„Periscop” (ROȘCA 1995)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, februarie 1995

*

Cu excepția dlui Romeo Profit, care a publicat în cotidianul „Cuget liber” un articolaș al rubrica „In memoriam”, și acela plasat între informațiile meteo și programul tv, nimeni nu și-a amintit, la Constanța, că au trecut cinci ani de când a plecat dintre noi prozatorul și dramaturgul Eugen Lumezianu, remarcabil talent literar și pedagog de excepție. Este puțin probabil că această amnezie să fi fost generată de anafoarele tranziției sau de recentele probleme create de UDMR...

*

S-au împlinit 101 ani de la nașterea pictorului Lucian Grigorescu, prestigios fiu al municipiului Medgidia. Acest moment aniversar a prilejuit o adevărată sărbătoare culturală, onorată de prezența pictorului Ion Murariu, a istoricului de artă Doina Păuleanu, precum și de cvintetul constănțean „Armonic Brass”, care a susținut un excelent recital de muzică clasică și modernă. Un simpozion omagial, două expoziții de artă plastică, un minirecital al Teatrului Popular și înființarea unei fundații culturale purtând numele marelui artist al penelului, iată doar câteva repere ale program și variat, pentru care organizatorii, avându-i în frunte pe dl. Mircea Pintilie, primarul localității, merită sincere felicitări.

*

În foaierul Teatrului Liric din Constanța, în prezența dlui Gheorghe Mihăieși, președintele Consiliului Județean, a fost lansat primul compact disc înregistrat la Constanța. Între protagoniștii și realizatorii acestui CD menționăm pe cunoscuta soprană Felicia Filip.

*

Galeriile „Amfora” au găzduit a XIV a ediție a Salonului de iarnă al artiștilor plastici, care s-a bucurat de prezența a 34 de expozanți, între care Haralambie Fantaziu, Anca Donici, Paul Teodorescu, Constantin Preda, Gabriela Dima, Radu Crânguș.

*

Gruparea literară „Albatrosul” a decernat premiile literare „Ovidius” pe anul 1994. Un juriu format din scriitorul Arthur Porumboiu, traducătoarea de limbă engleză Daniela Drysdale și publicistul Marian Moise a premiat volumele „Floare albastră”, autor Emilia Dabu, „Aud foșnetul piramidei”, autor Ion Dragomir, versuri, precum și manuscrisele volumelor „13 interviuri”, autor Ovidiu Dunăreanu, publicistică și „Paznicul gerului”, autor Sorin Roșca, versuri.

Un sprijin substanțial la reușita ediției I a acestei inițiative a fost oferit de Biblioteca Județeană Constanța, cotidianul „Cuget liber”, dl. Marian Moise, director adj. al Administrației financiare, precum și de cunoscutele firme constănțene „Dobrogea” SA, „CLASS”, „Romaris” SRL, „Euxin” SA, „Argus” SA și „Blue Lory” SRL, cărora juriul și organizatorii le adresează și pe această cale călduroase mulțumiri.

*

O inițiativă demnă de toată lauda: în superba clădire de pe strada Mihail Kogălniceanu nr. 22, unde fusese amenajată magazia Inspectoratului școlar Constanța, au fost deschise o librărie școlară și o cochetă galerie de artă, cu vânzare, exponatele fiind realizate de elevi și profesori ai Liceului de artă.

*

Ioan T. Ștefan, fost primar al orașului Basarabi, fondatorul revistei și editurii „Metafora”, a debutat editorial cu romanul „Nedumerirea vameșului”, apărut în colecția „Aventuri pe litoral” a editurii pe care o conduce. Lansarea volumului său de debut a fost găzduită, în prezența unui numeros public, de librăria constănțeană „Mihai Eminescu”. Cu acest prilej a fost lansată inițiativa publicării unei Antologii a umorului, având ca autori nume deja consacrate ale umorului din Dobrogea. Vom reveni cu amănunte.

