„Mult noroc și Dumnezeu să vă aibă în pază!” („TOMIS” 1994)

Aura Dumitrache (traducere), „Mult noroc și Dumnezeu să vă aibă în pază!”, „Tomis”, Constanța, 1994, august

Operațiunea Fall Weiss a început la 1 septembrie 1039 ora 4.45 a. m., constituind preludiul, cât și începutul celui dea-l doilea război mondial, când armatele lui Hitler invadaseră granițele Poloniei.

Pe 5 septembrie, Orzel a primit ordinul de a părăsi Golful Gdansk și a se deplasa spre Marea Baltică. Următoarele șase zile au trecu fără ca nici o singură navă, fie dușmană sau prietenă, să fie interceptată. Legăturile radio cu baza de la Gdansk s-a întrerupt. Sistemul hidraulic se deteriorase, iar comandantul Klockzowski se îmbolnăvise. În acest caz toată responsabilitatea pentru buna desfășurare a navigației lui Orzel apăsa pe umerii lui Jan Grudzinski. Convocând consiliul navei, acesta a hotărât să repare sistemul hidraulic prin andcoare și s-l interneze pe comandant în spital.

Examinând harta navală, Grudzinski a decis să se îndrepte spre Tallin, capitala Estoniei, țară neutră, și, conform Regulamentului Internațional Maritim pe timp de război, să ceară intrarea în port pentru reparații.

Orzel a ajuns la Talinn în următoarea dimineață, fiind întâmpinat de oficialitățile guvernamentale și însoțit de două patrule portuare. Cererea lui Grudzinski a fost primită cu zâmbete și strângeri de mâini, iar după o oră Orzel se afla în rada interioară a portului, unde se găsea la ancoră și cargobotul german Talassa. Acesta, la vederea pavilionului polonez a coborât zvastica lui colorată, deoarece, deși se afla într-un port neutru, nu dorea o confruntare cu polonezii. Orzel a fost tras la dană foarte inaccesibilă și îndepărtată, dar echipajul era fericit pentru rezultatul obținut.

Însă toate zâmbetele afișate de oficialități n-au fost decât o fațadă. Estonia, înconjurată de Letonia și Lituania, se afla într-o poziție diplomatică dificilă. Rupte de restul Europei, cel trei țări baltice erau la mâna Rusiei - având o graniță comună - și a aliaților naziști. O singură mișcare greșită și independența lor precară s-ar fi putut spulbera peste noapte.

În intervalul de 24 de ore acordate, nava a fost reparată, aprovizionată, bunkerată și pregătită de plecare, când un soldat estonian a venit să-l anunțe pe comandant că este chemat de urgență la căpitănia portului. Aici, el a fost informat că și cargobotul german urma să părăsească portul și conform Codului Maritim Internațional, trebuie să fie o pauză de 6 ore între plecările a două nave beligerante. În concluzie, nava Orzel trebuia să aștepte șase ore până la plecare. Comandantul portului și-a cerut scuze invocând că respectă Convenția de la Haga.

Cu toate acestea, cargobotul Talassa nu dădea nici un semn că ar intenționa să plece. Peste puțin timp un ofițer estonian a sosit la bordul navei anunțându-l pe Grudzinski că, în urma unui document semnat de cele țări baltice la 1 septembrie, orice navă sau submarin ce se găsește în apele lor teritoriale trebuie dezarmate. În ciuda protestelor lui Grudzsinki că ar fi trebuit să fie informat despre acest document la acostare în port, au fost postați soldați înarmați pe puntea vasului și au fost confiscate hârtiile și instrumentele de navigație.

După plecarea acestuia, Grudzinski și-a convocat ofițerii informându-i despre această nouă situație apărută și promițându-le în același timp că vor evada îndată ce împrejurările le vor permite, chiar dacă această acțiune va presupune și vărsare de sânge. Astfel că au întocmit un plan de evadare și au hotărât să-i ajute pe estonieni în demilitarizarea navei.

În dimineața următoare, atașatul de pe lângă ambasada Angliei însărcinat cu probleme de navigație a dorit să prezinte omagiile sale comandantului polonez, dar nu a fost lăsat să urce la bordul navei de către gărzile înarmate de la cheu. Scoțând cartea sa de vizită și scriind câteva cuvinte pe dosul acesteia, a profitat de neatenția gărzilor și a făcut semn unui marinar de pe Orzel că are ceva pentru el. Acesta a venit și a luat cartea de vizită, dar neînțelegând nimic în engleză, i-a înmânat-o comandantului. Grudzinski a putut citi următorul mesaj: „Mult noroc și Dumnezeu să vă aibă în pază”. Aceste cuvinte au avut darul de a ridica moralul comandantului.

Câteva ore mai târziu, câțiva soldați au întărit garda la bordul submarinului, iar câțiva docheri civili au ajutat la fixarea unui tun pe chei, gata pregătit pentru atac. În acest timp, un ofițer de pe Orzel s-a îmbarcat pe o șalupă și, simulând că pescuiește, și-a notat adâncimea apei pe o hârtie.

Fiecare om de la bordul navei era ocupat așa încât ofițerii estonieni erau impresionați de sprijinul acordat de echipaj în demilitarizarea submarinului. Era duminică și muncitorii civilii erau fericiți să găsească o scuză pentru a opri lucrul. Au rămas numai gărzile înarmate, dar ele nu erau în pericol întrucât polonezii au cultivat relații de prietenie cu ei. După o cină împărțită cu soldații, echipajul s-a retras. Comandantul estonienilor și-a retras oamenii pe cheu, lăsând la bord până dimineața numai doi soldați.

