinea: "Era și ea mamă și avea pui (...)".
Capitolul Ultimul haiduc prezintă cei doi ani de haiducie ai lui Ion Florea, un țăran intrat în conflict cu. autoritățile locale și care câștigase simpatia multora, inclusiv a fraților Sadoveanu. Deși nu omorâse pe nimeni în timpul jafurilor la drumul mare împotriva celor bogați, în cele din urmă a fost ucis de jandarmii care-l urmăreau permanent. (vezi postare)
Capitolul Istoria unei livezi descrie modul neașteptat în care scriitorul a devenit în 1906 proprietarul unei luvezi neîngrijite de la marginea Fălticeniului, la capătul străzii Rădășeni. După ce s-a căsătorit în 1901 în Fălticeni, scriitorul s-a mutat la București în 1903, la cererea poetului Șt. O. Iosif de a face parte din conducerea revistei "Semănătorul". Dar înainte de mutare, în plimbările făcute cu fratele său descoperiseră cu plăcere livada sădită cu peste 40 de ani în urmă de farmacistul Vorel cu nuci, molifți, castani și plante medicinale. Acesta decedase în 1896 și fiica sa de la Iași considera o povară livada mare cu căsuță, magazie, beci și fântână. În 1906, nemulțumit de atmosfera tumultuoasă a capitalei, a decis să revină în Fălticeni împreună cu prietenul Nicușor Beldiceanu și l-a creditat pe acesta cu acontul necesar cumpărării livezii. Dar cum Beldiceanu s-a răzgândit, M. S. a hotărât să cumpere el livada în rate, pentru a face din aceasta un loc de creație literară. Lucrările de refacere a livezii de către cei doi frați au durat doi ani, iar în 1908 scriitorul a adus de la Galați și 32 de stupi.
În capitolul Despre Fălticeni și "Crîșma lui moș Precu" este prezentată situația edlitară negativă a orașului de provincie și revigorarea de către scriitor a vieții sale culturale (vezi postare), precum și impactul moral neașteptat al vechii sale povestirii sale "Crîșma lui moș Precu". Cârciuma lui moș Precu dispăruse odată cu decesul proprietarului, dar unul din clienții, popa Tărăboi, devenise o personalitate locală. Întâmplarea face ca tinerii lucrători de la tipografia-librărie din Fălticeni să expună în vitrină câteva cărți ale M. S. , în semn de respect, printre care și "Crîșma lui moș Precu". Preotul cunoștea conținutul cărții editate la București și fiind prima oară când volumul era difuzat în Fălticeni, a cumpărat în secret toate exemplarele. Surprinși, librarii au mai expus de două ori cu același rezultat. Dar, descurajat, popa a ales calea penitenței: s-a transferat într-un sat izolat de munte, unde timp de șapte ani nu a mai băut. Apoi, la întoarcere, l-a vizitat pe scriitor și i-a mulțumit pentru hinele făcut în mod indirect.
În capitolul O percheziție la Sadoveanu în 1907, autorul își amintește de o percheziție efectuată în timp ce scriitorul ers la București. După răscoala din primăvara lui 1907, M. S., funcționar la Casa Școalelor fusese convocat la București de Spiru Haret, ministrul Instrucțiunii Publice, pentru a discuta problema țărănească. În lipsa sa, procurorul Tufescu și comisarul-șef i-au percheziționat casa, locuită doar de V. S.,  în căutarea unei mașini de tipărit manifeste  La întoarcere, M. S. a aflat că autorii denunțului erau marii proprietari funciari Ștefan Bonachi și Sterea. Dacă procurorul și-a cerut transferul, denunțătorii l-au evitat mereu pe scriitor.
Capitolul "Răvașul poporului" prezintă editarea acestei "gazete" în 1907-1909 la inițiativa lui M. S. După reprimarea răscoalei țăranilor din primăvara lui 1907, scriitorul a considerat necesară publicarea unei broșuri bilunare despre viața satelor din nordul Moldovei, împreună cu prietenul folclorist Artur Gorovei și un grup de învățători voluntari din zonă. Dar numirea lui M. S. ca director al Teatrului Național din Iași a dus la încetarea apariției revistei. (vezi postare)
În capitolul O farsă cu revers, autorul povestește farsa pe care i-au jucat-o cei doi frați mătușii Tinca, o învățătoare pensionară, rudă a soției scriitorului.  La ideea lui M. S., V. S. i-a dat pensionarei vizitatoare, la curent cu toate cancanurile târgului, o știre falsă căreia chiar el a ajuns să-i cadă victimă după câteva luni.
Capitolul Un partener neașteptat la șah este dedicat pasiunii pentru șah a marelui scriitor. În timp ce studia o problemă, a fost întrerupt cu o observație pertinentă de tapițerul Rimer, venit să-i repare niște scaune. Invitația de a juca o partidă s-a prelungit și în timpul cinei până la miezul nopții, reparațiile fiind amânate.
În capitolul Moara din deal este prezentată afacerea inițiată în 1911 la propunerea prietenului Artur Gorovei, avocat și folclorist amator. Pentru asigurarea situației lor financiare, cei doi asociați au cumpărat în rate o moară cu motor germană, pe care au instalat-o în livadă. În cei trei ani de funcționare a morii, aici și-au măcinat grâul țărani din multe sate, mai apropiate și mai depărtate de Fălticeni. Dar concurența apărută prin instalarea în zonă a altor trei mori i-a determinat pe cei doi morari "diletanți" să-și lichideze afacerea.
Capitolul Judecata asupriților prezintă soarta postumă a unui "baron local" din regiune, latifundiar și parlamentar sau prefect. Comportamentul său brutal cu tăranii i-a determinat pe aceștia ca după instalarea regimului comunist să-i scoată noaptea osemintele din mormânt și să i le arunce în apa Moldovei (vezi postare).
Capitolul Concentrări și manevre descrie perioada de neutralitate a României în Primul Război Mondial (1914-1916), când ofițerii rezerviști M. S. și V. S. au fost concentrați periodic în regimentul de infanterie din Fălticeni. (vezi postare)
În capitolul Cercul vînătorilor este povestită înființarea acestei asociații în Iașiul antebelic de către inginerul englez Ifould și înscrierea lui M. S. (vezi postare)
În capitolul O partidă de șah "Traian" se descrie atmosfera de la cafeneaua hotelului "Traian" din Iași și ridicarea prestigiului acesteia prin participarea scriitorului la salonul de șah. (vezi postare)
În capitolul Jockei-Club este descrisă degradarea atmosferei în acest select club patronat de rege, situație care l-a determinat pe M. S. să nu-l mai frecventeze. (vezi postare)
Capitolul Un mic episod prezintă o întâmplare amuzantă în care un tânăr ofițer, care nu îndrăznea să-l abordeze pe scriitorul său preferat, a ordonat soldaților cu care mergea la instrucție să-i prezinte onorul în timp ce M. S. se plimba.
În capitolul Toamna 1936 sunt descrise două episoade conflictuale ale scriitorului cu legionarii în 1928 și 1929, precum și decizia sa din 1936 de a accepta mutarea provizorie la București, pentru a prelua conducerea ziarelor de stânga "Dimineața" și "Adevărul", la care colabora. (vezi postări)

