CUGETARE - copii / Sf. Ioan Gură de Aur (347-407)

Copiii vor face în viaţă cele văzute la părinţi. 

Sfântul IOAN Gură de Aur (347-407) - arhiepiscop de Constantinopol

SURSA

***, Citate celebre despre copii, în atenţia părinţilor!, CUGET LIBER, Constanța, 31 august 2013

Umor

Un doctor ii spuse spiritualului poet francez Antoine Rivarol (1753-1801) care obisnuia sa se culce in zorii zilei:
- Amice, ia aminte, iti scurtezi zilele!
- Posibil, doctore, dar imi lungesc noptile!


SURSA
Gheorghe Brasoveanu, Anecdote cu si despre oameni celebri, ”Rebus”, Bucuresti, 2013.

Religia în prizonierat, socialismul postbelic și umanismul (SARTRE 1938)

<

(…) 
- A venit războiul și m-am angajat fără a ști de ce. Doi ani am stat fără să înțeleg, pentru că viața de pe front lăsa puțin timp de gîndire și apoi soldații erau prea grosolani. La sfârșitul lui 1916 am fost făcut prizonier. Mi s-a spus ulterior că mulți soldați și-au regăsit în captivitate credința din copilărie. Domnule, spuse Autodidactul coborîndu-și pleoapele peste pupilele înflăcărate, eu nu cred în Dumnezeu; existența lui e dezmințită de Știință. Dar, în lagărul de concentrare, am învățat să cred în oameni.

-Își suportau soarta cu curaj?

-Da, spune el cu un aer vag, era și asta. Dealtfel eram bine tratați. Dar voiam să vorbesc de altceva; în ultimele luni de război, nu ni se mai dădea aproape de loc de lucru. Cînd ploua, ne băgau într-un hangar mare de scîndură în care înghesuindu-ne încăpeam aproape două sute de inși. Închideau ușa și ne lăsau acolo înghesuiți unul într-altul, într-o obscuritate aproape completă.

Ezită o clipă.

-N-aș putea să vă explic, domnule.Toți oamenii aceia se aflau acolo, abia îi puteai vedea, dar îi simțeai lipiți de tine, le auzeai respirația… Într-una din primele dăți cînd ne-au închis în hangarul acela, apăsarea era atît de puternică încît am crezut la început că o să mă sufoc, apoi, dintr-o data, o bucurie puternică a pus stăpînire pe mine, era cît pe ce să cad jos; atunci am simțit că-i iubeam pe oamenii aceia ca pe niște frați, aș fi vrut să-i îmbrățișez pe toți. De atunci, de cite reveneam în hangar, încercam aceeași bucurie.

(…) – Hangarul Acela a dobîndit pentru mine un caracter sacru. De cîteva ori am izbutit să înșel vigilența paznicilor noștri, m-am strecurat singur în el și, acolo, în umbră, amintindu-mi de bucuriile pe care le cunoscusem , cădeam într-un fel de extaz. Orele treceau, dar eu nu le mai băgam în seamă. Mi s-a întîmplat să izbucnesc în hohote de plîns.

(…) În fiecare duminică asistam la slujba religioasă. Domnule, n-am fost niciodată un credincios. Dar nu s-ar putea spune că adevărata taină a liturghiei e comuniunea între oameni? Un preot francez, care nu avea decît un brat, celebra slujba. Aveam un armonium. Ascultam în picioare, cu capetele descoperite și, în timp ce sunetele armoniumului mă încîntau la culme, simțeam că mă fac una cu toți oamenii care mă înconjurau. Ah! Domnule cît de mult mi-au plăcut slujbele acestea. Chiar și acum, în amintirea lor mă duc uneori la biserică, duminica dimineața. La biserica Sainte-Cecile avem un organist minunat.

-Ai regretat de multe ori viața aceea?

-Da, domnule, în 1919. E anul în care am fost eliberat. Am trăit cîteva luni foarte dificile. Nu știam ce să fac, mă prăpădeam. Oriunde vedeam oameni adunați, mă strecuram în grupul lor. Mi s-a întîmplat, adăugă cu un surîs, să conduc la groapă un necunoscut. Într-o zi, de disperare, mi-am aruncat colecția de timbre în foc… Dar mi-am găsit drumul.

-Adevărat?

-Cineva m-a sfătuit … Domnule, știu că pot conta pe discreția dumneavoastră. Eu sînt, poate că dumneavoastră nu împărtășiți asemenea idei, dar sînteți un om cu spiritul atît de larg; eu sînt socialist.

Și-a coborît privirea, iar genele lui lungi tremură:

-Din luna septembrie a anului 1921, sînt înscris în partidul socialist S.F.I.O.* Iată ce voiam să vă spun.

Radiază de mîndrie. Mă privește cu capul dat pe spate, cu ochii jumătate închiși, cu gura întredeschisă, are aerul unui martir.

-Foarte bine, zic eu, foarte frumos.

-Domnule, știam că m-ați aproba. Și cum am putea blama pe un om care v-a spus: am dispus de viața mea în cutare sau cutare fel și, în clipa de față, sînt perfect fericit?

(…) –Ah! îi spun eu, din moment ce sînteți fericit…

-Fericit? Privirea lui e stînjenitoare, și-a ridicat pleoapele și mă fixează cu un aer sever. O să puteți judeca, domnule. Înainte de a fi luat hotărîrea aceasta,mă simțeam atît de îngrozitor de singur încît m-am gîndit la sinucidere. Ceea ce m-a reținut e idea că nmeni, dar absolut nimeni nu ar fi impresionat de moartea mea, că voi singur în moarte decît am fost în viață.

Se îndreaptă, obrajii i se umflă.

-Nu mai sînt singur, domnule. Pentru totdeauna.

-Ah! Cunoști multă lume? spun eu.

Surîde și îmi dau seama numai decît de naivitatea mea.

