Extrema dreaptă versus extrema stângă în secolul XX (CHIOVEANU 2003)

Mihai Chioveanu, Secolul XX - secolul extremelor?, „Sfera Politicii”, București, nr. 102-103, 2003, p. 67-

Puși în situația de a da un prim verdict asupra naturii secolului XX, nu puțini intelectuali au spus că acesta reprezintă, în primul rând, „o epocă a extremelor” (1). Alții au optat pentru formula „secolul totalitarismelor” (2) sau pentru cea a „secolului lagărelor” (3). Ironie a sorții, secolul abia încheiat riscă să rămână în istorie drept secolul comunismului și fascismului. Spun ironie a sorții pentru că astfel de judecăți de valoare din final par o încununare a eforturilor subtanțiale făcute atât de comuniști, cât și de fasciști, pentru a-și lăsa amprenta asupra acestui secol.

Desigur, atât comuniștii, cât și fasciștii, și-au dorit și imaginat o valoare pozitivă a sistemului și ideologiei lor „victorioase”, pe care au încercat să o universalizeze și să o impună în detrimentul celeilalte ideologii. Cu toate acestea, atât unii, cât și ceilalți, au reușit doar performanța de a rămâne în istorie și în memoria oamenilor, mai ales în cea a victimelor lor, drept cele mai traumatizante experiențe istorice ale modernității.

După colapsul în 1945, respectiv în 1989, al fascismului și nazismului, respectiv marxism-leninismului, a  celor mai de succes și reprezentative încarnări politice ale acestora, tot ce a mai rămas viu din trecutul fascist - atât în Vest cât și în Est, dar mai ales în Vest - și din cel comunist în Est, mai ales în Est, pentru că acest „rău  al secolului” își găsește cu greu locul în memoria Occidentului - este catastrofa umană absolută. Uciderea, în urma deciziei luate de oameni, a zeci de milioane de semeni pare a șterge cu buretele restul achizițiilor acestui secol al revoluțiilor științifice și tehnologice, al progresului material, al emancipării femeilor și al segregrării rasiale, al sfârșitului colonialismului etc. privită „dinspre partea omului”, sărbătoarea din final este încă umbrită de spectrele trecutului. Rămâne speranța într-un secol XXI mai bun, alimentată permanent de o doză în continuă creștere de wishful thinking, care nu poate elimina scepticismul, starea de neliniște, temerile generate de evenimentele recente, prea recente încă, ale secolului abia încheiat.

Nu știm cum va arăta în final secolul abia început. Astfel încât, singura comparație pe care o putem face pentru a caracteriza la scara istoriei secolul XX, este cea cu veacul anterior. Or, din această perspectivă, rezultatul este catastrofic. Masacrarea sistematică a omului de către om, ingineria sufletelor și trupurilor, negarea condiției umane și colapsul moral înspăimântă și adesea fac extrem de dificilă orientarea individului în istorie și confruntarea cu propria conștiință istorică.

Secolul abia încheiat reprezintă în bună măsură o perioadă de continuă regresie și o negare a standardelor finalului de secol XIX. Parțial, această bulversare a sistemului de valori ar putea explica faptul că nu puțini au fost aceia care au ajuns în diferite momente să „justifice” poziția și politica criminală a fasciștilor prin intermediul repulsiei acestora față de bolșevism. Sau, la polul opus, pe cea a comuniștilor prin repulsia față de fascism. Poate că tot această bulversare ar putea explica și de ce, deși ambele interpretări sunt extrem de eronate și nocive, de ce numai prima dintre ele este respinsă constant, cu argumente sau, unoeri, prin „reacții pavloviene” (4). Asta în timp ce cea de a doua pare a beneficia în continuare, chiar și după 1989, de o surprinzătoare credibilitate (5). Mai mult șio mai tragic, această din urmă „orbire”, caracteristică a stângii academice occidentale, motivată prin intermediul obsesiei față de nazism și al temerii că fascismul ar putea fi disculpat prin intermediul comunismului, maschează o problemă fundamentală ce ține de tarele unei părți a intelectualității secolului XX, dispusă judece totul doar pe baza vechilor loialități politice și axei stânga (bun) - dreapta (rău). Atât de impregnată în gândirea unora este această axă încât, odată prăbușit în 1989 comunismul, „speranța umanității”, unii reprezentanți ai stângii, pentru a se putea totuși orienta în politică și menține un oarecare echilibru, (...)

