„De la roată la farfuria zburătoare” (TEODORU 1985)

 Paul Teodoru, De la roată la farfuria zburătoare, Albatros, București, 1985, 255 p.

Partea întîi - Începuturile

8 I. Nevoia de transport sau o teorie

11 II. Începuturile în transporturile terestre
11 Prima mare invenție umană: roata
14 O competiție inedită între om și animal
15 Apariția schimburilor de produse și a transporturilor terestre

18 III. Chemarea drumurilor fără pulbere
19 Plutele și apoi luntrele, primele mijloace de transport pe apă
24 Dezvoltarea transporturilor pe apă
26 ... dar și a pirateriei
30 Grecii, cei mai mari navigatori ai antichității

32 IV. Transporturile în Imperiul Roman
32 Romanii, primii mari constructori de drumuri
36 „Mare Nostrum” și dezvoltarea transportului naval

41 V. Vremurile de restriște ale evului mediu
41 Regresul economic, principala caracteristică a începutului de ev mediu
44 Primele semne ale dezvoltării economice
47 Cruciadele, mari acțiuni de transport
51 Sfîrșitul evului mediu în Europa: amestec de avînt și recesiune în economie și transporturi

54 VI. De la vikingi la Magellan sau febra descoperirilor
54 Vikingii, precursori ai transporturilor moderne
57 Portughezii pornesc spre est
59 ... iar spaniolii spre vest
61 Înainte și după Magellan

64 VII. Leonardo da Vinci, părintele automobilului
64 Dezvoltarea modalităților, căilor și mijloacelor de transport
66 Apariția primelor vehicule „automișcătoare” și „automobile”
68 Leonardo da Vinci, părintele automobilului
69 Olanda, patria lalelor, dar și a corăbiilor „eoliene”

71 VIII. Anglia devine primul cărăuș al mărilor
74 Anglia ajunge stăpîna mărilor și primul cărăuș al lumii
77 Comerțul cu sclavi și jaful colonial, pilonii de bază ai economiei engleze

82 IX. O călătorie de la Londra la Bath în timpul lui Dickens
85 Ameliorarea transporturilor, o cerință obiectivă
85 O călătorie de la Londra la Bath cu diligența

88 X. Far West sau epopeea diligenței
88 Transporturile și colonizarea Vestului apropiat
89 Spre Oceanul Pacific
92 Vestul american sau epopeea diligenței

95 XI. Cum se călătorea la mijlocul secolului trecut în Principatele Române
95 Transporturile și începutul secolului XIX
96 O călătorie de la București la Iași la jumătatea secolului trecut

Partea a doua - De la inventarea mașinii cu abur pînă în prezent 

102 XII. La ce a dus guturaiul lui Papin și curiozitatea lui Watt
103 Un tînăr matematician se preocupă de aspectele practice ale științelor abstracte
104 James Watt deschide porțile regelui abur și dă cale liberă revoluției industriale

106 XIII. Primele vehicule acționate cu abur
106 Greutăți tehnice și tehnologice în fața dezvoltării autovehiculelor cu abur
107 Un ofițer de artilerie construiește primul autovehicul modern acționat cu abur

111 XIV. Memorabilul concurs de la Reinhill
111 Liniile de cale ferată încep să să constituie o preocupare de primă importanță
113 Cum a cîștigat George Stephenson concursul de la Reinhill

117 XV. Marșul triumfal al transporturilor feroviare în secolul aburului
117 Dezvoltarea transporturilor feroviare în secolul XIX
118 Căile ferate în centrul problemelor juridice, politice și sociale ale vremii

124 XVI. „Cînd l-am gonit pe Fulton, i-am dăruit imperiul meu”
125 Fulton și Napoleon
128 Nave cu vele sau cu abur?
132 Navele cu abur și transportuirle la începutul secolului XIX 

134 XVII. Lupta pentru afirmarea autovehiculului rutier
134 Între companiile de diligențe și constructorii vehiculelor rutiere încep disputele
137 Dezvoltarea construcției de autovehicule rutiere
140 Competiții și concursuri

142 XVIII. Lenoir, Otto sau Daimler?

143 Un fost ospătar realizează primul motor cu explozie

144 ... iar un comerciant îl perfeționează aproape de stadiul actual

146 Automobilul devine o marfă care se vinde și se cumpără în magazin

149 XIX. Ce au adus nou Rudolf Diesel și electricitatea
149 O viață dedicată construcției de motoare
151 Electricitatea își extinde domeniul de aplicabilitate la transporturi

153 XX. În epoca revoluției industriale
153 Realizarea primelor sisteme naționale de transport, începutul revoluției de tip industrial în acestă ramură economică
156 Dezvoltarea transporturilor pînă la începutul primului război mondial
160 Apariția și dezvoltarea unor noi tipuri de transport

163 XXI. Marile canale ale lumii: Suez și Panama
163 Orientul și Occidentul se întîlnesc la Canalul de Suez
164 Ferdinand de Lesseps și cariera modernă a Canalului de Suez
168 Între Oceanul Atlantic și cel Pacific

172 XXII. Un nou mijloc de transport - aviația
173 Contribuții hotărîtoare la dezvoltarea aviației
174 Apariția și dezvoltarea transporturilor aeriene

177 XXIII. Transporturile astăzi
177 Cîteva elemente de statistică
183 Organizare și tehnologie în transporturi
186 Despre nivel tehnic, performanțe și recorduri

191 XXIV. Transporturile în România socialistă
191 O scurtă retrospectivă
195 Un prezent edificator

198 XXV. Cîteva elemente de economie a transporturilor

205 XXVI. Civilizație și transporturi
205 Transporturile și calitatea vieții
207 Reflectarea activităților de transporturi în unele elemente de suprastructură

Partea a treia - Viitorul

212 XXVII. Criza energetică și efectele ei

219 XXVIII. De vorbă cu inginerul Bertin
219 Un precursor al viitorului în transporturi
221 Care este viitorul vehiculelor pe pernă de aer?