M. Sadoveanu la conducerea ziarelor "Adevărul" și "Dimineața" în 1936 (V. SADOVEANU 1968)

<
(...)
Între timp, campania de calomnii de o rea-credință vădită împotriva ziarelor democrate* "Adevărul" și "Dimineața", dusă de Stelian Popescu**, proprietarul și directorul ziarului "Universul", creștea în intensitate. Acest personaj de tristă memorie, care avea legături cu mișcările de extremă dreaptă, se erija în campion al românismului și dorea neapărat să acapareze cele două gazete democratice, pentru a ajunge singurul mentor al opiniei publice din țară. În felul acesta era sigur că-și poate satisface ambițiile ce-l rodeau: de a se îmbogăți cît mai mult și a parveni într-un rang de conducere cît mai înalt.
Membrii consiliului de administrație ai societății care patrona și susținea aceste gazete erau foarte îngrijorați de o asemenea perspectivă sumbră și căutau de zor o soluție care să scoată din impas gazetele. Trecînd la partea practică a problemei, toți căzură de acord că trebuia găsită o personalitate marcantă cît mai cunoscută în țară, cu un ștat personal bogat de publicistică social-politică, neabătută pe linia democratică, o personalitate care să fie capabilă să imprime o conducere hotărîtă în lupta de lămurire a opiniei publice din țară. (...)
Poziția fratelui meu* de adversar hotărît al mișcărilor de extremă dreaptă, care dădea asalt la conducerea țării, nu-l putea pune în postura de a refuza o asemenea propunere. (...)
A primit deci propunerea ce i s-a făcut, destul de liniștit, cerînd să fie păsuit cu preluarea conducerii gazetelor, timpul necesar de care avea nevoie pentru un aranjament în ce privește gospodăria de la Copou și cu mutarea cu întreaga familie la București. (...)
În adevăr, această mutare de domiciliu implica o schimbare radicală a traiului ce-l dusese aproape două decenii la Iași*, și eu înțelegeam bine această stare sufletească, întrucît discutasem o astfel de eventualitate atunci cînd parveneau unele zvonuri de la București în legătură cu asemenea propunere. (...)
A doua zi, dimineață, am avut plăcuta surpriză să văd pe fratele meu intrînd pe poarta gospodăriei ce o aveam la Repedea, unde mă mutasem cu vreo opt ani în urmă, după ce lichidasem partea mea de proprietate de la Copou - o regiune cam secetoasă, neprielnică experiențelor mele agricole. (...) Din cînd, venea aici stînd o zi, două să-și isprăvească o bucată literară, sau în ultimul timp să-și scrie articolele pentru ziarele "Dimineața" și "Adevărul".
(...)
- (...) Totuși, după aceea m-a cuprins o neliniște sufletească și din cînd în cînd simțeam cum mi se strînge inima la gîndul că trebuie să părăsesc Iașul, de care mă simt legat cu niște fire nevăzute, ce nu pot concepe că le-aș putea rupe. Și atunci am cugetat că așezarea mea în Capitală nu poate fi definitivă, ci un provizorat de un an, doi, cel mult trei, cît va fi nevoie de mine acolo, apoi voi fi liber să mă întorc la Iași. (...) Aici lucrurile s-au încurcat: nici unul din copii* n-a vrut să rămînă la gospodărie pentru a o supraveghea și îngriji. Toți vor să meargă cu mine la București. (...) Cum în oraș stai într-o garsonieră, te poți lipsi de ea și să te muți în vilă cu soția ta, Valentina.
(...)
După această întîlnire, care a avut loc într-o zi de pe la sfîrșitul lui august 1936, în cursul toamnei aceluiași an, mutarea fratelui meu era terminată.
(...)
>

Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București, 1968, pp. 169-17

Bogoslovii din Banat în secolul XIX (SLAVICI. 1894)

<
(...)
Deoarece parohiile nu sînt la fel, bogoslovii* erau și ei fel de fel de oameni. Cei mai mulți erau foști cîntăreți de strană, care veniseră la preparandie** ca să se facă dascăli. Din preparandie au intrat apoi în școala teologică. Alții se făcuseră dascăli, se însuraseră și veniseră cu tot cu neveste la Arad, ca să se pregătească din ale socrilor pentru preoție. Puțini numai trecuseră și cîteva clase gimnaziale și abia cîte unul, doi de curs. Viitorii protopopi*** aveau toate cele opt clase. Pentru toți însă lucrul de căpetenie era să scape de cătănie, care pe timpul acela ținea doisprezece ani.
Nu-i vorba, puteai să te răscumperi ori să-ți plătești vreun obșitar**** să-ție locul: aceasta însă numai oamenii bogați puteau s-o facă; cei mai săraci ieșeau mai bine cu socoteala dacă intrau în școala de teologie.
(...)
>

Sursa
Ioan Slavici, Mara, ed. II, edit. Albatros/col. Lyceum nr. 75, București, 1977, pp. 47-48.

Umor

O doamnă insista pe lângă filosoful şi dramaturgul francez Fontenelle (1657-1757), ajuns la vârsta de optzeci de ani, să facă un vals cu ea.
- Haide, prietene, încearcă! Cum preferi valsul? În doi timpi sau în trei timpi?
- Vai, doamnă! Valsul nu are decât un timp... şi el a trecut de mult pentru mine!

SURSA
Gheorghe Braşoveanu, Anecdote cu şi despre oameni celebri, „Rebus”, București.

SUPREMAȚIA NAVALĂ BRITANICĂ ÎN ATLANTIC ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (DU MAURIER 1985)

Despre scriitoarea britanică Daphne du Maurier (1907-1989), editura românească Univers scria în 1990: „Pendulând între emoție și rațiune, solicitate până la limita maximă, personajele sale ajung la momentul în care pot ceda din clipă în clipă. Experiențele lor, deși stranii și rare, sînt totuși posibile.”

Du Maurier a publicat în 1980 povestirea Escort.

Acțiunea se petrece într-o toamnă din primii ani ai celui de-al doilea război mondial (1939-1945), când Amiralitatea britanică nu trecuse la organizarea navelor comerciale în convoaie mai ușor de escortat de navele de război. Ca urmare, sutele de submarine germane comandate de amiralul Karl Doenitz făceau ravagii în Oceanul Atlantic printre vapoarele care aprovizionau insulele britanice.

 Povestirea este scrisă la persoana întâi, personajul principal fiind William Blunt, ofițer pe un cargobot de 6-7000 t, care se întorcea în Marea Britanie dintr-un port scandinav pe un drum pe care îl mai făcuse de 3 ori. Pilotul scandinav a comunicat echipajului că un vas comercial fusese scufundat cu șase ore în urmă: „Guvernul nazist cică ar fi anunțat la radio, zicea el, că Marea Nordului poate să fie numită Oceanul German, iar Flota Britanică nu putea să miște un deget.”

Deoarece căpitanul părea să sufere de apendicită, Blunt a preluat comanda vasului. După 48 de ore, a fost observat un periscop la o distanță de o milă. Deși cargobotul a încercat să se îndepărteze, submarinul german s-a menținut aproape timp de opt ore. Când vasul britanic s-a oprit, submarinul a ieșit la suprafață către miezul nopții, când o ceață deasă învălui cele două nave.

Când ceața a început să se ridice la o sută de yarzi de vasul comercial apăru un vas cu pânze cu trei arbori. Părea un vas finlandez cu cherestea care înainta rapid, deși nu sufla vântul. Totuși, de pe vas se auzi o întrebare într-o engleză bună, deși puțin neobișnuită: „Ce vas sînteți și undeți mergeți?” I se răspunse că un submarin inamic a ieșit la suprafață în apropiere. O barcă de pe vasul cu pânze se apropie de cargobot, iar ofițerul din ea întrebă: „Complimentele căpitanului, doriți o escortă?” Blunt întrebă cum se numește și i se răspunse: „Locotenentul Arthur Mildway, la ordinele dumneavoastră, domnule”. Blunt fu izbit iarăși de construcția frazei, neobișnuită în Royal Navy. ”Avem poruncă să escortăm orice navă de negoț spre port”, explică Mildway. Când fu întrebat despre autorul ordinului, răspunse: „Maiestatea sa, Regele George, bineînțeles”. Apoi Midway îl invită pe Blunt pe vasul său pentru a se convinge într-o discuție cu căpitanul său. Când Blunt ajunse pe vasul cu pânze, își dădu seama că era „o navă de cursă”, dotat cu numeroase tunuri. Căpitanul sublinie: „Dușmanul nu te va ataca atâta timp cât te afli sub protecția mea. Dacă-mi primești escorta, o să fiu încântat să te duc cu bine în Anglia.” Blunt îi strigă că submarinul „O să vă arunce în aer corabia ca pe cutie de chibrituri”, afirmație la care misteriosul căpitan replică într-un mod halucinant: „Încă n-am ajuns să fug de francezi”. Deși atmosfera de pe vasul cu pânze i se părea ciudată, Blunt acceptă escorta și se întoarse pe vasul său.