Istoricul zilei de 27 ianuarie („TELEGRAF” 1995)

Emilian Andrei, Vineri, 27 ianuarie 1995 (Gerar), „Telegraf”, Constanța, 27 ianuarie 1995

Clipa de meditație: „Să nu vă întoarceți spre idoli și să nu vă faceți dumnezei lumești” (vechiul Testament - Leviticul)

Calendar Creștin-Ortodox: Aducerea moaștelor sfîntului Ioan Gură de Aur
Calendar Romano-Catolic: Sfîntul Bretanian, episcop de Tomis; Sfînta Angela Merici, fecioară

98 - Tronul Imperiului Roman este ocupat de fiul adoptiv al împăratului Nerva, Ulpius Traian (m. 117)
1752 - Se naște, la Salzburg, compozitorul austriac W. A. Mozart (m. 1791)
1823 - Se naște, la Lilie, compozitorul francez Edouard Lale (m. 1892)
1878 - Artileria română de pe ambele maluri ale Dunării începe bombardarea cetății Vidin.
1901 - Moare, la Milano, compozitorul italian G. Verdi (n. 1813)
1945 - Armatele sovietice eliberează lagărul de la Auschwitz (Polonia), înființat în 1940.
1967 - Se adoptă, de către Adunarea Generală ONU, principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea și folosirea spațiului extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești.
1973 - Se semnează, la Paris, Acordul privind încetarea războiului și restabilirea păcii în Vietnam.

„TOMIS” 1995 înperioada

 Sorin Roșca, „Tomis”, Constanța, ian. 1995

*

„Argos”  SA din Cernavodă, director general Lucian Lazia, a ținut să demonstreze încă din primele zile ale anului 1995, că rămâne unul dintre cei mai apropiați prieteni ai revistei noastre, oferind un sprijin substanțial cu ocazia înființării la Constanța a Filialei Uniunii Scriitorilor din România. Conștient de dificultățile cu care se confruntă presa și instituțiile culturale, directorul Lazia s-a oferit să susțină o inițiativă menită a veni în sprijinul obștii scriitoricești din Dobrogea. Un gest remarcabil și un exemplu de urmat. Revista „Tomis” are la Cernavodă  prieteni adevărați, cărora se cuvine să le aducă public cele mai călduroase mulțumiri!

*

Scriitorul constănțean Ovidiu Dunăreanu a obținut premiul II la proză la cea de a XIV a ediție a Concursului interjudețean de proză scurtă și reportaj literar „Alexandru Odobescu”.

*

Cunoscutul publicist constănțean Al. Mihalcea, corespondent pentru Dobrogea al cotidianului „România liberă”, a debutat editorial cu volumul „Jurnal de ocnă”, apărut la editura bucureșteană Albatros. În numărul viitor al revistei vom reveni cu o amplă cronică având ca subiect această valoroasă apariție editorială.

*

În condiții grafice de excepție au apărut primele două numere ale publicației constănțene „Alianța agricolă”, editată de Direcția pentru agricultură a județului Constanța și Camera de Comerț. Se cuvine semnalat aportul doamnei Mate Kiss Mioara, redactor coordonator, care a conferit revistei o ținută de invidiat.

*

Cercul militar din Constanța a găzduit colocviul „Armata și Biserica în societatea românească. Tradiții și actualitate”, organizat sub egida Statului Major al Marinei Militare și a Direcției pentru Cultură a Armatei. Cu acest prilej a fost organizată expoziție fotografică, ilustrând tradițiile conlucrării dintre Armată și Biserică în perioada anterioară dictaturii comuniste.

*

Celebra soprană Emilia Oprea, marea glorie a Teatrului Liric constănțean, artista care a reputat în 1994 succese răsunătoare pe marile scene ale Europei, a avut o prestație remarcabilă în „Traviata”, primul spectacol eveniment din acest an la Constanța.

„Prezențe editoriale dobrogene” („TOMIS” 1995)