224 XXIX. Sustenația electromagnetică, motorul linear și energia atomică - elementele progresului?
224 Sustenația electromagnetică - o idee simplă, dar greu de materializat
228 Motorul linear - revanșa electricității asupra aburului și motorului cu combustie internă
230 Energia atomică - o problemă de viitor

232 XXX. Transportul prin vid
232 Întîmplarea deschide orizonturi nebăbuite transporturilor prin conducte
234 Vidul - mediul ideal pentru transport

239 XXXI. Cîte ceva despre „farfuriile zburătoare”
240 Viitorul se naște în prezent
243 Cosmosul - un spațiu populat?

245 XXXII. Ce ne rezervă viitorul?

246 Prevederi și tendințe pentru anii viitori
249 Cîteva elemente de prognoză pe termeni lung

„Umanismul și condiția umană („TOMIS” 1985)

 ?, Umanismul și condiția umană, „Tomis”, Constanța

De mai bine de două decenii, Al. Tănase dezvoltă, cu precădere sub forma atractivă a eseului, problemele complexe și actuale ale raporturilor dintre cultură și umanism, condiției umane în societatea contemporană, interferențelor culturale etc. Urmînd o tradiție remarcabilă în cultura românească, inter și postbelică, reprezentată de Mihai Ralea, Tudor Vianu, G. Călinescu, At. Joja sau C. Noica, eseurile de filosofia culturii și civilizației publicate de Tănase îl înscriu între exponenții generației următoare, afirmată în anii socialismului, alături de Dumitru Ghișe, C. I. Gulian, Mircea Malița, L. Grunberg, C. Borgeanu, I. Ianoși ș a. Spirit deschis confluențelor, Tănase selectează și propune discuției aspecte importante, de vie rezonanță, aducînd, în conturarea și nuanțarea lor, argumente multiple, cu discernămînt, cu metodă, ori făcînd trimiteri varii, luminînd fațete inedite, într-un stil percutant, refuzînd ambiguitatea și permițînd înnoirile deopotrivă. Uneori abordează o problemă, un aspect, luînd ca punct de plecare un filosof, o carte a sa, prezentînd ideile interesante, subliniind eventuale sinapse, pentru a proceda apoi, sub semnul interogației, la disocieri menite să clarifice sau să adîncească „dialogul” subiacent. Alteori, abordează problema, aspectul, frontal ca un discurs ex abrupto, menționînd ceea ce este esențial, configurînd datele problemei, pentru a oferi apoi o deschidere, sugerînd posibile ramificații. Practicînd demersul ideatic, responsabil și creator, eseurile filosofice publicate de Tănase, în reviste și structurate în cărți (Cultură și umanism, Cultură și religie), au fost semnalate și comentate la apariție și în paginile revistei Tomis.

Noua sa carte, Umanismul și condiția umană în civilizația contemporană, apărută în prestigioasa colecție „Idei contemporane” a Editurii Politice, readuce în prim-plan probleme de vie actualitate, contribuind cu noi sondaje și argumente la sublinierea unor idei-forță, capabile să reliefeze necesitate unui dialog al permanenței și al înnoirii, al eforturilor conjugate. Într-un orizont al afirmării valorilor umaniste, culturale, soluționării constructive a problemelor cu care se confruntă lumea de azi, cultura românească își aduce contribuția activă la cauza progresului, înțelegerii și cooperării. Pornind de la convingerea că „mișcarea dialogică a ideilor și conștiința critică de sine a unei culturi sînt semne de maturitate și efervescență creatoare”, autorul atrage atenția asupra rolului filosofiei, responsabilităților acestei atît în comentarea trăsăturilor culturii românești, a permanențelor și aportului la universal ale spiritualității noastre, manifestate în timp, cît și în definirea noilor carate ale civilizației socialiste de azi, a problemelor pe care le incumbă, din prezent în perspectivă, afirmarea valorilor culturale, a disponibilităților creatoare înseși, în contextul creșterii participării conștiente a factorului uman, la proporții de mase. (...) Se înțelege că, în societățile împărțite în clase antagonice, bazate pe exploatarea omului de către om, nu a fost, nu e posibilă eliberarea omului din sclavia neomeniei, evoluția conceptului de libertate fiind benefică în plan teoretic și practic numai prin restructurări profunde, ceea ce Marx numea praxis-ul transformator. Citînd cunoscut afirmație kantiană „omul trebuie considerat totdeauna...  ca scop”, autorul consideră că „situarea omului în imperiul scopului -și nu doar pe plan teoretic sau juridic, ci ca statut practic obiectiv (subl. în text) - devine un criteriu esențial al valorii și eficienței sociale a principiului drepturilor omului”. Sublinind faptul că umanismul românesc, aflat mereu în concordanță cu o scară superioară de valori, clădită pe principiile muncii și cooperării pașnice, își  găsește, în noile condiții  ale societății socialiste, climatul favorabil afirmării deopotrivă ca „un umanism al scopurilor și un umanism al mijloacelor, al proiectelor și al realizării”, Tănase va urmări și în celelalte părți ale lucrării valorile etos-ului românesc, funcția constructivă, spiritul de conlucrare al culturii noastre astăzi. Ideile de excepțională însemnătate teoretică și practică ale secretarului general al partidului, președintele Republicii, tovarășul Nicolae Ceaușescu, dinamizează discursul ideatic, revenind ca idei-forță în desfășurarea lucrării. Din multitudinea de aspecte propuse, problema formării omului nou, constructor conștient și devotat al noii societății, este corelată cu cea a afirmării multilaterale a personalității umane, accesului liber la cunoaștere și creație, înfloriri aptitudinii creatoare ale fiecăruia și ale tuturor. Este reliefată grija față de om, de stimulare a însușirilor creatoare, în concepția științifică a conducătorului partidului și statului nostru, socialismul fiind realizat „cu oamenii pentru oameni”, edificarea societății socialiste multilateral dezvoltate implicînd deopotrivă valorile materiale și spirituale, într-un larg proces participativ, democratic. Autorul subliniază, în partea a doua cărții, dedicată exclusiv civilizației românești, contribuția specifică și orginalitatea culturii noastre în context universal, umanismul acțiunii politice, stilul de gîndire și practică revoluționară marcat de Congresul IX al partidului. O serie de idei revin, și sînt adîncite de-a lungul expunerii, în diferitele eseuri ale cărții, între care am menționa valorificarea etosului național, omenia românească și atributele ei, interferențele culturale, conștiința de sine și afirmarea umană etc. Autorul evidențiază necesitatea dialogului și rolul fertil al conlucrării culturale, considerînd că fiecare cultură națională poate și trebuie să-și aducă contribuția la tezaurul de valori universal, la înțelegerea și colaborarea între popoare. (...)

„Complexul atomic” (GOLDSCHMIDT 1980)

 Bertrand Goldschmidt, Complexul atomic. O istorie politică a energiei nucleare, trad. R. Chiculescu & V. Goian (Paris, 1980), Editura Politică, București, 1985

8 Cuvânt înainte

9 Partea întâi: Explozia

13 Actul întâi: Alianța, 1919-1945
13 1.Decizia supremă
30 2.Pionierii
39 3.O tovărășie ciudată

63 Actul al doilea: Clubul. 1945-1964
63 1.Ultima șansă
75 2.Pierderea monopolului
87 3.Superbomba 

102 4.Franța, Europa și Alianța atlantică

130 5.Experiențele chinezești

131 Actul al treilea: Renunțările. 1963-1981
131 1.Limitarea testelor nucleare
150 2.Abținerea de la armă
179 3.Echilibrul terorii

Partea a doua: Energia

201 Actul întâi: Speranța. 1945-1954

215 Actul doi: Euforia. 1954-1964
217 1.Progresul tehnologic
234 2.Controlul asupra energiei nucleare
244 3.Colaborarea europeană și Euroatomul
256 4.Comerțul cu reactori