-Vreau să spun că nu mai sînt singur. Dar, firește, domnule, nu e nevoie ca să fiu neapărat cu cineva.

-Cu toate acestea zic, în organizația partidului socialist…

-Ah! Acolo cunosc pe toată lumea. Dar pe majoritatea lor doar după nume. Domnule, spuse el pe un ton glumeț, să fiu obligat să-mi aleg tovarășii într-un mod atît de rigid?

Prietenii mei sînt toți oamenii. Cînd mă duc dimineața la birou, în fața mea, în spatele meu, sînt alți oameni care se duc la munca lor. Îi văd, dacă aș îndrăzni, le-aș zîmbi, gîndesc că sînt socialist, că ei sînt cu toții scopul vieții mele, al eforturilor mele,  și  că ei nu au aflat încă acest lucru. Pentru mine e o sărbătoare, domnule.

Mă întreabă cu privirea; aprob dînd cap, dar simt că e puțin decepționat,.că voia mai mult entuziasm. Ce pot să fac? Sînt de eu de vină că în tot ce spune recunosc un împrumut, un citat? Că-i văd reapărînd, în timp ce-mi vorbește, pe toți umaniștii p ecare i-am cunoscut? Vai, am cunoscut atît de mulți umaniști! Umanismul radical e îndeosebi amicul funcționarilor. Umanismul zis „de stânga” se preocupă în primul rind să conserve valorile umane; nu aparține nici unui partid, pentru că nu vrea să trădeze, dar simpatiile sale se îndreaptă spre cei umili; celor umili le consacră el frumoasa lui cultură clasică.  În general e un văduv cu ochii încă seducători și mereu umezi de lacrimi. Iubește de asemenea pisicile, cîinii, toate mamiferele superioare. Scriitorul communist îi iubește pe oameni îmcepînd cu al doilea plan cincinal; el pedepsește pentru că iubește. Pudic, asemeni tuturor celor puternici, el știe să-și ascundă sentimentele, dar tot el știe, grație unor priviri, unei inflexiuni a vocii, să facă se presimtă, în dosul cuvintelor aspre de justițiar, pasiunea lui severă și dulce pentru frații săi. Umanismul catolic, ultimul venit, veniaminul, vorbește de oameni cu un aer minunat. Ce basm frumos, spune el, e cea mai umilă dintre vieți, aceea a docherului londonez, aceea a unei muncitoare de la o fabrică de pantofi! A ales umanismul îngerilor; scrie pentru edificarea îngerilor lungi romane triste și frumoase, care obțin adeseori premiul Femina.

Acestea sunt marile roluri principale. Dar mai există o puzderie de alte roluri: filozoful umanist, care se apleacă asupra fraților săi ca un frate mai mare și are simțul responsabilității sale; umanistul care-i iubește pe oameni așa cum sînt, cel care-i iubește așa cum ar trebui să fie, cel care ține să-i salveze cu aprobarea lor și cel care-i va salva în ciuda voinței lor, cel crea vrea să creeze mituri noi și cel care se mulțumește cu miturile vechi, cel care iubește în om moartea acestuia, cel care iubește în om viața acestuia; umanistul vesel care are totdeauna cuvîntul glumeț pe buze; umanistul sumbru pe care-l întîlnim  îndeosebi la veghile funebre. Toți se urăsc între ei, ca indivizi firește, nu ca oameni. Dar Autodidactul ignoră toate acestea: i-a închis în sine însuși ca pe niște pisici într-un sac de piele, unde se sfîșie între ei fără ca el să bage de seamă.
(…)
>

SURSA

Jean-Paul Sartre, Greața**, trad. Al. George, editura Univers, București, 1990, pp. 151-155.

NOTE M.T.

*S.F.I.O. – La Section française de l’Internationale ouvrière (Secțiunea franceză a Internaționalei muncitorești), partid întemeiat în 1905 și care se va transforma în 1969 în Partidul Socialist.

** R. Alexe, Greața, 23 iunie 2007 (http://www.bookblog.ro/integrala-de-autor/greata-2/)

Marchizul de Rollebon (SARTRE 1938)

<

(…)
„Domnul de Rollebon.era foarte urât. Regina Maria-Antoaneta* îl numea de obicei <<scumpă maimuță>>. Și totuși le-a avut pe toate femeile de la curte, nu făcând pe caraghiosul ca Voisenon**, maimuțoiul, ci printr-un magnetism care le ducea pe frumoasele lui seduse la cele mai rele excese ale pasiunii. Urzește intrigi, joacă un rol destul de echivoc în afacerea Colierului*** și dispare în 1790, după ce întreținuse relații destul de strânse cu Mirabeau-Tonneau**** și cu Nerciat*****. Îl regăsim în Rusia, unde participă în oarecare măsură la asasinarea lui Pavel I******, și, de aici, călătorește în cele mai îndepărtate țări, în India, în China, în Turkestan. Trafichează, complotează, spionează. În 1813 se întoarce la Paris. În 1816, ajunge la maxima putere: e unicul confident al ducesei de Angouleme. Femeia aceasta bătrână, capricioasă și îndărătnică cu amintirile ei îngrozitoare din copilărie, se potolește și surîde cînd îl vede pe domnul de Rollebon. Prin ea devine un om puternic la curte. În martie 1820, se căsătorește cu domnișoara de Roquelaure, foarte frumoasă și în vîrstă de șaptesprezece ani; e în culmea onorurilor, la apogeul vieții. Șapte luni mai tîrziu, acuzat de trădare, e arestat, aruncat într-o temniță, unde moare după cinci ani fără să fi fost judecat.”