S-a stabilit ca oră de plecare miezul nopții, când Grudzinski a dat semnalul. Soldatul estonian de la punte a fost imobilizat de două umbre apărute din întuneric. În camera de comandă colegul estonianului a avut și el aproape aceeași soartă leșinând la vederea unui revolver îndreptat spre el. Unul din membrii de echipaj a coborât pe cheu și a tăiat cablurile electrice lăsând întregul doc în întuneric. 

Această defecțiune bruscă a creat confuzie pe țărm și nimeni n-ar fi legat acest incident de submarinul polonez. Având posibilitatea de a evada, Orzel a eliberat cablurile de amarare și a părăsit docul. A fost un moment de panică când Orzel a nimerit într-un banc de mâl la puțin timp după ce a părăsit bazinul docului. Dar Grudzinski și-a păstrat calmul. A îndreptat pupa mai în adâncime pentru a putea ridica prova navei și a ordonat cu toată viteza înapoi. Submarinul s-a cutremurat și apoi s-a înclinat ușor lunecând în apă mai adânc. Grudzinski a menținut cârma tribord și vasul s-a învârtit până ce prova a început să se îndrepte spre larg. Zgomotul produs de intrarea în funcțiune în motoarelor diesel a atras atenția estonienilor care au intrat în alertă. Flăcările puștilor luminau cerul nopții. Mitralierele și gloanțele răsunau în întuneric, dar fără reflectoare era imposibil să se țintească exact și cu fiecare minut care trecea Orzel se distanța mai mult, plonjând în apa rece ca gheața a Balticei și reușind să ajungă în rada exterioară a portului. Trecând acest obstacol ai avut de înfruntat un altul. Reflectoarele de coastă nefiind afectate de întreruperea curentului din șantier au ajutat mitralierele în deschiderea focului. Dar Orzel a intrat în imersiune cât mai adânc, ceea ce asigura securitatea navei.

Prima prioritate era de a-i elibera pe cei doi estonieni.

S-a hotărât ca Suedia să fie țara spre care se vor îndrepta. Lipsa hârtii lor însă făcea ca navigația să devină o reală problemă. Cerând ajutor prin ajutor la baza navală Hel, care avea să fie cucerită peste câteva zile, submarinul Rys, grav avariat, a interceptat mesajul și comandantul acestuia s-a oferit să le dea hârtiile de care aveau nevoie. Dar Grudzinski a refuzat deoarece nu dorea să schimbe direcția. Rămânând sub apă ziua și ridicându-se la suprafață noaptea, Orzel a ajuns la Gotland la 19 septembrie, când a fost lansată la apă o barcă pentru cei doi prizonieri estonieni. Aceștia au protestat nedorind să părăsească nava cu toate cele întâmplate. Li s-au dat niște bani, câteva sticle de votcă și au fost instruiți în ce parte să vâslească. Submarinul se afla la două mile de coasta suedeză, dar estonienii înspăimântați de aspectul fragil al bărcii nu păreau a fi convinși de toate asigurările ce le erau date. În final, Gruzdzinki le-a înmânat o scrisoare pentru autoritățile estoniene din Tallin în care acestea erau informate de evadarea lui Orzel, absolvind de orice vină sau complicitate pe cei doi prizonieri. Cuun ultim salut estonienii au fost lăsați să-și găsească drumul.

Grudzinski și oamenii săi au continuat să patruleze Baltica pentru încă 16 zile fără să găsească o singură țintă. Vremea continua să fie frumoasă, cu vizibilitate bună, ceea ce îl obliga să rămână scufundat ziua, cât și cea mai mare parte a nopții. Nu era prea plăcută această existență, dar nu aveau încotro. Nu ți-au irosit însă timpul și au început să recompună hărțile de care aveau nevoie, din memorie. S-au dovedit a fi cât se poate de precise.

Submarinul a ajuns la intrarea în The Sound pe 12 octombrie, dar prezența patrulelor germane făcea imposibilă trecerea ei ziua, așa că Orzel s-a scufundat lăsarea nopții. Era întuneric și o noapte fără lună, iar strâmtoarea era foarte aglomerată. Erau gata chiar să se ciocnească cu un cargou, când s-a ridicat la suprafață. Căpitanul, speriat de eventualitatea unei coliziuni, a luminat zona pentru a evita un accident. Au intrat în imersiune rapid și cu ajutorul unei hărți de mână s-au hotărât să meargă direct de-a lungul malurilor strâmtorii de teama unor amplasamente de mine germane. Dar și așa riscurile pe care și le asumaseră erau foarte mari, o parte din echipaj purtând deja centurile de salvare. Ploaia făcea ca vizibilitatea să fie redusă, dar acest fapt favoriza submarinul și îl ajuta să se protejeze de dușman. Deși știm că hârtiile lipseau, Grudzinski a reușit să mențină submarinul la apă adâncă cu toate că știa că The Sound avea o adâncime insuficientă imersiunii complete în caz de nevoie. Cu un pilot și un comandant bun ei au reușit să traverseze cea mai periculoasă zonă și în zori Orzel se afla la 50 de picioare adâncime, intrând în Kategat și Skagerrak. Gruzdinski a trimis un radio amiralității britanice comunicând poziția și așteptând instrucțiuni. Deși știa foarte bine că mesajul putea fi interceptat și de dușmani, trebuia să riște. Dar Royal Navy a primit mesajul și a trimis distrugătorul Valorous care să-l escorteze pe Orzel la cea mai apropiată bază britanică.