 Dragoste ciudată. Lectura cărții Andei Hristu este agreabilă, cu momentele de interes. Personajele, provenite mai toate din mediul artiștilor, se apropie sub semnul înalt al nevoii de dragoste ori al impulsului sexual, sunt apte de analiză și autoanaliză. Dialogurile, rememorările, unele de tip radiografic, au tensiune sau cad în poncifuri. Andrei, bucureștean, vine în Constanța ca să scrie o carte despre Ovidiu. Motiv să se îndepărteze de Amina, de care divorțase curând. O moștenire considerabilă a unui unchi din Austria îl ferește de privațiuni materiale. Copilul este trimis la Timișoara, în grija părinților. Proprietara casei, aflată pe malul mării, este Simona, arheolog, mama unui băiat. Neputința de a se opune eforturilor numeroasei familii duce la eșecul doritei căsătorii, căci va refuza dragostea adevărată ca să se mărite cu un muzician, absorbit total de pasiunea lui, indiferent la problemele familiei. Pentru o perioadă, conflictele tot mai frecvente se aplanează printr-un contract în Mexic, al soțului. Îl va întâlni pe Ted, în Viena, de care se va îndrăgosti iremediabil și care o va părăsi. Relațiile lui Andrei cu Simona se consolidează camaraderește. El îi vorbește despre viitorul roman, ea despre obsesia că va descoperi mormântul poetului latin, obsesie și a lui Ted, și mărturisește despre pasiunea pentru Ted - bărbat puternic, inteligent, bogat, dar imprevizibil. Senzația de calm e dată și de „filosofia” comună, de vehicularea unor termeni ca „dragoste”, „fericire”, aprecieri privind degradarea existenței materiale și morale a oamenilor. Sentimentul de prietenie evoluează încet spre dragoste, încredințat că Simona va reacționa pe măsura sentimentelor sale, că va renunța la Ted, care apare mai mult ca o plăsmuire. Reconstituirea acestui personaj din confesiunile Simonei, este una din reușitele evidente ale cărții. Treptat, Ted capătă consistență, devine viu, complicat. Însă senzația este, până la un punct, că rămâne o amintire, memorabil, deci, enigmatic, captivând tot mai mult interesul. Aceasta deoarece este proiecția Simonei, subordonată patimei. Spre final, se întâlnesc cu toții. Existența liniștită explodează. Real, Ted se dovedește slab, nu rezistă avansurilor senzualei Anima. Andrei îi surprinde noaptea împreună, cei doi fug pe dig și mor înecați. Înfrânt, Andrei, care n-a înțeles marea iubire a Simonei pentru Ted, va pleca în Ardeal. Simona, înfrânta de până atunci, va ieși victorioasă, eliberându-se de amintiri, în sensul că va putea „să privească, fără teamă, ore întregi, cerul și luna nefiresc de roșie și mare”.

Partea durabilă a romanului Andei Hristu stă în analiză și descriere. N-aș spune că n-ar avea harul povestirii, ci, mai degrabă, că n-are suflu epic. De aceea întâmplările sunt rezumate, chiar dacă cititorul speră la o țesătură mai solidă, una epică. Cu puți ani în urmă, J. Archer mărturisea: „Trebuie să fii un bun povestitor să supraviețuiești ca scriitor... Dacă ești doar un scriitor și nu un bun povestitor, oamenii nu te citesc”. S-ar putea ca autoarea să fie conștientă de anumite limite, să scrie după un anumit program. A nu fetișiza cititorul când acesta se impune cu evidentă este un risc, dar, în același timp, probează o conștiință scriitoricească. Descrierile, caracterizările sunt făcute cu rafinament, sondarea demonstrează capacități de fin psiholog. L-a ratat pe Ted aducându-l în final ca pe o existență concretă ori, din contră, l-a făcut real, obișnuit, rupând și vălul legendei și plasându-l într-o situație grotescă? Este absolut necesară în economia cărții secvența de mit întors al creației, amintind de drama lui Blaga, aceea a descoperirii arenei Tomisului? Sunt întrebări poate firești, nu și obligatorii. Romanciera ne dă drept de coautori. Această arată un pas înainte, nu scade valoarea cu nimic. Alăturând acest roman celui de debut, observăm frapante asemănări, așa cum am mai spus. Și, cu toate acestea, Dragoste ciudată este altceva. Primul rămâne un exercițiu, o încercare. Al doilea roman care exprimă depășirea unui studiu, pe care nu mulți o reușesc. O schimbare a perspectivei tehnicii romanești, o mai mare siguranță a scrisului, un spirit moralizator și eticist diminuat sunt semne peremptorii ale unui mare câștig. Dar cât timp maculatura înăbușă gustul și bunul simț, agresează spiritul, ieșirea din anonimat e mai grea ca o naștere.