266 Actul al treilea: Expansiunea industrială. 1964-1974
268 1.Evoluția tehnologică
276 2.Electricitatea nucleară
300 3.Ciclul combustibilului
316 4.Organizațiile internaționale

327 Actul al patrulea: Confuzia. 1974-1981
329 1.Conflictul plutoniului
354 2.Dezbaterea nucleară
378 3.Anii 80 - perioadă crucială pentru energia nucleară
394 4.Încheiere

[Dicționar al scriitorilor dobrogeni contemporani] („TOMIS” 1985)

***, [Dicționar al scriitorilor dobrogeni contemporani], „Tomis”, Constanța, iulie 1985

Înființată în anul 1966, în climatul de largă deschidere politică, socială și culturală generat de Congresul IX al Partidului Comunist Român - eveniment crucial în istoria României socialiste - revista Tomis constituia o apariție necesară în spațiul pontic. Ea se înscria, pe de o parte, în seria eforturilor anterioare ale unor generoși intelectuali progresiști, care s-au străduit să mențină vie flacăra spiritualității românești pe pământul încărcat de istorie al Dobrogei, iar pe de altă parte, se definea ca o tribună a actualității socialiste fierbinți, dominată de spectaculoase transformări social-economice și politico-culturale.

De la primul număr, pe întreg parcursul celor 20 de ani de apariție, revista a căutat să-și îndeplinească menirea de martor al mutațiilor fundamentale petrecute în Dobrogea, în toate domeniile vieții, înregistrând, în manieră specifică, pulsația înnoirilor socialiste și, în același timp, a încercat să fie cutia de rezonanță a evenimentelor complexe petrecute pe plan național.

Desigur, în primul rând revista a năzuit să ofere creatorilor de literatură și artă prilejul unei vii confruntări cu publicul, iar tinerelor talente ocazia de a se exprima, afirma și pătrunde în circuitul național al valorilor. 

Faptul că, în cei aproape 20 de ani, „TOMIS” a format, a sprijinit și a impus poeți, prozatori, autori dramatici și critici literari care au exprimat plenar specificul spiritual emanând din noile realități de la țărmul românesc al Mării Negre este un adevăr incontestabil. Prezentul Dicționar al scriitorilor dobrogeni contemporani demonstrează cu prisosință că revista își împlinește menirea. Articolele apărute până în prezent în Dicționar... și cele ce vor urma alcătuiesc un summum de autori, titluri și alte date care constituie tot atâtea dovezi ale angajării scriitorilor dobrogeni în miezul fierbinte al epocii în care trăiesc.

Prozatori, reporteri și publiciști (unii dintre ei manifestându-se în mai multe genuri) cum sunt: Constantin Novac, Marin Porumbescu, Eugen Lumezianu, Nicoleta Voinescu, Nicolae Fătu, Eugen Acasandri, Jean Nedelcu, Simion Tavitian, Constantin Cioroiu, Ion Faiter, Hortensia Teodeorescu, Valentin Sgarcea, poeții Nicolae Motoc, Arthur Porumboiu, Carmen Tudora, Octavian Georgescu, Vasile Cojocaru, Sanda Ghinea, George Mihăescu, Cristian Pricop, Florin Pietreanu, Aurel Dumitrescu, Ileana Jean, Eugenia Vâjiac, criticii și istoricii literari Marin Mincu, Alex. Ștefănescu, Enache Puiu, Al. Protopopescu, Mirela Roznoveanu sunt astăzi nume care se bucură de recunoașterea publicului, mulți dintre aceștia dobândind sufragiile criticii.

Acestora le urmează o serie de tineri autori „crescuți” și afirmați la „școala” revistei „TOMIS”, pregătindu-se pentru debutul editorial, din care amintim pe Ovidiu Dunăreanu, Ion Roșioru, Nistor Bardu, Doina Jela, Gabriel Rusu, Vladimir Bălănică - prozatori, Sorin Roșca, Ion Dragomir, Mircea Lungu, Ioan Florin Stanciu, Ștefan Cucu, Radu Șoiu, Cătălin Crețu-Cucu, Ilie Marian - poeți ș. a. m. d.

Desigur, considerațiile despre neodihna oamenilor de litere dobrogeni de a surprinde „focul viu” al acestor ani eroici pot continua, dar nu avem acum spațiul necesar să o facem. Ceea ce trebuie remarcat, ca o constantă a muncii lor creatoare, este profunda lor implicare în efortul uriaș al poporului nostru de a construi cât mai durabil și mai frumos, pe pământul străbun al României socialiste, o epocă de progres și civilizație, cum n-a mai fost alta - EPOCA CEAUȘESCU.

RADU HOLBAN
Născut la 21 septembrie 1918 în localitatea Solești, județul Vaslui, într-o familie de medici. Rudă cu scriitorul Anton Holban. Urmează școala primară în Codăești-Vaslui și Liceul internat „C. Negruzzi” din Iași. Studiază trei ani la Facultatea de Electrotehnică din Iași. Licențiat al Facultății de Medicină din Iași. În prezent este medic radiolog la Policlinica nr. 1 Constanța. Își manifestă pasiunea pentru literatură în cenaclul liceului. Din acei ani datează un studiu asupra lui Luigi Pirandello și primele încercări lirice. Dar preocupările sale literare vor fi sporadice. De-abia din anul 1968 începe să scrie constant și să colaboreze la ziarele „Delta”, „Dobrogea nouă” și „Litoral” cu note și reportaje turistice. În 1972, revista „Tomis” îi publică prima proză, Pictorița, continuând în a-l menține printre colaboratorii apropiați. Ca medic, desfășoară din 1943 o laborioasă activitate științifică, semnând studii de specialitate în diferite reviste medicale.
Echilibrate, scrise într-un stil agreabil, îmbinând inspirat elementul fantastic cu cel realist, schițele, povestirile și reportajele sale turistice configurează o lume care stă sub zodia plasticității, a legendelor (reînviate sau pur și simplu inventate) și a unei frumuseți feerice.
Cărți publicate: Pe urmele solarienilor (proză), București, Cartea Românească, 1980.
„În afară de fluența narațiunii și de inventivitatea epică, există (în Pe urmele solarienilor - n. n.) și un filon julesvernian; reușita constă în realizarea unor plastice descrieri de natură. În limba sa plină de <dulceață>, prozatorul înfățișează un fel de diorame încântătoare”.
(Alex. Ștefănescu, „Tomis”, nr. 2, mai 1982)
Autograf
„Pășim pe dale de piatră, unele înclinate, altele perfect orizontale, ca tăbliile unor mese. În apropiere de Consulul Mare, urcușul e pieptiș. Ne strecurăm prin crăpături adânci, adevărate canioane miniaturale și, după un ultim efort, ajungem pe creastă. De aici ne rotim privirea de jur împrejur. Muntele, ridicat, stingher, domină toate înălțimile din preajmă. În vale, ca niște sate de păpuși, se văd localitățile Izvoarele și Iulia. Departe, spre nord, se zăresc satele ca de cretă ale satului Alba, dincolo de care se ridică alte pante hercinice împădurite. Spre apus tremură în zare un abur care ne lasă să ghicim că acolo, după dealuri, curg apele Dunării.”
Radu Holban