A fost cel mai eroic voiaj care nu-și poate găsi asemănare în toată istoria submarinelor. În recunoașterea iscusinței cu care a fost comandat Orzel de la eroica evadare din Tallin și până la ieșirea în apele patrulate ale strâmtorii The Sound, fără hărți, arme, locotenentul Grudzinski a fost distins cu medalia Virtutea Militară, cea mai înaltă distincție militară.

„Universitatea Mării Negre. Educația adulților” (SLAPAC 1994)

 Stela Slapac, Universitatea Mării Negre. Educația adulților, „Tomis”, Constanța, august 1994

Într-o lume a schimbărilor imprevizibile, un lucru este cert: calitatea vieții fiecăruia depinde de abilitatea noastră de a răspunde adecvat la nivel intelectual și social tuturor noilor provocări și oportunități. Toți avem nevoie să fim cât mai pregătiți și mai adaptați, dacă ne propunem să avem o contribuție la viața comunității. Pentru a realiza toate acestea, trebuie să fim capabili de a învăța cu succes și entuziasm pe tot parcursul vieții. 

Materializarea acestei tendințe mondiale pe plan regional este oferită de Universitatea Mării Negre, Centru Internațional de Educație Nonformală a Adulților, destinat specialiștilor și studenților din zona Mării Negre, care prin sistemul lor de lucru - echipe mixte de lectori români și străini, dezbaterea unor teme de actualitate, practicarea limbii engleze, cadru ambiant plăcut - își propune să stimuleze capacitatea intelectuală, spiritul antreprenorial și de competitivitate. De asemenea, să activeze potențialul intelectual al celor din zona Mării Negre, într-un proces de învățare intensiv, dar flexibil și agreabil, bazat pe concentrare, motivație, interacțiune și aplicații practice.

În ultima decadă a lui iunie 1994, a avut loc la Mangalia simpozionul cu tema „Ajutorul acordat adulților pentru învățare și formare”, la care au participat lectori englezi, cercetători în domeniul educației adulților, profesori de la Universitatea Westminster, Hertfordshire, Nottingham și de la Colegiul West Herts din Marea Britanie, precum și cercetători din domeniul educației adulților, inspectori, profesori români din București, Constanța, Tulcea, Botoșani.

Vă prezentăm opiniile câtorva dintre participanții la acest simpozion.

Carol Kennedy - lector A. E. la West Herts College
-Ai desfășurat o activitate interesantă în ultimii ani, aici la noi, stabilind contacte culturale și spirituale între intelectualii români și englezi. Prima dată ne-am întâlnit anul trecut, la Costinești, apoi în toamnă la București, iar acum, în 1994, la Mangalia. Este a treia oară când vizitezi România?
+Am venit în România de 25 de ori și pot afirma că sunt îndrăgostită de această țară și de poporul său minunat. Mă simt deja româncă, doar că nu pot vorbi românește încă, așa cum vorbești tu englezește. 
Am venit aici, în România, ca să schimb ceva, să fac lucrurile să meargă mai bine, și împreună cu domnul Mircea Malița să impulsionăm acest domeniu, vast al educației adulților.
- Cu ce te ocupi în G. B.?
+Sunt profesoară universitară la West Herts College, UK și răspunde de pregătirea profesorilor în specialitatea de educație a adulților. La Universitatea din Londra și la Open University predau psihologia celor interesați să-și continue studiile, cât și celor dornici de pregătire la distanță. În afară de psihologie mai predau cursuri de limbă unei categorii mai speciale pe care le consider dezavantajate - șomerii și țiganii.
Dar, înainte de studiile mele academice, am făcut muncă de secretariat, am fost și profesoară de dans și am avut multe alte meserii. Carierea mea a fost într-o continuă schimbare, transformându-mi viața și munca. De fapt, acest lucru se întâmplă peste tot în lume, iar noi aven nevoie de o instruire permanentă pentru a obține succese în viață și pentru a fi gata în orice clipă să suportăm o schimbare în meseria noastră, în viața noastră.
-Ce planuri de viitori ai, Carol?
+Pentru că în noiembrie conferința cu educația adulților a avut succes și acum. la Mangalia, invitații români și englezi au învățat foarte mult unii de la alții, m-am gândit la un proiect comun de colaborare care să implice ambele părți: România și UK. Și mai am o dorință. Pentru că am observat cu plăcere că participanții au menținut colaborarea, comunicarea prin scrisori, m-am gândit chiar și la o revistă în care aceste impresii să apară materializate, așa cum este acest interviu în „Tomis”.
-Își mulțumesc Carol și să sperăm că sprijinul tău va contribui la menținerea și dezvoltarea acestei inițiative.

Florentina Anghel - cercetător - Institutul de Științe ale Educației

-Florentina, te rog să te prezinți cititorilor revistei TOMIS. În ce calitate ai participat la simpozionul organizat de UMN  și care sunt impresiile tale?

+Deci, sunt cercetător la Institutul de Științe ale Educației București și lucrez în domeniul educației. Aici, la Mangalia, am participat în spiritul dorinței mele de implicare în educația adulților.

-Anul trecut ai fost organizatorul unor astfel de cursuri ale UMN la Costinești. Cu această ocazie a invitat și câțiva profesori din Constanța. În ce direcție vezi implicarea profesorilor din școli și licee în activitatea de educație a adulților?

+De fapt, ce este UMN? Este un cadru de discuție și reflecție asupra unor problematici - în unele situații, iar în alte situații reprezintă o modalitate non-formală de educație a adulților destul de eficientă, după părerea mea. Ceea ce am vrut eu să fac, a fost să creez un grup de reflecție cu toți cei care lucrează în domeniul învățământului și sunt interesați în educația adulților. A fost un început: anul acesta putem să considerăm că acest simpozion este o consecință a ceea ce am făcut împreună anul trecut, evident însă, cu alte scopuri și cu alte obiective.