„O monografie așteptată”

 ?, Lecturi critice. O monografie așteptată, „Tomis”?, Constanța, 2003?, p. 29

Până la apariția monografiei lui Ilie Rad (Aron Pumnul, Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 2002), despre mentorul lui Eminescu - Aron Pumnul - s-au scris câteva studii referitoare mai cu seamă la activitatea lingvistică și concepția filosofică.

Elaborată de-a lungul unui deceniu, cartea prof. univ. Ilie Rad, bazată în primul rând pe cercetări de arhivă (e meritul cercetătorului de a fi descoperit documente noi în arhivele din Viena și Budapesta, la Arhivele Naționale din București, precum și în bibliotecile publice din Alba-Iulia și Blaj), pornește de la următoarea idee - sesizată în prefață de V. Fanache: „Biografia unei personalități dintr-o anumită epocă sintetizează, în unele împrejurări, epoca însăși”.

În Argument, se arată că procedându-se la comentarea scrierilor importante ale lui Aron Pumnul, au fost relevate concepția pedagogică, dublată de cea teologică, subliniindu-se de fiecare dată valențele artistice ale scriiturii. 

Primele capitole ale monografiei prezintă nașterea, copilăria și primii ani de școală ai lui Pumnul, la Odorhei, apoi ca elev de gimnaziu și de liceu, la Blaj, precum și la Liceul Piariștilor din Cluj, student la Universitatea din Viena și profesor de filosofie la Liceul „Sf. Vasile” din Blaj. Dacă primele cinci capitole urmăresc mai ales odiseea spirituală a lui Pumnul, începând cu capitolul al șaselea - În vâltoarea Revoluției de la 1848 - sesizăm și odiseea politică și socială a acestuia. Să remarcăm mai întâi faptul că monografistul surprinde activitatea revoluționară a lui Pumnul în contextul epocii. Apoi, să reținem că se comentează in extenso textul propriu-zis al Proclamației, după ce se va fi menționat că: „Dacă marea majoritate a proclamațiilor din epocă erau niște manifeste politice, textul elaborat de Aron Pumnul urmărea un scop practic, având o finalitate imediată: convocarea unei adunări populare la Blaj...”(p. 92). Nu în ultimul rând, textul Proclamației e analizat și sub aspect stilistic, remarcându-se că aceasta este „concepută în spiritul regulilor clasice ale oratoriei”(p. 96).  

Activitatea jurnalistică a lui Aron Pumnul trebuie corelată cu cea revoluționară. De altfel, cercetările lui I. Rad, la finele capitolului IX către o atare opinie converg: „... fără a fi deosebit de prolific în cei cinci ani de activitate publicistică (...), Aron Pumnul a publicat totuși câteva studii și articole de valoare, care-i definesc concepția lingvistică și ideologică revoluționară” (p. 130).  

Pornind de la ideea că „toți marii oameni de cultură români, care au contribuit la emancipare națională și socială a poporului din care proveneau au avut (...) și preocupări lingvistice”(p. 135) - iar Aron Pumnul a fost unul dintre aceștia - monografistul se oprește în capitolul X asupra ideilor și teoriilor lingvistice ale acestui cărturar. După ce discută de pe poziția filologului sistemul scrierii fonetice propus de Pumnul. I. Rad inserează reacțiile contemporanilor față de teoriile pumniste, cele mai multe ironice. Merită reținută critica exigentă și obiectivă formulată de Maiorescu în cunoscutele studii Despre scrierea limbii române, Limba română în jurnalele  din Austria și Observări polemice, precum și opinia lui Eminescu din articolul O scriere critică (apărut în „Albina”, la Pesta, 1869), în care se explică „nu numai cauzele care l-au dus pe Aron Pumnul la un fonetism exagerat, ci și faptul că teoria sa lingvistică este cronologic vorbind <dreaptă și scuzată>(p. 154).  

Capitolul XI al cărții în discuție este rezervat Lepturariului. Aici, este discutat conținutul fiecărui tom din cele patru câte a realizat Aron Pumnul, menționându-se și ecoul în mediile didactice, literare și culturale - de la părerea lui Al. Hurmuzachi (consemnată într-un articol publicat în „Foaia Soțietății”), pentru care Lepturariul este „un adevărat tezaur național”(p. 168), până la osândirea formulată de T. Cipariu și rezervele lui Maiorescu. În ciuda vizibilelor minusuri ale acestei cărți a lui Pumnul, concluziile la care ajunge I. Rad sunt juste: „Lepturariul (...) constituie, cronologic, vorbind, prima istorie a literaturii române, incluzând texte ale unor scriitori culți din toate provinciile locuite de români, creații populare, scrieri vechi și literatură bisericească”(p. 171) s. n.