ELVIRA ILIESCU
Născută la 28 ianuarie 1937, în Constanța. Studii elementare și liceale terminate în orașul natal. Absolventă a Facultății de limbă și literatură română - Universitatea București. Profesoară la Liceul Economic și de Administrație Publică din Constanța.
Descoperită de Geo Dumitrescu, debutează cu versuri în revista „Luceafărul”. Ca membră a cenaclului „Poesis” al cadrelor didactice din oraș, este prezentă cu poeme în culegerea Reflexe marine, editată în anul 1979. Revista „Tomis” o publică și o susține cu consecvență, impunând-o în scurt timp ca pe o poetă cu o disponibilitate a spiritului deosebită, care scrie o poezie frustă, de un optimism contagios, bogată în metafore.
Cărți publicate: Steag de nesomn (versuri), București, Litera, 1980.
„Poezia la care, se pare, aspiră Elvira Iliescu (în Steag de nesomn - n. n.) poezie profund morală, deloc idilică, dar impregnată de un optimism robust, va fi totdeauna de partea vieții. Ea va trebui probabil să se constituie într-un centru energetic de unde pot fi declanșate, riguros controlate (...) tensiunile purificatoare. (...) Efectul unei astfel de poezii cu adevărat ar fi de a tempera viața reală, de a o pune la adăpost de banalitate..., de a schimba prejudecățile, de a o umaniza.”
(Nicolae Motoc, „Tomis”, nr. 4 dec. 1980)

ILEANA JEAN
Născută la 1 decembrie 1933, în comuna Cumpăna, județul Constanța. Studii liceale la Constanța (9153). Absolventă a Facultății de Filologie, Universitatea București (1958). Profesoară de limba și literatura română la Liceul „Mihai Eminescu” din Constanța.

Primele versuri le scrie la vârsta de 14 ani și sunt dedicate lui Mihai Eminescu, a cărui poezie îi va marca puternic devenirea lirică. Colega sa de liceu, Aurelia Batali, îi îndrumă pașii spre cel mai important cenaclu literar din acel moment al orașului - Cenaclul „Filimon Sârbu”. Dar pentru autoare poezia rămâne până azi un exercițiu intim, realizat cu dăruire constantă și multă discreție, rod al unei sensibilități fine, moderne, câteodată gravă, alteori lucidă și ironică, predispusă în permanență spre meditației.
Membră a cenaclului literar constănțean „Poesis”. Colaborează la caietele lirice scoase de acesta: „Reflexe marine” (1979) și „Solilocuri pontice” (1981).
CĂRȚI PUBLICATE: Vasul Danaidelor (versuri), București, Litera, 1982.

„Confesivă, înclinată spre reflexivitate (din păcate, predominant didacticistă) Ilenei Jean (în Vasul Danaidelor - n. r.) nu-i este, totuși, străin <tărâmul fragil al candorii>, tărâm pe cât de vulnerabil, pe atât de emblematic, cel puțin ca intenție. Discursul liric curge limpede, retoric-demonstrativ, mai tot timpul, parcimonios în metafore.(...)” (Petru Vălureanu,  „Tomis”, 3, mar. 1983)
AUTOGRAF
Corsi e ricorsi
Este o acvilă trecutul (...)

„Caiet de Vacanță. Lumea 85” („LUMEA” 1985

 1 Radu Pascal - Ceaușescu-România. 1965-1985 Două decenii de afirmare prestigioasă în lume

14 Dan Mihai Bârliba - Preocupări și priorități în marcarea Anului Internațional al Tineretului. Repere și perspective

16 Ovidiu Adam - 40 de ani de la marea victorie asupra fascismului. Lecțiile mereu actuale ale unei istorii de luptă și jertfă eroică

19 Dumitru Tinu - Helsinki-după zece ani

25 Din cronica glorioasă a luptei împotriva fascismului. Românii pe „lungul drum bătut de gloanțe”
general maior (r) Emil Ionescu - Tisa
locotenent-colonel aviator (r) Ion Ionescu - Am fost pilot de bombardament
colonel (r) Ion Gheorghe - În statul major al diviziei 2 munte-un emoționant episod al luptelor din Cehoslovacia

36 Vasile Crișu - Reportaj pe glob. Siberia, Siberia...

39 A. M. Vasilevski - O viață dedicată apărării patriei

45 1000+1. „Creațiile ale anului 2000”

46 Ilie Olteanu - Reportaj pe glob. Hangzhou

48 Din cartea recordurilor

49 Cristian Popișteanu & Dan Ghibernea (introducere, selecție, note) - Churchill și Eden în anii războiului

65 1000+1. Congelarea-scurt istoric. Dinozaurii și stupefiantele

66 dr. E. P. - Bumerangul... cuvintelor

73 dr. Ilie Șerbănescu - „Paradoxurile” agriculturii mondiale

78 Doina Topor - Dresda, pasăre măiastră

80 1000+1. Dacă...

81 Caleidoscop
Noutăți despre preistoria „lumii noi”
Comunicații
Un zbor spre alte sisteme
Tradiție și petrol

85 Doina Topor - Centura de aur

86 1000+1. Aspirina

87 Vasile Crișu - Dicționar 
Sare
Zahăr
Cacao
Lapte

90 Florea Ceaușescu - Reportaj pe glob. Vestigiile Mexicului

92 1000.+1. Serial „Petru cel Mare” la televiziunea americană

93 C. V. - Reportaj pe glob. Zadar

84 Liana Enescu - Pretutindeni trăiesc
Aymara - poporul fără istorie
Oamenii de la capătul lumii
Guajiro sau arta supraviețuirii

99 1000+1
„Incoerență” în universitățile americane
Turnul Eiffel - „sondă de petrol”
În căutarea „îngerului morții”

100 Mihai Coruț & Romeo Nădășan - Omul și „civilizația continentului extraterestru”

111 col. ing. Gheorghe Zarioiu - Afacerea „OTRAG”

114 Stelian Țurlea - Miniaturi californiene

118 Dumitru Tinu - Din lumea capitalului. Carnet de reporter
Purgatoriul de la Delancey Street
Rond de noapte în Manhattan