Când căpitanul își reveni, aprecie comportamentul lui Blunt în lipsa sa și anunță că-l va propune spre avansare. Dar acesta recunoscu că meritul îi aparține escortei, deși căpitanul îi atrase atenția că „pe registrul britanic nu mai există corăbii cu pânze”. Când vru să vadă și el escorta, constatară că dispăruse. Cârmaciul explică că nu văzuse nici un vas cu pânze, dar observase la răsăritul soarelui un distrugător britanic care-i escorta.

Povestea se încheie cu următoarea întrebare ironică a căpitanului: „Blunt, spuse el. Am stat și m-am gândit. Individul ăla – căpitanul cu care ai stat de vorbă azi-noapte de vorbă la bordul corăbiei cu pânze – ziceai că avea un petec negru peste ochi? Nu cumva avea și o mânecă goală, prinsă la piept cu un ac?

N-am răspuns. Ne-am privit în tăcere.”

Trebuie să precizăm că navele de cursă sau navele-corsar erau nave cu pânze din secolele XVI-XVIII care piratau nave comerciale străine sub protecția propriului stat. În altă ordine de idei, primii trei regi cu numele de George au domnit succesiv în Marea Britanie în perioada 1714-1820, când țara a purtat mai multe războaie cu Franța.

SURSA
Daphne du Maurier, Escort* - Daphne du Maurier, Păsările şi alte povestiri, trad. V. Focşăneanu, ed. Univers, București, 1990, pp. 115-131.

NOTĂ M.T.
* Cultural Vivisection - 18 october 2012 (https://theartofculturalvivisection.wordpress.com/2012/10/18/the-escort-by-daphne-du-maurier/)

Pictura lui N. Grigorescu la mănăstirea Agapia (HOGAȘ 1882-1884)

<
La Agapia
(...)
Vizitarăm după prînz interiorul bisericii.
Am atins altundeva istoricul ei pe scurt.
Privită din punct de vedere al ariei, atît exteriorul, cît și interiorul, nu prezintă mai nici unul din caracterele unui arhitectonic definit. Se pare, totuși, că stilul amestecat, dar uniform, al bisericilor lui Ștefan*, îndulcit pe ici, pe colea cu rotundurile armeano-bizantine, a călăuzit pe ziditorul acestei biserici. Ceea ce, însă, ar alcătui pentru cunoscători un punct de adevărată admirațiune, e, fără îndoială, pictura.
Se pare că cunoscutul nostru pictor Grigorescu**, abătîndu-se cu totul de la școala orientală***, care condusese penelul rusesc al zugravului de la Văratic, a căutat să localizeze în biserica Răsăritului**** pictura strălucită a școalelor Apusului. Numai geniul lui a putut pune asprele, dar totuși destul de mărețele figuri biblice, sub regimul blînd al artei moderne. Sub penelul acestui genial pictor, dispar ca prin minune toate formele ascuțite și osoase ale chipurilor rusești care împodobesc zidurile celorlalte mînăstiri. Coloritul viu și discordant, umbritul gros și posomorît al sectatorilor lui Metodiu***** nu se întîlnesc în pictura de la Agapia: formele rorunde și dulci ale școalei profane știu aicea să îmbrace așa de bine austerele oseminte ale ortodoxiei!...
Rareori a fost dat penelului să întrupeze în colori, cu mai multă iscusință, ideea religioasă sub toate formele ei. Astfel, Iuda din Koriot al Agapiei e atît de iudă, încît fără voie îți vine să jălăști pe Mîntuitorul că a năimit, între propovăduitorii cuvîntului dumnezeiesc, o figură atît de lungă, o barbă așa de roșie, un nas așa de ascuțit și niște buze așa de subțiri. Dintre toți pictorii noștri, lui Grigorescu, poate, i-a fost dat să dezlege cu penelul una din cele mai grele probleme ale artei sale: căci, mai la urmă, cam drept așa ceva trebuie să socotim noi meșteșugul de a ști să întrunești, pe aceeași figură, și fără a se exclude una pe alta, maternitatea și virginitatea. Să izbutești a întipări prin linii și colori duioșia unei mame pe fața unei fecioare, a face pe cea dintîi să privească, cu pudoarea și nevinovăția celei din urmă, fructul propriului său sîn, a închide plenitudinea fizică a formelor materne în rama ideală a virginității, a ști, în fine, să stabilești cu penelul o bună înțelegere între un complex cu antiteze, e, desigur, partea unui maestru genial.
>

Sursa
Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte, ed. I. Creangă/col. Biblioteca școlarului nr. 88, București, 1982, pp. 70-71 (Amintiri dinte-o călătorie)

Mănăstirea Săcu din Moldova în secolul XIX (HOGAȘ 1882-1884)

<
De la Văratec la Săcu
(...)
Trecînd pîrîul* și suind malul stîng, zărirăm turnul înalt al mînăstirii și albul zid împrejmuitor, cu creasta lui de olane roșii.
Picioarele noastre călcau, deci, țărîna unui pămînt sfînt și blestemat în același timp. În adevăr, zavera**, cu toate grozăviile ei, trecea ca un pîrîu de sînge prin mintea mea...
De acolo, din acel turn, restaurat acum, îmi ziceam eu, Farmachi*** și căpitan Iordachi****, cu mîna lor de voinici, trebuie să fi înfruntat furia turbată a turcilor. La această poartă, desigur, dragomanul Udricki a uneltit, poate, cîndva, mișeleasca amăgire; și tot atunci, fără îndoială, căpitan Iordachi, cu cîțiva din ai săi, muriseră într-un chip atît de vitejesc. Și, din toată această dramă sîngeroasă, eroismul n-a lipsit; cînd, însă, mă gîndesc, că toți acești fii ai Eladei nu-și vărsau sîngele lor decît pentru a plămădi cu el robia țării noastre, admirația făcea loc indignării și disprețului pentru toți eroii greci, începînd cu Ahil***** pînă la căpitan Iordachi.
Săcul e una din paginile vii ale nefericirii noastre, și fiecare olan strămutat de vreo furtună de la locul său lua în ochii mei proporția vreunei urme de eroism al luptătorilor înverșunați.
De almintrelea, Săcul e una din mînăstirile bine păstrate și înfățișarea lăuntrică a ei îți deșteaptă amintirea unor bogății trecute. Cele două rînduri lungi de chilii, suprapuse în forma unui larg patrat, vorbesc și astăzi îndestul de lămurit despre furnicarul ce trebuie să fi însuflețit altădată acest locaș, a cărui tăcere nu e întreruptă acum decît de zgomotul cadențat și monoton, ce-l fac prin coridoare ciobotele greoaie ale cîtorva călugări bătrîni și gîrbovi; cel mult, dacă, de afară, mai auzi cîte-o tînjală căzînd greu la pămînt de pe gîtul vreunui bou obosit. Grajdurile mari și încăpătoare, cu guri negre și pustii, bucătăriile imense cu păreții afumați și cu vetrele reci și fără cenușă, mi se păreau că povestesc o istorie veche, dar veche de tot: istoria cornului de îmbelșugare din poveștile noastre. Și treceau prin mintea mea, pe rînd, toate acele carete grele și cu arcuri mlădioase, trase de patru cai rotunzi, cu hamuri late, carete largi cu perne moi, în care stătea răsturnat alene un călugăr gras și învălit în mătăsuri scumpe și blănuri de mare preț... Astăzi, cel mult, dacă un cal costeliv, cu pielea-n șolduri, se mai poate mișca de ici pînă colea, între cele două hlube albe ale unei cotiugi hodorogite. Unde mai sînt acele cirezi de boi cu coarne mari, care, altădată, foiau albind prin verdeața pădurilor? Hergheliile de cai, turmele de oi, argățimea cea multă, murdară și veselă, care se mișca în toate părțile după treabă cu pași greoi și largi... Toate acestea nu mai sînt! Secularizarea****** a suflat ca un vînt de pieire peste belșugul de altădată al cuiburilor acestora de închinători în pustiu și prezentul, zdrențăros și slab, rînjește, cu o amară bătaie de joc, în fața trecutului luxos și îngîmfat.
(...)
>

Sursa
Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte, ed. I. Creangă/col. Biblioteca școlarului nr. 88, București, 1982, pp. 58-60 (Amintiri dintr-o călătorie).