Capitolul Ctitor al bibliotecii învățăceilor români gimnaziaști din Cernăuți ar fi trebuit să stea în prelungirea celui despre Concepția pedagogică. În primul, se discută despre organizarea și funcționarea bibliotecii, necesitate îmbogățirii fondului de carte (susținută, pe bună dreptate, de către Aron Pumnul), ca și despre conținutul și importanța bibliotecii. Concepția pedagogică a lui Aron Pumnul, detectabilă din studii Viața năciunei rumâne și Neatârnarea limbei românești, vădește influența lui J. J. Rousseau, în ceea ce privește „înțelegerea adecvată a vârstei infantile” (p. 212), ca și necesitatea „unui învățământ formativ”(p. 212). De altfel, studiile amintite mai sus constituie baza exemplificării artei scriitoricești a lui Aron Pumnul, ilustrându-se, cu citate elocvente, interogația și exclamația retorică, procedeul comparației, ca și arta dialogului, care transpare și din studiul  Convorbire între un tată și între fiul lui asupra limbei și literelor românești. 

„SSI se opune ocupației” (ZIDARU 2003)

 Marian Zidaru, SSI se opune ocupației - ?, ?, Ovidius University Press, Constanța, 2003

(...)

Celălalt agent trimis la Constanța a fost Demetrian Gheorghe, conspirat Dorogan. Acest agent făcea parte din Agentura I a Secției II Contrainformații. El declară că în ziua de 17 noiembrie i s-a ordonat de către șeful său direct Victor Ionescu să se prezinte în biroul lui Traian Borcescu din strada Ionescu Gion. Acolo se mai aflau agentul principal Constantin Calafeteanu, împreună cu 3-4 agenți. Șeful secției, Traian Borcescu, le-a explicat că scopul misiunii era deplasarea în diferite localități din Moldova și Dobrogea pentru a culege informații despre trupele sovietice ce se aflau în trecere prin țară (natura lor, dotare etc), despre starea de spirit a populației în legătură cu evenimentele din acea perioadă, din cine sunt formate autoritățile locale, dacă se făceau deportări de oameni politici, situația însămânțărilor etc. De asemenea, de a culege informații despre PCR și a celorlalte organizații pro-comuniste. Borcescu a citit instrucțiuni ce cuprindeau 14 puncte ce trebuiau urmărite de agenți în timpul misiunii. Agenții erau obligați să memoreze aceste instrucțiuni. Nu le era permis să ia cu ei nimic scris. După terminarea instructajului, agenții au primit cele două legitimații de acoperire de la ziarul „Universul” și Misiunea Militară Americană. Borcescu i-a avertizat că legitimația de la „Universul” putea fi folosită în toate situațiile, în timp ce legitimația americană se folosea numai în situații deosebite. Demetrian a primit de la Borcescu 100.000 de lei. După instructaj, Demetrian a raportat lui Ionescu despre misiune și a început pregătirile pentru executarea ei. A doua zi a plecat la Constanța, unde părinții săi aveau o casă. În casă locuia un chiriaș pe nume Ovezea, pe care Demetrian l-a rugat să-i pună la dispoziție o cameră. La Constanța a stat 6 zile, timp în care a luat legătura cu persoane cunoscute din oraș de la care a cules informații. A mers în piață și a stat de vorbă cu țăranii care vindeau legume, de la care a cules informații despre situația însămânțărilor, starea de spirit a țărănimii în legătură cu evenimentele. Demetrian a cules informații despre trupele sovietice care treceau prin Constanța (natura, dotare, dacă staționau sau erau în trecere etc), precum și informații despre activitatea PCR și a organizațiilor pro-comuniste. A mai cules informații despre culoarea politică a autorităților locale și despre deportările de oameni politici.

După ce a cules informațiile s-a înapoiat la București, a întocmit un raport informativ scris, pe care l-a predat personal lt. col. Borcescu. Odată cu raportul, au fost predate cele două legitimații de acoperire (...).