Am recitit cu melancolie această notiță de Germain Berger (1). Grație acestor cîtorva rînduri am aflat pentru prima oară de domnul de Rollebon. Cît mi s-a părut de seducător și cît de mult l-am iubit, imediat mai apoi, din aceste puține cuvinte! Pentru el, pentru acest om, am venit eu aici. Cînd m-am întors din călătorie, aș fi putut tot atît de bine să mă stabilesc la Paris sau la Marsilia. Dar majoritatea documentelor cu privire la lungile petreceri în Franța ale marchizului se află în biblioteca municipal din Bouville. Rollebon era castellan de Marommes. Înainte de război se mai afla încă în acest orășel unul din descendenții săi, un architect pe nume Rollebon-Campouyre și care, murind în 1912, a lăsat o importantă moștenire bibliotecii din Bouville: scrisorile marchizului, un fragment de jurnal, acte de tot felul. Nu le-am cercetat încă pe toate.

Sînt mulțumit că am regăsit aceste note. Sînt zece ani de când nu le mai recitisiem Scrisul meu s-a schimbat, după cîte mi se pare: scriam mai strîns. Cît de mult îl iubeam pe domnul de Rollebon în anul acela! Îmi aduc aminte de o seară – marți seara – lucrasem toată ziua la biblioteca Mazarine, tocmai ajunsesem să deduc, după corespondența din 1789-1790, felul magistral în care izbutise să-l păcălească pe Nerciat. Era noapte, mergeam pe bulevardul du Maine și în colțul străzii Gaite, îmi cumpărasem castanet. Cît eram de fericit! Rîdeam singur gândindu-mă la mutra pe care trebuie s-o fi făcut Nerciat, cînd s-a întors din Germania. Figura marchizului e asemeni acestei cerneli: a pălit mult de când mă ocup de ea.

Mai întîi, nu mai înțeleg nimic din purtarea lui începînd in 1801. Nu pentru că ar lipsi documentele: scrisori, fragmente de memorii, rapoarte secrete, arhive de poliție. Dimpotrivă, am aproape prea multe. Ceea ce lipsește din toate mărturiile e fermitatea, consistența. Nu se contrazic, desigur, dar nici nu se acordă; nu a aerul că privesc aceeași persoană. Și cu toate acestea, alți istorici lucrează pe baza unor informații de acest fel. Cum procedează oare? Sînt eu cumva mai scupulos sau mai puțin intelligent? De altminteri, pusă în felul acesta, chestiunea mă lasă cu totul rece. În fond, ce anume urmăresc eu? Nu știu nimic. Multă vreme, omul, Rollebon, m-a interesat mai mult decît cartea pe care o aveam de scris. Dar acum, omul… omul începe să mă plictisească. Mă atașez de carte, simt o nevoie din ce în ce mai puternică de a o scrie – s-ar zice, pe măsură ce îmbătrînesc.

Evident, putem admite că Rollebon a luat o  parte activă la asasinarea lui Pavel I, că a acceptat apoi o importantă misiune de spionaj în Orient pe socoteala țarului și că l-a trădat constant pe Alexandru în favoarea lui Napoleon. În același timp, a putut să întrețină o corespondență activă cu contele d’Artois și să-i ofere informații de mică importanță pentru a-l convinge că îi e credincios; nimic din toate acestea nu pare neverosimil; tot în vremea aceea, Fouche juca o comedie complex și periculoasă. Poate că marchizul facea pecont propriu comerț cu puști cu principatele asiatice.

Ei bine, da: o fi făcut toate acestea, dar nu există nici o dovadă; încep să cred că niciodată nu putem dovedi ceva. Sînt niște ipoteze cinstite și care dau seama de fapte, dar simt atât de bine că ele emană de la mine, că sunt pur și simplu un mod de-a-mi unifica cunoștințele. Nici o rază de lumină nu vine de la Rollebon. Lente, leneșe, morocănoase, faptele se acomodează rigurozității ordinei pe care vreau să le-o dau, dar care le rămâne exterioară. Am impresia că fac un lucru de pură imaginative. Și sunt sigur că niște personaje de roman ar fi părut mai adevărate, ar fi fost, în tot cazul, mai placate.

(…) Oare Rollebon a participat sau nu la asasinarea lui Pavel I? Asta e problema zilei: am ajuns aici și nu pot continua dacă nu am soluționat-o.

După Tcerchoff, Rollebon a  fost plătit de contele Pahlen. Cea mai mare parte a conjuraților, afirmă Tchercoff, s-ar fi mulțumit să-l detroneze pe țar și să-l închidă. (Alexandru pare să fi fost, într-adevăr, partizanul acestei soluții.) Dar Pahlen ar fi vrut s-o termine definitiv cu Pavel. Domnul Rollebon ar fi fost însărcinat să îndemne la asasinat pe fiecare dintre conjurați în parte.

„S-a dus în vizită la fiecare dintre ei și a mimat cu o forță incomparabilă, scena care urma să aibă loc. În felul acestaa sădit sau a dezvoltat în ei nebunia uciderii.”

Dar nu am încredere în Tchercoff. Tchercoff nu e un martor normal, ci un vrăjitor sadic și pe jumătate nebun: el interpretează totul în sens demonic. Întrucât mă privește, nu-l văd cîtuși de puțin pe domnul de Rollebon în rolul acesta melodramatic. Să fi mimat scena asasinării? Haida-de! Rollebon e un om rece, nu utiliza metode vulgare: nu lucrează pe față, insinuează, și metoda sa, palidă și lipsită de culoare, nu poate reuși decît cu oameni de aceeași factură, cu intriganți sensibili la argumente, cu oameni politici.

„Cînd vorbea, scrie doamna de Charrieres, Adhemar de Rollebon nu zugrăvea cîtuși de puțin, nu făcea gesturi, nu-și modifica intonația. Își ținea ochii pe jumătate închiși, și cu mare greutate puteai să-i zărești, între gene, marginea pupilei cenușii. De puțini ani am am ajuns să îndrăznesc a recunoaște față de mine însămi că mă plictisea într-un mod insuportabil. Vorbea cam așa cum scria abatele Mably.”