Note M. T.
* Săcu.

Biografie cronologică a poetului G. Coșbuc (1866-1918) (MUNTEANU 1982)

<
1866
La 20 septembrie/3 octombrie s-a născut G. C. în comuna Hordou, jud. Năsăud.
1873-1876
C. urmează școala primară în satele Hordou, Salva, Telciu, clasa IV terminînd-o la Năsăud.
1876-1884
Își face studiile liceale la Năsăud.
1881-1884
G. C. activează în societatea de lectură a elevilor "Virtus romana rediviva", citind în ședințele ei peste 150 de poezii, dintre care aproape 50 îi sînt cuprinse în revista manuscrisă a societății, "Musa someșană". În clasa VII e ales vicepreședinte, iar într-a președinte al societății.
1884
C. trece examenul de maturitate.
Se înscrie la Facultatea de Filozofie din Cluj.
Își face debutul literar cu anecdota Filosofii și Plugarii în ziarul "Tribuna" din Sibiu, semnată C. Boșcu.
1886
G. C. șe retrage de la Universitate, din cauza lipsurilor materiale.
1887
Intră în redacția ziarului "Tribuna", la invitația directorului acesteia, Ioan Slavici.
1889
Publică în "Tribuna" poezia Nunta Zamfirei cu care atrage atenția marelui critic Titu Maiorescu, la chemarea căruia G. C. se stabilește la București.
1890
E numit "desemnător-ajutor" în Ministerul Cultelor.
1891-1893
Lucrează ca redactor la publicația "Lumea ilustrată" a lui Ignatz Hertz, silit de nevoile traiului să îndeplinească o muncă ce satisfăcea doar interesele bănești ale patronului. Aici publică și poezii originale.
1893
Tipărește primul volum de poezii, Balade și idile.
1894-1896
Scoate revista "Vatra", în colaborare cu I. Slavici și I. L. Caragiale.
Aici apare poezia Noi vrem pămînt!
1895
Căsătoria lui G. C. cu Elena Sfetea.
Nașterea unicului său fiu, Alexandru (11 august).
1896
Apare al doilea volum de poezii, Fire de tort.
Tipărește traducerea operelor Mazepa de Byron și Georgicele și Eneida de Vergiliu.
1897
Conduce revista "Foaia interesantă".
Intră în colectivul de redacție al revistei pentru popor "Albina".
Publică în traducere Sakuntala de Kalidassa și Antologie sanscrită.
1899
Tipărește Războiul nostru pentru neatîrnare și Povestea unei coroane de oțel, în care evocă momentele din războiul de independență.
1900
C. este ales membru corespondent al Academiei Române.
1901
În colaborare cu A. Vlahuță conduce revista "Sămănătorul", la care înmănunchează talentele literare ale timpului, și se pun în valoare, într-o formă nouă, bunele tradiții literare ale secolului trecut.
1902
Publică al treilea volum de poezii, Ziarul unui pierde-vară.
Face o călătorie de studii în Italia, spre o mai adîncă documentare în vederea traducerii epopeii Divina comedie de Dante.
E numit referendar la Casa Școalelor.
1903
G. C. și Vlahuță se retrag de la conducerea revistei "Sămănătorul".
1904
Publică culegerea de poezii patriotice Cîntece de vitejie.
1906
Editează revista "Viața literară", în colaborare cu Ilarie Chendi
și Ion Gorun.
1910
Apare traducerea dramei Don Carlos de Schiller.
1912
Face o nouă călătorie de studii în Italia în scopul strîngerii materialului informativ și documentar pentru studiul asupra lui Dante.
1915
Are loc accidentul mortal al fiului lui C., Alexandru, a cărui dispariție a avut ca efect încătușarea forței creatoare a poetului.
1916
Este ales membru activ al Academiei Române.
1918, 9 mai
Moare poetul G. C. Este înmormîntat la Cimitirul Bellu.
1925-1927-1931
Apare traducerea celor trei părți ale Divinei Comedii.
>

Sursa
George Coșbuc, Poezii, ed. II, edit. I. Creangă/col. Biblioteca școlarului nr. 77, București, 1982, pp. 186-188 (Petru Munteanu, Tablou biobliografic).

Poezii istorice ale lui G. Coșbuc (1866-1918)

Poetul ardelean George Coșbuc (1866 Hordou - 1918 Iași) s-a stabilit la București la cererea marelui critic literar Titu Maiorescu, care apreciase poezia Nunta Zamfirei, publicată în 1889 la Sibiu.

În capitala României, el a publicat patru volume de poezii, care includeau și creații cu teme istorice: Balade și idile (1893). Fire de tort (1896), Ziarul unui pierde-vară (1902) și Cîntece de vitejie (1904). Poeziile istorice acopereau întreaga istorie a poporului român: antică, medievală și modernă.

Primul volum a inclus două poezii cu subiect istoric: Trei, Doamne, și toți trei și Cîntec barbar.
În prima poezie (13 strofe cu 6 versuri), tatăl află cu mare durere că cei trei fii nu s-au mai întors din Războiul Independenței (1877-1878) pentru că au căzut în luptele cu turcii din Bulgaria.
A doua poezie (6 strofe cu 12 versuri) este un dialog între Roma imperială și dacii barbari, înainte de traversarea Istrului (Dunărea) de către legionarii romani invadatori.

Al doilea volum cuprinde creațiile Decebal către popor (8 strofe cu 6 versuri) și Cetatea Neamțului (28 de strofe cu 7 versuri).
Prima poezie este un apel al regelui dac către războinicii săi pentru a lupta până la moarte împotriva invadatorilor romani.
În a doua poezie, este descrisă rezistența eroică a micului grup de apărători moldoveni ai cetății împotriva marelui rege polon Ioan III Sobieski (1629-1696), salvatorul Vienei de turci. Autorul menționează că epopeea locală a fost amintită de cronicarul Ion Neculce.

Volumul trei include creația (23 strofe cu 6 versuri), în care este descrisă înfrângerea și moartea voievodului ardelean Gelu în lupta cu invadatorii maghiari conduși de Arpad (sec. X).

Cel de-al patrulea volum cuprinde nouă poezii istorice: Oltenii lui Tudor, Golia ticălosul, Pașa Hassan, Dorobanțul, Cîntecul redutei, Povestea căprarului, Coloana de atac, O scrisoare de la Muselim-Selo și Raport (Luarea Griviței, la 30 august 1877).
Prima poezie (7 strofe cu 8 versuri) prezintă declanșarea revoltei oltenilor conduși de Domnul Tudor împotriva ciocoilor și tiranilor.
În a doua poezie (8 strofe cu 6 versuri) este descrisă moartea trădătorului boier Golia, comparat cu Iuda, în bătălia de la Cahul dintre moldovenii conduși de Ion vodă cel Cumplit și turci (1574).
Cea de a treia poezie (12 strofe cu 6 versuri) prezintă un episod din bătălia de la Călugăreni dintre Mihai Viteazul și Sinan-pașa, când voievodul muntean îl fugărește pe câmpul de luptă pe Hassan-pașa, comandantul ienicerilor.
Celelalte șase poezii includ secvențe din eroicele bătălii din timpul Războiului de Independență: 14 strofe cu 2 versuri, 9 strofe cu 7 versuri, 8 strofe cu 8 versuri, 54 de strofe cu 2 versuri, 11 strofe cu 8 versuri și 5 strofe cu 2 versuri.