Festivalul Național al Teatrelor de Revistă la Constanța (DUNĂREANU 2002)

 Ovidiu Dunăreanu, „Tomis”, 2002

Ediția a 7 a a Festivalul Național al Teatrelor de Revistă din România, organizată la Constanța de Teatrul „Fantasio”, a inclus în program și tradiționalul „Colocviu” asupra problemelor stringente ale revistei. Reuniunile din anii trecuți au pus în discuție calitatea textului și muzicii spectacolului de revistă, manageriatului unui teatru de acest profil în condițiile economiei de piață și ale tranziției, valoarea montărilor prezentate în concurs, regia și coregrafia spectacolului de revistă.

Colocviul a avut ca subiect „Teatrul de revistă și publicul său”, criza prin care trece această relație ca o reflectare fidelă a aceleia prin care trec astăzi economia și societatea românească și consecințele ei multiple asupra evoluției culturii și dramaturgiei naționale. Au fost prezenți la dialog personalități ale revistei contemporane - actori, regizori, muzicieni, scenografi, coregrafi, directori - și scriitori, ziariști, cronicari de teatru: Draga Olteanu Matei - președinta juriului, Geo Saizescu - decanul Facultății de Arte „Hyperion”, Alexandru Arșinel - directorul Teatrului „Constantin Tănase”, Aurel Storin - secretar literar al Teatrului „Constantin Tănase”, Lucian Sabados - directorul Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești, Mihai Sorin Vasilescu - directorul Teatrului „Fantasio”, Anton Tauf - directorul Teatrului Dramatic din Baia Mare, Florin Melinte - directorul Teatrului Muzical „Nicolae Leonard” din Galați, Cornel Udrea - scriitor, Carmen Chihaia - cronicar dramatic revista „Teatru Azi”, Jean Badea - secretar literar al Teatrului „Fantasio”, Doru Mareș - scriitor, reprezentantul Ministerului Culturii, Constantin Paraschivescu - cronicar dramatic revista „Scena”, Mariana Criș - revista „Rampa”, Gabriela Măgirescu - cotidianul „Curentul” și alții. O parte din părerile, frământările, gândurile, întrebările, îngrijorările, soluțiile și avertismentele exprimate de participanți - privind starea  revistei și comediei românești - se regăsesc în mare măsură sintetizate în mărturisirile pe care le publicăm mai jos.

Civismul la Timișoara și Cluj-Napoca (MARIN 2002)

F. Marin, Between Words and Reality. Victor Neumann - un politician al istoriei, „Tomis”, Constanța, decembrie 2002, p.80.

Volumul Between Words and Reality semnat de Victor Neumann aduce o nouă perspectivă în cercetarea istorică privind marile epoci și evenimentele reper din punctul de vedere al minorității, fie că e vorba de o minoritate etnică și/sau religioasă, fie că este vorba de o minoritate a elitelor intelectuale timișorene, care au făcut posibilă prezervarea unui set de valori interbelice, fundamentale în definirea unui spirit liber.

(...)

Cel de-al doilea capitol, Civic Culture in Banat and Transilvania. The Role of Timișoara in the 1989 Transformation of Romanian Political Order este o odă Timișoarei, model cultural central european. Dimensiunea care distinge Timișoara de restul orașelor românești este, în accepțiunea lui Neumann, civismul. Trebuie subliniat  faptul că nu numai Timișoara a întreținut o maximă deschidere către vest, a încercat sincronizarea permanentă cu Europa, a respins sistemul totalitar, a resimțit necesitatea schimbărilor profunde; interesul declarat al autorului face ca poziția dominantă, reperul chiar cu sensul de axis mundi, să revină Timișoarei. În capitolul următor, deși se anunță discutarea schimbărilor politice la nivel național, comentariul vizează germenii schimbărilor ulterioare așa cum s-au promovat de cei doi poli de putere care își vor disputa întâietatea: leit-motivul Timișoara - focarul inițiativelor - și București, centrul decizional, politic, legislativ, acaparator al marilor desfășurări de protest post decembriste, loc într-o geografie culturală balcanică.