„Viața filialei” („TOMIS” 1995)

 * Recent, scriitorul Constantin Novac împreună cu Laurențiu Ulici, președintele Uniunii Scriitorilor din România, au efectuat o vizită de lucru la Zagreb, ca invitați ai Asociației Scriitorilor Croați, organizatoarea unui colocviu pe tema „Literatura croată în lume”.

* Scriitorii Nicolae Motoc, Florin Șlapac, Sorin Roșca, Ștefan Caraman, Mihai Moleșag, Dan Perșa și Olimpiu Vladimirov s-au întâlnit la Tulcea cu tinerii cititori de la Colegiul Pedagogic și Biblioteca Județeană. Cu acest prilej, au fost lansate noile apariții editoriale aparținând scriitorilor prezenți, precum și antologiile literare de proză și versuri editate de revista „Tomis”.

*Editura Leda și Filiala (Uniunii Scriitorilor din Dobrogea) au organizat la Librăria „Mihai Eminescu” din Constanța lansarea romanului Dedublarea. Autor: Victor Loghin. Despre carte și-au exprimat opiniile Constantin Novac, secretar executiv al Filialei, Doina Păuleanu, critic de artă, Dan Antonoaie-Zepa, directorul editurii, și Valentin Sgarcea, consilier editorial.

„Premiul revistei Tomis: Marcel Tripa” („TOMIS” 1995)

***, Concursul interjudețean „Panait Cerna” Tulcea. Premiul revistei „Tomis”: Marcel Tripa, „Tomis”, Constanța, ian. 1995

Riscul cubului
Barba ni se-nfige în genunchi,
Încovoiat și sufocat, (...) de bolta cerească.
De prea multe stele (...) răni.
Respirația alertă mi-a opărit plămânii.
Renunț la atmosferă și mă-nchid într-un cub de aer.
Clipele liniștite cu muchii de cub m-ascund de entorsa de suflet care mă pândește:
Ar urma inevitabil fractura.
Dar liniștea din cubul de aer mă va lecui
Prin efectul de compresă
Nici n-am apucat să mă bucur
Piei sferă urâcioasă, plămădită din sânge rău și rău de aer!
Of, sfera îmi va circumscrie cubul.
Din nou...
Știam că mi-a ales forma potrivită, 
Am simțit riscul,
Și totuși am ales cubul...

Și te mai rog
- Și te mai rog să-nchizi ușa când pleci.
E răcoare aici.
Gânduri înghețate despre apropiata neființă.
Dar n-o încuia.
Lasă-i de vor, să vină.
Să vină să mă vadă pe mine, locul unde trăiește frica.
Frica de apropiata neființă.
Unii au venit și-apoi, toți vor veni odată și odată.
Cei mai mulți sunt intrigați, enervați.
Prea laș ca să simtă și ca să-și pună problema,
intrigatul enervat mă privește și se vede pe sine.
Și-și râde în nas și-și trântește ușa, și fuge de o altă
aceeași frică,
de frica gândului că atunci când se va opri, 
va deveni și el locul unde trăiește frica. Prea târziu.
Numai eu știu că a devenit demult, în scăldătoare
chiar mai-nainte de a-l ruga să-nchidă ușa.
Deșertăciunea aceasta e aceeași
care mă duce cu gândul la Blaga.
și la răcoarea din vorbele lui. 
ce mă rugau să-nchid ușa.

Bursa literară a scriitorului F. Șlapac în Scoția („TOMIS”)

 ***, Viața filialei, „Tomis”, Constanța, 199?

În cadrul unei burse câștigate în Scoția, scriitorul Florin Șlapac a avut ocazia să lucreze timp de o lună la romanul pe care îl are în pregătire, într-un cadru inedit: un castel din secolul XVI așezat în mijlocul unei păduri seculare, pe malul râului Esk. Împreună cu el s-au mai aflat câțiva scriitori din America și Europa de Vest. Florin Șlapac a fost invitat să participe la întâlniri cu scriitori scoțieni, să viziteze redacțiile unor edituri și reviste literare cu sediul în Edinburgh și Londra.

„Fantoma lui Gheorghiu -Dej” (TISMĂNEANU 1995)

Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, trad. M. Mihăieș & A. Ghimpu & I. Ploeșteanu & D. Roțcu & L. Sion, pref. M. Mihăieș, Univers/Recuperări, București, 1995, 215 p.