Sursa
George Coșbuc, Poezii, ed. II, edit. I. Creangă/Biblioteca școlarului nr. 77, București, 1982, pp.

Limba română versus limba maghiară în Ardeal în secolul XIX (SLAVICI 1880)

<
I.
(...)
- Ia să ne mai gîndim nițel, grăi dascălul Clăiță muncit de gînduri grele. Nu se poate ca Huțu să umble la școala ungurească. Învață ungurește și un dascăl nu trebuie să știe ungurește.
- Un dascăl trebuie să știe tot, răspunse Budulea.
- Tot, afară de ungurește. Asta-i o limbă calvinească* și papistășească**, și îndată ce o înveți, te zăpăcești. Îți spun eu: am văzut pe alții. Pentru că să vezi d-ta: noi românii trebuie să știm românește, și dacă învățăm ungurește, ne facem unguri și nu mai suntem români cumsecade. Asta stă chiar în gazete. Și pentru aceea, dacă dascãlul știe ungurește, îi învață și pe copii și le strică mințile.
- Eu cred, răspunse Budulea scoțîndu-și nerăbdător fluierulul din șerpar, că învățătura e limba, și cu cît mai multe limbi știe omul, cu atît mai învățat este. Uite, la fluierul meu sunt șase borte și cînt mai bine pe el decît pe unul care nu ar avea decît o singură bortă; așa e și omul, cîte limbi știe de atîtea ori e om.
(...)
>

Sursa
Ioan Slavici, Budulea taichii, "Convorbiri literare", Iași, 1880.

Umor

Candidând pentru un fotoliu la Academia Franceză, Edouard Palleron (1834-1899), celebrul dramaturg francez a cărui piesă „Lumea în care ți se urăște” e actuală și azi, începu, conform obiceiului, vizitele pe la membri, pentru a le cere susținerea. Începu cu cu Ernest Renan.
Introdus imediat în camera de lucru, e primit cu multă amabilitate:
-Luați un scaun, domnule Palleron.
-Oh! Mă iertați, maestre, eu am venit să vă cer un... fotoliu!

SURSA
”Rebus”, București, iulie 2012.

Limba latină și limba română (SLAVICI 1880)

<
IV.
(...)
- Atunci pentru ce te-ai dus la școlile latinești? întrebă dascălul cu totul domol.
(...)
- Jupîne învățător! Profesorul, domnul Wondracek, a zis că mă dă la gimnaziu și i-am spus că nu se poate, fiindcă d-ta ai zis că trebuie să mă duc la preparandie, ca să mă fac învățător. El a răspuns că tocmai spre a mă face învățător trebuie să învăț mai nainte latinește. Eu atunci i-am spus că nu se poate, fiindcă d-ta ai zis că limba latinească e o limbă păgînească. El atunci a rîs și a zis că eu sunt prost, deoarece chiar limba românească e și ea un fel de limbă latinească și că nu pot să fiu profesor, dacă nu știu latinește.
- Vezi, grăi dascălul pus pe gînduri, despre aceasta am citit și prin gazete. Pentru că să vezi tu: eu am vreo nouă foi de gazete, pe care le țin fiindcă e într-însele pe ici pe colo cîte ceva frumos și folositor, și e bine ca omul să strîngă asemenea gazete. În cărțile noastre românești, cum le avem în biserică, nu stă nimic despre aceasta, dar în gazetele aste mai nouă se zice că latinii erau păgîni, cum sunt bunăoară turcii, și aveau un împărat Lațium*, care vorbea românește, și de acolo ne numim noi români. (...) Tu știi acum latinește, să fie oare ca românește?
- Tocmai pe tocmai! răpunse Huțu. Latinește se zice: Hic gallus cantans, in arbore sedens, pira pome comedens, chichirichi dicens!
(...)
- Dar nu prea seamănă a românește, adause dascălul.
- Cum nu? zise Huțu. Gallus e cocoș, cantare e cîntare, arbore e arbure, pira e pară, poma e poamă, sedere e ședere, dicere e zicere.
- Da, cam aduce, cam aduce, zise dascălul pe gînduri. Nu-i vorbă, e bine să știe omul și latinește. Se vede că e românească stricată, bunăoară cum vorbesc ungurii. Multe mai scornesc oamenii. Și cum ziceai că sună cocoș?
-  Gallus.
- Nu aduce cu românește, dar sună frumos. Gallus, parcă vezi cocoșul.
(...)
- Și cum zice om?
- Homo.
(...)
- Samănă. Dar muiere?
- Mulier.
- Curat românește!
- Dar aceea ce e, cînd popa papistășesc** zice: Dominus vobiscum?
- Domnul cu voi.
- Auzi? frumos o scoate! grăi acum dascălul cu totul îmblînzit. E bine să știe un dascăl și latinește. Pentru că să vezi tu: se pot găsi și în latinește cărți scrise despre lucruri folositoare și atunci le poți citi. Dar omul trebuie să fie înainte de toate creștin și să țină la limba lui, pentru că nu e nici o lmbă mai frumoasă la sunet și mai deslușită la înțeles decît cea românească.
Seara jucam cu toții cărțile, pe nuci, la dascălul Clăiță, care stătea la o parte, între gazetele lui, și cerea mereu cuvinte latinești de la Huțu. El avea cinci numere din "Gazeta Transilvaniei"** și patru din "Foaie pentru minte, inimă și literatură"*** și acuma căuta mereu locul unde se vorbea despre Latium.
- E, în sfîrșit, bine să le știi și aceste, zicea el din cînd în cînd, fiindcă se vorbește cîteodată despre ele și e frumos să știi care din neamul nostru au fost împărați și să arăți, negru pe alb, că nici noi nu suntem un neam prost.
(...)
>

Sursa
Ioan Slavici, Budulea taichii, "Convorbiri literare", Iași, 1880.

Biografia cronologică a lui I. Slavici (1848-1925) (Lyceum 75/1977 & Biblioteca școlarului 114/1981)