Învățământul universitar clujean face obiectul studiului Civic Education and Human Rights in Romania ca exemplu intercultural perfectibil. Premisele istorice și filosofice ale fenomenului sunt invocate pentru a asigura un cadru larg teoretic unei probleme atât de aplicate. Din simpla enumerare a atribuțiilor Ministerului Educației în conformitate cu legea învățământului din 1995 rezultă centralismul sistemului în detrimentul unei autonomii funcționale care să se manifeste și prin inserarea elementelor de specificitate zonală, de identitate minoritară în sistemele de învățământ, eludând dreptul menționat în constituție de a conserva și a exprima identitatea. Propunerile pe care le face Neumann ar trebui cunoscute și în alte  spații de interferențe culturale și religioase, cum ar fi Dobrogea, fără a ajunge însă la discriminări pozitive. Astfel privite lucrurile, concluzia că rolul Învățământului din perspectivă multiculturală ar trebui să crească prin promovarea unei autentice toleranțe în soluționarea exceselor naționaliste se impune. Restrângerea la un singur caz - Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj - are însă neajunsul de a avea tentația generalizării unei soluții ce pare viabilă local, dar inacceptabilă altundeva. În încheierea capitolului, zonele de frontieră sunt caracterizate drept zone ale dialogului intercultural, cât și ale dialogului transnațional. Documentele anexate alcătuiesc un tablou complet al structurilor instituționalizate, al ponderii celor care fac apel la ele din cadrul fiecărei minorități, pe de o parte, din cadrul minorităților în raport cu majoritatea. Relevanța lor cantitativă nu trebuie transferată axiologic și pentru preîntâmpina o asemenea interpretare s-a asigurat așezând pe prima poziție cifrele de la recensământul din 1992.

(...)

Neumann propune un incitant studiu care s-ar putea înscrie într-o serie de promovare a realităților românești cu complexitatea specifică spațiilor de acumulare a tensiunilor, dar și de rezistență a valorilor, de supraviețuire a ceea  ce poate fi considerat un handicap (vezi poziția geopolitică a teritoriilor românești de-a lungul istoriei), dar și a încercării de a recupera către normalitate o nouă perspectivă care să echivaleze cu o privire mai obiectivă  către sine. Fără a avea o miză imagologică, cartea construiește o imagine model pentru un spațiu real, invitând la alte replici regionale la fel de achizitiv formulate.

„Anul Caragiale” („TOMIS” 2002)

 ***, Anul Caragiale, „Tomis”, Constanța, noiembrie 2002

La Mangalia s-a înființat de curând, din inițiativa doamnelor Luiza Calaidjoglu, Ana Maria Bucur, Monica Szekely, Ana Oleniuc, Jeni Petrache, Ioana Pescaru, ONG-ul „Lamaji Sana”, care are scop principal „educația” sub toate aspectele. Prima manifestare a acestei organizații a fost sesiunea de comunicări Nenea Iancu, contemporanul nostru, înscrisă în anul UNESCO - I. L. Caragiale și prilejuită de împlinirea a 150 de ani de la nașterea marelui dramaturg. Invitatul de onoare, prof. dr. doc. Ștefan Cazimir, a vorbit în stilu-i inconfundabil despre actualitatea lui Caragiale.

„Observație și realism” (APOSTOLEANU 2002)

 Corina Apostoleanu, Scriitori la Tomis. Observație și realism, „Tomis”, Constanța, nov. 2002, p. 32

Victor Loghin, medic și scriitor constănțean, aduce în atenția iubitorilor de lectură volumul de proze scurte Puzzle, mult diferit de ceea ce scrisese anterior, romanul Dedublarea de exemplu. Cartea se află în zona filosofiei Zen și aceasta cere lectorului să se familiarizeze cu un mod de gândire mai puțin cunoscut și exersat la noi.

Existența umană se dovedește a fi ea însăși un puzzle (o povestire chiar așa se numește), pe care fiecare individ reușește mai mult sau mai puțin să-l descifreze sau să-l „rezolve”, operație nu tocmai lesne de îndeplinit.

Cele peste douăzeci de proze scurte - având ca subtitluri concepte Zen - caută un posibil răspuns la tot atâtea situații și o ierarhizare a lor este foarte dificilă.

La prima vedere, V. Loghin este un anticalofil; cititorul atent descoperă cu totul altceva: tonul frust este adesea îmblânzit de un vocabular bine temperat și abil mânuit scriitoricește. Proza are o curgere intrinsecă, o mixtură de stil oral și discurs intelectual.

Multe dintre personaje se află în momente de cumpănă, de bilanț, de conștientizare a parcurgerii vieții în mod mecanic, practic trecând pe lângă, și nu trăind-o în toate fibrele sale. Extincția, neantul, ca o amenințare clipă de clipă obligă la o trezire bruscă a individului. Așa se întâmplă în Etajul de sus.