Și, omul acesta, grație talentului lui de mim... Dar atunci cum izbutea să le seducă oop femei? Și apoi mai e și povestea aceasta curioasă relatată de Segur și care mi se pare adevărată:

„În 1787, într-un han în apropiere de Moulins, trăgea să moară un bătrîn, prieten al lui Diderot, format de filozofi. Preoții din împrejurimi osteniseră: încercaseră zadarnic totul; omul refuza sfîntul maslu, era panteist. Domnul de Rollebon, care trecea pe acolo și nu credea în nimic, a pariat cu preotul din Moulins că în două ceasuri are să-l readucă pe bolnav la sentimente creștinești. Preotul a ținut pariul și a pierdut: domnul de Rollebona început să vorbească cu el la ora trei dimineața, la ora cinci bolnavul s-a spovedit și a murit la ora șapte. <<Sînteți un om atît de tare în arta disputei>>, l-a întrebat preotul, <<sînteți mai grozav decît oamenii nostril! >> <<Nu am disputat, răspunse domnul de Rollebon, l-am înspăimîntat cu  iadul.>>”

Acum, să fi luat parte efectivă la asasinat? În seara aceea, pe la orele opt, un ofițer prieten al său l-a condus pînă acasă. Dacă a plecat din nou ulterior, cum a putut traversa Petersburgul fără a fi oprit de poliție? Pavel, pe jumătate nebun, dăduse ordin să fie arestați, începînd de la orele nouă seara, toți trecătorii, cu excepția moașelor și a medicilor. Să credem absurd legendă după care Rollebon ar fi trebuit  să se deghizeze în moașă pentru a ajunge la palat? La urma urmei, era în stare de așa ceva. În orice caz, nu se afla la el acasă în noaptea asasinatului, asta pare dovedit.. Alexandru trebuie să-l fi bănuit serios, din moment ce unul din primele acte ale domniei salea  fost să-l îndepărteze pe marchiz sub vagul pretext al unei misiuni în Extremul Orient.

(…) am scris șase pagini, cu oarecare plăcere. Cu atât mai mult cu cât era vorba de niște considerații abstracte asupra domniei lui Pavel I. (…) Dar mă simțeam extrem de încântat demonstrând resorturile autocrației ruse.

Numai acest Rollebon mă irită. În cele mai mărunte chestiuni face pe misteriosul. Ce-o fi făcut în cursul lunii august a anului 1804? El vorbește de călătoria sa în termeni obscuri.

„Posteritatea va aprecia dacă eforturile mele, pe care nu succesul le putea răsplăti, nu meritau ceva mai bun decît o renegare brutală și umilințele pe care a trebuit să le îndur fără vorbă, cînd aveam în mine însumi cu ce să reduc la tăcere pe cei care-și băteau joc de mine și să-i fac să fie cuprinși de spaimă.”

Odată m-am lăsat indus în eroare: Rollebon se arăta plin de reticențe pompoase în legătură cu o scurtă călătorie pe care o făcuse la Bouville în 1790. Mi-am pierdut o lună ca să verific faptele și gesturile sale. În cele din urmă, a lăsat-o însărcinată p eo fată d e țăran de pe moșia sa. Oare nu cumva e pur și simplu un cabotin?

Mă simt foarte iritat împotriva acestui mic nerod atât de mincinos; poate să fie la mijloc oarecare ciudă, eram încîntat că i-a mințit pe alții, dar aș fi vrut să facă o excepție cu mine; credeam că ne-am putea înțelege de minune peste capetele tuturor acestor morți și că va ajunge să-mi spună, mie, adevărul! N-a spus nimic, absolut nimic; nici țarului Alexandru, nici lui Ludovic al XVIII lea pe care îi înșela. Pentru mine contează mult că Rollebon a fost un tip bine. Un ticălos, fără îndoială, dar cine nu e? Un ticălos mare sau unul mic? Nu prețuiesc îndeaujuns cercetările istorice, ca să-mi pierd vremea cu un mort căruia, dacă ar fi în viață, nu i-aș întinde mina. Ce știu despre el? Nimeni nu poate năzui la o viață mai frumoasă decît a sa, dar și-a realizat-o oare? Măcar dacă scrisorile lui n-ar fi așa de afectate… Ah! Ar fi trebuit să-i cunoaștem privirea, poate că avea un fel de fermecător de a-și înclina capul pe umăr, sau de a-și duce la nas cu un gest ironic indexul lui lung, sau, în sfîrșit, ar trebui să cunoaștem uneori, între două minciuni politicoase, o scurtă izbucnire de mînie pe care și-o reprima numaidecît. Dar a murit; rămîne de la el un Tratat de strategie și niște Reflecții asupra virtuții.

Dacă m-aș lăsa dus, l-aș imagina așa de bine: sub ironia lui strălucitoare care a făcut atîtea victim, e un om simplu, aproape naiv. Gîndește puțin, dar în orice ocazie, datorită unui har profund, face exact ce trebuie. Ticăloșia lui e candida, spontană, cu totul generoasă, tot atît de sinceră pe cît îi e iubirea de virtute. Și atunci cînd i-a trădat p e binefăcătorii și prietenii săi, se întoarce spre evenimente, cu gravitate, pentru a scoate din ele morala. Nicicînd nu s-a gîndit că ar avea cel mai mic drept asupra altora, nici alții asupra lui, darurile pe care i le face viața le consideră lipsite de justificare și gratuite. Se atașează puternic de orice lucru, dar se și detașează de el cu ușurință. Iar scrisorile, lucrările sale, nu le-a scris niciodată el însuși: a pus să le compună vreun scriitor public.

Numai că, dacăa fost să ajung aici, trebuie mai degrabă să scriu despre marchizul de Rollebon un roman.

(…) Și dintr-o dată, fără zgomot, domnul de Rollebon se întoarse în neantul său.