-Vreau să-ți mulțumesc Florentina în numele profesorilor din Constanța pentru această activitate care a continuat cu Conferința ROM-Britanica de la București, iar acum, cu acest simpozion organizat în colaborare cu M. B,, cu ce impresii pleci de aici?

+Activitatea dedicată educației adulților a fost extrem de interesantă din punctul meu de poveste, fiindcă am avut aici chiar o specialistă în alfabetizarea funcțională din Anglia. Am avut sentimentul de speranță și dacă vrei, chiar de încredere, că lucrurile încep să meargă și, deci, putem conta pe cei care s-au implicat. Ceea ce vreau să fac în continuare - și în mod sigur te voi implica și pe tine și pe toți prietenii mei din Constanța - va fi un fel de chestionar: o grilă de analiză, o formă de conștientizare a ceea ce s-a întâmplat până acum, fiindcă încerc să pregătesc un fel de material practic pe care să-l difuzez în rețeaua de alfabetizare națională, atât cât avem, cât și în cea internațională dacă se va putea, privind opiniile, gândurile și speranțele participanților. Va fi o grilă de reflecție, mai degrabă, privind impresiile voastre despre ce s-a întâmplat cu voi înșivă, asupra a ceea ce am făcut împreună.

Tim Evans - lector universitar la West Herts College

-Tim, am remarcat că te ocupi de un sector foarte special în educația adulților. Ieri, ai susținut o conferință interesantă despre educarea sau mai bine zis - reeducarea grupurilor de tineri cu comportament deviant - cum îl numim noi în România și „Offenders” cum îl numiți voi în U. K. Ce amănunte le poți oferi cititorilor revistei TOMIS despre această activitate?

+Îi luăm pe acești tineri care au comis fapte - nu foarte grave și care nu au ajuns încă la tribunal, oferindu-le șansa de a fi reeducați în cadrul campusului nostru. Ca să fiu mai clar, fără să-i izolăm, îi reintegrăm în cadrul acestui micro-sistem, reușind să-i aducem pe calea cea bună - cum se zice - și să nu mai comită astfel de fapte pe viitor.

-Cum reușiți să reduceți numărul de tineri predispuși la asemenea fapte, pe viitor?

+Este bine zis predispuși, pentru că o serie de factori care sunt aceeași peste tot în lume (sărăcia, șomajul, situația familiei, divorțul părinților, abandonul căminului etc)  îi determină pe aceștia că comită și să repete fapte nesăbuite începând cu  vârstă fragedă și uneori toată viața. De cele mai multe ori, aici vin tineri cu bune intenții, oameni obosiți de o astfel de viață. Deci, le urmărim comportamentul prin diferite metode, ca de exemplu: îi invităm să se autoanalizeze în grup, să-și prezinte faptele săvârșite, exprimându-și părerile de față cu toți ceilalți tineri aflați în aceeași situație ca și ei. Îi invităm să ne spună când au făcut acele lucruri urâte, în ce împrejurări, de ce au făcut-o și le arătăm ce alternative de viitor le oferim. Îi atragem la diferite cursuri oferindu-le posibilitatea să-și creeze noi abilități și să-și recapete încrederea în propriile lor persoane. Într-un cuvânt, îi redăm societății, ajutându-i să-și găsească un ideal, un scop în viață, un loc de muncă.

-Și aici se încheie misiunea voastră?

+Nu. Îi urmărim și după aceea - de la distanță - deoarece dorim să vedem cum au reușit să-și creeze noi competențe, cum se descurcă în viață în diferite împrejurări. Și crede-mă, de cele mai multe ori avem succes.

-De ce ai considerat necesar să-ți susții prelegerea cu suport vizual? Mă refer la cele două casete video prezentate la atelierul de lucru de după-amiază.

+Tocmai că prima casetă prezenta în mod direct pe câțiva dintre tinerii care au fost intervievați. Fetele apar în minoritate (cum de fapt ai și observat) - de aceea noi le acordăm o atenție specială.

-De ce ele, ca subiecți, sunt mai puțin reprezentate decât băieții?

+În primul rând, ele săvârșesc mai puține fapte - pentru că sunt mai echilibrate decât aceștia - iar atunci când se întâmplă asemenea lucruri, societatea „are grijă” să le condamne de la prima faptă. Bărbații au voie să greșească, femeile nu. Bineînțeles că avem de a face cu o concepție depășită, de ev mediu, dar asta este.

A doua casetă se referea la realizările celor ce au urmat cursurile noastre de reeducare. Deci, ați urmărit rezultatele pozitive la câțiva dintre acești tineri cu comportament deviant în trecut și care, acum, sunt redați societății. Aceste succese au impulsionat activitatea noastră de la Colegiu.

-Deci, este vorba de un fel de FEED-back?

+Exact.

-Iar prima casetă video ar putea fi un fel de BEFORE (ÎNAINTE), iar cea de a doua un fel de AFTER (DUPĂ).

+Așa este, ai dreptate.

-Ai vorbit tot timpul de „noi” - noi facem, noi dregem. Cine sunteți voi? Cine sunt cei care se ocupă de reeducarea acestor tineri speciali?

+Sunt lectori universitari ca și mine. Deși diplomele noastre nu sunt obținute la facultatea de drept, deoarece considerăm că putem realiza mai multe, noi - cei care lucrăm în domeniul educației decât cei din justiție. Consiliul nostru a elaborat un program în care a cooptat și oameni necalificați pentru o asemenea muncă - cum ar fi din organizații și comitete de anti-alcool și anti-drog, tocmai pentru a-i ajuta eficient pe acești tineri. Și, bineînțeles, acceptăm și primim la centru o serie de voluntari, care, perfecționându-se, devin oamenii noștri de un real folos și rămân să-și continue activitatea la noi. la Colegiu, cu mult succes în noi „cazuri”.