120 Romeo Nădășan - A fi WASPE

122 M. Vlad - Unde să fugim de bombă?

126 Abecedarul păcii

131 1000+1. Un vecin deloc obișnuit

132 Ștefan Cârjă - Semnal
Pădurea de piatră
Groapa Marianelor!
Gibonii cântă

133 Din cartea recordurilor
Orașe
Cea mai mică
Automobil

134 Romeo Nădășan - Contrabanda cu opere de artă

138 Mirela Șelaru - Când operele de artă călătoresc

140 Australia. Jubileu cu un nou imn.

141 Florea Țuiu - TSUKUBA Expo 85

145 Valeriu Georgiadi - Caleidoscop. Cinematograful viitorului - fără lumină, fără cameră, fără staruri?

147 Eugen Preda - S-a întâmplat la Babelsberg 1945. Decizia de a folosi bomba atomică

159 1000+1
Chibriturile
Manechine

160 Adrian Dascălu - Din cartea recordurilor
Biografie
Cuvânt
Hoteluri

161 George G. Potra & Paraschiva Bădescu (traducere, prezentare, note) - Din culisele celui de-al doilea război mondial. Zborul din mai

184 Adrian Dascălu (traducere, adaptare) - Un transplant controversat

188 1000+1. 
50 de coroane...
Newman

189 Rodica Dumitrescu (Traducere, adaptare, note) - Orchestra neagră

198 Ștefan Zaides - „Jocul periculos al umbrelor”

207 Lumea zâmbește
Policalificare
Oscar
Evadare eșuată
În așteptarea farfuriilor... zburătoare
Amenzi

208 Caleidoscop. Din nou despre meteoritul Tungus

„In memoriam” (PĂULEANU 1985)

 Doina Păuleanu, In memoriam, „Tomis”, Constanța, 1985

Spiru Chintilă a părăsit, pentru a nu-l mai revedea niciodată, solul aspru al Dobrogei natale. 

Născut la 17 decembrie 1921, și-a petrecut copilăria la Medgidia, urmând acolo și primii ani de școală. A studiat la Academia de Belle Arte București cu profesorul Camil Ressu. Din 1947, anul debutului expozițional, a participat la toate expozițiile de stat, municipale și festive din Capitală. Numeroasele expoziții personale, ca și participările la manifestările de artă românești din străinătate și la expoziții internaționale, l-au impus ca un reprezentant de referință al generației sale.

În Dobrogea, pictura lui C.  este amplu relevată o printr-o sală monografică la Muzeul artei și artiștilor dobrogeni din Medgidia, la a cărui reorganizare și extindere, în 1975, a contribuit, implicându-se ca un cunoscător și coordonator, dar ca și un împătimit de ordine și rigoare, pe care le considera atribute inerente muzeologiei, dar care sunt și constante ale poeticii sale.  

Analizând omul și lumea în momentele și aspectele lor de echilibru, opera lui C. este o hotărâtă și continuă afirmație: da, spunea pictorul, lumea este o măsurată armonie, omul o entitate solară, peisajul, o fericită cristalizare a stratificărilor materiei. Un om întreg într-o lume pe măsura lui, impune o anumită schematizare pe care pictorul și-o asumă conștient, de vreme ce atribuie, în spectacolul său plastic, un rol primordial construcției simplificatoare. C. își elaborează imaginea construind-o, căutându-i ordinea compozițională secretă. Fără îndoială că pentru aceasta sunt necesare sacrificii, în primul rând al exuberanței, al tumultului încleștării, al interogației existențiale. S. C. trebuie să cunoască înainte de a iubi, iar cunoașterea se desfășoară în suprafață, nu în adâncime. Astfel, s-ar putea explica încercarea pictorului de cuprindere generală a obiectului, care nu este echivalentă cu „dansul” cubiștilor în jurul formelor alese spre a fi reprezentate, căci lumea nu dorește să-și epuizeze, printr-o viziune sintetică, obiectele, dându-le ocol, din toate unghiurile, ci să le prezinte doar, în versiunea psihologicește reală.

C. oferă astfel o ipostază a vizibilului, ignorând voit acumulările sau asociațiile imaginației, dar și tentația misterului. În concepția sa imagistică, un rol determinant îl ocupă claritatea: obiectele sunt ferm individualizate, liniatura riguroasă, contururile viguroase, culoarea puternică (deși redusă la tonul local), lumina egal repartizată, penumbrele evitate.

Pictorul evită orice facilitate, mai mult sau mai puțin impresionistă, disimulând o fire solariană și o acută sensibilitate, în rigoarea și vigoarea unor ecranări geometrice și în ritmicitatea voit angulară a unor trasee constructive. Asceza picturii sale, întru care a stăruit o viață, nu izvora din sărăcie interioară. A fost un gest de opțiune lucidă și, am fi tentați să credem, chiar de autoapărare. Căci dincolo de construcția casantă în pictură și de severitatea ironică în comportament, S. C. a fost o conștiință a generației sale, un om prob și drept, de o infinită, tandră și ascunsă gingășie sufletească.

Astfel singularizată, pictura lui S. C. nu a refuzat tradiția artei românești, în a cărei materială conservare  pe pământurile natale dobrogene, pictorul s-a dovedit a fi un demn continuator.

„Mâine, în secolul următor” (UDROIU 1985)

 Neagu Udroiu, Mâine, în secolul următor, Albatros, București, 1985, 302 p.

11 Nihopolis
Florile lui Edo
Lacătele deschise și cheile încă în așteptare
Foamea de nemișcare
Logică secvențială?
Cursorul implacabil al bonurilor de ordine
Succesul în deplasare pregătit prin calitatea jocului acasă
Kabuki
Cât câștigăm? Cât cheltuim?
Ochii, cruciși, ai prietenului nu se văd, dar se uită
Taifunul din arhipeleag 
De ce nu l-am întâlnit pe domnul Doko
A citi, a scrie, a programa

75 Raliu pe autostrada stelelor
Unsprezece perechi de ochi
„Vrem să facem mașini iubite pe tot pământul”
Gândire bună, producție bună
Unul din zece
„Nu încerca niciodată să repeți aceeași greșeală”
„Exact la timp”
Jidoka
Kanban
Samuraiul
Un premiu pentru fiecare
Electronica printre semafoare
Ex-11 gata de plimbare
Înconjurul lumii pe două roți
A gândi pe dinăuntru
Ce fac, când robotesc, roboții?
„Nu putem sta pe scaun și să nu ne pese”
Luna de miere

117 Vrei să știi de ce am aripi?
Implacabil, strigătul rădăcinii
Lampioane, orez și căpșuni
Jocuri, pur și simplu?
Transpirație pentru terminale
La concurență cu Fuji 
IQ-3100
Logo
Toba de zi și de noapte
Una după alta, generațiile
Sabi și Wabi
Mini, mini...
Ofensiva video
Oameni cu ricșa
Memoria, incontestabilă, a memoriilor

157 Frumos este acolo unde punem propria noastră inimă
Ceea ce a fost dintotdeauna
Nevoia de concretețe
Sub clopot de sticlă, Oike
Rațe și lebede, printre peștii rătăcitori
Gion Corner
Precum apa în deșert
Bătrânețe, haine grele
Conformism și competiție
La fel de rapid ca și iepurele