I-am luat în mînă scrisorile, le-am pipăit cu un soi de disperare:

„El, mi-am spus, e totuși cel care a trasat semnele astea unul după altul. S-a aplecat asupra acestei hîrtîi, și-a pus degetul pe foile astea, pentru a le împiedica să s emiște în timp ce scria.”

Prea tîrziu: cuvintele mele nu mai aveau nici un sens. Nu mai exista decît un vraf de file galbene pe care le strîngeam în mîini. Mai era și istoria asta încurcată: nepotul lui Rollebon asasinat în 1810 de poliția țarului, hîrtiile lui confiscate și transportate la Arhivele secrete, apoi, o sută zece ani mai tîrziu, depuse de Soviete, care preluaseră puterea, la Biblioteca de Stat de unde le fur eu în 1923. Dar toate astea nu aveau un aer verosimil și din furtul comis de mine însumi nu mai păstram nici o adevărată amintire. Pentru a explica prezența hîrtiilor în camera mea, nu mi-ar fi fost greu să găsesc o sută de alte istorii mai credibile: în fața acestor file zgrunțuroase, ele ar părea găunoase și ușoare ca niște bule. Decît să contez pe ele pentru a putea intra în legătură cu Rollebon, aș face mai bine să mă adresez numaidecît meselor de spiritism. Rollebon nu mai exista. Absolut deloc. Dacă mai rămîneau din el cîteva oase, ele existau pentru ele însele, cu totul independente, nu mai erau decît puțin fosfat și carbonat de calciu cu unele săruri și ceva apă.

Am făcut o ultimă încercare; mi-am repetat cuvintele doamnei de Genlis, prin care-l evoc – de obicei – pe marchiz: „chipul său mic și ridat, curat și net, complet ciupit de vărsat, în care era o deosebită maliție care sărea în ochi, oricîte eforturi ar fi făcut să și-o ascundă”.

Chipul lui mi-a apărut, cu docilitate, nasul ascuțit, obrajii albaștri, surîsul. Puteam să-i alcătuiesc trăsăturile după voie, poate chiar cu mai multă ușurință ca mai înainte. Numai că era doar o imagine în mine, o ficțiune.

(...) citesc mașinal pe foaia de hîrtie a blocului paragraful pe care l-am lăsat neterminat:

„În mod intenționat au fost răspîndite zvonurile cele mai sinistre. Domnul de Rollebon trebuie să se fi lăsat prins în aceste mașinații, pentru că la data de 13 septembrie scria nepotului său că și-a redactat testamentul.”

Marea afacere Rollebon a luat sfîrșit, asemeni unei mari pasiuni.

(...) Domnul de Rollebon era asociatul meu: avea nevoie de mine pentru a exista, iar eu aveam nevoie de el pentru a nu-mi resimți ființa. Eu furnizam materia brută, acea materie din care îmi rămînea să o revînd, cu care nu știam ce să fac: existența, existența mea. Întrucît îl privea, rolul lui era de a reprezenta. Stătea în fața mea și pusese stăpînire pe viața mea pentru a mi-o putea reprezenta pe a lui. Nu-mi mai dădeam seama dacă existam sau nu, nu mai existam în mine, ci în el; pentru el mîncam, pentru el respiram, toate mișcările mele își aveau sensul în afară, acolo, exact în fața mea, în el; încetasem de a-mi mai vedea mîna cu care trasam literele pe hîrtie,, nu mai vedeam nic măcar fraza pe care o scrisesem – ci, în spate, dincolo de hîrtie, îl vedeam pe marchiz, care pretinsese acest gest și a cărui existență se prelungea, era consolidată prin acest gest. Eu eram un simplu mijloc de a-l face să trăiască, el era rațiunea mea de a fi, mă eliberase de mine. Ce am să fac acum?

NOTĂ EDITOR

(1)Germain Berger, Mirabeau-Tonneau et ses amis, p. 406, nota 2; Ed. Champion, 1906

(...)
>

SURSA

Jean-Paul Sartre, Greața*******, trad. Al. George, editura Univers, București, 1990, pp. 30-33, 34-35, 84-86,131-133.

NOTE M. T.

*Maria Antoaneta = Maria Antonia de Habsburg-Lorena (1755 Austria – 1793 Franța) – Arhiducesă de Austria, s-a căsătorit cu viitorul rege Ludovic al XVI al Franței și a fost ghilotinată în timpul revoluției franceze, după soțul ei.

**Voisenon = Claude-Henri de Fusee, abate de Voisenon (1708-1775) – Scriitor francez, prieten cu filozoful Voltaire, academician din 1762, apropiat de diverse persoane de la curtea regelui Ludovic XV.

***Afacerea Colierului – Scandal de moravuri care a avu loc în 1780 la curtea regelui francez Ludovic XVI și care a afectat reputația reginei Maria-Antoaneta, fapt ce a contribuit în opinia unor istorici la izbucnirea revoluției în 1789.

****Mirabeau-Tonneau = Andre, viconte de Mirabeau, supranumit Tonneau / Butoiul (1754 Franța – 1792 Germania) – Scriitor și jurnalist, a susținut monarhia în timpul revoluției, fapt pentru care l-a adus în situația de a emigra.

*****Nerciat = Andre de Nerciat (1739 Franța – 1800 Italia) – Romancier libertin.

******Pavel I (1754-1801) – Țar al Rusiei în anii 1796-1801, fiu și successor al împărătesei Ecaterina cea Mare, a fost asasinat în urma unui complot de curte, succedându-i fiul său, Alexandru I.
******* R. Alexe, Greața, 23 iunie 2007 (http://www.bookblog.ro/integrala-de-autor/greata-2/)

Comoara ascunsă din magazie. "Ar putea valora 100 de milioane de dolari, dar nu putem să-l păstrăm"

ȘTIRILE PROTV, București, 18 august 2012 

Geniul fără autoportret și-ar fi ascuns chipul în Cina cea de Taină. Noua teorie despre Da Vinci

ȘTIRILE PROTV, București, 17 august 2012

Migrația de la sat la oraș în Anglia în secolul XIX (HARDY 1891)

<
(...)
Veni și luna aprilie și ajunul Bunei-Vestiri după stil vechi.Printre țărani domnea o mare agitație, care se isca în acel moment al anului, căci Buna-Vestire era ziua termenelor; atunci urmau să intre în vigoare învoielile pentru munca la cîmp din anul în curs, învoieli care fuseseră făcute de ziua Întîmpinării Domnului. Lucrătorii – sau „oamenii muncitori”, după cum își spuneau ei înșiși înainte ca termenul de „lucrător” să fi fost introdus din afară – care nu mai voiau să rămînă la ferma unde munciseră pînă atunci, se duceau să caute de lucru în altă parte.