Cuprins

5 Mircea Mihăieș, „Stilistica” discursului politologic

19 Tragicomedia comunismului balcanic
Discipolii români ai lui Stalin
Cominternul și PCR ( I, II, III, IV)
Un stalinism pentru eternitate
Platforma antidestalinizării
Drumul spre puterea absolută
Manipulatorul manipulat
Atacul asupra aparatului de partid
Note

75 Chei pentru descifrarea comunismului național („Hobbyul meu personal este edificarea comunismului în România”, N. Ceaușescu, august 1989)
Comunism național și stalinism național
Cultura politică a stalinismului românesc
Cum să înțelegem comunismul românesc (Antiintelectualism și conformism - Sectarism și ultracentrism - Fracționarism și tricentrism - Destalinizare și desatelitizare)
Concluzii 
Post-Scriptum
Note

105 Fantoma lui Gheorghiu-Dej
Dej și rivalii săi
Dej și bizantinismul politic
Acoliți și complici
Stilul lui Gheorghiu-Dej
Vendeta ca principiu politic
Geneza stalinismului național în România
Despre Dej și Ceaușescu

151 Putere personală și criza politică în România
Moștenirea Gheorghe Gheorghiu-Dej
O liberalizare de scurtă durată
Degradarea vieți politice din anii 80
Un regim vulnerabil
Nemulțumirea universală

172 Renașterea politicii în România
Sfârșitul comunismului dinastic al lui Ceaușescu
Renașterea politicii
Război civil sau reconciliere națională?

Addenda

192 În căutarea arhivelor pierdute (M. Mihăieși - V. Tismăneanu)

202 Labirintul de intrigi: Un microdicționar al personalităților marcante din PCR (Gh. Apostol, Emil Bodnăraș, N. Ceaușescu, Iosif Chișinevschi, Miron Constantinescu, Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Ion Gh. Maurer, Ana Pauker, Lucrețiu Pătrășcanu, Leonte Răutu)

Doina Jela - Constanța Moisescu („TOMIS” 1995)

Doina Jela, Convorbire cu Constanța Moisescu, director adjunct al Agenției Române pentru Protejarea Drepturilor de Autor, „Tomis”, Constanța, XXX, 294, ian. 1995, p. 14