Tulburătoarea opunere între viața care își cere vehement dreptul și moartea care, la rându-i, își ia nemilosul  tain o întâlnim și în Trecerea, Theo și Tea, legendarii Philemon și Baucis sau Parastasul, aceasta din urmă proză o foarte expresivă „punere în scenă” amintind sofisticatele descrieri călinesciene.

O altă categorie accentuează ironic neplăcerile vieții cotidiene. Gelozie este cea care animă povestirile Buchetul de flori și Paftaua. Dizidentul este reconstituirea unei existențe, pornind de la momentele politice tulburi ale anilor de după cel de al doilea război mondial și instalarea comunismului la noi.

În Cantonul, Marea Monotonie devine lege într-o existență dominată de nimicul absolut și anularea speranței.

În Finit coronat opus, K., proaspăt pensionat de banca la care a lucrat o viață întreagă, ține să-și organizeze permanenta duminică a existenței după aceleași legi de fier care i-au guvernat timpul lucrativ. Singura abatere de la regulă: relația amoroasă cu d-ra R., o funcționară a băncii; evenimentele se petrec după ce încetaseră a mai fi colegi. Singură, d-ra R. îl susține continuu, îi reorganizează existența, îl îndeamnă să-și abandoneze fixismele. Plecarea la munte este mai mult decât un concediu banal: înseamnă o libertate care îi permite ca după un număr incredibil de ani să trăiască adevărat.

Cu Puzzle, V. Loghin demonstrează o forță a observației și realism benefic  prozei scurte, mai cu seamă când acesta explorează viața în fibrele sale intime. P. este ridicat în miez de noapte, anchetat și bătut, cerându-i-se detalii despre manifestele pe care se presupune că le ascunde. Într-o bună zi se recunoaște eroarea și P. este eliberat. El își urmează cursul vieții cât se poate de normal. Revoluția din 1989 l-a găsit „într-o funcție bine plătită și nu lipsită de poziție socială rezonabilă”. Zilele petrecute mai demult în arest i-au „folosit” în a-și construi o aură de „dizident” unanim recunoscut și cu apariții în media foarte numeroase. Zvonul că ar fi colaborat la un moment dat cu cei care i-au fost cândva torționari nu mai poate dărâma piedestalul pe care P. este deja solid instalat.

120 de ani de la nașterea geografului C. Brătescu (VLADIMIROV 2002)

 Olimpiu Vladimirov, Constantin Brătescu - 120, „Tomis”, Constanța, noiembrie 2002, p. 70.

Fiu al învățătorului Ioan Brătescu, originar din Brăteștii Romanului, și al Caliopiei Ecaterina Caranfil, viitorul geograf român de reputație europeană Constantin Brătescu s-a născut la 30 septembrie 1882, în acea provincie a României care, privită pe hartă, „se arată ca o peninsulă adânc intrată în hotarul rotund al țării noastre”.

La Mineri (Câșla), județul Tulcea, veche așezare românească, a fost în clasele primare elev al propriului tată, iar apoi, la liceul tulcean „Spiru Haret” face parte din a doua serie de absolvenți, în 1901.

La îndemnul profesorului N. Alexandru, se înscrie la Facultatea de Litere (secția clasică) a Universității din București, dar, audiind cursurile marelui geograf Simion Mehedinți și având în memorie și în suflet meleagurile dragi ale copilăriei, se simte atras către geografie. Licențiat în 1906, ajunge asistentul lui S. M. în 1910 și, apreciat pentru seriozitatea și înzestrarea sa, este trimis la universitățile din Leipzig și Berlin, unde va aprofunda studiul etnografiei, antropologiei și zoomorfologiei. La revenirea în țară, este numit profesor de limba română și geografie la Școala Normală din Constanța, unde rămâne până în 1924. În timpul primului război mondial este mobilizat și ajunge la Iași, unde îi va cunoaște pe George Vâlsan și Gh. Munteanu Murgoci.

Doctor în geografie al Universității din București (1922), funcționează din 1024 la catedra de geografie a Universității din Cernăuți până în 1938, când este chemat la catedra de geografie generală și antropogeografie a Universității din București, urmând ilustrului său profesor S. M., ieșit la pensie.

Membru titular al Academiei Române (1935), C. B. se stinge din viață la 23 octombrie 1945, în plină activitate creatoare.