Migrațiunile anuale de la o fermă la alta luaseră mari proporții prin locurile acelea. Pe vremea cînd mama lui Tess era copil, majoritatea țăranilor de la Marlott rămîneau toată viața la aceeași fermă, unde-și avuseseră căminul părinții și bunicii lor; dar în ultima vreme, tendința de a-și schimba locul crescuse simțitor printer țărani. Pentru familiile de oameni tineri, asta însemna o schimbare plăcută și uneori chiar un avantaj. Un loc care, pentru unii, era asemenea Egiptului (1), apărea altora, care-l priveau de la distanță, ca un pămînt al făgăduinței, dar cînd veneau mai aproape, locul se dovedea a fi însă la fel de vitreg. Și așa, se tot mutau de colo, colo.

Totuși, aceste schimbări din ce în ce mai dese nu erau pricinuite numai de agitația care-i cuprinsese pe țărani. Scăzuse și populația. Pe lîngă muncitorii agricoli, se aflau pe vremuri în sat o pătură socială mai interesantă și mai instruită, care era net superioară celeilalte și din care făcuseră parte și părinții lui Tess; această pătură socială cuprindea pe dulgher, pe fierar, pe cizmar, pe negustorul de mărunțișuri și pe alți lucrători care nu munceau la cîmp; cu alte cuvinte, era o categorie socială care se bucura de o anumită stabilitate de idei și de conduită, datorită faptului că era alcătuită din proprietari pe viață, cum era cazul cu tatăl lui Tess, din cei care căpătaseră pămînt în arendă printr-un act legal sau din mici proprietari de pămînt. Dar se întîmpla foarte rar ca la expirarea contractului acesta să fie prelungit în aceleași condiții; de cele mai multe ori, atunci cînd erau cerute de către fermier pentru lucrătorii lui, casele erau dărîmate. Sătenii care nu luau parte direct la munca cîmpului erau prost văzuți și exilarea unora atrăgea după sine ruinarea anumitor meseriași, care erau astfel nevoiți să-i urmeze pe cei dintîi. Aceste familii care altădată alcătuiseră pătura cea mai reprezentativă a satului și care îi păstraseră tradițiile, trebuiau acum să-și caute adăpost în marile centre. Procesul acesta, pe care statisticienii plini de umor l-au numit „tendința de migrațiune a populației rurale către marile orașe”, este de fapt un proces asemănător cu tendința apei de a urca la deal, cînd e împinsă de un motor.

NOTĂ TRADUCĂTOR

(1) Aluzie la fuga evreilor din robia egipteană.
(...)
>

SURSA

Thomas Hardy, Tess d’Urberville*, trad. E. Cincea și C. Ralea, editurile Universul & Calistrat Hogaș, București, 1992, pp. 400-401

NOTĂ M. T.
* Cristina Stancu, Tess d’Urberville sau tortura prejudecăţilor, 9 septembrie 2013 (http://www.bookblog.ro/recenzie/tess-durberville-sau-tortura-prejudecatilor/)

Un mister vechi de 2.000 de ani. Experții, surprinși de ce au descoperit într-o mlaștină din Europa

ȘTIRILE PROTV, București, 16 august 2012

Viața înainte de Photoshop. Cum erau trucate imaginile, încă de la inventarea fotografiei

ȘTIRILE PROTV, București, 16 august 2012

Originile normande ale unor familii nobiliare engleze decăzute (HARDY 1891)

<
- (…) De fapt ți-am spus sir John din pricina unor descoperiri pe care le-am făcut de curînd, pe cînd cercetam genealogiile familiilor de pe meleagurile astea ca să întocmesc o nouă istorie a comitatului. Sînt pastorul Tringham din Stagfoot Lane, specialist în antichități. Dar ia spune-mi, Durbeyfield, nu știai că ești urmaș direct din vechea familie a cavalerilor d’Urberville, ce se trag din Sir Pagan d’Urberville, renumitul cavaler care, așa cum reiese din arhivele mănăstirii Battle, a venit din Normandia cu Wilhelm Cuceritorul (1)?

-Zău dacă am auzit vreodată de una ca asta, părinte.

-Și totuși așa e… Ia ridică puțin bărbia să-ți văd mai bine profilul… Da, da… nasul… și bărbia familiei d’Urberville … puțin degenerate, ce-i drept. Străbunul dumitale, sir John, a fost unul dintre cei 12 cavaleri care au luptat alături de seniorul normand d’Estremavilla la cucerirea comitatului Glamorganshire. Ramuri ale familiei dumitale au avut castele răspândite prin mai toată regiunea. Numele lor sînt consemnate în codicele tezaurului de pe vremea regelui Ștefan (2). Unul dintre strămoșii dumitale din timpul regelui Ioan (3), de bogat ce era, a dăruit cavalerilor Ospitalieri (4) un întreg domeniu, ca să nu-ți mai spun că în timpul domniei lui Eduard al II lea (5) strămoșul dumitale Briand a fost chemat la Westminter să ia parte la marele consiliu. Ați decăzut puțin în timpul lui Oliver Cromwell (1), dar fără urmări serioase, iar sub domnia lui Carol al II lea (2) ați fost făcuți cavaleri ai ordinului „Stejarul Regal” ca răsplată că l-ați slujit cu credință pe rege... Da, da, au existat generații întregi de sir John în familia dumitale și dacă titlul de cavaler s-ar moșteni, așa cum se moștenește cel de baronet, cînd bărbații erau cavaleri din tată în fiu, dumneata ai fi acum sir John.