<
1848
La 18 ianuarie s-a născut la Șiria Ioan Slavici, fiul lui Slavu Slavici și al Elenei, născută Borlea. Savu Slavici, agricultor la origine, va deveni cojocar.
1854
Începe învățătura la școala din Șiria, avînd ca dascăl pe Dimitrie Voștinari.
1860
Se înscrie la liceul maghiar din Arad.
1865
Se transferă la liceul german din Timișoara (clasele VI și VII). Spre a se întreține, dă ore de meditație.
1867
Revine la Arad, unde frecventează ultima clasă de liceu (VIII) ca particular.
1868
Trece examenul de bacalaureat la Satu Mare.
Toamna, pleacă la Pesta să studieze dreptul. Se retrage din lipsă de mijloace materiale.
1869
Este secretar al notarului din Cumlăuș.
Toamna, se duce la Viena să-și satisfacă stagiul militar, reluîndu-și studiile de drept. Iarna îl întîlnește pe Eminescu, prezentat de medicinistul Ioan Hosanu.
1871
Debutul literar cu comedia Fata de birău în "Convorbiri literare", nr. 1. Studenții români din Viena fondează societatea "România jună", iar Slavici este ales președinte, D. Popovici Barcianu - secretar, iar Eminescu - bibliotecar.
Sărbătorirea a 400 de ani de la zidirea mînăstirii Putna. Slavici și Eminescu au avut rol principal în această acțiune.
Termină școala militară, devenind ofițer.
Continuă studiile la Viena.
1872
Reîntors la Viena, intră în biroul avocatului Mircea B. Stănescu din Arad, pentru practică.
Primele povești în "Convorbiri literare": Zîna zorilor, Ileana cea șireată, Florița din codru.
1873
Timp de trei luni este redactor. al publicației "Gura satului", ocupînd apoi postul de arhivar la Consistoriul greco-oriental din Oradea.
E dat în judecată pentru "rebeliunea" de a fi apărat interesele țăranilor români din satul Păuliș, asupriți de administrație.
13 iunie: moartea mamei.
1 iulie: moartea tatălui.
Revine la Viena spre a-și termina studiile.
1874
Se îmbolnăvește greu, stă internat aproape întreg anul 1874, în spital.
Trece în Moldova (Iași), lucrînd pentru puțină vreme în redacția ziarului "Curierul".
Locuiește împreună cu Eminescu, Miron Pompiliu într-o chilie la "Trei ierarhi".
Se căsătorește cu Catinka Szoeke.
1875
Se stabilește la București, unde funcționează ca secretar al Comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzaki; este profesor la liceul "Matei Basarab" din București.
Publică în "Convorbiri literare" Popa Tanda.
1877
În luna ianuarie intră în redacția ziarului "Timpul"; în toamnă este adus în redacție și Eminescu.
1878 februarie
Un alt redactor la "Timpul": I. L. Caragiale. Între cei trei scriitori se leagă o strînsă prietenie.
1879 martie
În "Convorbiri literare" apare Gura satului, o excelentă nuvelă rurală.
1880
Reintră în învățămînt. Funcționează la început la Școala normală pentru învățătura poporului român, apoi din 1882, la Azilul "Elena Doamna".
iulie: Apare în "Convorbiri literare" nuvela Budulea taichii.
1881
La editura "Socec" publică volumul Novele din popor.
Secretar al Societății pentru cultura poporului român.
1882
N. Xenopol, Novele din popor, în "Românul", 7 februarie.
M. Eminescu, "Novele din popor", în "Timpul", nr. 69.
Călătorie în Italia, observații despre arta italiană.
1883
Publică un Curs de literatură poporană și un curs de Estetică.
1884 aprilie 26
Preia conducerea revistei "Tribuna" din Sibiu, pe care o va păstra pînă în 1890.
Volumul Azilul Elena Doamna, Sibiu.
Volumul Pădureanca, Sibiu.
1885 februarie
Primul proces de presă al "Tribunei", Slavici acuzat și achitat.
Divorțează de Catinka Szoeke.
1886
mai: Al doilea și al treilea proces de proces al "Tribunei". Slavici amendat cu 100 de florini.
noiwmbrie: Al patrulea proces de presă al "Tribunei". Slavici condamnat la 3 zile închisoare și amendă.
Se căsătorește cu Eleonora Tănăsescu, profesoară de naturale.
Scrie drama istorică Gaspar Grațiani.
Nașterea întîiului copil, Titu.
1887
Este ales secretar al conducerii Partidului Național din Transilvania, al cărui președinte era G. Bariț.
1888
aprilie Oficialitatea austro-ungară îi intentează al cincilea proces de presă, fiind condamnat la un amendă de 100 de florini și un an de temniță, pedeapsă pe care o va executa la Vaț.
Premiera piesei Gaspar Gratiani la Teatrul Național din București.
1889
ianuarie: Nașterea fiicei sale Lavinia Ioana-Iosefina.
iunie: Iese din închisoare. Revine la București.
1890
Slavici se reîntoarce la București.
Se naște fiul său Ion Marcel.
1891
Se naște fiica sa Fulvia.
1892
Începe publicarea, la editura "Cartea românească", volumelor de nuvele: vol. II în 1896, vol. III 1914 (?), vol IV (f. a. 1926), vol. V (f. a. 1927), vol. VI 1927.
1893 noiembrie
Scoate ziarul "Corespondența română".
N. Iorga, Schițe din literatura română, Iași.
1894
mai Apare revista "Vatra", a cărei conducere este asigurată de Caragiale, Slavici și Coșbuc.
În conducerea Institutului "Ioan Oteteleșeanu" din Măgurele, alături de soție, funcționînd pînă în 1908.
Publică în numerele 1-34 din revista "Vatra" romanul Mara.
Nașterea fiicei sale Elena.
1896
Volumul "Tribuna" și tribuniștii, Orăștie.
Se naște Ioana-Livia, ultimul său copil.
1902
Volumul 1 Din bătrîni (Luca), București.
1903
G. Panu, Amintiri de la Junimea, București.
1905
Volumul 2 Din bătrîni (Manea), București.
1906
Apare, la Budapesta, în volum romanul Mara.
Volumul Institutul Oteteleșanu din Măgurele, București.
N. Iorga, Un nou roman al d-lui Slavici, "Mara", în "Sămănătorul", nr. 25.
Apare, în "Tribuna poporului" (Arad) romanul Corbeiu (needitat în volum).
1907
Ovid Densusianu, Slavici Ioan: Mara, în "Viața nouă", II, nr. 24.
1908
Revine de la Măgurele la București.
Asigură conducerea ziarului "Minerva", pînă la șfîrșitul anului următor.
În acest ziar publică din dec. 1908 pînă-n februarie 1909 romanul Din două lumi.
Publică volumul Povești. Vol. II (f. a. 1923?).
1909
Este ales membru al Societății scriitorilor români.
Volumul Din valurile vieții, București.
E. Hodoș, I. Slavici: "Povești", în "Luceafărul", nr. 12.
1910
Împreună cu E. Bratu pune bazele agenției de presă "Corespondența română"; este învățător la școala comunității evanghelice germane.
Volumul Românii din Ardeal, București.
1912
Moare, la Berlin, I. L. Caragiale. Slavici scrie necrologul Un om mare ("Minerva literară ilustrată").
1914
Timp de un an lucrează la ziarul "Ziua". Izbucnește primul război mondial. Adoptă o atitudine filogermană.
Volumul Gramatica limbii române. Etimologia, București.
Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea, București.
1915
Volumul Politica națională română, București.
Arestat ca filogerman; este eliberat înainte de retragerea trupelor noastre din București.
Redactor principal la "Gazeta Bucureștilor" unde scrie articole în care ia apărarea Germaniei și atacă pe aliații României (în acest timp capitala era sub ocupație germană).
1919
Este din nou arestat, deținut la Văcărești, unde se întîlnește cu I. C. Frimu. S. și alți redactori de la "Gazeta Bucureștilor" sînt condamnați la 5 ani închisoare pentru atitudinea politică din timpul războiului. Este eliberat, ca și Arghezi, după un an.
1920
Volumul Din două lumi, București.
1921
Tipărește Închisorile mele.
1923
Volumul Cel din urmă armaș, București.
1924
Publică volumul Amintiri.
nov. 1924 - dec. 1925
Publică în "Adevărul literar și artistic" romanul Din păcat în păcat (nepublicat în volum).
1925
G. Bogdan-Duică, în "Societatea de mîine", II, nr. 4-5.
Ioan Slavici moare la 17 august, la Panciu.
G. Baiculescu, Operele lui Ioan Slavici, în "Adevărul literar și artistic",  nr. 247.
1930
Volumul Lumea prin care am trecut, București.
1964
I. Peltz, Așa cum i-am cunoscut, București.
>

Surse
Ioan Slavici, Mara, ediția II, ed. Albatros/ col. Lyceum nr. 75, București, 1977, pp. XXVI-XXXVIII (Constantin Măciucă, Tabel cronologic), 299-301 (Bibliografie).
Ioan Slavici, Moara cu noroc, ed. Albatros/col. Biblioteca școlarului nr. 114, București, 1981, pp. 393-396 (Tabel cronologic).