Maria Magdalena Rădulescu - manager coordonator tutor

-Te rog să te prezinți cititorilor revistei Tomis și să-ți sintetizezi impresiile tale despre acest simpozion.

+Mă numesc Maria Magdalena Rădulescu, reprezint societatea CODEX (adică Centrul de Educație la Distanță al Open University din Marea Britanie). În România, sunt manager coordonator tutor, ocupându-mă cu recrutarea și instruirea permanentă a tutorilor.

Am fost invitată la cursurile UMN și cred că a fost un foarte interesant și eficient schimb de experiență. Am întâlnit aici colegi care lucrează în domeniul managementului la Universitatea Westminster de la care am avut multe lucruri interesante de aflat. Mi-am lămurit multe dintre întrebările pe care mi le puneam în legătură cu educația adulților și, mai ales, despre educarea noilor manageri și a celor cate îi educă pe aceștia. Cred că la ora actuală foarte mulți au impresia că fac management fără să știe de fapt în constă el și fără să aibă o bază teoretică, iar ceea ce ne dorim noi este să construim un nou model de manager care să poată fi competitiv oriunde, pe plan intern, și oriunde ar dori să aibă relații de parteneriat cu alți manageri, să le dezvoltăm un limbaj comun și un mod comun de lucru.

-În Constanța s-au desfășurat o serie de cursuri de management. Este vreo legătură între voi și aceste cursuri?

+Nu. Noi am început să lucrăm doar de anul trecut. În momentul de față avem peste 300 de studenți și am lucrat în mai multe centre regionale din țară: la Bistrița, Oradea, București, Iași. Și în Constanța intenționăm să organizăm o grupă de studenți. Această grupă se va constitui până în noiembrie pentru că am avut studenți constănțeni care, prin discuții cu prietenii, cu cei de aici, și-au exprimat mai mulți dorința de a studia. În acest caz nu s-ar mai deplasa la București.

-Este o idee extraordinară și vine mult în ajutorul celor din Constanța.

+De fapt, aceste cursuri sunt valabile pentru toți managerii din toată țara. Învățământul deschis la distanță oferă marele avantaj pentru cei care deja lucrează în domeniul respectiv pentru cei care doresc să-și conducă propria afacere sau lucrează la firmele altora, cursurile permițându-le să nu-și abandoneze sub nici o formă profesia, nici chiar pentru o săptămână, deoarece cursurile se desfășoară toate sâmbăta și ei primesc material de curs pentru a lucra individual. Constanța, Timișoara sau București sunt zone de foarte larg interes pentru că au o dezvoltare economică deosebită și sectorul privat este mult mai dezvoltat aici. Există încercări de colaborare pentru a ne face reclamă pe plan local, pentru a explica mai pe larg în ce ar consta cursurile, în ce ar consta aplicabilitatea lor imediată, faptul că se integrează foarte bine în perioada de tranziție, faptul că nu presupun cunoștințe sofisticate, sunt scrise într-un mod prietenesc, apropiat și foarte ușor de parcurs, teoria este abordată într-o manieră care o face ușor înțeleasă și poate fi imediat aplicată. Am observat că acei care participă la cursuri sunt persoane foarte ocupate, care, să zicem, s-au „săturat” de sistemul de învățământ convențional în care sunt îndopați cu teorie, când, de fapt, ei doresc să aibă și să vadă o aplicabilitate imediată a cursului pentru că le este necesar foarte mult timp pentru a studia.

-Chiar și studenții au nevoie de aceste cursuri pentru că majoritatea lucrează, deci, le este necesară această informare suplimentară, ca să știe cum se conduce un depozit, o firmă, un hotel.

+Sunt absolut de acord în această chestiune. E bine ca ei să pornească în activitatea managerială având o bună pregătire fundamentală. De fapt, singura condiție pentru admitere este ca persoana sa fie majoră. Selecția se face pe parcurs prin activitatea pe care o desfășoară, prin interesul față de cunoștințe, care le sunt evaluate la examen.

Marion Woolhouse - lector la University of Hertfordshire

-Te rog să te prezinți cititorilor revistei „Tomis”?

+Sunt profesoară universitară la Facultatea din Hertfordshire, specialitatea mea fiind educația adulților: îi pregătesc pe profesori pentru cursuri post-universitare care doresc ca, la rândul lor, să devină specialiști în munca de educare a adulților. De asemenea, le predau celor care intenționează devină profesori la ciclul primar, general și la licee. O altă categorie de studenți de-ai mei o constituie cei care deja lucrează, dar au nevoie de o nouă calificare și, deci, de o nouă diplomă. Am venit aici, în România, să discut cu partenerii români despre modalitățile sau mai bine zis strategiile de învățare, în contrast cu cele de predare. Teoria mea este că fiecare om se deosebește unul de celălalt, prin felul în care învață. Prin experiențele sociale, în familie, școală, loc de muncă, reușim să rezolvăm discrepanța dintre teorie și acțiune pe de o parte, și analiză detașată și punere în practică, pe de altă parte. Deci, toți suntem înzestrați cu experiență teoretică, dar trebuie să adăugăm la aceasta observația directă ca să putem realiza concret ceea ce ne-am propus.