Un lung șir de lucrări științifice (peste 70) mărturisesc o personalitate proeminentă, de reputație națională și internațională, creator de școală geografică, „geograf al Dobrogei”, promotor al geografiei aplicate, al geografiei istorice și umane: „Metoda geografică în cercetările etnografice”, „Profile cuaternare ale Mării Negre”, „Delta Dunării. Geneza și evoluția sa morfologică și cronologică” (teza de doctorat), „Pământul Dobrogei. Clima Dobrogei. Fitogeografia și solurile Dobrogei. Populația Dobrogei”, „Oscilațiile de nivel ale apelor bazinului Mării Negre în cuaternar”, „Criterii pentru determinarea vârstei teraselor cuaternare”.

Vocația sa constructivă în planul culturii l-a făcut să se implice cu pasiune în etnografie, toponimie, istorie veche, folclor, creație poetică, publicistică.

Astfel, înființează și conduce revistele „Arhiva Dobrogei”, „Analele Dobrogei” (împreună cu Constantin Moisil, respectiv Ioan N. Roman) și „Societatea culturală dobrogeană” „pentru a promova studiul științific al trecutului și prezentului Dobrogei”. A fost președinte al „Ligii Culturale” din Constanța și fondator al „Muzeului regional al Dobrogei” (pe care l-a condu în calitate de director) și al Școlii Superioare de Comerț Constanța.

Între atâtea elogii, de validare a unei autorități științifice europene, unele strălucesc asemenea unor medalii înfruntând vremurile: „Putem afirma, fără teamă de eroare, că de la Herodot, părintele istoriei, geografiei și etnografiei, nimeni n-a privit cu mai mult interes și cu mai multă înțelegere ținuturile Dunării de Jos decât geograful și etnograful Constantin Brătescu” (Simion Mehedinți, 1938); „Într-un timp nu prea îndepărtat, razele soarelui și ale lunii vor lumina, pe lângă statuia lui Eminescu, a lui Pârvan și a altor aleși, fruntea turnată în bronz a celui care a fost Constantin Brătescu, pentru ca generațiile care vin să știe că, aici, un om de înaltă valoare spirituală s-a dăruit până la ultima fărâmă de energie pentru cultura Dobrogei și a țării” (Gr. Sălceanu, 1970); „Geograf al Dobrogei, Constantin Brătescu, până azi nedepășit de nimeni” (Vintilă Mihăilescu, 1970).

Dacă mai avem nevoie de modele întru comportament civic și profesional (și cu siguranță avem) într-un mileniu al informațiilor debordante și al globalizării, spiritul brătescian se numără printre cele mai notabile proiectări în național.

Un paparazzo al literaturii dobrogene (ROȘIORU 2002)

 Mădălin Roșioru, Un paparazzo al literaturii dobrogene, „Tomis”, 2002

Pe holurile Universității „Ovidius” din Constanța poate fi văzut, întotdeauna împovărat de un teanc de cărți sau reviste și cu o eleganță vestimentară neapărat vetustă, un omuleț cu sprâncenele în permanență ridicate, ca o perpetuă uimire existențială, scuturat periodic de un tic nervos al umerilor și al gâtului, semn sigur că, pradă numeroaselor și ambițioaselor sale proiecte, se află în chinurile unei combustii intelectuale ieșite din comun. Oltean până în măduva oaselor, în ciuda aparenței sale sfieli, gata să se bată ca un leu paraleu pentru un cuvânt sau un semn tipografic purtător al unei înalte spiritualități, justițiar incurabil cu propensiuni de supererou cultural și cu un orgoliu pe măsura acestora, conferențiarul Ștefan Cucu, tandru poet, cultivator de sonuri clasice, caligrafiate atent, cărturărește, tocmai a publicat la editura constănțeană Ex Ponto, o carte de Portete Literare, validată mai cu seamă în latura imagistic-evocatoare a unor personalități culturale dobrogene.

Universitarul pe care cu ușurință ni-l putem închipui retras printre tomuri prăfuite, în înălțimile inaccesibile ale unui turn de ivoriu, se dovedește în egală măsură un om al cetății, prin privirea neiertătoare, hiperlucidă, pe care o proiectează asupra spectacolului lumii literare. Portretist remarcabil, de o aciditate neașteptată, subtilă, pasiv insinuată în chiar inima de lână a panegiricului celui mai nesăbuit, autorul nostru semnează o mapă de texte colcăitoare de „șopârle”, alegând un procedeu extrem de spectaculos, de toreador, dublat de o candoare tarantiniană, în genul Pulp Fiction: cu o mână te mângâie duios pe creștet și cu cealaltă te înjunghie pe la spate, cu o mișcare sigură, de killer profesionist, zâmbind subțire, oarecum stângaci, nevenindu-i parcă să creadă ce se întâmplă și caracterizând pedant situația, în sine amuzantă, poate chiar grotescă, prin imposibilitatea unei apoftegme formulate demult în limba strămoșilor noștri latini: vae victis...