-Nu mai spune!

-Da, da! Cu alte cuvinte, încheie plin de convingere pastorul, bătându-se cu cravașa peste picior, aproape că-n toată Anglia nu mai există familie ca a dumitale.

-Să fiu al naibii dacă-mi vine să dau crezare urechilor... spuse Durbeyfield. Și eu care-n totți anii ăștia am umblat de colo-colo, de parcă aș fi  fost cel mai prăpădit om din toată parohia... Și de cînd le știi pe toate astea, părinte Tringham?

Pastorul îi spuse că, după cîte știa el, lumea cam uitase de lucrurile astea și oamenii de prin partea locului abia dacă-și aminteau de ele. El însuși – povestea pastorul – își începu cercetările în primăvara trecută. Într-o zi, pe vremea cînd studia evoluția familiei d’Urberville, trecuse pe lîngă precupeț și observase că pe trăsurica lui era scris numele de Durbeyfield. Asta îl hotărî pe pastor să facă cercetări în legătură cu tatăl și bunicul acestuia. După un timp nu mai avu nici o îndoială… totul era limpede.

-La început, spuse pastorul, eram hotărît să nu te necăjesc cu asemenea vești care nu-ți folosesc la nimic, dar pornirile sînt uneori mai puternice decît judecata, și pe urmă m-am gîndit că poate știi ceva.

-Drept să-ți spun, mi-a ajuns mie la urechi de cîteva ori că înainte de a se fi statornicit la Blackmoor, neamurile mele ar fi cunoscut și zile mai bune. Dar nu m-am sinchisit. Mi-am zis că pesemne avusesem odată doi cai în loc de unul, cît avem acum. E-adevărat că am acasă o lingură veche de argint și o pecete de-aia veche, dar Doamne iartă-mă ce poți face cu o lingură și o pecete? Și cînd te gândești că tot timpul eu și nobilii ăștia d’Urberville eram de-același neam. De fapt auzisem eu că străbunicul avea o taină și că nu-i plăcea să spună de unde se trage. Dar, dacă-i vorba pe-așa, ia zi, părinte, unde se află sălașul nostru acum? Adică unde locuim noi, familia d’Urberville?

-Nicăieri. Ca familie seniorială, familia d’Urberville s-a stins.

-Asta-i rău!

-Deh! … S-a stins adică ceea ce mincinoasele cronici de familie numesc linia bărbătească… adică s-a degenerate, s-a pierdut.

-Bine, dar atunci unde suntem îngropați?

-La Kingsbere-sub-Greenhill. Acolo vă odihniți,așezați rînduri, rînduri. Acolo… sub arcade, în cavouri, sub baldachinele de marmură de Purbeck, pe care sînt săpate emblemele familiei.

-Dar castelele și domeniile neamurilor mele unde sînt?

-Nu mai aveți nici castele, nici domenii.

-Aaa! Și nici pămînturi?

-Nici. Cu toate că odinioară nu vă puteați plînge, ba dimpotrivă. După cum ți-am mai spus, familia dumitale avea multe ramuri. Aveați în acest comitat o reședință la Kingsbere, alta la Shelton, o alta la Millpond, una la Lullstead, și încă una la Wellbridge.

-Și toate astea n-or să mai fie niciodată ale noastre?

-Asta n-aș putea să-ți spun!

-Și dumneata ce zici să fac, domnule pastor? îl întrebă Durbeyfiled după un timp.

--Păi, nimic! Nimic decît să te împaci cu gîndul că „și cei mai puternici se prăbușesc”. De altfel ce ți-am povestit eu poate fi de folos doar istoricilor și genealogilor locali – și asta încă nu cine știe ce – că doar mai există printre sătenii noștri din comitat destule familii aproape tot atît de strălucite ca a dumitale.

NOTE TRADUCĂTOR

(1)Wilhelm I Cuceritorul (1027-1087) – duce de Normandia și rege al Angliei între 1066-1087. În 1066 cu ajutorul unor oști de normanzi și francezi, el a cucerit Anglia, sfărîmînd cu cruzime rezistența populației locale.

(2)Ștefan de Blois = Rege al Angliei între 1135 și 1145.

(3)Ioan  fără de Țară (1167-1216) = Rege al Angliei între 1199 și 1216.

(4)Ordin religios cu caracter militar, ai cărui membri se numeau de fapt „Cavaleri ai Sf. Ioan din Ierusalim” și erau cunoscuți sub numele de „Ospitalieri”, ordinul fiind înființat într-un spital din Ierusalim (anul 1048).

(5)Rege al Angliei între 1307 și 1327.

(1)Oliver Cromwell (1599-1658) – fruntaș al revoluției burgheze din Anglia seciolului XVII, conducătorul independenților – partidul burgheziei commercial-industriale mijlocii și al nobilimii mijlocii îmburghezite.

(2)Rege al Angliei între 1660 și 1685.

(...)
>

SURSA

Thomas Hardy, Tess d’Urberville*, trad. E. Cincea & C. Ralea, editurile Universul & Calistrat Hogaș, București, 1992, pp. 6-8.