De exemplu, un matematician lucrează mai mult cu concepte abstracte, în timp ce un manager își va aplica în mod activ ideile sale, iar un om de știință este interesat de observația directă în laborator. Deci nu este pur și simplu să ai experiență ca să înveți. Fără conștientizare, fără aprofundare și reflectare, această experiență se poate pierde pe parcurs sau poate fi ușor uitată. Învățarea unor noi concepte și transformarea lor în generalități trebuie concretizată în situații noi, permanente. Legând teoria de practică vei avea succes în activitatea viitoare. Fie că ai o experiență practică sau teoretică, trebuie să-ți implici ideile și cunoștințele în tot felul de activități și tot felul de domenii. Este ceea ce am discutat cu voi, prietenii mei din România, toată săptămâna. În urma testului de la atelierul de lucru, am observat că voi, românii, aveți ca predominantă în procesul de învățare experiența teoretică și, deci, sistemul vostru educațional are o bază mai mare în teorie. Sunt convinsă că lucrurile vor merge din ce în ce mai bine în viitor. Sunt dornică să mă întorc în această țară frumoasă cu oameni calzi, receptivi, ospitalieri.

„Neînțelegerea” (TUFIȘ 1994)

 Anca Tufiș, Scena. Neînțelegerea, „Tomis”, Constanța, august 1994

Criza morală, absurdul, negarea, revolta. Fericitul Sysif, conștient de măreția efortului său. La fel de fericit și de măreț ca Prometeu sau Dedal sau ca un rătăcitor prin deșert, fericit să zărească la linia orizontului fie și o Fata Morgana. Fericitul Columb care a găsit, totuși, un țărm. Tot dintr-o „neînțelegere”. Poate mai mult decât cele mai citate eseuri ale sale. „Vara” și „Jurnalul de bord” ne ajută să pătrundem în păienjenișul de fire care au urzit „Neînțelegerea”, piesă în care Albert Camus poate fi oricare din personaje. Martha, însetată de soare și mare purificându-se de suferință și crimă prin foc. Mama, care nu-și recunoaște propriul fiu pe care-l va regăsi dincolo de Styxul căruia l-a jertfit, Jan, care va plăti încăpățânarea de a nu accepta firescul sau Maria, țărmul îndepărtat, oaza de lumină și de liniște abandonată, lăsată la urmă, tocmai pentru că era cea mai accesibilă, cea mai firească soluție.

Intrată de curând în repertoriul dramaticul constănțean, în regia artistică a lui Gheorghe Jora, „Neînțelegerea” are toate șansele să țină afișul de acum înainte. Și aceasta pentru că este lucrată cu migală, cu sensibilitate, preponderentei nuanțe tragice nelipsindu-i o tentă de lirism, grație expresivității, a minuțiozității cu care a fost lucrat fiecare personaj. Atmosfera degajată este aceea a unei povești cu deznodământ tragic, de spus la gura sobei în serile cu multă melancolie și stihii dezlănțuite dincolo de fereastra întunecată. Odată pătrunși în (și de) această atmosferă, jocul luminilor palide și al umbrelor înșelătoare compune și descompune măști pe care spectatorii le simt perindându-se pe propriile chipuri. Zbuciumul neputincios al Marthei, întruchipată cu atâta forță de Diana Cheregi, ne face complici la crimele de care erau vinovate toate cele din jurul său: cătunul obscur, natura neiubită și neiubitoare de soare, zidul opac al dezumanizării care împresoară până la sufocare un suflet disperat a se mântui și purifica prin soare și mare. Ana Mirena, în rolul Mamei, compune după tipare clasice imaginea durerii surde, a suprafeței liniștite ce nu lasă să se întrezărească învolburarea adâncurilor, până la final, când optează pentru gestul suprem, dictat de vina tragică. Cele două personaje feminine, aflate într-o perfectă complementaritate sunt nimic altceva decât două ale armei cu care absurdul ucide ordinea (cât de) firească a lucrurilor. O singură disonanță în această atmosferă, pata de albă care face „tabloul” să respire, este Maria, interpretată ci discreție de Gabriela Belu. Vasile Cojocaru îi conferă lui Jan dimensiuni hamletiene, un perpetuu joc al lui a fi sau a nu fi și al lu a trăi sau a muri, joc pe care se încăpățânează să-l ducă până la final, cu seninătate, cu noblețe aristocratică. În rolul Bătrânului servitor, Alexandru Mereuță, o prezență fără replică, care se face însă simțită prin încărcătura pe care știe să o dea gestului, prin tensiunea pe care o provoacă simpla apariție.

Decorul realizat de Alexandru Radu, o componentă a atmosferei creată de acest spectacol, compune imaginea unui univers închis, în care toate elementele converg spre nicăieri. Din păcate, trebuie să recunoaștem ca mai puțin salutară prezența prea contemporanului fier de călcat electric, ceea ce nu reduce însă din dramatismul dialogului dintre Martha și Jan, una dintre cele mai reușite secvențe ale unei montări concepute în stilul teatrului academic.

„Persicop” (ROȘCA 1994)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, aug. 1994

*

CODECS - Centrul de Educație la Distanță din România, axat pe obținerea de cursuri și consultanță în management, își deschide cursurile în Constanța în noiembrie. Cei interesați pot obține informații la adresa: CODECS SA, PO box 67-26, 77198 București. Secretariat: str. A. Vlaicu nr. 77 (orele 10-18). Unul din obiectivele generale ale CODECS este crearea unei școli superioare de management în cooperare cu The Open University, The Open Business School, Marea Britanie. Absolvenților le vor fi acordate diplome recunoscute pe plan internațional.