184 Lumea văzută prin lentilele de la prora
Asul de cupă
Cu gândul la comandorul Perry
Căpitanii de cursă lungă
Ringi seido
Priceperea de a-ți alege amicii din umbră
Gulliver, nepăsător peste ani
Clientul are întotdeauna dreptate
Când profesorul este ocupat
De o mie de ori mai mult
În lipsă de altceva, creierul...
Noile frontiere
Mecatronica 
Pornind de la laser

217 Viața la etajul 21 
Zile domoale trecând, adunându-se...
Cotidianul la vârsta răsfățului
Cât de la alții, cât de la noi?
A economisi, economisi
Unde s-a ascuns colacul de salvare?
Pofta de adaptare
Petrolul și atomul
Personalitatea și influența dascălilor
Anul obligațiilor zero
Mâine, în secolul următor

245 Viitorul, planeta pe care suntem datori s-o facem singuri
Sentimentul apropierii
Comeon
Technopolis
Marketing și tehnologie
Cu ochii pe cometa Halley
Catedra și ecranul
Cocoșul din bătătură pe care l-ai alunga cu plăcere
Cuiul din talpă, pus cu mâna ta
Grădina cu peonii
Nikon
Instinctul originar, orientare de grup
Ursul care nu acceptă să fie călcat pe coadă
Regina Sambei
Țipătul informației
Încă un complex supus demolării
Strada cu soare

UN CERC ÎN IARBĂ (JONG 1985)

Oek de Jong s-a născut în 1952 în orașul olandez Breda. Debutul său literar datează din 1975, eseurile și romanele sale obținând cinci premii literare în 1977, 1979, 1998 și 2013.

Romanul Un cerc în iarbă a apărut în 1985, fiind tradus în română de H. R. Radian în 1991 pentru seria Romanul secolului XX a editurii bucureștene Univers. Are două părți, prima cu șapte capitole, iar a doua cu 19.

Acțiunea se petrece la Roma în anii 1976-1978, având în prim-plan relația dintre tînăra jurnalistă olandeză Hanna Piccard și istoricul de artă Andrea Simonetti, iar în fundal situația politică internă tensionată din Italia, marcată de terorismul de extremă stângă.
În vârstă de 32 de ani, Piccard era o bună cunoscătoare a limbii italiene și a Italiei ca urmare a numeroase vizite începute încă de la 18 ani. Ea fusese trimisă de ziarul său din Amsterdam, a cărui deviză era una liberală de secol XIX (Lux et Libertas), să ocupe pentru doi ani postul de corespondent în capitala peninsulei.

Caracterizată de colegii ei ca „o fată șireată”, se acomodează rapid la Roma, după cum îi mărturisește într-o scrisoare unei prietene olandeze: „Mă simt aici ca acasă, asta e tot”. Se instalează într-un apartament aproape de biserica San Ivo della Sapienza, despre al cărei arhitect, Carlo Borromini, află că se sinucisese pentru că o altă lucrare importantă de la Roma fusese încredințată unui alt arhitect. Arhitectura Romei renascentiste o impresionează când trebuie să aștepte la o întîlnire profesională în „curtea de onoare a colosalului Palazzo Farnsese”, proiectat de „un anume Michelangelo”. Continuă să se perfecționeze cu limba italiană cu un profesor care-i atrage atenția că punctul ei slab este pronunția lui„r”, care ar trebui să sune ca „un deșteptător în gât”.
După ce își vizează legitimația la Clubul Presei Străine, își începe activitatea găsind cu greu informații, fiind nevoită să recunoască în scrisoarea amintită că „adeseori mai înfloresc corespondențele la întâmplare”, fiind însă mai liniștită de faptul că în redacție i se mai scurta textul. Apoi găsește soluția: un chioșcar îi aduce la 7,30 dimineața pachetul cu ziarele de dimineață și se informează telefonic la Amsterdam despre mărimea textului în pagină. Apoi, mergea să lucreze într-un birou din clădirea ziarului Il Tempo din piazza Colonna., corespondența fiind gata la ora 10.
Corespondențele sale acopereau temele cotidiene ale societății italiene: legiferarea avortului și divorțului, „circul schimbării anuale de guvern”, grevele, criza economică aparent incompatibilă cu ascensiunea continuă a țării în ierarhia economică mondială, persoana Papei, scandalurile de corupție ale politicienilor creștin-democrați, masacrele din clanurile mafiote, descoperirea obiectelor de artă antice și activitatea arheologilor olandezi la Ostia Antiqua.

Impactul acestor evenimente erau depășit însă de creșterea numărului de atentate cu bombe și arme de foc ale Brigăzilor Roșii împotriva elitei societății din marile orașe industriale din jumătatea de nord a țării: Genova, Torino, Milano și Roma. Reacția poliției, armatei și a serviciilor secrete era ineficientă, ca și demersul sociologilor și psihologilor de a-i caracteriza pe teroriști ca schizoizi sau paranoici. Mai mult, presa obținuse în secret interviuri cu tinerii teroriști, care își propagau astfel ideologia lor marxist-leninistă în societate. Scopul lor era impulsionarea proletariatului spre o revoluție care să ducă la „distrugerea unei societăți împărțită pe clase” care promova „terorismul de stat”. Ca urmare, politicienii fură nevoiți să-și întărească protecția, singura lor reacție politică fiind de a eticheta propaganda Brigăzilor Roșii cu cuvântul „ridicol”. Fenomenul terorist, declanșat în 1969 prin atentatul cu bombă din piazza Fontana de la Bologna, era legat, în mod paradoxal, de evoluția surpinzătoare a partidului comunist italian în contextul geopolitic al Războiului Rece. În anii 70, acest partid politic de extremă stângă lansase semnale că ar abandona cauza revoluției proletare, fiind dispus la compromis pentru a fi acceptat în coalițiile de guvernare democratice formate constant fără el în perioada postbelică. Pentru a explica situația, zvonurile din epocă evocau fie un complot al serviciului sovietic de informații  pentru a destabiliza o țară importantă din blocul democrațiilor, fie că brigadierii, organizați în grupuri mici autonome, erau infiltrați de agenți ai serviciului de securitate italian, care urmăreau ca populația să-și dorească în continuare protecția statului. Caricaturiștii prezentau fenomenul terorist ca un balaur cu mai multe capete, situația politică amintind de o maximă a fondatorului medieval al politologiei, N. Macchiavelli: „Cu cât mai puțin se știe, cu atât mai mult se va bănui.”  (capitolul II: Un contract).