Biografia cronologică a scriitorului C. Hogaș (1847-1917) (MARCEA 1982)

<
1847 aprilie 19
Nașterea, la Tecuci, a lui C. H., ca fiu al preotului Gh. Dimitriu și al Mărioarei Dimitriu. Au fost 11 frați, dintre care opt au atins senectutea.
1854
Începe școala primară la Tecuci, pe care o absolvă în 1859, cu calificativul "foarte bine".
1860
Devine bursier al Academiei Mihăilene din Iași, unde, în urma recomandării primăriei din Tecuci, primește bursă.
1867
Intră, tot ca bursier, la Facultatea de Litere din Iași.
1869
În urma unui concurs, pe care-l cîștigă, este numit profesor și apoi director la gimnaziul din Piatra Neamț, recent înființat.
1874
Se produce debutul literar: publică versuri în "Corespondenția provincială", din Piatra Neamț, unele reproduse în revista "Ghimpele", din București, condusă N. T. Orășanu.
1877
Părășește direcția gimnaziului din Piatra Neamț din cauza tensiunii și raporturilor cu mărimile locale. Gimnaziul, în urma unei anchete, este desființat.
1878
Profesor de istorie și geografie la gimnaziul real comunal din Tecuci, la cererea sa.
1880
Devine profesor la Școala Normală "Vasile Lupu" din Iași, în urma unei cereri.
În casa din Iași a lui Eduard Gruber, ginere al Veronicăi Micle, face cunoștință cu Creangă.
1881
Revine la Piatra Neamț, ca director al gimnaziului, reînființat.
Se numără printre redactorii revistei "Asachi" din Piatra Neamț.
E vizitat de I. L. Caragiale.
1882-1884
Publică, în "Asachi", prima versiune a Amintirilor dintr-o călătorie.
1886
Un nou conflict cu autoritățile din Piatra Neamț.
Devine profesor și director al gimnaziului din Alexandria, unde rămîne 5 ani.
1891
Director al gimnaziului din Roman. Rămîne aici 8 ani.
1893-1894
Revista "Arhiva" din Iași, condusă de A. D. Xenopol, cu care fusese coleg la Academia Mihăileană, îi retipărește Amintiri dintr-o călătorie.
1899
Profesor la Liceul Internat din Iași, precum și la Liceul Național.
După un an de la sosirea la Iași e numit subdirector la Liceul Internat.
După încă patru ani, devine director al Liceului Internat.
1907
Începe colaborarea la "Viața românească" prin povestirea Floricica, la solicitarea lui G. Ibrăileanu.
Pînă în 1912, apare, în "Viața românească", aproape întreaga operă a lui Hogaș, restilizată de Ibrăileanu și de ceilalți redactori.
1912
Se editează, la "Viața românească", volumul Pe drumuri de munte. Dar greșelile de tipar, numeroase și compromițătoare, determină topirea cărții.
Avînd 65 de ani, se pensionează de la Liceul Internat.
1914
Abia ieșit de sub tipar, volumul , aflat în depozitul editurii "Viața românească", dispare în incendiul declanșat. Durerea autorului e imensă.
1915
Îndurerat de boala gravă a unei fiice, se retrage la Piatra Neamț, în casa, de altădată a soției.
1917 august 28
Moare, dintr-un enfizem pulmonar, la Roman, unde se afla în drum spre Iași (în vederea unei consultații medicale) la una din fiicele sale. Va fi reînhumat, conform dorinței, la Piatr
a Neamț (8 octombrie).
1921
În fine, Pe drumuri de munte apare în volum, cu o prefață de M. Sadoveanu.
1922
Volumul obține, la propunerea lui Liviu Rebreanu, întîiul premiu al Societății Scriitorilor Români.
>

Sursa
Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte, ed. Ion Creangă/col. Biblioteca școlarului nr. 88, București, 1982, pp. 326-328 (P. Marcea, Tabel cronologic).

Atentatul împotriva mitropolitului C. Miclescu al Moldovei (HOGAȘ 18 )

<
Părintele Ghermănuță
(...)
Era, pe vremea aceea, mitropolit fericitul întru pomenire Calinic Miclescu*, acel asupra căruia oftigiosul** călugăr Clement Neculau, profesor de grecește la Academie***, trăsese focuri de revolver; dar, fie că nu-l nimerise, fie că gloanțele se turtiseră de paftalele de aur ale colanului, cu care rangul încingea coapsele măruntului și slăbănogului cap al bisericii, că nu se alese, din toată această dramă călugărească, decît mitropolitul cu spaima, iar Clement cu închisoarea.
(...)
>

Sursa
Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte, ed. I. Creangă/col. Biblioteca școlarului nr. 88, București, 1982, p. 239 (În munții Neamțului).

Fortificarea graniței româno-maghiare în 1916 (PETRESCU 1930)

<
Cartea întîia
La Piatra Craiului, în munte
În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întîia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între Bușteni și Predeal. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă, acoperite ici și colo cu ramuri și frunziș, întărite cu pămînt ca de un lat de mînă, erau botezate de noi tranșee și apărau un front de vreo zece kilometri.
În fața lor, cîteva dreptunghiuri de rețele și "gropi de lup" erau menite să sporească fortificațiile noastre. Toate capetele acestea de tranșee, risipite ici-colo, supraveghind șoseaua (?) de pe boturi de deal, nu făceau, puse la cap la cap, un kilometru. Zece porci țigănești, cu boturi puternice, ar fi rîmat, înte-o jumătate de zi, toate întăriturile de pe valea Prahovei, cu rwțele de sîrmă și cu "gropi de lup" cu tot. (Gropile astea de lup erau niște gropi cît cele pe care le fac, jucîndu-se, copiii în nisip, iar în fund aveau bătut cîte un mic țăruș, ascuțit apoi ca o țeapă în sus.) După socotelile Marelui stat-major român din 1916 - adică din timpul bătăliei de la Verdun* - dușmanul care venea la atac avea să calce, din nebăgare de seamă, în aceste gropi și să se împungă în țepi, fie în talpă, fie în spate. Despre "valea fortificată" a Prahovei vorbea cu respect toată țara: Parlamentul, partidele politice și presa. Ca să nu poată fi văzute din tren aceste realizări misterioase, vagoanele nu circulau decît cu perdelele trase, sau dacă nu erau perdele, cu geamurile mînjite cu vopsea albă, iar de la Sinaia, pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la armă (1).
La 10 mai, în același an, eram mutat în regimentul XX, care, de un an și mai bine se găsea pe frontieră, deasupra Dîmbovicioarei în munți, tot pentru acoperire și fortificații. Aici, aceeași glumă: cîteva sute de metri de tranșee-jucării erau menite să ilustreze principiule tactice ale armatei române de neînvins. Frontul de acoperire al batalionului nostru se întindea pe vreo zece-cincisprezece kilometri de frontieră, către vama Giuvala în dreapta, iar spre stînga pînă la domul alb, de piatră, al culmii Piatra Craiului. Noi "fortificasem" însă, cu trei sute de metri de tranșee, ca mai sus, dar fără gropi de lup, numai bătătura de iarbă verde dintre căsuța care ne slujea de popotă și căsuța unde locuia conandantul de batalion. Firește dacă vreun nefericit s-ar fi rătăcit pe aci "să vadă" întăriturile noastre, ar fi fost arestat și probabil executat ca spion.
În realitate, vremea se trecea cu instrucție într-o poiană mai mărișoară, cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, cînd ne împărțeam între români și turci, și năvăleam urlînd unii într-alții. Știu bine că în acest timp se dădeau asigurări în Parlamentul țării* că "sîntem bine pregătiți", că în doi ani de neutralitate** "armamentul a fost pus la punct", iar anumite persoane își luau răspunderea afirmării că sîntem gata "pînă la ultimul nasture, pînă la ultimul cartuș", iar cu știința luptei pînă la cucerirea ultimei poziții, fie ea socotită ca inexpugnabilă.
(...)

(1) E perfect adevărat că în timpul luptelor de mai tîrziu, nici unui comandant de companie nu i-a trăsnit prin cap să ocupe aceste tranșee, care parodiau în mic satele lui Potemkin*, mai ales că nemții nu s-au simțit obligați să vie pe șosea, ca să poată fi vînați cu pușca, ci au ocupat dealurile împădurite negru și clăbuceturile cu pășunile verzi-gălbui.
>

Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 5-6.