* 

În cadrul cursurilor de vară „Eugeniu Coșeriu”, organizate în cadrul Facultății de Litere a Universității „Ovidius” Constanța, a avut loc simpozionul „Metodă și interdisciplinaritate”. La această manifestare științifică, ale cărei lucrări au fost conduse de prof. univ. dr. Marin Mincu, au participat personalități ale vieții științifice românești, între care prof. univ. E. Coșeriu, matematicianul și semioticianul Solomon Marcus, prof. univ. Mircea Muthu, prof. univ. Valeria Guțu-Romalo.

*

Dovadă a prestigiului de care se bucură în lume, maestrul coregraf Oleg Danovschi a fost invitat să facă parte din juriul unui din cele mai importante festivaluri de balet, care se desfășoară anual la Varna, în Bulgaria.

*

O noutate pentru iubitorii de carte bună: la sediul Alianței Civice din Constanța, str. Ștefan cel Mare, a fost înființat un centru de difuzare a cărții Humanitas.

*

Noi contribuții pentru o posibilă istorie a privatizării la Constanța: SC Nuricom SRL, o firmă care, deși nu se află în Topul agenților economice, s-a făcut rapid cunoscută posesorilor de autoturisme din Constanța, datorită excelentelor prestări de servicii în domeniul „service auto”. Patronii Memet Salim și Memet Nuri au toate motivele să privească cu încredere viitorul.

*

În prezența consulului general al Turciei la Constanța, Ihsan Yucel, a prefectului Anghel Constantinescu, reprezentanți ai partidelor politice și ziariști, pe terasa hotelului „Rex”, a avut loc constituirea Federației Turco-Tătare din România, formată din UDTTMR și UDTR.

*

Felicitări sindicatului constructorilor „Sincon” pentru excelenta organizare a festivităților prilejuite de „Ziua Constructorului”! Atât programul sportiv, desfășurat pe stadionul de rugby „1 Mai”, cât și programul artistic realizat cu concursul ansamblului „Brâulețul”, cu participarea formațiilor de dans modern „Total Dance” și „M. C. Laufer” și a grupului umoristic „Limax”, au încântat sutele de participanți la sărbătoarea anuală a constructorilor.

„Tudor Baltă, fostul primar al Constanței, și-a dat demisia din PDAR” („TELEGRAF” 1994)

 ?, Începând de ieri, 1 august, Tudor Baltă, fostul primar al Constanței, și-a dat demisia din PDAR, „Telegraf”, Constanța, 2 august 1994

Într-o „Scrisoare deschisă adresată Biroului Executiv al PDAR, sucursala Constanța”, semnatarul acesteia, Tudor Baltă, fost primar al Constanței, afirmă: „Încă de la începutul anului asist la o serie de erori în lanț, care au condus la prăbușirea politică și morală a PDAR, datorate iresponsabilității și oportunismului politic al conducerii actuale de la Centru: desconsiderarea realităților economico-sociale, neinformarea organizațiilor din teritoriu, a membrilor acesteia prezentarea unor declarații personale ale conducerii actuale (...).

„Studenții străini vor fi amendați cu 180 dolari pentru fiecare restanță din toamnă” („TELEGRAF” 1994)

 ?, Pentru a combate absențele repetate la examenele din vară, Ministerul Învățământului ia măsuri drastice. Studenții străini vor fi amendați cu 180 dolari pentru fiecare restanță din toamnă. Pentru studenții români nu s-a stabilit încă un barem, „Telegraf”, Constanța, 2 aug. 1994

Așa cum bine se știe în mediile universitare, Constanța a devenit, pentru majoritatea studenților străini din România, un fel de tărâm al făgăduinței, un Mecca universitar. Transferul masiv al acestora, în special arabi și greci, către orașul Port Constanța are la bază două motivații, mai mult sau mai puțin subiective. Prima constă în faptul că „vămuirea” străinilor la examene a atins cote insuportabile în centrele universitare „cu tradiție” (Iași, Cluj, Timișoara, București), în vreme ce la Constanța ea este izolată și la valori mult mai mici. A doua motivație se referă la apropierea geografică a Constanței de țările lor de baștină. (...) Și asta pentru că majoritatea studenților străini au restanțe în toamnă. Pentru a-și da aceste restanțe ei sunt obligați să plătească integral sesiunea din toamnă. Adică 12$/zi x 15 zile = 180$. Înmulțind 180$ cu numărul de restanțe se poate ajunge la sume apreciabile. Considerăm această măsură decongestionantă și eficace. Din păcate, ea va duce cu siguranță și la o creștere a vămuirii de care aminteam, în examenele curente. Deja sunt semnale că „taxa” de trecerea unor examene nepregătite variază între 50 și 300$. Unii acordă circumstanțe profesorilor, care au salarii mai mici decât femeia de serviciu de la RENEL. (...)

„Unde ni sunt dramaturgii?” (SGARCEA 1994)

Val. Sgarcea, Unde ni sunt dramaturgii?, „Tomis”, Constanța, ug. 1994, p. 10

Dezbateri asupra lipsei quasitotale a textelor autohtone dramatice contemporane din repertoriul de zi al teatrelor ar fi oricând binevenite. S-ar limpezi  dileme, s-ar clarifica poziții. „Tirania regizorilor” - despre care s-a vorbit, pe bună dreptate, după anii 60, când experimentele unor Peter Brook și Jerzy Grotowsky aruncau mănușa în ograda autorilor trăgând spuza pe turta teatralității, pare a căpăta sensuri și forme noi în România posttotalitară. Mai întâi, e vorba de un refuz programatic, parțial justificat al creatorilor la scenă, o defulare s-ar zice, la gândul că P. Everac, D. Iacoban, Tărchilă, V. Stoenescu și alți „abonați permanenți” ai stagiunilor de până la 1990 ar mai avea ceva de zis. Saturația de contrafaceri, atât de evidentă, i-a determinat pe secretarii literari și directorii de scenă să alerge grabnic spre ceea ce până atunci nu puteau accede ori, dacă da, numai în urma unor tribulații de tot felul menite a încălzi „inimi responsabile”, oricum, încadrându-se în procentul „admis de sus”: texte din dramaturgia universală.