„Permanențe. Istoria militară a poporului român” (POENARU 1985)

 G. Poenaru, Permanențe. Istoria militară a poporului român, „Tomis”, Constanța

Concepută în 10 volume, Istoria militară a poporului român, lucrare de sinteză ce întrunește eforturile unui larg și prestigios colectiv de specialiști, a intrat deja în conștiința publicului ca un eveniment editorial, prin apariția primului volum la sfârșitul anului trecut. Permanența și evoluția civilizației românești, originalitatea creației de valori materiale și spirituale a poporului nostru în vatra sa carpato-danubiano-pontică, păstrarea neștirbită a comunității de limbă, tradiții, așezăminte, aspirații în matca vechii Dacii, în pofida vicisitudinilor istorice, a granițelor vremelnice și artificiale trasate de imperii, sunt coordonate legate indisolubil de lupta multimilenară de apărare a pământului străbun, de afirmarea continuă și vehementă a idealurilor de dreptate, independență și unitate. Iată de ce reconstituirea istoriei militare naționale, ca o parte integrantă și inseparabilă a istoriei patriei, a stimulat interesul istoricilor, conducând în vastul edificiu istoriografic inițiat acum sub auspiciile Comisiei române de istorie militară și Centrului de studii și cercetări de istorie și teorie militară. Comisia de coordonare a acestei lucrări de exegeză este formată din general-colonel dr. Constantin Olteanu (președinte), acad. Ștefan Pascu, general-locotenent dr. Ilie Ceaușescu (coordonator principal), general colonel Vasile Milea, prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, general maior Constantin Antip, conf. univ. dr. Mircea Mușat, colonel dr. Gheorghe Tudor, colonel dr. Al. Gh. Savu, colonel dr. Florian Tucă. În substanțiala prefață la primul volum, subliniind semnificațiile întregii lucrări, comisia de coordonare consideră elaborarea Istoriei militare a poporului român ca un act de înaltă îndatorire patriotică și probitate științifică, ca o operă cuprinzătoare a faptelor de virtute, jertfă și nemurire a poporului român, reliefând lupta sa dreaptă pentru libertate, neatârnare și unitate, contribuția sa la cauza libertății și înțelegerii pașnice, creatoare, în această parte a lumii. Corolar al întregii istorii românești din cele mai vechi timpuri până azi, vocația pașnică constituie ideea cheie a întregii lucrări: „Vocația poporului român a fost și a rămas construcția pașnică, aspirația spre bună înțelegere cu toate neamurile din jur, dorința de conlucrare cu toate semințiile pământului. Lui i-au repugnat sfada, spiritul de aventură, brigandajul, mărirea deșartă clădită pe suferințele și împilarea altora. Mărturie a aceleiași vocații de pace și înțelegere a românilor stă și faptul că ei nu au recurs niciodată la forța armelor pentru anexa teritorii străine și nu au impus vreodată altor  popoare condiții care le-ar fi lezat acestora demnitatea, independența sau aspirațiile legitime spre progres”. De-a lungul istoriei frământate a poporului nostru, armiile române au trebuit să înfrunte forțe potrivnice adesea inegale, să facă față unor situații dramatice, să reziste unor valuri succesive de agresori, dar niciodată nu a invadat alte popoare, ci dimpotrivă, au participat la eliberarea altor națiuni și popoare. Alte idei importante urmărite în lucrare se constituie ca răspunsuri la întrebările: „Cum a reușit poporul român să supraviețuiască atâtor cumplite încercări? Să alunge invadatori ce păreau invincibili? Să scutere dominații străine ce se voiau eterne? Să înainteze, pas cu pas, spre acel „viitor de aur” visat de toate generațiile de patrioți ai trecutului?” Refuzând explicația celor ce au invocat un „miracol românesc”, lucrarea își propune (și realizează exemplar în primul) să argumenteze prin datele istoriei, prin adevărul desprins din derularea evenimențială, virtuțile poporului român, vigoarea, tenacitatea, destoinicia, iscusința militară și diplomatic, eroismul și, mai presus de orice, patriotismul său, voința sa de trăi liber și stăpân în țara sa, caracter moștenit de la străbunii geto-daci ți păstrat nealterat până azi. Tradiția primului stat dac centralizat și independent al lui Burebista, înfloritoarei civilizații dacice din vremea lui Decebal, ca și mândria etnogenezei daco-romane, spiritului dac și latin îngemănat, s-au perpetuat prin timp peste încercările cumplite ale valurilor succesive ale atâtor migrații și năvăliri. Tot așa, modurile specifice de organizare ale românilor în obști și „romanii populare”, în „țări” și voievodate, românii păstrându-și astfel unitatea,, atât în cuget și simțire, cât și în forme de organizare și apărare specifice, aceleași în întreg spațiul carpato-danubiano-pontic. Idea și dealul unității străbat istoria noastră, conturându-se deplin ca o realitate perenă, existentă prin milenii, realizată scalar, în dialectica evoluției societății românești și în contextul istoric general. În unitate stă explicația așa-zisului „miracol românesc”, unitatea este forța destinului nostru în lume.

Operă informativă și formativă, Istoria militară a poporului român își bazează argumentația pe izvoare. mărturii, documente, pe date și fapte relevante, constituind o sinteză a tuturor cercetărilor efectuate în această direcție din trecut până azi. De la descrierile și lucrările de istorie militară efectuate începând cu cronicarii, continuând cu D. Cantemir, cu corifeii Școlii Ardelene, cu pașoptiștii, între care N. Bălcescu ocupă un loc proeminent, la cercetările și primele sinteze oferite de mari istorici ca Xenopol și Iorga, de generalul Radu Rosetti și alții, nimic nu a fost uitat, dimpotrivă, totul este și urmează a fi fructificat, în corelare cu fertilele studii și cercetări de istorie a patriei întreprinse în anii noștri. Lucrarea aduce astfel nu numai un bogat material informativ și ideatic sintetizat ca atare, ci și numeroase date și aspecte inedite, unele contribuții având chiar un caracter de pionierat. Se înțelege, interpretarea fenomenelor și evenimentelor, a evoluției societății românești, în ansamblu, și a aspectelor militare, în speță, au la bază principiile materialismului dialectic și istoric, documentele programatice ale partidului nostru. Lucrarea evidențiază rolul avut în orientarea istoriografiei românești actuale de secretarul general al partidului președintele Republicii, tovarășul Nicolae Ceaușescu, fiind citate, atât în prefață, cât și în cuprinsul primului volum, idei-forță și formulări limpezi, lapidare, luminoase punți unind trecutul cu prezentul și viitorul, din opera sa. Înțelegem astfel și prețuim mai bine învățămintele trecutului în lumina prezentului, istoria scrisă fiind nu numai reflectarea istoriei trăite a poporului, ci și un important mijloc de educație, o pârghie modelatoare, un factor mobilizator. „Cunoscând istoria glorioasă a poporului nostru, luptele și sacrificiile înaintașilor noștri, strădaniile lor în perfecționarea creației materiale și spirituale - arată președintele țării noastre - învățăm să prețuim și să iubim mai mult, mai profund, cuceririle prezentului, să facem totul pentru a le dezvolta, pentru a făuri istoria nouă a patriei noastre, istoria socialismului și comunismului”. Citind acest nobil îndemn ca motto la primul volum, alcătuitorii lucrării au reliefat astfel rolul modelator al ei, împreună cu semnificația mai largă a participării conștiente și active la propășirea patriei din prezent către viitor.