Umor

Marchizul d'Aligre, unul din cei mai de seamă bogătaşi de pe vremea celui de-Al Doilea Imperiu francez (1852-1870), era de o avariţie proverbială. La o chetă ce se făcea pentru o chetă de binefacere, puse pe tavă 10 centime. Tânăra care strângea ofrandele îi mulţumi zâmbind şi adăugă:
- Scuzaţi-mă, domnule marchiz, nu am să vă dau restul...

SURSA
Gheorghe Braşoveanu, Anecdote cu şi despre oameni celebri, ''Rebus'', Bucureşti, 2013

Dreptul la iubire al femeii la începutul secolului XX (PETRESCU 1930)

<
Cartea întîia
La Piatra Craiului, în munte
(...)
Ar fi drept să arăt că nu numai în saloane, în tren, la restaurant se discuta așa ceva. În literatură, de pildă, și în teatru era același lucru. Nu numai romanele, dar toate piesele așa-zis bulevardiere, mult la modă pe atunci, nu proclamau decît "dreptul la iubire", și în privința asta erau noi și revoluționare, față de piesele care proclamau în vremuri prăfuite: Ucide-o!... Îndeosebi era jucat pe toate scenele din lume un tînăr francez, ale cărui eroine "poetice", elicvente, cu părul despletit și umerii goi, într-un decor de lux și muzică, își căutau "fericirea" trecînd peste orice, tîrîte de patimă. Femeile din toate capitalele plîngeau, înduioșate pînă la mistuire de neînțelegerea bărbaților brutali din piesă, incapabili să simtă frumusețea sublimă a iubirii.
Cum teatrul, mai cu seamă prin dialogul lui, care trebuia să dea "iluzia vieții" (presărat doar cu vorbe de spirit ici și colo), se obligase să dea imaginea exactă a publicului și a convorbirilor lui, publicul, la rîndul său, împrumuta din scenă fraze și formule gata și astfel, în baza unui principiu pe care, prin analogie, l-am putea numi al mentalităților comunicante, se stabilise o adevărată nivelare între autori și spectatori:
(...)
>


Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, p. 9.

Cum se mânca o pâine în țara românească înainte de Primul Război Mondial (PETRESCU 1930)

<
Cartea întîi
(...)
Diagonalele unui testament
(...) Mai tîrziu am aflat că unii miniștri înadins adună atîția nenorociți în sala de așteptare, ca să dea impresia că au resort important și că au ajuns departe în viață. De aceea, ei amînă, ca profesioniștii care vor să pară că au clientelă, cît mai mult, lasă să se îngrămădească lumea, și încă de pe scara automobilului, cînd sosesc, se întreabă dacă e plină sala de așteptare.
(...)
- Nu trebuie să pierzi nici o zi. Dacă mai află și alții de depozit? Hei băiete, cum crezi tu că se mănîncă o pîine în țara românească?
Nu era întîia oară cînd îl auzeam spunînd asta și nici nu era singurul om care o spunea. Atît de deseori am auzit exclamația asta, încît am impresia, falsă, desigur, că pîinea e supremul scop al oricui și măsurătoarea tuturor valorilor sufletești. "Vreau să mănînc și eu o pâine" (și nimic altceva). "A mîncat pîine în casa mea". "Dă-i și lui, acolo, o pîine". Idealul fiecăruia pare să fie, cu exclusivitate, să cîștige cît mai multe pîini, izbînda în viață și-o apreciază după numărul de pîini de care dispune. Iar maximum de altruism constă în satisfacția "de a da și altuia să mănînce o pîine de pe urma ta" (dar nu mai multă, "că se obrăznicește"). Țară a grîului și a foamei cronice în trecut, trăiește și acum sub obsesia pîinii, care eclipsează orice alte preocupări ale conștiinței, orice drame în zona superioară. Tragediile sînt aici în gradul "luptei pentru existență", căci viața, infinit mai ușoară ca în Apus pentru cei mediocri, ca și pentru canalii, e neînchipuit de grea pentru oamenii de merit și pentru cei care vor să rămînă cinstiți, decît oriunde, în lume. De altfel, am aflat, în altă împrejurare, un fapt care îmi confirmă și mai mult această falsă impresie: în loc să răspundă la o polemică științifică a unui coleg al său, un savant localnic l-a vestit că are "să-l facă să se predea prin foame" și a manevrat așa încît a izbutit.
Firește că viața ar fi atroce în asemenea societate. Din fericire, compatrioții noștri, în măsura în care toată observația ar putea fi adevărată, par să fie, ca toți orientalii, de un vulgar și aprig senzualism. Ceea ce nu se poate obține pe cale sufletească și de constrîngere a conștiinței, se obține ușor prin femei, care, dacă știu să se refuze și să manevreze cu trandafirul roșu, nu cunosc refuzul. Situații se fac și se desfac prin femei, nu iubite, ci dorite. Nu e aci numai o nuanță, ci o deosebire fundamentală. Ceea ce un profesor universitar nu poate obține după umilitoare audiențe, obține o actriță într-o convorbire telefonică de un minut. Mai au același succes cei influenți, care pot practica dictonul "Do ut des"; exact: dă-mi, dacă vrei să-ți dau și eu.
(...)
>

Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp.  48, 49-50.

Cuvântul de origine maghiară „tar”

TAR (pl. taruri, s. n.) este o veche unitate de măsură pentru greutăți, egală cu 125 ocale. În Transilvania, este definit ca unitate de măsură pentru capacitate egală cu două berbințe.
Acest lexem mai poate definit ca:
1.Greutate, încărcătură, sarcină pe care o duce un om sau un animal.
Regional se folosește expresia: A purcede în tar = A rămân gravidă.
În Moldova, atunci când precede termenul calificat de care se leagă prin prepoziția de, se folosește ca un epitet pentru copil obraznic, agasant.
2. În unele regiuni mai este folosit și cu sensul de plută alcătuită din 4 table.
Termenul este împrumutat din magh. tar.

Umor

Triboulet, bufonul regelui francez Francisc I (1515-1547). fu amenințat cu moartea de un senior.
- Să n-ai grijă - îi spuse regele - pedeapsa nu va întârzia. La un sfert de oră de la moartea sa, vinovatul va fi executat si el din porunca mea.
- Ah! Sire nu poți face ca acest sfert de oră să fie înainte și nu după moartea mea?

SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, 2013.

Umor

Lui Alexandru cel Mare, regele Macedoniei (356-323), i-a fost adus un tânăr soldat care se dovedise laș într-o bătălie:
-Cum te cheamă? - îl întrebă suveranul.
-Alexandru!
-Tinere, ceva trebuie să-ți schimbi: ori numele, ori caracterul!

SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București 2102.

UMOR - Agesilau II, rege al Spartei

Agesilau II, regele Spartei (c. 399-c. 360), fiind întrebat care însușire e mai de preț pentru om, dreptatea sau vitejia, răspunse:
-Dacă toți oamenii ar fi drepți, n-ar mai fi nevoie de viteji.



SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București 2012.

UMOR - politicianul englez A. J. Balfour (1848-1930)

Un cetățean din SUA stătea de vorbă cu contele Arthur James Balfour (1848-1930), diplomat și om politic englez, și își lăuda concetățenii:
-Noi, americanii, suntem niște oameni care niciodată nu scoatem din gură o minciună.
La care Balfour a replicat:
-Acum înțeleg de ce dv., americanii, vorbiți pe nas!



SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București 2012.

UMOR - scriitorul francez T. Bernard (1866-1947)

Un curios l-a întrebat pe scriitorul umorist francez Tristan Bernard (1866-1947) care este deosebirea între capital și muncă.
-Asta-i foarte simplu - a răspuns umoristul. Împrumut de la dumneata o mie de franci, acesta este un capital, iar munca va fi atunci când vei dori să capeți banii înapoi!




SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, 2012.