Ce se înțelege prin „autor” în terminologia dv.?
Prin „autor” legea înțelege orice persoană care a creat o operă, aceasta nefiind numai o operă literară. Poate fi vorba de o operă muzicală, plastică, cu toate variantele respective, poate să fie un program de calculator, poate să fie o operă științifică. Și autorul licențelor și inovațiilor este tot un autor, dar de el se ocupă un organism similar nouă, întrucât intră la proprietatea industrială. Dreptul de autor asupra operei există ca atare din momentul în care opera există, fie sub formă de schiță, neterminată, fie că este o conferință, o operă orală. Adică ea este protejată ca atare, nu este nevoie ca autorul ei să întreprindă anumite formalități, de pildă s-o înregistreze undeva.
Nu cred că vă spun o noutate: în jurnalistică astăzi, la noi, există atâtea modalități ingenioase și inocente de încălcare a proprietății intelectuale, încât nu prea mai știe nimeni care sunt, ca să zic așa, permise, și care nepermise. Vă expun una: vine în oraș, în campanie electorală, un scriitor, azi politician. Ține un discurs, în piața mare a orașulu . Trimisul special al ziarulu local înregistrează discursul și titrează  „Interviu în exclusivitate cu...”. Sau un altul, citește într-o revistă străină un articol al lui, să spunem Fukuyama, îl traduce, îl „sparge” din loc în loc cu întrebările potrivite și îl prezintă ca interviu, eventual tot în exclusivitate.
Situațiile acestea sunt  frecvente și flagrante  din punct de vedere al legii. Deși ambigue, primul cel puțin. Dacă publici, fără asentimentul autorului, o conferință publică, nu e ilegal, fiindcă autorul a ținut acea conferință. Dar dacă titrezi „interviu” sau „interviu în exclusivitate”, nu, pentru că autorul ar putea spune „eu, acestui ziar n-am dat și n-aș da interviuri în exclusivitate”. Situația seamănă cu ce s-a întâmplat la „Evenimentul zilei” cu tableta lui Paul Everac. Vrea să nu bănuiți de simpatie față de Everac, mi-a fost antipatic și abia am așteptat să plece, dar atunci când cineva i-a furat tableta și a publicat-o  cu câteva zile înainte a fost vorba de o încălcare gravă a dreptului autor. Chiar dacă reglementările cuprinse în lege sunt vechi - din 1956, deși toată lumea se facă că, legea fiind veche, nu mai există, ea există și autorul tabletei, Everac, este așa cum este, grav din punct de vedere legal și revoltător este că acest lucru s-a putut întâmpla, ca un ziarist să publice o lucrare a unui autor fără  acordul lui. Am spus „lucrare”, pentru că legal era vorba de așa ceva, el, Everac, putea să vrea să o publice în volum, putea să facă orice cu ea și era singurul în măsură să decidă asupra felului în care urma să fie folosită opera lui, indiferent de valoarea ei și indiferent că e vorba de operă literară, plastică etc, numai autorul poate să hotărască cui o vinde, în ce condiții o expune, cum și cine poate să o reproducă, sub ce formă ș.a.m.d. Mai mult chiar, dreptul de autor, adică niște prerogative își păstrează autorul și după înstrăinarea operei sale. Vreau să să spun că proprietarul tabloului a cumpărat doar suportul material al operei, posesia lui nu-i dă dreptul să expună într-un gang decât cu acordul autorului. Fără acest acord acord, autorul are dreptul să-l acționeze în justiție pe proprietarul cumpărător, dacă tablou este, în baza acestei legi neabrogate, Decretul 321 din 1956. Că acest lucru nu se întâmplă, în această atmosferă de anomie generată, este rău, fiindcă situația se perpetuează și oricine poate să creadă că poate face orice. Și asta nu-i adevărat.
Multe dintre acest norme juridice ar fi trebuit de mult însușite, interiorizate, devenind principii deontologice. Lucrul nu s-a întâmplat din păcate, așa că deși pare superfluu să vă întreb, totuși vă întreb - reglementările legale, ele însele, au și niște puncte slabe?
Vreți să să spuneți că măcar așa cum e legea, dacă ar fi respectată și tot ar fi bine, să nu ne mai gândim la îmbunătățirea ei? La ora actuală punctul slab privește garantarea protecției efective a dreptului de autor. legea nu trebuie să se limiteze la a anunța că îl protejează pe autor și opera sa, ci să garanteze efectiv protecția, adică să specifice pedeapsa pentru cazul în care drepturile autorului sunt încălcate. Or la această oră, deși autorul are la îndemână mijloace de drept civil (poate să se judece cu oricine crede că i-a folosit opera necorespunzător sau fără a-i cere consimțământul sau fără a-l remunera cum se cuvine și poate câștiga o asemenea confruntare), nu există, ca în alte țări, lege a dreptului de autor cu garanții ferme, unde încălcările de mai sus sunt socotite infracțiuni cu pedepse specificate.
Ce-mi puteți spune despre reproducerea lucrărilor de catalog ale unui plastician, fără acordul acestuia, sau chiar împotriva voinței?