Primul volum din Istoria militară a poporului român derulează și interpretează datele și evenimentele din cele mai vechi timpuri până în secolul XIV. faptele istorice, aspectele militare sunt structurate pe capitole și subcapitole nu numai cronologic, peste tot urmărindu-se dialectica fenomenelor, raporturile cauzale, semnificațiile, fiind subliniate ideile ce se desprind din evoluția noastră istorică. Accentul pus pe rolul maselor făuritoare ale istoriei nu pierde din vedere contribuția personalităților istorice, formele organizaționale, fiind reliefate cristalizările statale, instituțiile, modurile de apărare specifice, evoluția și unitatea noastră etnoculturală, în contextul împrejurărilor istorice adesea nefaste. Interesante sunt comentariile privitoare la tradiția statului geto-dac, sistemul de fortificații, modul specific de apărare al străbunilor noștri, cetățile, uneltele și armele lor fiind descrise în legătură cu vocația alor creatoare, cu voința lor nestrămutată de unitate și permanență. Capitolul consacrat tradițiilor social-politice ale românilor, formelor lor organizaționale, se continuă firesc cu reliefarea rezistenței poporului nostru prin secolele de izbeliște ale atâtor migrații, demn de evidențiat fiind interesul acordat  - prin coroborarea tuturor datelor cunoscute până în prezent - prezenței neîntrerupte ale formelor de organizare specifice (obști, „romanii populare”), întrunind și nutrind continuu capacitatea de apărare față de agresori. Un capitol este destinat , în continuare, luptei formațiunilor politice românești pentru apărarea autonomiei lor (sec. VIII - mijlocul sec. XIII).

La capătul acestor mențiuni (ce ar putea fi extinse, dată fiind importanța temelor abordate) se cuvine sî dăm lista autorilor ce au conlucrat la reușita acestui prim volum: prof. univ. dr. Ion Barnea, dr. vasile Boroneanț, prof. Hadrian Daicoviciu, cercetător științific dr. Petre Diaconu, locotenent-major Mircea Dogaru, cercetător științific Catrinel Domăneanțu, cercetător științific Radu Harhoiu, cercetător științific Sergiu Iosipescu, muzeograf principal Floricel Marinescu, dr. Dardu Nicolăescu-Plopșor, dr. Radu Popa, colonel dr. Al. Gh. Savu, colonel dr. Florian Tucă, colonel dr. Gheorghe Tudor, colonel dr. Cristian Vlădescu, dr. Alexandru Vulpe, prof. univ. dr. docent Radu Vulpe, cercetător științific Mihail Zahariade.

Nașii proverbe românești

 (198-199)

(...)

Menționînd la început nuanța consolatoare a proverbului, am avut în vedere posibila relație cu o altă zicere paremiologică din același complex: „O dată vede nașul buricul finului” (Pann, Hințescu, Hasdeu, jud. Covurlui, Dîmbovița, Bihor), cu varianta „o dată vede nașul p... finului” ( cf. Zanne , id., p. 482). Ciudat, din colecția lui Zanne lipsește varianta „O dată vede nașa p... finei”, frecventă în circulația orală și astăzi; apare, în schimb, un calc tardiv al acesteia: „Numai o dată vede nașa ceea a finului” (Zanne, ibid.). Cei mai mulți dintre informatorii chestionați în legătură cu sursa proverbului leagă zicerea de momentul botezului, cînd copilul desfășat este cufundat în apă și, apoi, gol, este arătat lumii, cei mai aproape fiind, ca părinți spirituali, nașul și nașa. În conformitate cu identitatea moș-moașă - naș-nașă, ocazia putea fi, înaintea botezului creștin, prima scaldă, baia rituală a noului născut. Totuși, sensul proverbului nu este de constatare a stării de fapt, nici de amuzament, așa cum s-ar părea din nuanța ușor obscenă. Sensul este limitativ: accentul ca de pe o dată, o singură dată, numai o dată, la fel ca și în explicațiile lui I. Zanne: „1. Se zice că pentru cele ce nu se cuvine a se vdea și a urma deseori ( I. Golescu); 2. Cînd unul, din cauza relei purtări, numai are trecere la cineva; 3. O dată se întîmplă un lucru: să nu pierzi ceasul prielnic.”

Sensul limitativ nu putea să vină din ocazia scaldei rituale sau a botezului, la care nașul putea chiar să nu ia parte, rolul esențial, personajul indispensabil, investit cu funcții mitico-magice fiind moașa (nașa). În  plus, aceasta, ca și nașul, dacă dorea, putea asista la mai mult scalde, nu numai la una. De aceea, sensul limitativ trebuie pus în relație cu un obicei atestat în evul mediu, în care nașului îi revenea rolul de inițiator al ginerelui (finului), cum s-a văzut din Cîntecul nașului, inclusiv de inițiator sexual. Acest rol îi dă dreptul de a fi primul la mireasă. „În actul căsătoriei au intervenit practici și uzanțe juridice ale căror efecte și semnificații și-au pierdut cu timpul înțelesul. Nașul a îndeplinit mai mult rolul de inițiator sexual în ritul căsătoriei. (...) funcțiunea de naș în viața sexuală a finilor (fiind) similară străvechiului ius (prima) noctis” (129).

Aceluiași sens i se subsumează și proverbul „Înaintea ginerelui trece nașul” care ar putea fi „citit” ca o simplă prescripție protocolară, de bună cuviință, acesta fiind sensul în uzul curent. Dar, la origine, e de presupus, proverbul încifra mai mult de cît o prescripție de comportament politicos: el făcea apel la întărirea unei reguli înrădăcinate, întărind-o. Sensul limitativ al celuilalt proverb avea o funcție constrîngătoare, îngrădind abuzul, impunînd nerepetarea actului îngăduit o singură dată, într-o unică împrejurare. Se realizează astfel un consens între prescripția proverbială și legile civile și religioase care considerau unirea dintre nași și fini, în virtutea rudeniei spirituale, drept incestuoasă: „Ceia ce-și curvesc cu finele, acesta se cheamă sînge amestecat” (Pravila Moldovei). Pe aceleași coordonate se înscrie și balada Vartici, în care finul refuză cu hotărîre avansurile erotice ale nașei, tocmai pe motivul relațiilor de rudenie: „Nu ț-oa fi, nașă, cu păcat / Că mai mic m-ai botezat, / Mai mare m-ai cununat, / La mijloc m-ai retezat, / Trei copii mi-ai botezat, / Doo fete ș-un băiat...” (Amzulescu, loc. cit., inf. N. Candoi-Turică, Celei-Olt)

Rezultă din exemple cîștigurile pe care cercetarea proverbelor le poate dobîndi din adoptarea perspectivei etnologice, etnologia fiind prin obiectul ei deschisă interdisciplinarității. Disciplină integratoare, orientată către descifrarea sensurilor complexe ale culturii populare, etnologia poate oferi sugestii utile pentru înțelegerea tuturor categoriilor folclorului românesc.

(...)