Cartea se citește cu sentimentul participării la un spectacol sau al colindării printr-un muzeu al figur(anț)ilor de ceară. Personalități și nu tocmai, în devălmășie, cei surprinși în acest volum articulează un tablou (aproape) coerent și complet al vieții culturale dobrogene, realizat în tușe repezi, nervoase, în care privitorul poate ghici zâmbetul amuzat al portretistului, adesea dezvelitor al unui rânjet. Aceste portrete sunt cu adevărat literare în sensul că reușesc să comunice lectorului o nedezmințită plăcere a scriiturii, convertibilă în deliciul lectural comparabil cu acela încercat la parcurgerea unei opere de ficțiune: în acest sens, obiecțiile referitoare la selecția operată de autor își pierde brusc pertinența, în condițiile în care nu poți reproșa unui prozator personajele pe care le introduce de pildă într-un roman, mai la vedere sau mai în fundal, dar fiecare din ele clamându-și cu mai multă sau mai puțină convingere dreptul la existență.

Ni-l putem închipui pe autor ca pe un fotograf de scandal, pândind pe la recepții. Îl vedem la masa de scris, anticipând reacția cutărui portretizat, de stupoare, bucurie, recunoștință, admirație, blocaj neuronal, amuzament ranchiună, sau chiar neputincioasă ură.

Nu vom insista asupra celor care apar în acest album de familie, lăsând intactă bucuria cititorului de a-și redescoperi contemporanii literați. Vom trece, de asemenea, cu vederea comentariile critice, necesarmente discutabile: altul este atuul acestei cărți. Între bârfă subțire și istorie literară, Ștefan Cucu reușește performanța de a da o carte care, înainte de toate, nu te lasă nicidecum indiferent, răscolind pasiuni ierarhice sau de high life caragialesc, dezgropând războinice securi îngropate vremelnic la vreun chiolhan sau parastas literar, arătând inimiciții vechi sau noi și înflăcărând orgolii - dislocând în fond inerții de percepție și dând semnalul reconsiderărilor axiologice de care periodic avem cu toții nevoie.

„Despre globalizare” (SOROS 2002)

 George Soros, Despre globalizare, trad. S. Lupescu (eng. 2002), Polirom/Economie și Societate, Iași, 2000

7 Cuvânt înainte - Daniel Dăianu

13 Prefață la ediția în limba română

15 Prefață 

19 Mulțumiri

21 Introducere - Deficiențele capitalismului global

41 1.Comerțul internațional: Organizația Mondială a Comerțului
48 Drepturile muncii
50 Mediul, sănătatea și securitatea
52 Drepturile de proprietate intelectuală
54 Măsurile cu privire la protejarea investițiilor și anticorupție
56 Concurența și politica fiscală
57 Probleme organizaționale

59 2.Ajutorul internațional: Componenta absentă
69 Taxa Tobin
70 Propunerea privind Drepturile Speciale de Tragere (DST)
72 Explicații cu privire la Drepturile Speciale de Tragere
80 Aspecte de ordin legal
82 Avantajele propunerii

87 3.Reforma structurală: Băncile multilaterale pentru dezvoltare

97 4.Stabilitatea financiară: Fondul Monetar Internațional
103 O foarte succintă istorie a FMI
106 Cum stau lucrurile astăzi
112 Nu există soluții miraculoase
114 Câteva propuneri cu caracter practic

125 Concluzii: Către o Societate Deschisă Globală

147 Apendice: Propunere privind Drepturile Speciale de Tragere (DST)

153 Addenda

155 Finanțarea furnizării bunurilor publice la scară globală. O propunere de reformare și dezvoltare a asistenței internaționale pentru dezvoltare . Cuvântare la Conferința ONU privind Finanțarea Dezvoltării, Monterey, Mexic, 18 martie 2002

159 Conferința de la London Business School, 27 iunie 2002

171 Index