NOTĂ M. T.
* Cristina Stancu, Tess d’Urberville sau tortura prejudecăţilor, 9 septembrie 2013 (http://www.bookblog.ro/recenzie/tess-durberville-sau-tortura-prejudecatilor/)

40 de ani pe planeta Marte. Cum a început marea aventură a explorării Planetei Roșii

ȘTIRILE PROTV, București, 14 august 2012

Descoperirea ce ar putea rescrie istoria unei civilizații. Piramidele pierdute din Egipt

ȘTIRILE PROTV, București, 14 august 2012

Julia Child, omul care a revoluționat felul în care gătim acasă

FOOD STORY, București, 13 august 2012

Atletul care a băut prea multă Coca-Cola. Efectele dramatice ale unui experiment de acum 100 de ani

ȘTIRILE PROTV, București, 12 august 2012

UMOR - fabulistul grec antic Esop

Unei femei guralive fabulistul grec Esop (620 î.H. - 560 î.H.) îi spuse:
- Mă adresez ție și prin tine tuturor suratelor tale. Să-ți amintești în orice ocazie că natura ți-a dat două urechi și numai o singura gură ca să poți asculta mai mult și vorbi mai puțin.


SURSA
Gh. Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, REBUS, București, 2013

Ziua Marinei Române - 15 august 1902

<Probabil că nu puțini sunt aceia care nu cunosc trecutul orașului dobrogean Constanța și al însemnătății, din punct de vedere marinăresc, al zilei de 15 august.
Ziua Marinei a fost celebrată, pentru prima oară, pe 15 august 1902, la bordul crucișătorului „Elisabeta”. La eveniment a luat parte și ministrul de război Dimitrie A. Sturzda. În aceeași seară a urmat un banchet și serbarea marinărească propriu-zisă. Primarul Constanței de atunci, Cristea Georgescu, din dorința de a atrage cât mai mulți turiști pe litoral, a decis ca la 15 august, odată cu sărbătorirea „patroanei” Marinei, Sfânta Maria, să se organizeze, atât pe apă, cât și pe uscat, serbări demne de orașul dobrogean.
Un an mai târziu, la 15 august 1903, la regate au participat și bărcile vasului de război rus Psezuape, aflat în vizită în portul Constanța.
De la an la an, serbările au sporit în amploare și semnificații.>

SURSA
Andreea Iliescu, „Litoral”, Constanța, 10-16 august 2012, p. 4.

Tradiții de Sfânta Maria păstrate din strămoși (LITORAL 2012)

<Sfânta Maria este una dintre cele mai importante sărbători creștine de peste an. Pregătită printr-un post de două săptămâni, sărbătoarea Sfintei Marii este așteptată și sărbătorită de toată lumea. Iată câteva obiceiuri și tradiții păstrate peste timp:

• În dimineața sărbătorii, creștinii, mai cu seamă femeile, merg la biserică cu fructe (prune, struguri) și cu faguri de miere, pe care le slujesc și le împart de sufletul celor trecuți în neființă. Se pot face și alte pomeni, se merge la cimitir și se tămâiază mormintele, pentru amintirea celor adormiți.
• O altă tradiție este ca în această zi să se culeagă unele flori și să se pună la icoana Preacuratei, pentru că așa ar deveni bune de leac. Unele femei le mai folosesc și la descântece.
• În casele cu fete necăsătorite, icoana Fecioarei se spală cu flori de busuioc, pentru ca fetele să aibă noroc cu un flăcău cumsecade, harnic și drăgăstos.
• Tot acum se culege năvalnicul, o plantă care crește în locuri ascunse din păduri, iar cei în vârstă, știind mai bine aceste locuri, o culeg și le-o dăruiesc fetelor tinere, ca să aibă parte de un soț cum se cuvine.
• În anumite zone rurale se întocmesc pândarii (cei care păzesc viile) și se mai iau unele măsuri „magice” prin care „se leagă” ciocul păsărilor ca să nu prăpădească strugurii.
• În ziua de 15 august, ușa de la gospodărie trebuie să fie lăsată deschisă înainte de răsăritul soarelui, astfel încât Fecioara Maria să poată intra dacă îți dorește, dăruind noroc și alinare celor din casă.
• Superstițiile mai zic că, dacă de Sfânta Marie înfloresc trandafirii, atunci toamna va fi lungă.
• Însă dacă unele lucruri sunt doar pentru respectarea tradiției, aflați că în această zi anumite lucruri sunt total interzise. Astfel, nu este bine ca fetele să se tundă sau să arunce părul la gunoi, pentru că fapta va atrage tristețea și lacrimile Maicii Domnului. De asemenea este interzis să mergi înapoi sau să te întorci din drum, este interzis să aprindeți focuri, atât afară, cât și în casă. Acest lucuru va atrage boala și nenorocul. Bărbații nu au voie să-și dea jos căciula. Începând cu 15 august, nimeni nu mai are voie să se scalde în ape curgătoare.
• Tot în ziua de Sântâmarie se sărbătorește și Ziua Marinei, întrucât Maica Domnului este considerată preasfântă protectoare a „lupilor de mare”.>

SURSA

Andreea Iliescu, Tradiții de Sfânta Maria păstrate din strămoși, ”Litoral”, Constanța, 10-16 august 2012.

CUGETARE - iubire / V. Ghica (1940 Galați -)

- În iubire și în artă se află bibliografia marilor noastre speranțe.

- Căsătorindu-se, o femeie frumoasă schimbă puzderia de admiratori pe un singur critic.

- Don Juan a aplicat tactica sufletelor pârjolite.

- Sunt bărbați care se îndrăgostesc de soțiile prietenilor pentru că la ale dușmanilor nu prea au cum să ajungă.

- Dragostea este într-adevăr oarbă... dar căsătoria îi redă vederea.

- Divorțează bărbații care ajung la concluzia că e mai bine să-i duci dorul decât să te zăpăcească grija.

- În afara căsniciei dragostea bărbaților este tarifată. Acasă scapă doar cu mici atenții: bijuterii, blănuri, mașini etc.

- Există destui bărbați inocenți care sunt siguri că pe ei nu-i înșeală decât memoria.

SURSA

Vasile Ghica, Aforismele iubirii, REBUS, București, august 2012

Laurențiu Dologa,Oscar, motanul care a scufundat trei nave de război - Documentar

ZIARE.COM, București, 6 august 2012