Pot să spun că așa ceva nu este posibil și nu este permis de lege. Nici măcar o fotografie nu ai voie să reproduci în ziar la ora actuală, fără consimțământul autorului ei, dacă are o vechime mai mică de 5 ani (după actuala reglementare și dacă e o fotografie artistică). Autorul sau publicația care a primit de la el dreptul de a o reproduce poate da în judecată pe cel ce și-a însușit și a publicat respectiva operă și poate cere despăgubiri. Spuneam că aici e punctul slab al legii, fiindcă face trimiteri la codul penal, dar nu spune clar, acest act reprezintă infracțiune și se pedepsește așa și așa. Actualul proiect de lege are în vedere acest neajuns. El spune așa: autorul are următoarele drepturi (de a fi recunoscut ca autor, de a hotărî când îi apare opera, de a hotărî când, cum și de cine îi va fi utilizată opera). Pentru aceste drepturi sunt prevăzute sancțiuni corespunzând încălcărilor, sancțiuni dacă i se difuzează opera la radio, TV sau prin orice înregistrare/multiplicare, sancțiuni alternative constând în amenzi sau închisoare de la 6 luni la 2 ani.
Să ne oprim la dreptul de a traduce în românește o operă literară străină, ori dreptul de a reproduce fără asentimentul autorului sau moștenitorilor săi legali, o traducere dintre cele două războaie de exemplu. Aveți, în această direcție, vreo atribuție și vreo putere legală?
Atribuții și puteri legale nu avem, pentru că nu ne putem substitui titularului  dreptului încălcat. Noi nu putem acționa în locul nimănui. Putem cel mult, la sesizare, sau dacă observăm o încălcare a legii să atragem atenția oficial. Pot să dau cazul cu punerea în scenă a romanului lui Umberto Eco fără acordul autorului. Cei care au comis această încălcare erau convinși că Eco trebuie să le și mulțumească, ceea ce nu era nici pe departe așa. Trebuie să deții dreptul de adaptare, adaptare scenică, audiovizuală, trebuie să tratezi cu deținătorul acestor drepturi și numai după acea traduci în română, te apuci de repetiții etc. La noi se face invers, iar autorul abia dacă e chemat la premieră. Și asta o fac multe teatre din România. Traduc piesa nu se știe cum, încep repetiții și uită să facă contractul cu autorul, cu traducătorul, uită să pună numele acestuia pe afiș. Apare afișul cu „Pescărușul ” de Cehov de parcă s-ar reprezenta în limba rusă. Traducătorul este și el autor și are dreptul să-și vadă numele pe afiș, așa cum are dreptu să și-l vadă pe o carte tradusă. Și dacă tot are dreptu să-și vadă numele, trebuie să-l întrebi înainte: pot să-și folosesc traducerea? Iar dacă e la murit, îi întrebi pe moștenitori și, firește, îi plătești (dacă aceștia nu spun că nu trebuie să-i plătești), după principiul libertății contractuale și negocierii sumelor respective. Ceea ce însă se face înainte, nu se pune autorul în fața faptului împlinit.
Există excepții, care sunt prevăzute în toate legile dreptului de autor și sunt prevăzute și în proiectul de lege. De exemplu, textele folosite pentru manifestările școlare, unde nu se percepe bilet de intrare. Spun texte, dar se subînțelege orice fel de drepturi de autor. În Occident restricțiile sunt severe. Poți să folosește opera autorului, fără să-i plătești drepturi, cu condiția să n-ai profit. La noi însă, nu se ține seama de nici o lege.
Un alt caz de liberă folosire a operei, fără consimțământul autorului și fără a plăti, este citarea. Numai că citarea se face între anumite limite cantitative și în anumite condiții. În documentele Convenției de la Berna, organismul internațional cel mai puternic, la care sunt afiliate cam 100 de țări, sunt înscrise, la acest punct, prevederi precise, putând părea și ridicole, fiindcă instanțele din alte țări au avut de făcut față la nenumărate procese pe această temă...
Ce mă întristează pe mine este ideea că există oameni în România care au jucat la „Caritas” sau și-au vândut certificatele de proprietate sau pământul sau casa pentru ca să-și poată edita o carte... Cum vi se pare treaba asta, cu cărți scoase în regia autorului?
Procedeul acesta există și în Occident. Adică autorul, pe banii lui, deși probabil, nu așa de mulți, încheie un contract, nu de editare propriu-zisă, ci unul de prestare servicii. Deci editura face doar serviciul de a-i prelua cartea, de a încheia un contract cu tipografia. În cazul acesta drepturile rămân toate la autor, pentru că el plătește tot, cheltuieli de tipografie, cheltuieli de redactare, tehnoredactare etc. El poate să-și scoată cartea colaborând direct cu tipografia. Și poate să dea oricâți bani dorește ca să-și vadă opera tipărită și adusă la cunoștință publică. Este o operație pe care o poate face oricine, dacă are bani. Dacă nu are bani, atunci drepturile altcuiva, care are bani, respectiv unei edituri, însă trebuie să încheie un contract de editare. Atunci drepturile de reproducere și alte drepturi se pot ceda editurii. Pe durate determinate sau nedeterminate.
Când o să fi gata proiectul de lege a dreptului de autor și a drepturilor conexe?
Proiectul este gata. L-am întocmit mai demult, l-am înaintat spre aprobare forurilor legale.
Cine anume l-a întocmit?
Noi, specialiștii Agenției române pentru protejarea drepturilor de autor, consultându-ne cu o mulțime de oameni competenți, de pildă cu doamna Iolanda Eminescu, specialist în proprietate intelectuală, profesor la Strasbourg, autor de tratate în domeniu, cu uniunile de creație, cu Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale, cu experți dela Comisia Comunității Europene. Am studiat cele mai noi legi în domeniu, cea belgiană din 92, cea elvețiană tot din 92, cea spaniolă, care este foarte bună, deși ceva mai veche din 1987, am participat la seminarii, colocvii internaționale. Acum așteptăm validarea de către parlament.