Țâfna răsfățaților autori enumerați aici e, oarecum justificată: „Noi, acum, ce ne facem?” Nu pot fi contestate reușite ale dramaturgiei din anii socialismului. Horia Lovinescu rămâne, oricând, o certitudine. cel puțin cu „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă”, text sortit a aștepta ani în șir aprobări spre a fi reprezentat și care ar merita, azi, să figureze în orice antologie.

Schematismul, situațiile  confuze, lipsa unor mize majore, a verosimilității, dialogul tern ori diluat cu bună știință a „ultimelor indicații din domeniu”, iată hibele de fond ale unei dramaturgii pe care o află regizorii într-un moment ferice, în care și-ar fi dorit o reală vigoare a formelor de expresie. Unde să găsești un Strindberg, când te împiedici de „Un fluture pe lampă”?

Într-un ritm năucitor, conflictelor din uzină, în care secretarul BOB era concomitent moașă comunală și „Deus ex machina”, le-au luat locul (e drept, uneori fără discernământ) cele mai felurite situații. Naturalizate ori nu. Un proces oarecum similar eforturilor romantice din perioada lui Facca și Bălăceanu. Care, însă , aveau operă de pionierat și, în plus, nu se ploconeau mamei Europe.

„Răzbunarea” regizorilor a oscilat între Feydeau, Shakespeare, Mrozek, Ionesco. Fiecare după putință. S-au inițiat concursuri de dramaturgie. UNITER e o instituție care și-a onorat programul, în ciuda ghinioanelor specifice tranziției: piesa anului reprezintă, dacă nu un etalon, cel puțin o realitate de domeniul evidenței.

În materie de text dramatic, lucrurile par simple doar la prima vedere și doar pentru cei care, fatalmente, subestimează genul. Numai că, practic, lucrurile stau exact invers: scena ucide în doi timpi și trei mișcări (citește două părți și o pauză). Dacă „teatrul e mai tare decât viața”, societatea actuală bâjbâind în forme aleatorii, de unde, atunci texte pe măsura frământărilor? Totul ar trăda conjuncturalul într-o eră în care socialul însuți nu-și pare ajunge sineși de la o zi la alta. Ca să nu mai vorbim de presiunea politicului, în capcana căruia un autor ar cădea lesne. Și încă lamentabil.

„Teatrul ca literatură” după expresia consacrată  a lui Marian Popescu e, în clipa de față, o noțiune riscantă. Astfel stând lucrurile, ce anume hrănește imaginea des invocată de realizatori? De unde începe și unde ia sfârșit rostul cuvântului în textul dramatic? Dar în economia un ei reprezentații?

Câțiva regizori s-au gândit, în urmă, să-l joace pe Matei Vișniec, recentul debutant pe o scenă pariziană. Cu un deceniu în urmă, el reprezenta, e drept, o alternativă. Un text („Buzunarul cu pâine”, o fabulă extrem de îndrăzneață la adresa terorii comuniste, publicat în SLAST în iunie 1986)  l-a jucat, eclectic, subsemnatul pe cont propriu (și cu ceva „plăceri” ulterioare) la Sala Studio a Teatrului Dramatic din Constanța, un alt mai târziu. După ce, în 1985, Centrul Teatral „Thepsis” din Timișoara reprezentase, cu aceleași riscuri, „Sufleurul fricii”. O încercare imediat ulterioară a făcut, în 1987, regizorul Nic. Scarlat de la „Nottara”. În decurs de câteva zile însă până la deschiderea stagiunii și debutul său pe o scenă profesionistă, autorul s-a trezit... franțuzit. Definitiv, se pare. Azi, Vișniec este un autor cantonat, tematic, într-un univers concentraționar deja vu. Dinu Grigorescu, Horia Gârbea, Radu Iftimovici, Răzvan Petrescu, Alina Mungiu, Marcel Tohatan sunt nume vehiculate în dramaturgia actuală autohtonă. Dar rigorile genului sufocă bunele intenții. Pare că afirmația călinesciană - poet la 20 de ani, prozator la 30, dramaturg la 40 - ține cu tot dinadinsul a-și proba veridicitatea mai ales acum, când bâjbâim cu frenezie într-o realitate care ține cu tot dinadinsul să se miște vertiginos. Cu atât mai mult, în întreprinderi spectaculare care nu presupun doar creații - chiar dacă meritorii - izolate ci, înainte de toate, eforturi financiare. Curajul celor îndrituiți a hotărî repertoriul nostru cel de toate zilele. Hazardul, cel lucrător în toate.

Dacă în proză au fost optzeciștii, în poezie postmoderniștii, dramaturgii au izbutit să rămână, ca și-n alte dăți, cazuri izolate. Ori, mai simplu, navigator în derivă pe o are plină cu sirene. Când lumea aceasta se va așeza pe un făgaș (nu altul decât cel al normalității), când formele vor fi una cu fondul, conflictele (sperăm altele!) vor izbucni firesc trăgând, poate, după ele creații care să le obiectiveze. Până atunci... o scurtă tăcere. În teatru, tăcerea spune multe. Încercări: e și bine și nici nu-i rău. Castelele de nisip nu pot rezista. Un dramaturg se naște din scrâșnet, obidă, zvâcniri. Unde ni sunt, deci, dramaturgii?!...