Alexandru I (1777-1825)

A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, Lider, București, 2000 (eng. 1995), p. 26-27

Țarul rus a fost un conducător plin de contradicții: animat de dorința de înfăptui reforma, el s- a dovedit un autocrat.
A. s-a născut la St. Petersburg la 23 decembrie 1777, ca fiul cel mare al marelui duce Pavel Petrovici și al Sofiei Dorothea de Wurtemburg. Căsătoria lui A. cu Louise de Baden-Burlach la 9 octombrie 1793, încheiată fără consimțămîntul tatălui său, a stîrnit animozitate și este posibil ca A. să fi conspirat în 24 martie 1801 pentru uciderea tatălui său, care devenise țarul Pavel I. După moartea lui Pavel, A. i-a succedat la tron.
În primi ani ai domniei, A. fost insiprat de reformele pe care Napoleon I le introducea în Franța și a încercat să-i urmeze exemplul prin liberalizarea guvernului rus. Însă în fața rezistenței opuse de aristocrație, a abandonat cauza reformei. Cu fiecare an, A. devenea tot mai autoritar.
A început în 1804 un război împotriva Persiei, care nu s-a încheiat până în 1813. În 1805, s-a lăturat Coaliției a Treia împotriva lui Napoleon și și-a condus trupele în înfrîngerea de la Austerlitz din 2 decembrie același an. În 1806-1807, a desfășurat campanii împotriva lui Napoleon în Prusia Orientală, înainte de închia pacea la Tilsit la 7-9 iulie 1807. Deși a purtat un război împotriva aliatei Franței, Turcia, din 1806 până în 1812, A. a statornicit relații de prietenie cu Napoleon. Prietenia s-a deteriorat rapid, încheindu-se la începutul lui 1811, când A. a respins cererea lui Napoleon de a-i acorda mîna Anei, sora lui cea mai tînără. În 1812, din 24 iunie, Napoleon a invadat Rusia.
În urma eșecului campaniei lui Napoleon, A. și-a însoțit generalii în calitate de comandant nominal al armatelor ce luptau împotriva francezilor în Germania. El se afla la comandă în lupta de la Dresda din 26-27 august 1813, când Napoleon a înregistrat o victorie, dar și atunci cînd a contribuit la victoria aliaților la 16-19 octombrie.
Prevalîndu-se de cîștigul de putere adus de victoriile împotriva Persiei și Turciei și de prestigiul conferit de înfrîngerea lui Napoleon, A. și-a arogat rolul de „pacificator al Europei”. Congresul de la Viena din 1814-1815 l-a privit cu suspiciune și din eforturile lui nu s-a ales mare lucru. Profitînd de creșterea conștiinței religioase  și de teama de forțele reformei liberale active în urma erei napoleoniene, A. încercat să creeze Sfînta Alianță cu scopul de a reglementa afacerile europene. Un amalgam de diplomație internațională clarvăzătoare și dorință de a conserva aristocrația paneuropeană împotriva forțelor liberale, Sfînta Alianță nu a reușit să se materializeze.
Ca urmare a insuccesului proiectelor sale diplomatice, A. s-a retras între granițele sale, devenind tot mai represiv și pătruns de religiozitate.
A murit la Taganrog, în sudul Rusiei, la 1 decembrie 1825.

Referințe bibliografice complementare
Leonid I. Strakhousky, Alexander I of Russia. The Man who defeated Napoleon, Westport, Connecticut, 1947; Greenwood Press, 1970.